VĂZDUH, văzduhuri, s. n. Înveliș gazos care înconjură Pământul; aer; straturile (mai) înalte ale atmosferei. – Din sl. vŭzduhŭ.

PERNĂ ~e f. 1) Obiect de forma unui sac scurt și pătrat, umplut cu pene (lână sau vată), care se pune sub cap în timpul somnului; căpătâi. ◊ ~ de călcat ustensilă asemănătoare cu un astfel de obiect, folosită la călcatul obiectelor de îmbrăcăminte, în special al mânecilor. 2) pop. Fiecare dintre cele două bare pe care se pune butoiul în beci pentru a-l ridica de la pământ și a-l imobiliza. 3) Obiect de tapiserie constând dintr-un sac umplut cu păr sau cu iarbă de mare, care se așază, de obicei, pe scaune sau pe băncile automobilelor. 4): ~ de aer strat de aer de înaltă presiune dintre baza unui vehicul și suprafața lui de sprijin sau dintre elementele mobile și fixe ale unor mecanisme. [G.-D. pernei] /<sb. perina

*aerián, -ă adj. (fr. aérien). Din aer, care trăĭește în, care se întîmplă în aer: plantă, călătorie aeriană. De aer: strat aerian. Fig. Ușor ca aeru saŭ ca îngeriĭ (din aer), delicat, gingaș: ființă aeriană.

VĂZDUH, văzduhuri, s. n. înveliș gazos care înconjoară Pământul; aer; straturile (mai) înalte ale atmosferei. – Din sl. vuzduhŭ.

MIRAJ, miraje, s. n. I. 1. Fenomen optic produs prin refracția treptată a luminii în straturi de aer cu densități diferite, datorită căruia în unele regiuni apar la orizont imagini răsturnate și suplimentare ale unor părți din natură, ale unor lucruri îndepărtate etc., ca și cum s-ar reflecta într-o apă; p. ext. fata morgana. 2. Fig. Imagine înșelătoare; închipuire, iluzie deșartă. 3. Fig. Farmec, atracție irezistibilă. II. (În sintagma) Mirajul ouălor = operație de examinare a ouălor supuse incubației naturale sau artificiale.pentru a urmări starea și dezvoltarea embrionului. [Var.: (rar) miragiu s. n.] – Din fr. mirage.

ATMOSFERĂ s.f. I. 1. Stratul de aer care înconjoară Pămîntul. 2. (Fig.) Stare de spirit; situație, stare, mediu în care trăiește cineva, ceva. II. Unitate de măsură a presiunii gazelor, egală cu greutatea unei coloane de mercur la 0° cu o secțiune de 1 cm², înaltă de 76 cm. [Cf. fr. atmosphère, it. atmosfera < gr. atmosphaira < atmos – abur, sphaira – sferă].

ATMOSFERĂ s. f. 1. strat de aer care înconjură unele corpuri cerești. 2. masă de gaze aflată într-un spațiu în care se produce o reacție fizico-chimică. 3. (fig.) stare de spirit; mediu, cadru, ambianță. 4. unitate de măsură a presiunii. (< fr. atmosphère, gr. atmoosphaira)

MICROMETEOROLOGIE s. f. studiul proceselor fizice din stratul de aer de lângă sol, într-un spațiu restrâns. (< fr. micrométéorologie)

HIPERSUSTENTAȚIE procedeu de mărire a forței portante la viteze mici, la aterizare sau decolare pentru ca manevra să nu devină periculoasă. Hipersustentația se realizează cu ajutorul unor dispozitive instalate la bordul de scurgere al aripilor (fie pe ampenaje) modificând forma geometrică sau profilul acestora (prin variația unghiului de săgeată sau creșterea curburii profilului), fie bazându-se pe absorbția sau suflarea stratului de aer (limită) de pe anumite părți ale învelișului avionului.

*mirágiŭ n. și (ob.) -áj n., pl. urĭ (fr. mirage, it. miraggio). Un fenómen optic (particular țărilor calde) pin care lucrurile depărtate se văd răsturnate ca cum s’ar oglindi în apă. Fig. Iluziune înșelătoare. – Miragiu e produs de încălzirea saŭ rărirea inegală a straturilor de aer și, pin urmare, de refracțiunea inegală a razelor soareluĭ. Asta se întîmplă une-orĭ la suprafața măriĭ, dar maĭ des pe marile cîmpiĭ de nisip foarte încălzite de razele soareluĭ; cauza e că straturile de aer care-s în contact imediat cu solu, aflîndu-se la o temperatură maĭ înaltă de cît stratu superior și fiind decĭ maĭ rare, se văd bine imaginile drepte și răsturnate ale lucrurilor de la orizont. Miraju a fost des observat de armata franceză în timpu expedițiuniĭ din Egipt. Solu Egiptuluĭ de jos e o vastă cîmpie a căreĭ uniformitate nu e întreruptă de cît de cîte-va ridicăturĭ, unde-s satele. Cînd suprafața pămîntuluĭ e încălzită de soare, terenu pare terminat pintr’o inundațiune generală. Fiecare deal prezentă supt el imaginea luĭ răsturnată, ca cum ar fi pe apă. Cu cît înaintezĭ, cu atît descoperĭ solu și terenu arzător acolo unde credeaĭ că e ceru saŭ alt-ceva.

MICROCLÍMĂ (< germ.) s. f. (METEOR.) Variația elementelor meteorologice în stratul de aer din imediata apropiere a solului (cu o înălțime de 1,5-2 m), cu particularități determinate de condițiile geografice locale; climă locală.

pămînt n., pl. urĭ și rar inte (lat. pavimentum, bătătură, pămînt bătăturit, paviment, pardoseală; it. palmento, pavimentu moriĭ. V. paviment și spaĭmă). Planeta pe care locuim: rotațiunea pămîntuluĭ. Uscatu, partea solidă a acesteĭ planete (în opoz. cu marea): codriĭ care acopereaŭ pămîntu odinioară. Sol, teren: a te culca pe pămînt. Fel de teren: pămînt negru, galben, arabil, sterp. Lut: oală de pămînt. Țară, ținut: pămînt nelocuit. Moșie, teren de lucrat: țăranu ĭubește pămîntu. Fig. Locuitoriĭ pămîntuluĭ, lumea, omenirea: n’am pe nimenĭ pe pămînt. A fi pe pămînt, a exista, a trăi. A perde pămîntu, a-l perde din vedere cînd eștĭ pe mare saŭ a nu-l maĭ atinge cu picĭoarele cînd eștĭ în apă. A răscoli ceru și pămîntu, a face toate sforțările. Pămîntu făgăduințiiĭ, Palestina (considerată ca locu fericiriĭ p. Jidaniĭ care rătăceaŭ pin pustie): România e pentru Jidanĭ un adevărat pămînt al făgăduințiĭ (V. eldorado). Pămîntu sfînt, Locurile sfinte, Ĭerusalimu și cele-lalte locurĭ pe unde a trăit Hristos. Pe pămînt, în lumea asta (în opoz. cu ceru saŭ ĭadu). A ți se face fața ca pămîntu, a deveni livid, pămîntiŭ. A nu te maĭ încăpea pămîntu de bucurie, a fi foarte vesel. A pune capu’n pămînt, a pleca capu (de întristare, de rușine). A face degeaba umbră pămîntuluĭ, a nu lucra nimica, a fi nefolositor. A promite ceru și pămîntu, a promite marea și sarea, imposibilu. A fugi mîncînd pămîntu, a fugi foarte răpede. A tăcea ca pămîntu, a tăcea ca un pește, a nu zice nimica. Mînia pămîntuluĭ, foarte: era bogat mînia pămîntuluĭ. Cît e lumea și pămîntu, nicăirĭ, nicĭ-odată: ca el nu maĭ este om (bun saŭ răŭ) cît e lumea și pămîntu. Al pămîntuluĭ (în loc. ca: gîndăcăria pămîntuluĭ), în număr infinit: într’o clipă s’a adunat acolo jidănăria pămîntuluĭ! Din pămînt (din ĭarbă verde), de unde știĭ, cum veĭ putea: să scoțĭ baniĭ din pămînt, orĭ te daŭ pe mîna polițiiĭ! – Vechĭ, azĭ nord și Serbia, pomînt. Vechĭ voc. și peminte și păminte (cp. cu spămînt). – În ordinea distanțeĭ de la soare, pămîntu e a treĭa planetă. Forma luĭ nu e a uneĭ sfere turtite la polĭ, ci a unuĭ tetraedru c’o rază de vre-o 6,671,000 de metri. Se învîrtește în 24 de ore în prejuru luĭ și în 365 de zile și 6 ore în prejuru soareluĭ. Geometric, pozițiunea punctelor suprafețeĭ se determină pin paralele șimeridiane. Interioru pămîntuluĭ nu e o masă topită, cum se credea, ci maĭ probabil solid, afară de unele locurĭ de supt vulcanĭ, unde-s ca niște buzunare de substanță în fuziune. De aceĭa pe acolo-s maĭ dese cutremurele. Diferența de nivel între uscat și apă modifică foarte puțin forma generală a pămîntuluĭ. Din suprafața luĭ, aproape treĭ sferturĭ îs ocupate de ocean. În sfîrșit, întregu pămînt e învălit de un strat de aer numit atmosferă, care face posibilă vĭața organizată.

atmosferă f. 1. strat de aer care înfășură globul pământesc; 2. aerul ce respirăm; 3. fig. mediu în care trăim: atmosferă de intrigi.

strat n. 1. așternutul vitelor în coșar; 2. culcuș de fiare; 3. pătul de gunoiu sau de graminee: strat de legume, strat de flori; 4. patul puștei: ridică stratul în aer AL.; 5. masa sau albia teascului. [Vechiu-rom. strat, pat = lat. STRATUM, întindere, acoperemânt de pat, pat].

MIRAJ, miraje, s. n. I. 1. Fenomen optic produs prin refracția treptată a luminii în straturi de aer cu densități diferite, din cauza căruia, mai ales în deșert sau pe mare, apar la orizont imagini răsturnate ale unor părți din natură, ale unor obiecte îndepărtate etc., ca și cum s-ar reflecta într-o apă; p. ext. fata morgana. 2. Fig. Imagine înșelătoare; închipuire, iluzie deșartă. 3. Fig. Farmec, atracție irezistibilă. II. (În sintagma) Mirajul ouălor = operație de examinare a ouălor supuse incubației pentru a urmări dezvoltarea embrionului. [Var.: (rar) miragiu s. n.] – Din fr. mirage.

IZOLATOR, -OARE, izolatori, -oare, adj. Care izolează. Stratul de aer izolator dintre cele două geamuri ale ferestrei. ♦ (Substantivat, n.) Corp rău conducător de electricitate sau de căldură; piesă confecționată dintr-un material rău conducător de electricitate, servind la izolarea unui conductor față de pămînt sau față de diverse instalații.

PÎCLĂ, pîcle, s. f. 1. Ceață slabă, negură ușoară. Făceau popasuri lungi prin gări singuratece. Uneori ploua și-i acoperea pîcla umedă. SADOVEANU, M. C. 84. Abia mai pășesc, șovăind prin pîcla deasă ce îneacă orașul amuțit. VLAHUȚĂ, O. AL. 140. Și tot ninsoare și pîclă pînă în pămînt, de nu se vedea om pe om alăturea fiind. CREANGĂ, O. A. 47. ◊ Fig. Cînd oare ochii noștri se vor mai curăți de pîcla rătăcirii în care ne aflăm? NEGRUZZI, S. II 273. 2. Văl atmosferic albăstrui sau galben-cenușiu, care micșorează claritatea atmosferei la orizont, fiind provocat vin special de refracția inegală a luminii în straturile de aer de temperaturi diferite, încălzite de suprafața solului. Ziua era însorită, vînt nu adia; cătră munți se împînzea ușoară pîclă albăstrie, iar cătră miazăzi-răsărit era o depărtare adîncă sub cer de secetă. SADOVEANU, F. J. 489. Crîngurile se întind desfrunzite, cafenii, cu o ușoară pîclă arămie deasupra lor. id. O. VII 331. ♦ Fig. Strat des, pînză de fum, de ploaie etc. În ponoare depărtate abatele bănuia așezări omenești, sub pîcle de fum. SADOVEANU, Z. C. 9. Satul abia însemna o linie mai întunecată în pîcla vînătă a ploii. C. PETRESCU, Î. I 144. 3. Atmosferă înăbușitoare, zăpușeală (pe timp noroș). Coada cometei a ajuns și pe la noi de vreo două zile pricinuindu-ne multă supărare cu călduri și pîclă. CARAGIALE, O. VII 161. 4. Vulcan mic, întîlnit în unele regiuni petrolifere cu zăcăminte degradate, din care erup ape sărate, gaze și uneori petrol; pufnă.

TURBAT, -Ă, turbați, -te, adj. 1. Bolnav de turbare. A murit... mușcat de un lup turbat. HOGAȘ, DR. II 46. Un lup... cu o limbă ca de dihanie turbată, cu colții rînjiți. ISPIRESCU, L. 17. Spînul... se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. ◊ (Substantivat) În durerea lui strigă ca un turbat. BOLINTINEANU, O. 294. 2. Furios, violent, sălbatic. Să-l tîrîie... legat De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat. COȘBUC, P. I 53. Ieșea apoi în balcon ca să vază ce e jos, unde urla mulțimea turbată. CARAGIALE, O. III 7. Zimbrul, aprig ca un zmeu... Fiară cruntă și turbată Pleca fruntea lui cea lată. ALECSANDRI, P. II 93. ◊ Fig. Dîmbovița asta e turbată cînd se umflă. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Deznădejdi ce nu se-nfrîng, În grozav vîrtej se strîng, Zbuciumînd tot mai turbate. MACEDONSKI, O. I 200. Slănicul... îngîmfat și turbat, se aruncă rostogolind pietre și bolovani. NEGRUZZI, S. I 316. ◊ Expr. A se face dunăre turbată v. dunăre. ◊ (Adverbial) Emelian răcni turbat că a intrat dracul în ei. DUMITRIU, P. F. 52. Din dinți grozav scrîșnește Și tot blastemă turbat. ALECSANDRI, P. A. 40. (Fig.) În tuspatru părți a lumii turbat vîntul se tot duce. ALECSANDRI, P. A. 132. ♦ Înnebunit (de durere, de spaimă). Alerga turbată de colo-colo, întrebînd, frîngîndu-și mîinile. VLAHUȚĂ, O. A. 426. 3. (Popular, mai ales în basme, în expr.) Vînt (sau aer) turbat = vînt (sau aer) din straturile cele mai înalte ale atmosferei. Vîntul turbat suflă sus... nu suflă niciodată pe pămînt. PAMFILE, VĂZD. 44. Ciocîrlanul... ajunge tocmai lîngă cer, în aerul cel turbat. MARIAN, O. I 350. Îl făcu un pui de corb și îl vîrî într-un stol de corbi ce se urcase pînă la vîntul turbat. ISPIRESCU, L. 46. 4. Foarte mare, foarte intens, foarte mult; extraordinar, grozav. Un fiu De împărat odată, În piept cu dor turbat de viu, S-a îmbrăcat în fată. COȘBUC, P. I 70. Aerul răsună de țipete turbate Și mii de cai înoată în umbre-ntunecate. BOLINTINEANU, O. 52. ◊ (Adverbial) Idoli străini, mari băutori de sînge, Turbat s-au apucat aici să bea. BENIUC, V. 93.

miraj sn [At: CR (1829), 234720 / V: ~agiu (Pl: ~agii) / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr mirage, it miraggio] 1 Fenomen optic produs prin refracția treptată a razelor de lumină în straturile de aer cu densități diferite, datorită căruia obiectele depărtate, aflate în apropierea orizontului, apar însoțite de imaginea lor răsturnată. 2 (Pex) Fata morgana Si: (pop) apa morților 3 (Fig) Imagine înșelătoare Si: iluzie, închipuire, (înv) plăsmuire. 4 (Fig) Lucru atrăgător, minunat. 5 (îs) ~ul ouălor Operație de examinare a ouălor supuse incubației, pentru a urmări starea și dezvoltarea embrionului.

pâclă sf [At: VARLAAM – IOASAF, 39^v/1 / Pl: ~le / E: slv пьклъ „păcură”] 1 (Șlp) Ceață deasă, care apare îndeosebi dimineața și seara și care reduce mult vizibilitatea Si: negură, (pop) negureală, negureață. 2-3 Întuneric (mare). 4 (Fig; înv) Ignoranță. 5 (Pex) Strat dens de fum. 6 Aer viciat, încărcat cu fum de țigară, dintr-un local public. 7 (Rar) Strat gros de nori. 8 (Fig; rar; udp „de”) Mulțime. 9 (Fig; îvr) Plictiseală. 10 (Lpl; cu determinări nume de culori) Văl atmosferic de culori diferite, care micșorează claritatea atmosferei la orizont, fiind provocat în special de refracția inegală a luminii în straturile de aer cu temperaturi diferite, încălzite de suprafața solului. 11 Strat de aer foarte încălzit, care produce arșiță, zăpușeală în timpul verii. 12 (Înv) Mocirlă. 13 (Reg) Chiciură. 14 (Glg) Vulcan noroios Si: pufnă.

virga² s [At: LTR / E: fr virga, lat virga] (Met) Precipitație atmosferică sub formă de picături de ploaie sau fulgi de zăpadă, care se evaporă înainte de a atinge solul, prin contactul cu straturile de aer de sub nori.

MIRAJ s. n. 1. Fenomen optic produs prin refracția treptată a razelor de lumină în straturile de aer cu densități diferite, datorită căruia obiectele depărtate, aflate în apropierea orizontului, apar însoțite de imaginea lor răsturnată; p. e x t. fata morgana, apa morților. Să află într-o scriere a colonelului Tod descrierea următoare a unui fenomen interesant: „Mirajul nu este văzut decît numai în vremea frigului”. CR (1829), 23^/20. Orașul strălucește în distanță de 5 ore. . . el atrage de departe și te înșală prin efectul mirajului. ALECSANDRI, O. P. 357, cf. VLAHUȚĂ, R. P. 226. Albul fără sfîrșit ne obosea ochii, provoca mirajuri, oglinzi de ape. BRĂESCU, A. 226. Apa cea lină nu-i apă, ci fundul văii. . . În zilele de august priveliștea asta e obișnuită și fenomenul se cheamă miraj. Dobrogenii au o numire mai frumoasă: „apa morților”. SADOVEANU, O. L. 12. Anton Lupan, chinuit și el de miraje, le lămuri că asemenea nestatornice imagini se datoresc refracțiunii anapoda a razelor de soare. TUDORAN, P. 467. 2. F i g. Imagine înșelătoare, plăsmuire, închipuire, iluzie. O ! miragiu sublim, fantastic!. . . Prin o pulbere de aur Gîndul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur Întrevede legioane deșteptate din mormînt. ALECSANDRI, POEZII, 93. Mirajul eternei sperări. KLOPȘTOCK, F. 264. Eteriștii ar fi fluturat de la început în fața ochilor lui Tudor mirajul domniei pe care el ar fi dobîndit-o o dată cu emanciparea țării sale. OȚEȚEA, T. V. 137, cf. BENIUC, V. 40. 3. F i g. Lucru atrăgător, minunat; atracție, farmec. Slăvit e versul-cîntec, miraj, întraripare. VLAHUȚĂ, O. A. I, 56. Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește ! . . . Dorind să cucerească mirajul tău, Apollo. IOSIF, P. 89. Capitala era necunoscutul miraculos, cetatea miragiilor. C. PETRESCU, V. 12. Orașul a fost pentru mine . . . mirajul cel mai extraordinar. SAHIA, U.R.S.S. 18, cf. id. N. 95. Aci s-a înfiripat mirajul circului, din beția asta de colori, văpăi și ghidușii. KLOPȘTOCK, F. 298. Cîntecele lui fără seamăn Sînt pentru noi miraj de neatins, BENIUC, V. 28. Ochii sînt luați de mirajul munților. CAMILAR, N. I, 116. Încă de la cronicari, nenumărați au fost scriitorii care au turnat în fel și chip, în variate tipare, miragiile graiului național, V. ROM. octombrie 1 955, 27. – Pl.: miraje și (rar) mirajuri. – Și: mirágiu (pl. miragii) s. n. – Din fr. mirage. – Pentru miragiu, cf. it. m i r a g g i o.

*AERIAN adj. 1 Din aer, care trăește în aer, ce se întîmplă în aer: plantă ~ă; fenomen ~; călătorie ~; Păuni mîndri, fulgi de soare, dulci minuni ~e (ALECS.) ¶ 2 De aer: diferitele strate ~e ¶ 3 Fig. Ușor, curat ca aerul; foarte gingaș: ființă ~ă ¶ 4 Gaz ~ 👉 GAZ 1 [fr.].

*ATMOSFERĂ (pl. -ere) sf. 1 📻 Strat de aer care înconjoară globul pămîntului, avînd o grosime de 60-70 km. ¶ 2 Aerul unei țări, unui loc: trăește în atmosfera cețoasă a Londrei ¶ 3 Fig. Lumea, lucrurile care înconjoară pe cineva, mediul în care trăește cineva: aș vrea să mă smulg odată din atmosfera asta de bancnote, de catastife și de proză apăsătoare (VLAH.) ¶ 4 📻 Unitate de măsură cu care se socotește presiunea vaporilor, a unui gaz, etc.; e egală cu presiunea medie a atmosferei, adică cu greutatea de 1 kgr., 033 pe o suprafață de un centimetru pătrat [fr.].

VĂZDUH ~uri n. 1) Înveliș gazos care înconjoară Pământul; aer; atmosferă; cer. 2) Straturile înalte ale acestui înveliș. /<sl. vuzduhu

thinsulate s. (text.) ◊ „Iarna viitoare în S.U.A. își va face apariția pe piață o țesătură nouă, supranumită «thinsulate». La fel de călduroasă ca și clasicele țesături destinate îmbrăcăminții groase de iarnă, noua stofă este mult mai subțire. Este vorba de un amestec de microfibre țesute cu macrofibre, stratul izolator de aer dintre fibre împiedicând împrăștierea căldurii interne.” Sc. 13 V 79 p. 5. ◊ „În Statele Unite a fost realizată o țesătură cu proprietăți deosebite. A fost denumită «Thinsulate» și este produsă din amestecuri de microfibre pentru urzeală și de macrofibre pentru bătătură.” R.l. 17 V 79 p. 6 [pron. tinsuleit] (din engl. americ. thinsulate)

torcreta vt [At: DN² / Pzi: ~tez / E: ns cf ger torkretieren] (Cns) A aplica cu ajutorul aerului comprimat un strat de mortar, de ciment sau de beton fin pe suprafața unor elemente de construcție, pentru unele reparații, tencuieli speciale etc.

STRATOSFERĂ s. f. strat al atmosferei între troposferă și ionosferă, prin creșterea temperaturii aerului și prezența unui strat de ozon. (< fr. stratosphère)

AER¹ s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei. ◊ Aer lichid = aer în stare lichidă, folosit în industrie. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A pluti în aer, se spune despre ceva care nu se sprijină pe realitate. ♦ Climă, climat. 3. Înfățișare, aspect, expresie, fizionomie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngîmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

torcretare sf [At: LTR² / Pl: ~tări / E: torcreta] Aplicare cu ajutorul aerului comprimat a unui strat de mortar, de ciment sau de beton fin pe suprafața unor elemente de construcție, pentru unele reparații, tencuieli speciale etc.

turbat, ~ă [At: N. COSTIN, L. 349 / Pl: ~ați, ~e / E: turba] 1 a Bolnav de turbare 2 a (Fig; d. ființe) Foarte furios Si: sălbatic, violent. 3 a (Fig; d. acțiuni, fenomene ale naturii etc.) Care are o mare intensitate, violență. 4 av (Pfm; fig; legat de un adjectiv prin pp „de”) Foarte mult Si: grozav, extraordinar. 5 a (Fig) Înnebunit (de durere, de spaimă, de dragoste, de gelozie, de întristare etc.). 6 a (Pfm; îe) A fi ~ după ceva (sau cineva) sau a fi ~ să... A fi foarte pasionat după ceva (sau cineva). 7-8 a (Pop; mai ales în basme; îs) Vânt (sau aer) ~ Vânt (sau curent de aer) foarte puternic, din straturile cele mai înalte ale atmosferei. 9 sma (Îrg) Demon¹ (3). 10 a (Îvr) Care este stăpânit de diavol Si: posedat.

VĂZDUH, văzduhuri, s. n. Înveliș gazos care înconjură pămîntul (v. atmosferă, aer); (prin restricție, Ia pl.) straturile înalte ale atmosferei (v. cer). Pe sus, prin văzduhul limpede, norii lunecau... goniți de vîntul proaspăt și răcoros de martie. DUMITRIU, N. 87. Un întuneric orb acoperea văzduhul și pămîntul. SADOVEANU, O. VI 11. Clădirea se înălțase în văzduhuri, triunghiulară, ca un bot de navă. C. PETRESCU, S. 5. Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ (Neobișnuit) Aerul pe care îl respiră cineva. În locuința-i îngustă și rece ca un sicriu, Unde suflarea se curmă, unde văzduhul lipsește. HASDEU, R. V. 60.

spumă [At: CORESI, EV. 76 / Pl: ~me / E: ml spuma] 1 sf Strat albicios cu bule de aer, format la suprafața unui lichid agitat Si: clăbuc (1), spumegare (4), (reg) spumuială (1). 2 sf Sistem dispers dintr-un lichid cu bule de gaz separate între ele prin particule fine din mediul lichid Si: spumegare (2), (reg) spumuială (2). 3 sf (Reg; îs) ~ de lemn Sevă (1). 4 sf (Îc) ~-de-mare Rocă vulcanică, cu granulație fină, foarte poroasă, mai ușoară ca apa, formată prin degajare de gaze la răcirea lavei și folosită ca material de construcție, ca abraziv etc. Si: piatră ponce, (înv) piatră-spumoasă. 5 sf (Ban) Burete de șters tabla. 6 sf Sudoare ca spuma (1) care acoperă corpul unor ființe, de obicei al cailor, la efort fizic mare Si: clăbuc (5), (reg) sudoare. 7 sf (Bot; reg; îc) ~ma-calului Săpunariță (Saponaria officinalis). 8 sf (Spc) Salivă ca spuma (1) care se prelinge din gură Si: bale, clăbuc, (reg) sclăbuc, spumar (1), spumegar (1). 9 sf (D. oameni, animale etc.; îe) A face ~ (sau ~me) la gură A spuma (6). 10-11 sf (Pex; d. oameni, mulțimi etc.; îae) A spuma (7-8). 12 sf (Adesea urmat de deteminările „de săpun”, „săpunului”) Spumă (1) pe care o face săpunul amestecat cu apă Si: clăbuc (2), săpun, săpuneală. 13 sf (Rar) Frișcă bătută. 14 sf (Spc; șîs ~ de albuș, ~ de ou) Albuș de ou bătut până se face spumă (1). 15-16 a, av (D. albușul de ou) (Care este bătut) până se face spumă (1). 17 sf Strat care se ridică deasupra la fiertul unor alimente sau lichide și care de obicei se îndepărtează. 18 sf (Îs) ~ de drojdie (sau de drojdioară) Băutură alcoolică preparată prin distilarea drojdiei de vin. 19-20 sf (Îas) (Conținutul unui) pahar cu spumă (18). 21 sf (Reg; îs) ~ de prune Magiun de prune. 22 (Pop) Caimac de pe lapte. 23 sf (Reg) Smântâna care iese din urdă. 24 sf (Pop) Smântână (1). 25 (Pop; reg; șîs ~me albe) Floare la vin. 26 sf (Fig; de obicei urmat de determinări în genitiv care arată felul) Ceea ce este considerat mai curat, mai bun, mai ales etc. Si: cremă (5), floare (119), lamură. 27 (Reg; îs) ~ma făinii Lamură (la făină). 28 (Fig; csc) Partea coruptă, declasată a societății Si: drojdie (15), pleavă, plevușcă¹, scursoare, scursură, (rar) scurs¹..

TERMOS, termosuri, s. n. Vas de sticlă cu pereți dubli, argintați, dintre care a fost scos aerul pentru a se obține un strat izolator; se folosește (în excursii, în călătorii etc.) pentru a păstra o băutură la temperatură constantă.

SPUMĂ, spume, s. f. (La sg. și la pl. cu aceeași valoare) 1. Strat albicios care conține bule de aer și care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem format dintr-un lichid în care sînt răspîndite bule de gaz separate între ele prin straturi foarte subțiri din lichidul respectiv. Spuma albă încalecă molcom răsturnarea valurilor. RALEA, O. 35. [Oltul] se năpustea după rădvan și se frîngea de mal, plin de turbare și de spumă. GALACTION, O. I 74. Sub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume, Unde un sihastru a fugit de lume. BOLINTINEANU, O. 58. Iată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ Fig. Spicurile ierbii și spuma miilor de flori de cîmp... fierbea domol la adierea vîntului. GALACTION, O. I 39. Lunca... era albă și trandafirie de spuma florilor de cireși și de caiși. I. BOTEZ, ȘC. 76. Iar luna zîmbitoare, și tainică, și lină, Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu fața sa balaie în el se oglindea. ALECSANDRI, P. I 236. ◊ (În metafore și comparații) Împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. EMINESCU, N. 4. Mîndru ciobănel, Tras printr-un inel. Fețișoara lui, Spuma laptelui. ALECSANDRI, P. P. 3. (Sugerînd delicatețea, frăgezimea) Hainele, ca spuma, Le-am țesut cu mîna mea. COȘBUC, P. I 238. ♦ Fig. Ceea ce este (sau se crede că este) mai bun, mai ales. 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente în timpul fierberii (și care de obicei se îndepărtează). Spuma de pe supă. Spuma de la dulceață. 3. Clăbuc de săpun. ◊ Praf de spumă v. praf. ♦ Clăbuc de sudoare. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Ceata mea-i frumoasă, ageră, ușoară Și pe cai în spume ce ca vîntul zboară. BOLINTINEANU, O. 10. ♦ Clăbuc de salivă. O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea... Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Despre persoane) A face spumă (sau spume) la gură = a avea salivație abundentă (de prea multă vorbă, de furie etc.). Turbează bancherii Și regii de trusturi fac spume la gură. DEȘLIU, G. 55. Amețit de-atîta tocmeală... De făcuse... spume chiar la gură. CONTEMPORANUL, III 206. Nenorocitul domn... spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. 4. (Numai în expr.) Spumă-de-mare = mineral din grupul silicaților de magneziu, albicios, ușor și poros, din care se fac pipe și alte obiecte. De cîteva zile încerca să se obicinuiască să tragă dintr-o lulea cît un degetar, de spumă-de-mare. CAMIL PETRESCU, O. II 347. (Eliptic) Erich își aprinse pipa sa de spumă. SLAVICI, la TDRG.

smog s. n. (anglicism) ◊ „Pe măsura agravării smogului (ceață combinată cu fumul industrial) umanitatea riscă să fie constituită cu preponderență din femei.” R.l. 7 X 74 p. 6. ◊ „Municipalitatea din Tokio a recomandat ca uzinele și fabricile din perimetrul orașului să-și reducă cu 40 la sută consumul de combustibil din cauza gradului înalt de poluare a aerului, care a condus la formarea unui strat gros de «smog».” R.l. 17 VII 75 p. 6. ◊ „Dantelăriile de piatră ale Parlamentului și Mănăstirii Westminster au fost spălate de funinginea timpului și a dispărutului smog englezesc.” R.lit. 17 I 85 p. 24; v. și 3 VI 71 p. 4, I.B. 28 II 75 p. 4, Luc. 6 X 79 p. 3, I.B. 5 IV 84 p. 8 (din engl. smog; PR 1962; DEX, DN3)

EFÉCT (< germ., lat., după fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Ceea ce este produs de un agent sau o cauză; ceea ce este considerat ca rezultat al unei acțiuni sau al unei intenții; urmare, consecință. 2. Impresie produsă asupra organelor de simț; p. ext. impresie produsă de cineva asupra cuiva. ◊ Exp. A-și face efectul = a da rezultatul scontat. ◊ Loc. De efect = care impresionează puternic, care atrage atenția. 3. (GEOGR.) E. de seră = proces de încălzire a aerului și a solului datorită reflectării pe stratul de dioxid de carbon (situat la plafonul serelor) a radiațiilor infraroșii emise de la sol în urma încălzirii sale de la Soare. Este specific serelor, dar și unor aglomerări urbane și tinde să devină global la nivelul atmosferei, din cauza cantității mari de dioxid de carbon eliminat în aer. 4. (GENET.) E. cis-trans = fenomen care rezultă din posibilitatea ca două gene (ce nu se referă la același locus) să se găsească pe același cromozom al unei perechi de omologi (cis) sau pe cromozomi diferiți (trans). 5. (FIZ.) E. corona v. corona. ◊ E. Doppler-Fizeau = modificare a frecvențelor undelor (sonore sau luminoase) recepționate de un observator în raport cu frecvența cu care undele sunt emise de sursă, datorită faptului că observatorul și sursa se deplasează unul față de celălalt. ◊ E. Procopiu v. Procopiu. ◊ E. tunel v. tunel. ◊ Efecte speciale = totalitatea mijloacelor tehnice utilizate în producerea filmelor, cu scopul creării iluziei sau simulării unor fenomene; pot fi mecanice, optice, electronice, pe computer. ♦ (TEHN.) Efectul Coandă = modificare (deflectare) cu un unghi de până la 180° a direcției unui jet fluid, practic bidimensional, tangent în secțiunea de ieșire la o suprafață solidă convexă, tinzând să urmeze curbura acestei suprafețe. Descoperit de H. Coandă în 1910 și brevetat în 1934, are aplicații în: sustentația și propulsia vehiculelor aeriene, construcția dispozitivelor pneumatice, medicină. 6. Impresie produsă de cineva sau de ceva asupra unei persoane. 7. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile ♦ Spec. (La pl.) Îmbrăcăminte militară; echipament (1). 8. (FIN.; la pl.) Hârtii de valoare. ◊ Efecte de comerț = denumire generică atribuită titlurilor de credit negociabile (cambii, bilete la ordin, cecuri etc.) care atestă existența unei creanțe de o valoare determinată plătibilă imediat sau la un termen scurt. ◊ Efecte publice = titluri de creanță emise de stat sau de instituții de drept public. 9. (EC.) E. util = rezultatul efortului depus la nivel micro- și macroeconomic, exprimat în formă valorică, materială și socială.

Fata Morgana f. („Zîna Morgana”), fenomen de resfrângere a stratelor atmosferice care face s’apară în aer imagini de coloane, coline și edificii.

COCLI, coclesc, vb. IV. 1. Refl. și intranz. (Despre aramă) A se acoperi cu un strat de cocleală; a se oxida. În aer umed arama se coclește. ▭ Așeză cuțitul de-a curmezișul farfuriei, după ce l-a șters să nu coclească. C. PETRESCU, Î. II 86. ◊ Expr. (Familiar) A se cocli turtă = a se îmbăta tare. Boierul... se coclise turtă. ISPIRESCU, L. 181. 2. Refl. (Despre bucate gătite în vase de aramă nespoite) A prinde gust de cocleală. ♦ Tranz. A face ca ceva să prindă un gust amar, de cocleală. De ce izvorul meu, limpede ca rouă și rece ca gheața, coclește gura călătorilor? DELAVRANCEA, S. 246. ◊ Fig. Ura grea... le coclise inimile atîtea zile de-a rîndul. DUMITRIU, V. L. 86.

dejivrat², ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~ați, ~e / E: dejivra] (D. suprafețe care vin în contact cu aerul umed la temperaturi scăzute) Curățat de straturi de gheață și chiciură.

stratosferă sf [At: CIȘMAN, FIZ. I. 541 / Pl: (nob) ~re / E: fr stratosphère] Parte a atmosferei situată între troposferă și ionosferă, unde predomină deplasările orizontale ale aerului și care este formată din trei straturi izotermice.

AER¹ s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. ◊ Aer lichid = lichid obținut prin răcirea aerului până sub temperatura de -183°C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică obținut cu compresoarele. Aer condiționat = sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer curat. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A fi (sau a rămâne) în aer = a se afla într-o situație critică, a nu avea nici o perspectivă. 3. Înfățișare, aspect, expresie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

A DEGIVRA ~ez tranz. (suprafețe care vin în contact cu aerul umed la temperaturi joase) A curăța de stratul de givraj. /<fr. dégivrer

GEOSTROFIC, -Ă adj. (Despre mase de aer) Care se deplasează paralel cu Pămîntul în straturile superioare ale atmosferei. [< engl. geostrophic].

GEOSTROFIC, -Ă adj. (despre mase de aer) care se deplasează paralel cu Pământul, în straturile superioare ale atmosferei. (< engl. geostrophic)

AER¹ s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. ◊ Aer lichid = lichid obținut prin răcirea aerului până sub temperatura de -183°C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică, obținut cu compresoarele. Aer condiționat = sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer curat. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A fi (sau a rămâne) în aer = a se afla într-o situație critică, a nu avea nicio perspectivă. 3. Înfățișare, aspect, expresie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

geostrofic, ~ă a [At: DN³ / P: ge-o~ / Pl: ~ici, ~ice / E: eg geostrophic] (D. mase de aer) Care se deplasează paralel cu Pământul în straturile superioare ale atmosferei.

țipar¹ [At: ANON. CAR. / V: (reg) țimp~, țep~ / Pl: ~i / E: ns cf țipa¹] 1 sm (Șîs ~ mare, ~ fără ochi) Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung de 18-25 cm, aproape cilindric, asemănător cu al șarpelui, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat subțire de mucus, care poate respira și aer atmosferic (producând niște sunete caracteristice când este scos din apă) și care este folosit mai mult ca nadă Si: (pop) chișcar, (reg) fâsar, smioarță, șaran, șarpe, șerpar, țicâitoare, țipău², zniorlă (Misgurnus fossilis). 2 sm (Șîc ~ de mare) Pește teleostean migrator, cu corpul în formă de șarpe, aproape cilindric, cu coada turtită lateral și cu falca inferioară ieșită în afară Si: anghilă, șarpe-de-apă (Anguilla anguilla). 3 sm (Reg; șîc ~ mic) Zvârlugă (Cobitis taenia). 4 av De forma și dimensiunea țiparului (1-2). 5 sm (Iht; îc) ~-de-mare Știucă-de-mare (Belone belone). 6 sm (Zlg; reg; șîc ~ cu ochi) Cicar (Eudontomyzon danfordi). 7 sm (Reg) Epitet pentru un copil care țipă¹ mult.

văzduh s.n. 1 Înveliș gazos care înconjoară pămîntul; straturile (mai) înalte ale atmosferei; cer. ◊ Expr. A vorbi în văzduh = a) a vorbi fără a fi luat în seamă; a vorbi fără sens, a aiura. ◊ Poet. Luceafărul senin răsare, Umplînd de vis văzduh și mare (CERNA). ♦ Ext. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei, vital pentru vietățile aerobe; aer. 2 (înv.) Climă. • pl. -uri. și (reg.) văzduc, văzduf s.n. / <slav. въздоухъ.

DEPLASA vb. 1. a se duce, a merge, a se mișca, a umbla, (pop.) a se purta (Se ~ puțin prin grădină.) 2. a (se) muta, a (se) strămuta, (înv. și reg,) a (se) petrece. (Se ~ dintr-un loc în altul.) 3. a se da, a se duce, a merge. (Se ~ cu doi pași înapoi.) 4. a se duce, a se transporta. (S-a ~ la fața locului.) 5. a (se) clătina, a (se) clinti, a (se) mișca, a (se) muta, a (se) urni, (înv. și pop.) a (se) sminti, (înv. și reg.) a (se) clăti, (Mold. și Transilv.) a (se) vîșca. (N-a putut ~ piatra de la locul ei.) 6. a duce. (A ~ lingura la gură.) 7. a mișca, a muta, a plimba. (~ bomboana prin gură.) 8. a (se) circula, a (se) merge, a (se) umbla. (O arteră pe care se ~ multe vehicule; se ~ singur, neînsoțit.) 9. a trece. (Proiectilul se ~ prin aer.) 10. a mîna. (Vîntul ~ departe frunzele.) 11. a aluneca. (Un strat de roci s-a ~.) 12. (MED.) a (se) dezarticula, a (se) disloca, a (se) luxa, a (se) scrînti, a (se) suci, (rar) a (se) răsuci, (înv. si reg.) a (se) sminti, (reg.) a (se) strica, (prin Transilv.) a (se) muruli, (Transilv.) a (se) pica, (prin Transilv. și Bucov.) a (se) preti, (prin vestul Munt.) a (se) proclinti. (Și-a ~ osul umărului.) 13. (TEHN.) a acționa, a mișca. (Remorca este ~ de un tractor.) 14. a (se) muta, a (se) schimba. (Accentul s-a ~ pe ultima silabă.)

abataj sn [At: ARDELEANU, V. P. 40 / Pl: ~e / E: fr abattage] 1 Tăiere sau desprindere manuală ori mecanică a minereului din peretele sau frontul unei galerii de mină. 2 (Îs) Ciocan de ~ Instrument acționat cu aer comprimat, cu ajutorul căruia se desprinde cărbunele în straturile cu înclinație mare. 3 Parte a galeriei de mină de unde se extrage minereul. 4 Doborâre a arborilor în exploatările forestiere. 5 (Rar) Ucidere a vitelor la abator printr-o singură lovitură.

aer¹ sn [At: APOSTOLUL (1683), ap. GCR 260/12 / Pl: aere (20-21) / E: lat aer, -is, fr air] 1 Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei, absolut necesar vietăților aerobe. 2 (Îs) ~ lichid Lichid obținut prin răcirea aerului până sub -183° C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente. 3 (Îs) ~ comprimat Aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică, obținut cu compresoare. 4 (Îs) ~ condiționat Sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. 5 (Îs) ~ curat Aer nepoluat. 6 (Îlav) La (sau în) ~ (liber) Afară. 7 (Îe) A lua ~ A ieși din casă pentru a respira aer curat. 8 Climă. 9 Spațiul dintre cer și pământ Si: atmosferă, văzduh. 10 (Fig) Atmosferă. 11 (Îe) A fi (sau a se simți) ceva în ~ A exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). 12 (Îe) A fi (sau a rămâne) în ~ A se afla într-o situație critică. 13 (Îae) A nu avea nici o perspectivă. 14 (Fig) Înfățișare. 15 (Fig) Expresie. 16 (Îe) A avea ~ul că... A da impresia că... 17 (Îe) A da ~ (de) A da înfățișare (de). 18 A-și da ~ul A se preface. 19 (Lpl) Ifose. 20 (Îe) A-și da (sau a-și lua) ~e A lua atitudine de superioritate Si: a se îngâmfa. 21 (Înv; fam) Melodie.

STRATOSFERĂ s.f. Strat al atmosferei cuprins între troposferă și 40 de km altitudine, în care temperatura este sensibil constantă, deplasările aerului făcîndu-se numai orizontal. [< fr. stratosphère, cf. lat. stratum – strat, gr. sphaira – sferă].

BALON aerostat fără propulsie proprie, având un înveliș impermeabil, în general de formă sferică (umplut cu un gaz mai ușor decât aerul – hidrogen, heliu sau aer cald) căruia i se atașează o nacelă (v.) pentru aparate de bord, fotografice, butelii și arzător și echipaj. Baloanele sunt utilizate în scopuri științifice (explorarea atmosferei, ridicarea instrumentelor de observare meteorologică și astronautică, observarea aștrilor de la înălțimi mari, unde aerul este mai clar), militare (cercetarea și corectarea tragerilor de artilerie, fotografierea teritoriului inamic, mijloc pasiv de apărare antiaeriană etc.) și sportive. Baloanele pot fi: libere, captive, de baraj (în ambuscade aeriene împotriva mijloacelor de atac aeriene ale inamicului, în special pe timp de noapte), meteorologice, sportive etc. Baloanele captive sunt ancorate la sol sau de nave cu ajutorul unui cablu special, folosite în observările aeriene, terestre sau marine sau pentru antrenamentul parașutiștilor. Baloanele meteorologice – sonde, radiosonde și pilot sunt folosite pentru determinarea direcției și intensității vântului, a limitelor straturilor de nori la diferite înălțimi, a presiunii și umidității aerului. Baloanele sportive sunt libere și se încadrează în clasa A, umplute cu aer cald: A1 – baloane până la 250m³; A2 între 250-400m³; A3 între 400-600m³; A4 între 600-900m³ etc., până la 4000m³ și mai mari. Baloanele sanitare asigură asistență medicală de specialitate altor baloane aflate în croazieră sau în misiuni de lansări de parașutiști și care coboară în zona de lansare pentru a se interveni în timp util în cazul producerii unor accidente. Balonul izentropic are un diametru exterior de până la 7m, fiind utilizat în cercetări aerodinamice. Este alcătuit din două baloane, unul cuprins în celălalt, cel interior – balonet (v.), umplut cu aer apăsând mai intens sau mai slab asupra mediului din celălalt – heliu, care se comportă ca un lest, determinând urcarea sau coborârea.

BALAST s.n. 1. Încărcătură de nisip, de pietriș etc. care asigură stabilitatea unei nave sau reglarea altitudinii unui balon. ♦ Compartiment etanș al unui submarin, care asigură scufundarea sau ridicarea submarinului la suprafață prin umplerea lui cu apă sau cu aer; lest. ♦ (Fig.) Ceea ce este inutil, de prisos, împovărător, umplutură. 2. Strat de pietriș folosit ca pat pentru așezarea traverselor unei linii ferate; amestec de pietriș și de nisip folosit la diferite lucrări. [Pl. -turi, -te. / < fr. ballast, cf. engl. ballast].

*AER¹ (pl. -re) sn. 1 📻 Fluid gazos care formează în jurul pămîntului un strat de 80-100 km., de neapărată trebuință pentru întreținerea vieții animalelor și vegetalelor: ~ curat; ~ stricat; ~ nesănătos; ~ rece; ~ul mării ¶ 2 Văzduh, spațiul între cer și pămînt: s’a ridicat în ~; Plutind ușor în ~ ca vîntul ce adie (ALECS.) ¶ 3 Înfățișare, față: avea un ~ atît de idiot și de ridicol (VLAH.) ¶ 4 Chip îngîmfat de a se purta: și-a mai pierdut din aerele sale de erou (VLAH.) [ lat. aer, în parte cu accepțiunile fr. air].

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

BRUNA, brunez, vb. I. Tranz. (Cu privire la fier sau oțel) A acoperi, pe cale chimică, cu un strat de oxizi, cu scopul de a-l proteja împotriva acțiunii dăunătoare a aerului, a apei sau a soluțiilor saline. (Refl. pas.) Armamentul portativ se brunează de obicei pe toate suprafețele exterioare.

dejivror sn [At: LTR² / V: degi~ / Pl: ~i^[1] / E: fr dégivreur] (Teh) Instalație de protecție a unui avion contra formării straturilor de gheață pe aripi, elice etc. în cursul zborului prin mase de aer umed și subrăcit.

DEJIVRA, dejivrez, vb. I. Tranz. A înlătura stratul de gheață sau de chiciură format pe suprafețele care vin în contact cu aerul umed la temperaturi scăzute. [Var.: degivra vb. I] – Din fr. dégivrer.

DEJIVRA, dejivrez, vb. I. Tranz. A înlătura stratul de gheață sau de chiciură format pe suprafețele care vin în contact cu aerul umed și subrăcit. [Var.: degivra vb. I] – Din fr. dégivrer.

TROPOSFERĂ s. f. Stratul inferior al atmosferei, în care se produc fenomenele meteorologice obișnuite, provocate de mișcarea aerului. Partea inferioară a atmosferei, care se întinde pînă la o înălțime de circa 11 km, se numește troposferă. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 72.

STRATO- „strat geologic, pătură”. ◊ L. stratus „întindere, pătură” > fr. strato-, germ. id., engl. id. > rom. strato-. □ ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., asociație de plante și animale caracteristică unui strat (etaj) de vegetație; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat cu care se determină direcția și înclinarea stratelor străbătute de o gaură de sondă; ~pauză (v. -pauză), s. f., strat al atmosferei cuprins între stratosferă și mezosferă; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat al atmosferei cuprins între troposferă și ionosferă, în care predomină deplasările orizontale ale aerului; ~stat (v. -stat), s. n., aerostat cu nacelă ermetică, folosit pentru zborurile stratosferice.

POLEI ~iuri n. 1) Strat subțire de gheață format pe suprafața solului, pe copaci, pe orice obiect lăsat în aer liber. 2) fig. Luciu al suprafeței unor obiecte. /v. a polei

ZBOR deplasare în atmosferă a unei aeronave. După momentul desfășurării există: zbor de zi (începe la 30 de minute după răsăritul soarelui și se încheie cu 30 de minute înainte de apus) și zbor de noapte (începe la 30 de minute după apusul soarelui și se încheie cu 30 de minute înainte de răsărit) raportându-se la ora locală. După mijloacele și metodele utilizate există: zbor la vedere (orientarea în aer față de sol și eventualele aeronave aflate în trafic se face prin observare directă, aprecierea distanțelor, a înălțimilor, a vitezelor etc. făcându-se din ochi) și zbor instrumental (datorită lipsei de vizibilitate – nori, ceață etc. – orientarea se face cu ajutorul instrumentelor de bord). După natura susținerii în aer există: zbor fără motor (aeronave care nu utilizează decât caracteristicile aerodinamice constructive: planoare, deltaplane, parapante etc.) și zbor cu motor (aeronave care utilizează ca mijloc principal de propulsie forța generată de un motor: avioane, elicoptere etc.). În funcție de alți factori sau de scop, se disting și alte feluri de zbor. Zbor în condiții meteo grele, efectuat parțial sau total fără vizibilitatea solului și a orizontului natural, având un plafon coborât și o vizibilitate redusă (în nori, între straturi de nori, pe precipitații puternice, sub nori, dar la mică înălțime), impunând măsuri speciale de navigație, complexitatea acestora depinzând de tipul și de aparatura de bord a aeronavei. Zbor terestru, efectuat în straturile relativ dense ale atmosferei, în câmpul gravitațional al Pământului. Zbor transmeridian, efectuat peste fuse orare, determinând oscilații ale ritmului arcadian. Zbor razant, efectuat la foarte mică înălțime, urmărind relieful solului, prezentând interes din punct de vedere militar prin realizarea surprinderii inamicului, radiolocatoarele terestre de descoperire devenind ineficiente, zgomotul avionului supersonic auzindu-se la obiectiv după trecerea sa. Zbor de luptă, executat în scopul îndeplinirii unei misiuni de luptă. Zbor de aclimatizare, efectuat în vederea obișnuirii organismului cu mediul aerian. Zbor în dublă comandă, efectuat în procesul de instruire de către piloți-elevi pe aeronavele de școală dotate cu dublă comandă, cu instructor la bord în scopul învățării pilotajului, a navigației aeriene etc. Zbor de încercare, efectuat cu aeronavele prototip în vederea testării parametrilor tehnico-tactici proiectați. Zbor demonstrativ, efectuat în scopuri didactice sau în cadrul mitingurilor aviatice. Zbor acrobatic, executat cu aparate de zbor special construite pentru a dezvolta îndemânarea pilotului pentru cunoașterea aparatului și aprecierea corectă a propriilor posibilități; are caracter demonstrativ sau competitiv. Zbor pe spate, avionul este pilotat având comenzile în profunzime și direcțiile inversate. Zbor în oglindă, executat de două avioane la o distanță de 2-3 m unul de celălalt, unul dintre acestea zburând pe spate. Zbor la punct fix, regim în care elicopterul se menține la o anumită înălțime față de sol fără a înainta, e important în operațiuni speciale (salvare, remorcare, desant aeropurtat și antisubmarin etc.). Zbor planat, fără motor, executat de un planor sau un avion cu motorul oprit. Zbor plutit, executat în curenți ascendenți în care un planor (deltaplan sau parapantă) câștigă sau își menține înălțimea; poate fi executat la pantă, faleză sau termic (curenți ascendenți). Zbor termodinamic, executat la pantă, constând în utilizarea alternativă a curenților dinamici care urcă panta și a căminelor termice. Zbor de undă sau în curenți oscilatorii, executat în curenții ondulatorii din norii altocumulus, care oferă un câștig de înălțime lent, dar în timp îndelungat. Zbor în fața frontului de furtună, efectuat prin patrulare, manevrele fiind similare zborului plutit la pantă, în masa de aer cald împinsă de aerul rece al frontului. Zbor de înălțime, efectuat în curenți ascendenți cu realizarea unui câștig de înălțime de cel puțin 1000 m (pentru planare). Zbor de durată, executat în curentul dinamic de pantă, undă lungă sau termic în scopul menținerii cât mai mult în aer. Zbor de distanță, efectuat în scopul realizării unei distanțe parcurse în zbor cât mai mari, putând avea și țel fixat (cu meționarea unei rute fixe, executat cu vânt de față, vânt de spate sau cu întoarcere la aerodromul de plecare). Zbor subsonic, nu depășește viteza de 1M. Zbor supersonic, nu depășește viteza de 5M. Zbor hipersonic, depășește viteza de 5M, desfășurarea acestuia în straturile dense ale atmosferei implică puternica încălzire a învelișului aeronavei, acesta trebuie să fie construit din oțeluri speciale refractare (titan) sau să aibă straturi ceramice pentru a combate bariera termică, de regulă se execută la înălțimi mari unde densitatea aerului fiind redusă, încălzirea se micșorează, sau în cosmos unde frecarea cinetică dispare lisind aerul.

EXOSFERĂ, exosfere, s. f. Strat atmosferic situat la o altitudine de peste 500 km deasupra Pământului, în care gazele ce compun aerul sunt disociate și rarefiate. – Din fr. exosphère.

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forță; a expira forțat aerul. ◊ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampă) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flăcării. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteți flacăra. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-și însuși cu îndrăzneală ceea ce se cuvine altuia; a fura a șterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie sub acțiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitățile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Suflă în fluier. Suflă trâmbițele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfâi. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta liniștit, nemișcat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (și în secret); a informa pe ascuns. ◊ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a ține secret. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. – Lat. sufflare.

LENARD [lé:nart], Philipp Eduard Anton von (1862-1947), fizician german. Prof. univ. la Breslau (Wrocław) și la Heidelberg. Cercetări asupra gazelor ionizate (comportamentul în aer, în afara tubului), fotoelectricității, fosforescenței și radiațiilor catodice (radiațiile L.). A demonstrat că electronii pot străbate straturi relativ groase de substanță solidă, dovedind structura lacunală a atomilor. În cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice, precursor al tubului cu raze X. Premiul Nobel pentru fizică (1905).

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forță; a expira forțat aerul. ◊ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampă) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flăcării. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteți flacăra. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-și însuși cu îndrăzneală ceea ce se cuvine altuia; a fura, a șterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie sub acțiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitățile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Suflă în fluier. Suflă trâmbițele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfâi. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta liniștit, nemișcat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (și în secret); a informa pe ascuns. ◊ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a ține secret. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. – Lat. sufflare.

dejivrare sf [At: LTR² / V: degi~ / Pl: ~rări / E: degivra] (Teh) Înlăturare a straturilor de gheață sau de chiciură de pe suprafețe, de obicei metalice, care vin în contact cu aerul umed la temperaturi scăzute Si: dejivraj, dejivrat¹.

BARIERĂ TERMICĂ încălzire puternică a unei aeronave care se deplasează în straturile dense ale atmosferei cu o viteză ce depășește Mach 5 astfel că aceasta trebuie construită din oțeluri aliate cu titan sau să aibă straturi de ceramică pe înveliș pentru a putea rezista temperaturilor înalte rezultate în urma frecării cu masele de aer.

saltea sf [At: URICARIUL, XI, 249 / V: (înv) seltele, (reg) săl~ / Pl: ~ele, (înv) ~eli / E: ngr σελτές] 1 Obiect în formă de sac plat, de obicei paralelipipedic, confecționat din pânză, din diverse țesături sintetice, din cauciuc etc., în care se introduce (și se fixează prin cusături din loc în loc) un strat gros de lână, de iarbă-de-mare, de paie, de vată etc. sau care se umple cu aer, apă etc. și care se folosește, ca așternut moale (pe paturi), pentru protecție corporală în unele probe sportive, pentru a pluti pe apă etc. 2 (Îe) A sta (sau a ședea) pe ~ A nu face nimic din comoditate. 3 (Îae) A fi fără nici o grijă. 4 (Îae) A fi bogat. 5 (Îlav) A pune (sau a avea) sub ~ A-și face sau a avea economii. 6 (Îlav) (De) pe ~ Fără a se obosi, fără a face ceva. 7 (Îal) Fără să-l coste ceva. 8 (Îe) A se întinde cât ține ~ua A pretinde doar atât cât este posibil. 9 (Pan; urmat de determinări) Nume generic pentru mai multe obiecte făcute din piatră, cărămidă, nuiele etc. care sunt întrebuințate pentru a proteja, a apăra, a fortifica etc. 10 (Spc; șîs ~ pentru reproducere) Cadru de lemn de diferite forme, în care sunt fixate mustăți de salcie, crengi de brad, vârfuri de stuf etc., folosit la reproducerea dirijată a diferitelor specii de pește.

BALAST, balasturi, s. n. 1. Încărcătură constînd din saci plini cu nisip, pietriș etc., care asigură echilibrul și poziția unei nare sau ajută la reglarea înălțimii zborului unui aerostat; lest. ♦ Compartiment bine închis care se poate umple cu apă de mare sau cu aer pentru a îngreuia sau a ușura un submarin în vederea scufundării lui sau a ridicării lui la suprafață. ♦ Strat de pietriș care se așază sub traversele unei linii ferate pentru a forma un pat elastic. 2. Fig. Ceea ce este de prisos și împovărător, dăunător; povară. Balastul concepțiilor învechite.

dejivra vt [At: MDENC / V: degi~ / Pzi: ~rez / E: fr dégivrer] (Teh; c.i. straturi de gheață sau de chiciură) A înlătura de pe suprafețe, de obicei metalice, care vin în contact cu aerul umed la temperaturi scăzute.

brazdă s.f. 1 Fîșie îngustă de pămînt tăiată și răsturnată cu plugul; brăzdătură. A pus plugul în brazdă (AGÂR.). ◊ Brazdă oarbă v. orb. ◊ Loc.adj. Din (sau de) brazdă = (despre vite de jug) din dreapta. Boul din brazdă. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a îndrepta pe cineva; a-l face să se adapteze. Pînă l-am dat la brazdă mi-am stupit sufletul cu dînsul (CR.). A se da pe (sau la) brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o nouă situație, a se acomoda, a se obișnui; a se conforma. Încet, încet nora s-a dat la brazdă (CR.). A răsturna brazda v. răsturna. A trage (o) brazdă v. trage. ◊ Fig. Dar brazda urii va da alte grîne (SADOV.). ♦ Urmă făcută cu plugul în pămînt. 2 Rînd de iarbă, de grîu etc. rămas în urma coasei. Aerul... se îngroșa de mireasma verdeții crude, răsturnată în brazde (AGÂR.). 3 Bucată de pămînt cultivată cu legume, flori etc.; strat, răzor. În mijlocul grădinii cu brazdele de flori (PAS). ♦ Bucată de pămînt acoperită cu iarbă. ♦ Bucată de pămînt desprinsă dintr-un teren și mutată pe un alt loc pentru ornarea parcurilor, protejarea șanțurilor etc. În capătul aleii, ne-am pus pe o canapea de brazde (C. NEGR.). 4 (agric.) Brazdă de udare = element provizoriu al sistemului de irigație, prin care apa este adusă la rădăcina plantelor. 5 Urmă, dîră, pîrtie; crestătură. Ușa veche, cu brazde adînci (AGÂR.). 6 Fig. Zbîrcitură, cută a feței; rid. Obrajii despicați în două de niște brazde lungi (GALAN). • pl. -e. /<sl. veche бразда.

A SUFLA suflu 1. intranz. 1) A expira cu putere; a elimina forțat aerul. ~ în ceai. ~ în foc. ◊ A-i ~ cuiva în borș (sau ~ în borșul cuiva) a se amesteca nepoftit în treburile cuiva. 2) A introduce și a scoate aerul din plămâni; a respira. ◊ A nu mai ~ a) a fi mort; b) a nu se opune; a tăcea chitic; a nu crâcni. 3) (despre vânt) A purta curenți de aer; a bate. 4) (despre instrumente muzicale de suflat) A produce sunete caracteristice. 2. tranz. 1) (substanțe pulverulente sau obiecte ușoare) A îndepărta cu ajutorul unui curent de aer. ◊ Slab de-l suflă vântul foarte slab. A-i ~ cuiva ceva de sub nas a lua foarte operativ și fără nici o jenă un lucru de la cineva. 2) fam. (persoane) A înlătura ușor și repede (dintr-o funcție). 3) (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu un strat subțire de metal inoxidabil, în scop protector sau decorativ; a spoi; a polei; a metaliza. 4) (obiecte de sticlă) A confecționa prin introducerea aerului într-o masă de sticlă topită (dându-i forma dorită). 5) (conducte, recipiente, suprafețe etc.) A curăța cu ajutorul unui jet de substanță gazoasă. ◊ ~ nasul a da afară mucozitățile din nas. 6) (texte, replici, răspunsuri) A comunica încet ca să audă numai adresatul (la teatru, la școală); a șopti. 7) (date, informații etc.) A aduce la cunoștință pe ascuns. ◊ A nu ~ (nici) un cuvânt a nu scoate o vorbă. [Sil. su-fla] /<lat. sufflare

BALAST, balasturi, s. n. 1. Încărcătură constînd din saci plini cu nisip, pietriș etc., care asigură echilibrul unei nave sau ajută la reglarea înălțimii unui aerostat; lest. ♦ Compartiment închis care se umple cu apă de mare sau cu aer, pentru a îngreuia sau a ușura un submarin în vederea scufundării sau ridicării lui la suprafață. ♦ Fig. Ceea ce este împovărător, nefolositor; povară. 2. Strat de pietriș care se așază sub traversele unei linii ferate, pentru a forma un pat elastic; amestec de pietriș și de nisip, întrebuințat la diferite lucrări tehnice (prepararea betoanelor, pietruirea șoselelor). – Fr. ballast.

CIOCAN², ciocane, s. n. 1. Unealtă alcătuită dintr-o bară sau un bloc de metal de dimensiuni variate și prevăzută cu un mîner, care servește la aplicarea de lovituri într-un material rezistent (cuie, piatră etc.). Muzica aspră a ciocanelor se aude departe prin sat, tăind văzduhul parcă fără nici o piedică. AGÎRBICEANU, S. P. 53. Un glas ascuțit de oțel atîrnat în sec țipă scurt, de afară, sub lovitura repede și fără de veste a unui ciocan metalic. HOGAȘ, M. N. 147. S-aude pe coasă cum sună ciocanul. COȘBUC, P. II 21. Numai iaca intră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o pereche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Poetic) Vom spune... Cum cîntă din ciocane dimineața Și cîte planuri mari au muncitorii. BANUȘ, B. 89. ◊ Ciocan mecanic = ciocan pus în mișcare de o forță mecanică. Șeful echipei... Zîmbește ortacilor cu brațe-ncleștate Pe ciocanul mecanic care muge, se zbate. DEȘLIU, G. 46. Ciocan cu aburi = ciocan mecanic acționat prin forța aburilor. Ciocanul cel mare, cu aburi, dădea lovituri grele care zguduiau clădirea. SADOVEANU, O. III 157. Ciocan pneumatic = ciocan mecanic portativ acționat cu aer comprimat. Ciocan de abataj = ciocan pneumatic folosit pentru spargerea rocilor. Ciocanele de abataj păcăne fără întrerupere, bucăți mari de cărbune se desprind din strat și se rostogolesc pînă deasupra crațărului. BOGZA, V. J. 131. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală = a fi într-o situație critică din care nu există posibilitate de ieșire, a se afla între două forțe în conflict. A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a stărui mult pe lîngă cineva pentru dobîndirea unui lucru sau spre a-l îndupleca la ceva; a bate la cap (pe cineva). Văzînd că tatăl său sta mereu ciocan de capul lui ca să se strîngă de pe drumuri și să se apuce de ceva, o tuli d-acasă fără să spuie nimănui. POPESCU, B. 111. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente care seamănă ca formă (uneori și ca întrebuințare) cu ciocanul (1): a) (Sport) instrument de aruncat, format dintr-o ghiulea de-fier prinsă de o coardă de sîrmă terminată cu un mîner; b) fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului; c) fiecare dintre fusele vîrtelniței; d) unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. 3. Unul dintre cele trei oscioare din urechea medie, avînd forma unui ciocănel.

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămîni cu o anumită forță sau presiune; a expira forțat aerul. Își sufla în pumni ca să-și dezghețe degetele. VLAHUȚĂ, O. A. 136. Purcelul... suflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc, de la bordeiul moșneagului... pînă la palatul împăratului. CREANGĂ, O. A. 169. ◊ A sufla în lumînare (sau în lampă) = a stinge lumînarea sau lampa (expirînd cu putere aerul deasupra flăcării). Am închis ochii. Învățătorul a suflat în lampă și a ieșit din odaie cu pași nesimțiți. SADOVEANU, E. 109. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A-i sufla cuiva în borș (sau a sufla în borșul cuiva) = a se amesteca (nechemat) în treburile cuiva. Dar, la urma urmelor, de omorît n-a omorît pe nimeni... în borșul nimănui n-a suflat. SLAVICI, O. I 323. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai precaut decît este necesar. A sufla a pagubă v. pagubă (1). A sufla în buze v. buză (1). ◊ Tranz. Suflă văpaie din gura ei. ISPIRESCU, L. 26. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie, să se risipească (sub acțiunea aerului expirat cu putere). Praful l-a suflat în vînt. RETEGANUL, P. IV 40. ◊ Fig. Pe cîți filozofi nu-i scoate din fire, suflîndu-le sistemele ca pe niște pînze de păianjen. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas (sau, mai rar, pe sub nas) = a-și însuși cu îndrăzneală, fără a se sfii, lucrul altuia; a șterpeli. Citea gazetele consumatorilor de primprejur – «îmi dai voie un moment?» – și-ți sufla gazeta de sub nas. C. PETRESCU, Î. I 42. Eu mai că suflasem în gînd aproape toate ciupercile din traista călugărului. HOGAȘ, M. N. 116. I-am suflat moșioara de sub nas. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a scoate sunete. Astăzi nu e nevoie de țiuitoare. Cu timpul ai să înveți să sufli. SAHIA, N. 102. Adă fluierul ca să suflu în el. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ (Despre instrumente muzicale) A suna, a răsuna, a cînta. Bat tobele, suflă trîmbițele. RETEGANUL, P. IV 12. ◊ (În contexte figurate) Deodată, în fericirea ta a suflat trîmbița războiului. SADOVEANU, O. VI 51. 2. Intranz. A respira (cu greu, cu efort); a răsufla. V. gîfîi. Turcii suflau zgomotos și-și pîrpîleau la flăcări mînile și picioarele. SADOVEANU, O. VI 128. În mijlocul drumului picotește cîinele... cu ochii întredeschiși, suflînd greu. REBREANU, I. 10. Abia mai sufla de osteneala goanei; dar era mulțumit și se simțea în stare să fugă ca un om tînăr. POPA, V. 145. (Fig.) Din susul apei vine un vapor. Suflă greoi și pare să fie încărcat. SAHIA, U.R.S.S. 128. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a fi mort; fig. a fi liniștit, a sta cuminte; (în specia!) a nu protesta, a nu crîcni. Animalul nu mai sufla. PREDA, Î. 139. Micuțul... i se suie pe genunchi, i se lipește încetinel de piept și stă așa frumușel, nici nu suflă. La TDRG. Mare a fost... că de mărirea lui nu mai sufla nici un boier. DELAVRANCEA, A. 54. 3. Intranz. (Despre foale, compresoare etc.) A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 4. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică cantitate de sticlă topită (căreia i se dă apoi forma dorită). 5. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios. Icoane înșiruite și îmbrăcate în alamă sau suflate cu aur și argint. DUMITRIU, B. F. 137. Se încinse pe deasupra șalului cu o curea lată acoperită cu ținte aurite în care băgă două pistoale suflate cu aur. NEGRUZZI, S. I 23. Dărui căpeteniei deputației un lanț de aur și la soții săi cîte un pahar de argint suflat cu aur. BĂLCESCU, O. II 266. 6. Intranz. (Despre vînt sau despre curenți de aer) A se manifesta, a acționa, a se face simțit; a bate. Îi suflă în față un vînt așa de tare, că-l azvîrli înapoi. GALACTION, O. I 54. Ieri a suflat întîiul vînt de toamnă. MACEDONSKI, O. I 12. Crivățul suflă aspru din partea munților, ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. ◊ (În contexte figurate) Pe la finele anului 1846 un vînt de libertate sufla peste toată Europa. GHICA, S. A. 150. Suflă vîntul relei soarte Pe pămîntul îngrozit! ALECSANDRI, P. I 144. Viscolul pustiirei a suflat pe acest pămînt. RUSSO, O. 43. ♦ Tranz. A duce cu sine la distanță, p. ext. a face să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtînd). Urmele noastre le suflase vîntul. DELAVRANCEA, O. II 216. Primăvara, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. ◊ (Poetic) Ce vînt te-a suflat pe sub atîta negureală de pădure... pînă la moară la mine? GALACTION, O. I 47. ◊ Expr. Slab de-l suflă vîntul v. slab (J). 7. Tranz. (Cu complementul «nasul») A curăța de mucozități; a elimina mucozitățile. Dascălul nostru ne privea... Avea ochii umezi. Ca să nu băgăm de seamă că s-a înduioșat, a scos batista din buzunar, și-a suflat nasul tare, și-a șters obrazul și fruntea de sudoare. STANCU, D. 322. Își sufla cu zgomot nasul. SADOVEANU, O. III 582. Își sufla pe urmă nasul. C. PETRESCU, Î. II 161. 8. Tranz. (Adesea întărit prin «la ureche») A vorbi (cuiva) încet, în secret, (strecurînd insinuări sau căutînd să-l cîștige); a informa pe ascuns. V. șopti. I-o fi suflat cineva, ceva, la ureche. C. PETRESCU, O. P. I 220. Toate cele ce am zis mi-au fost suflate de d-lor. NEGRUZZI, S. I 230. ◊ Expr. A nu sufla un cuvînt = a nu spune nimic, a păstra un secret. Nici unul nu suflă un cuvînt. GALACTION, O. I 289. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva (în special unui elev, la școală) răspunsul la întrebările la care nu poate răspunde singur. Cei din bancă suflau lecția celor de la tablă. PAMFILE, la CADE.

pod¹ sn [At: COD. VOR. 16/25 / Pl: ~uri / E: vsl подъ] 1 (Înv) Etaj. 2 Spațiu închis între acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. 3 (Rar; îla) Din ~ până în pivniță În întregime Si: complet, radical. 4 (Pfm; îe) A călca (sau a se uita etc.) (ca) din ~ Se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. 5 (Pfm; îe) A călca ca din ~ A merge greu și cu pași nesiguri. 6 (Pfm; îe) A cădea ca din ~ A rămâne surprins, uimit, dezorientat într-o situație neașteptată. 7 (Reg; gmț; îe) A-i face (cuiva) treabă până-n ~ A nu-i face nici o treabă. 8 (Reg; îae) A păcăli. 9 (Reg; îcs) ~ul popii Joc de copii în care jucătorii își pun pumnii unii peste alții. 10 (Asr; pex) Plafon (1). 11 (Atm; rar; îs) ~ul gurii Palat² (1). 12 (Îs) ~ul mâinii Parte orientată spre exterior a mâinii. 13 (Îs) ~ul palmei Parte inferioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 14 (Îs) ~ carstic Porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată după prăbușirea acestuia. 15 Construcție din lemn, piatră, beton, metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni, susținând o cale de comunicație terestră, șosea sau cale ferată, și asigurând continuitatea peste un obstacol natural sau artificial. 16 (Îs) ~ de gheață Strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu, a unui lac, ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. 17 (Rar; îe) A face ~ cu palma A(-și) pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. 18 (Spt; îe) A face ~ul A executa o figură caracteristică de gimnastică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. 19 (Reg; îe) Că n-ăi fi la capul ~ului Se zice când cineva oferă pe ceva un preț derizoriu, față de cât se cuvine. 20 Punte suspendată mobilă la o cetate, la un castel medieval, construită peste un șanț cu apă Si: (rar) podișcă (3). 21 (Șîs ~ de vase, ~ de vase stătător, ~ stătător, ~ de luntri, îrg, ~ mereu) Pod¹ (15) demontabil dintr-o platformă așezată peste un lanț de bărci, de plute etc. legate de ancore sau de piloți. 22 (Șîs ~ umblător; ~ mișcător, ~ de vase umblător, ~ plutitor, ~ pe scripete) Platformă plutitoare care servește la transportul ființelor sau al obiectelor de pe un mal pe celălalt al unei ape curgătoare Si: bac, (reg) brudină. 23 (Reg) Plută¹ (1). 24 (Rel; Mol) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne în drumul cortegiului mortuar. 25 (Mol; pex) Pomană care constă din bucăți de pânză, covoare etc. 26 (Mol; îs) -ul mortului Pânză de pe fața mortului. 27 (Teh) Platformă având formă asemănătoare cu a unui pod¹ (15) folosită ca loc de lucru, de observație, ca element de protecție, ca stativ de vizare etc. Si: (îrg) podișcă (5). 28 (Spc) Macara cu scheletul în formă de pod (15), pe care se deplaseză aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. 29 (Îs) ~ rulant Macara mobilă cu o platformă metalică ce se mișcă pe o cale de rulare situată la înălțime deasupra solului, folosită în ateliere, hale de montaj, turnătorii etc. pentru ridicarea sarcinilor și deplasarea lor pe direcție orizontală. 30 (Îs) ~ul sondei Platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. 31 (Îs) ~ de siguranță Platformă cu deschidere pentru trecere, montată în puțul de mină, spre a reține o rocă desprinsă din pereți sau pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări. 32 (Îs) ~ basculant Construcție metalică mobilă cu tablierul unei deschideri ce se rotește în plan vertical, în jurul unei axe orizontale. 33 (Îas) Pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. 34 (Îc) ~-basculă Basculă cu o platformă pe care se cântăresc vehicule încărcate cu marfă. 35 (Înv) Pavaj de scânduri groase de stejar cu care se podeau străzile Si: caldarâm. 36 (Înv; pex) Stradă pavată cu scânduri de stejar groase. 37 (Înv; pgn) Stradă. 38 (Îlav) Pe ~uri Ca un cerșetor. 39 (Pex; îal) Sărac. 40 (Îal) Fără adăpost. 41 (Îlv) A bate ~urile A hoinări. 42 (Fam; îe) Treci ~u' și-nghiți nodu' Se spune când cineva este nevoit să suporte o situație neplăcută. 43 (Înv) Punte a unei nave. 44 (Înv; spc) Punte superioară a unei nave Si: covertă. 45 (Ban; Trs) Înveliș de scânduri care acoperă partea de jos a interiorului unui vehicul. 46 (Reg; spc) Pod¹ (44) al luntrei. 47 (Reg) Zid de piatră sau de cărămidă pe care e așezat cuptorul de pâine. 48 (Mun; Olt) Suprafață plană în regiune de munte sau de deal. 49 (Reg) Regiune de șes. 50 (Trs; Buc; îs) ~ul pământului Suprafață a pământului. 51 Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, alcătuită dintr-un corp de punte fixat la capete pe dinții naturali și folosită ca metodă terapeutică. 52 (Reg; pan) Platformă pe care sunt fixate pietrele la moara de apă Si: (reg) podină (10), podișor (5). 53 (Reg) Crivac la moara de apă. 54 (Reg) Piesă axată pe fusul de fier care pune în mișare pietrele de la moara de apă Si: (reg) hăitaș. 55 (Reg) Fund al scocului de la o moară de apă Si: podină (12). 56 (Reg) Scoc. 57 (Reg) Stăvilar care permite scurgerea apei când moara nu funcționează sau când la moară vine prea multă apă. 58 (Reg) Bârnă pe care se rulează, cu ajutorul unor vârtejuri, lanțurile care ridică și coboară stavilele de la moara de apă Si: (reg) fruntar, poduleț (4). 59 (Trs; Ban) Punte a stavilei de la o moară de apă. 60 (Pop) Talpă la joagăr. 61 (Reg) Parte mobilă a joagărului, care poartă bușteanul de tăiat în scânduri Si: (reg) car. 62 (Mun) Scoc la joagăr. 63 (Reg) Scândură din față de la moara de vânt, care acoperă pietrele de măcinat și în care se înțepenește vrana Si: (reg) corună, fruntar. 64 (Reg) Fiecare dintre cele două stinghii laterale de la moara de vânt, care susțin coșul. 65 (Ban; Trs; șîs ~ umblător) Bucată de lemn așezată pe perinocul osiei dinainte care, rotindu-se în jurul unui cui, menține poziția carului sau a căruței la întoarceri Si: (pop) vârtej. 66 (Reg; pex) Perinoc la car sau la căruță. 67 (Reg) Parte a osiei care trece pe sub car sau căruță Si: (reg) oplean (3), perinoc, scaun. 68 (Mun) Grup de scânduri alăturate care se rezeamă pe dricul dinainte și dinapoi, peste osiile carului sau ale căruței. 69 (Reg) Oplean la sanie. 70 (Reg) Cruce la sanie. 71 (Reg) Plaz¹ la plug. 72 (Reg) Spetează la plug, suprapusă osiei roților, pe care se sprijină capătul grindeiului Si: (reg) așternut, broască, căluș, căpătâi, gresie, podecior, scaun, spetează. 73 (Pop) Suport pe care se clădește claia sau stogul de fân pentru a le feri de umezeală Si: (pop) pat, podină (6). 74 Platformă superioară a batozei, pe care stau lucrătorii. 75 (Mol) Platformă de scânduri așezată în fața strungii în timpul mulsului. 76 (Reg) Pat¹ la sucală. 77 (Reg) Parte a scaunului dogarului pe care se sprijină doaga în timpul lucrului. 78 (Trs) Parte a greblei în care sunt fixați dinții Si: (reg) carâmb. 79 (Trs) Pânză a secerei. 80 (Trs) Pânză a coasei. 81 (Reg) Ramă de lemn a ciurului. 82 (Nav) Întăritură transversală a zalei de lanț. 83 (Reg) Putină în care se prepară untul. 84 (Trs; Olt) Smântână din care se face untul. 85 (Reg) Strat care se ridică la suprafața laptelui, a borhotului etc. 86 (Olt) Crustă care se face deasupra prunelor puse la fermentat.

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă alcătuită dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălțime deasupra solului și care se folosește în ateliere, în hale de montaj, în turnătorii etc. pentru ridicarea unor sarcini și deplasarea lor pe direcție orizontală. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm; p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.

*epidérmă f., pl. e (fr. ’epiderme, lat. epidermis, d. vgr. epidermís, -ídos, derivat d. dérma, pele). Anat. Stratu semitransparent care acopere pelea animalelor. Fig. Parte iritabilă, sensibilă: a avea epiderma sensibilă. Bot. Membrană transparentă care acopere toate părțile unuĭ vegetal expuse la aer.

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă care se deplasează pe o cale de rulare. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm; p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a mâinii, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.

LAC², lacuri, s. n. 1. Preparat lichid obținut prin dizolvarea într-un solvent a unei substanțe care, întinsă pe suprafața unui obiect, formează în urma evaporării solventului o pojghiță solidă, dură care ferește obiectele de influența aerului și a umezelii. Chioșcuri albe cu lac luciu smălțuite. ALECSANDRI, P. III 86. 2. Piele (sau imitație de piele) cu fața netedă, lucioasă, acoperită cu un strat de lac (1). Răspundea la saluturi cu un deget dus din treacăt la șapca roșie cu cozorocul de lac. C. PETRESCU, A. 305. Te prinde redingota bine, Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67.

AERO- „aer, oxigen, atmosferă, gaz”. ◊ gr. aer, aeros „aer” > fr. aéro-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. aero-. □ ~bacter (v. -bacter), s. n., gen de bacterii aerobe, larg răspîndite în natură; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază organismele aerobionte; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme a căror viață este condiționată de folosirea oxigenului liber din atmosferă; ~bioscop (v. bio-, v. -scop), s. n., aparat utilizat pentru determinarea conținutului bacterian din aer; ~biotic (v. -biotic), adj., (despre organisme) care poate trăi numai în aer liber; ~bioză (v. -bioză), s. f., formă de viață a unor organisme care consumă oxigenul molecular liber din atmosferă; ~carpie (v. -carpie), s. f., maturizare a fructelor supraterestre în aer liber; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., care prezintă mișcări de răsucire pentru maturizarea fructelor aflate în aer liber; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat pentru realizarea hărților și a planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cartografie (v. carto-, v. -grafie), s. f., tehnică a realizării hărților și planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cel (v. -cel₂), s. n., formațiune tumorală datorată distensiei excesive, cu aer sau cu gaz, a unei cavități anatomice; sin. chist aerian; ~cist (v. -cist), s. n., veziculă aeriană de pe organele vegetale ale unor plante acvatice; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de explorare radiologică a vezicii urinare, care constă în efectuarea unui clișeu după distensia cu aer a acesteia; ~cistoscop (v. cisto-, v. -scop), s. n., instrument utilizat în endoscopia vezicală; ~cistoscopie (v. cisto-, v. -scopie), s. f., examinare a vezicii urinare cu ajutorul aerocistoscopului; ~colie (v. -colie₂), s. f., acumulare de gaze în intestinul gros; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre vehicule) construit astfel încît să întîmpine, la înaintare, o rezistență minimă din partea aerului; ~drom (v. -drom), s. n., teren amenajat pentru decolarea, aterizarea și staționarea avioanelor; ~embolie (v. -embolie) s. f., astupare cu gaz a unui vas sanguin sau limfatic; ~fagie (v. -fagie), s. f., deglutiție exagerată a aerului care pătrunde odată cu alimentul în esofag și stomac; ~fil (v. -fil₁), adj. 1. Care conține aer. 2. Care are nevoie de aer pentru creștere și dezvoltare; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., 1. (Plante) care trăiesc complet în aer, atașate de alte plante, fără a fi însă parazite. 2. (Plante) cu muguri de regenerare aerieni; ~fitobionte (v. fito-, v. -biont), s. n. pl., organisme vegetale cu viața condiționată de oxigenul din natură; ~fob (v. -fob), adj., s. m., care se teme de contactul cu aerul; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de aer; ~for (v. -for), adj., care conține sau care conduce aerul; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., tehnica fotografierii unui obiectiv arheologic de la bordul unui avion; ~fotogramă (v. foto-, v. -gramă) s. f., fotogramă aeriană; ~game (v. -gam), s. f. pl., fanerogame*; ~gastrie (v. -gastrie), s. f., acumulare excesivă de gaze în stomac; ~gen (v. -gen₁), adj. 1. Care este produs prin intermediul aerului atmosferic. 2. De origine respiratorie. 3. (Despre bacterii) Care descompune unele substanțe solide și lichide în substanțe gazoase; ~geneză (v. -geneză), s. f., procesul de producere a aerului; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., ansamblu de informații geologice culese de la bordul unui avion; ~graf (v. -graf), s. n., aparat pentru pulverizarea culorilor lichide sub acțiunea aerului comprimat; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care studiază aerul și proprietățile sale; ~gramă (v. -gramă), s. f. 1. Comunicare transmisă prin telegrafie fără fir. 2. Scrisoare cu un format special, destinată poștei aeriene; ~hidroterapie (v. hidro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare a apei și a aerului în tratamentul unor boli; ~ionoterapie (v. iono-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu aer conținînd ioni negativi, pozitivi sau amestecați; ~lit (v. -lit₁), s. n., corp mineral incandescent, cu aspect de piatră, care cade pe pămînt din spațiul interplanetar; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în aerologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază păturile superioare ale atmosferei; ~magnetometrie (v. magneto-, v. -metrie₁), s. f., metodă de măsurare din avion a prospecțiunilor magnetice terestre, cu ajutorul aeromagnetometrelor; ~magnetometru (v. magneto-, v. metru₁), s. n., aparat folosit la ridicările și prospecțiunile magnetice de la bordul unui avion; ~mamografie (v. mamo-, v. -grafie), s. f., radiografie mamară, executată după insuflarea aerului în spațiul retromamar; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice ale aerului pe baza efectelor lui mecanice; ~metru (v. -metru₁) s. n., instrument pentru măsurarea densității aerului; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., acțiune morfogenetică a aerului asupra dezvoltării organelor animale sau vegetale; ~naut (v. -naut), s. m. și f., persoană care conduce un vehicul aerian; ~nautic (v. -nautic), adj., 1. Referitor la tehnica construirii și conducerii aeronavelor. 2. Relativ la știința navigației aeriene; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care studiază proprietățile fizice și chimice ale straturilor superioare ale atmosferei; ~patie (v. -patie), s. f., maladie provocată de schimbările presiunii atmosferice; ~piezoterapie (v. piezo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului comprimat sau rarefiat în cura de altitudine; ~piezotermoterapie (v. piezo-, v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului cald sub presiune; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f. pl., plante microscopice vii, care plutesc în aerul atmosferic; ~pletismograf (v. pletismo-, v. -graf), s. n., aparat care înregistrează modificările volumului toracic în timpul respirației; ~scop (v. -scop), s. n., aparat pentru măsurarea cantității de praf din aer; ~sialografie (v. sialo-, v. -grafie), s. f., metodă medicală de explorare a glandelor salivare și de înregistrare radiografică după insuflarea cu aer; ~siderolit (v. sidero-₁, v. -lit₁), s. n., meteorit în a cărui compoziție se află metale și piatră; ~stat (v. -stat), s. n., aeronavă mai ușoară decît volumul aerului dezlocuit; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare de orientare a microorganismelor din apă în funcție de repartiția oxigenului; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă de tratament a unor boli pulmonare cronice cu ajutorul aerului montan sau marin; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare a aerului cald în scop terapeutic; ~tonometrie (v. tono-, v. -metrie₁), s. f., măsurare a tensiunii gazelor din lichidul sanguin și a unor lichide din organism; ~tonometru (v. tono-, v. -metru₁), s. n., aparat cu care se măsoară tensiunea gazelor din sînge și a unor lichide din organismul uman; ~topograf (v. topo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric pentru executarea unor hărți și a unor planuri topografice la scară mare; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., tehnică a măsurătorilor terestre cu ajutorul fotogramelor aeriene; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre plante) care se curbează către o sursă de aer; ~ureteroscop (v. uretero-, v. -scop), s. n., instrument endoscopic pentru examinarea uretrei, după distensia acesteia cu aer.

vată s.f. Material format din fibre de origine vegetală, animală sau minerală, constituind o masă omogenă, care este folosit ca strat filtrant și izolant. ◊ Vată de zgură = material format din filamente elastice, lungi și subțiri, obținute prin aruncarea unei vîne subțiri de abur sau de aer comprimat asupra unei șuvițe de zgură acidă de furnal, topită, folosit pentru izolarea conductelor. Vată minerală = produs termoizolant, obținut prin topirea bazaltului și recristalizarea lui sub formă de ace sau de fire combinate cu un liant. Vată de sticlă = masă de fibre foarte subțiri și scurte de sticlă, avînd aspectul vatei obișnuite, obținute prin suflarea cu vapori de apă a topiturii vîscoase de sticlă sau prin picurarea topiturii pe un disc care se învîrtește cu viteză mare, utilizată ca material de izolație termică sau acustică și la filtrarea lichidelor corozive. Vată de zahăr = produs alimentar dulce, pufos, asemănător cu vata, care se obține, prin centrifugare, dintr-o soluție de zahăr (și se comercializează înfășurat pe bețișoare sau în pachete). ♦ spec. Bumbac prelucrat care se folosește la capitonarea mobilelor, la confecționarea plăpumilor, la căptușirea hainelor etc. ♦ Material format din fibre elastice, scurte și subțiri de bumbac, obținut prin procedee speciale de curățare, albire etc., care formează o masă compactă albă, folosit mai ales pentru pansamente. ◊ Vată de hîrtie = produs asemănător vatei, obținut din celuloză de lemn, care se folosește în medicină, în locul vatei de bumbac, sau la ambalaj. • /<germ. Watte.

ATMOSFÉRĂ (< fr. {i}; {s} gr. atmos „abur” + sphaira „sferă”) s. f. 1. Înveliș gazos alcătuit din aer, care înconjură Pămîntul fără o limită superioară precisă, trecînd treptat în spațiul interplanetar. Masa ei reprezintă 0,000001 din masa globului pămîntesc, iar pe 1 cm² din suprafața terestră acționează o masă de aer egală cu 1 kg. Densitatea a. scade cu altitudinea. Proprietățile a. se mențin pînă la alt. de 3.000 m. Compoziția ei se schimbă în altitudine. În cadrul a. se deosebesc straturile: troposfera, stratosfera, mezosfera, ionosfera (termosfera), exosfera. ♦ Fig. Mediu social, ambianță; stare de spirit creată în jurul cuiva sau a ceva. 2. Unitate de măsură tolerată a presiunii: a) a. tehnică 1 at = 1 kgf/cm² = 0,981 x 10⁵ N/m² (a. tehnică absolută 1 ata; a. tehnică suprapresiune = 1 ats); b) a fizică (sau standard, normală) 1 atm = 760 mmHg = 1,013 x 10⁵ N/m². 3. Masă de gaze și de vapori creată într-un spațiu limitat în care au loc reacții chimice; influențează reacțiile după proprietățile ei (neutre, oxidante etc.).

SALTEA ~ele f. Obiect făcut dintr-un sac în care se introduce și se fixează un strat gros de lână, de vată, de iarbă-de-mare, de paie etc., care se așază pe pat pentru a forma un așternut moale. ◊ ~ de plajă sac impermeabil care se umple cu aer și pe care se poate pluti; saltea pneumatică. ~ de beton căptușeală de protecție a albiei unei ape curgătoare, constând din plăci de beton. [Art. salteaua; G.-D. saltelei] /<ngr. saltés

pătul¹ sn [At: (a. 1688) BIBLIA, 455²/28 / V: (reg) ~ă sf, pitul / Pl: ~e și ~uri / E: pbl ml *patubulum] 1 Construcție rudimentară în formă de platformă din scânduri, crengi, fixată pe pari¹ sau într-un copac, care servește ca loc de observație pentru paznici, pentru vânători etc. Si: (reg) pătuiac (1). 2 (Reg; îe) A face ~ A sta la pândă. 3 (Pop) Postament de scânduri, de crengi, de pari¹ etc. așezat pe stâlpi, pe furci sau în copaci, pornind de la baza coroanei, pe care se clădește o claie de nutreț, pentru a o feri de vite, de umezeală etc. Si: (pop) pat¹ (39). 4 (Pex) Claie de nutreț clădită pe o astfel de construcție sau direct într-un copac Si: (pop) pătuiac (2). 5 (Trs) Cantitate de fân rămasă dintr-o căpiță după ce s-a încărcat carul. 6 (Reg) Leasă de nuiele sau poliță sprijinită pe furci înalte, pe care se pune cașul să se scurgă Si: (reg) comarnic, (pop) pat¹ (19). 7 (Reg) Un fel de podeț construit pe stâlpi, la suprafața unei ape, de pe care se pescuiește, uneori noaptea. 8 Construcție acoperită și închisă, cu pereții din șipci, din nuiele împletite etc., ridicată puțin de la pământ pentru a lăsa să circule aerul pe dedesubt și care servește la păstrarea porumbului Si: (reg) porumbar. 9 (Pex) Hambar pentru cereale Si: coșar, (reg) mogtar. 10 (Mun; Olt) Pod al casei folosit uneori în loc de hambar pentru a păstra cerealele. 11 (Pop) Coteț construit pe pari¹ sau într-un copac, pentru păsările de curte Si: (reg) cotineață, pătuiac (3), poiată. 12 (Reg) Stinghie, culme de lemn fixată sus, în interiorul cotețului, sau pusă în copac, pe care se urcă și dorm găinile. 13 (Trs; are) Strigăt cu care se îndeamnă păsările de curte să intre în coteț. 14 Coteț pentru porumbei, așezat pe un par¹ sau pe pari¹ Si: (reg) hulubărie, pătuiac (4), porumbar. 15 (Mol; Trs) Grajd. 16 (Mol; Trs; spc) Staul. 17 (Olt) Șopron pentru unelte, căruță etc. 18 (Mol; Trs) Colibă ciobănească la stână Si: (reg) pat¹ (40). 19 (Mol; Trs) Adăpost format de obicei dintr-un acoperiș susținut de pari¹, la câmp sau la stână Si: (reg) pătuiac (5). 20 (Reg) Chioșc. 21 (Reg) Postament improvizat din lemne, din crengi etc. așezat direct pe pământ sau, rar, pe țăruși scunzi, pe care se clădește un stog sau o claie, pentru a le feri de umezeală, se pun cânepa, fructele etc. la uscat, se așază stupii etc. Si: (reg) podină. 22 (Pop) Culcuș improvizat din frunze, din paie, din fân etc., în aer liber sau într-o încăpere. 23 (Pex) Pat¹ (1) rudimentar și de dimensiuni mici Si: (reg) pătuiac (6). 24 (Reg) Cuib. 25 (Reg) Cuibar unde se ouă păsările de curte. 26 (Reg) Așternut pentru vite, format dintr-un strat de paie, de fân etc. 27 (Reg) Pat¹ (1). 28 (Reg) Strat de gunoi de grajd pus peste pământul unei răsadnițe, pentru a ține cald semănăturilor Si: (reg) pat¹ (44). 29 (Pex) Răsadniță. 30 (Reg) Postament de piatră sau de cărămidă pe care este clădit cuptorul de pâine. 31 (Trs) Raft cu polițe suprapuse pe care sunt așezate fructele sau unele legume care trebuie păstrate pentru iarnă. 32 (Reg) Corlată la car. 33 (Mol; Buc) Cursă pentru prins animalele sălbatice, care constă dintr-o groapă adâncă acoperită cu frunziș, pentru a nu fi observată. 34 (Olt) Băț special, care se acoperă la unul dintre capete cu mămăligă, iar cu capătul celălalt se înfige în pământ, pe fundul apei, servind ca nadă pentru pești. 35 (Reg; art) Dans popular jucat de călușari. 36 (Reg; art) Melodie după care se execută pătulul¹ (35). corectat(ă)

IONO- „ioni, ionizare”. ◊ gr. ion „migrator, călător” > fr. iono-, germ. id., engl. id. > rom. iono-. □ ~fon (v. -fon), s. n., dispozitiv radiofonic care transformă direct energia electromagnetică în unde sonore, prin oscilațiile unei coloane de gaze ionizate; ~foreză (v. -foreză), s. f., introducere în organism a unor substanțe medicamentoase cu ajutorul ionizărilor prin curent continuu; ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu radiochimiografic bazat pe variațiile de intensitate a fasciculului de raze X, în urma trecerii lui printr-un organ în activitate; ~gramă (v. -gram), s. f., oscilogramă ridicată de o stațiune ionosferică, indicînd înălțimea aparentă de reflexie a undelor în funcție de frecvență; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., metodă de prospecțiune radiometrică folosită la măsurarea ionizării aerului de către radiațiile radioactive; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument folosit pentru determinarea radiațiilor ionizate. 2. Aparat cu care se determină concentrația de ioni de hidrogen a unei soluții; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat superior al atmosferei care este alcătuit din gaze rarefiate și puternic ionizate; ~terapie (v. -terapie), s. f., introducere în organism a ionilor medicamentoși.

suflare sf [At: CORESI, EV. 374 / Pl: ~lări / E: sufla] 1 Acționare (puternică) a vântului care determină deplasarea maselor de aer în atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Vz: batere, bătaie, trecere, (reg) vânturare. 2 Deplasare a curenților de aer, a aburilor etc. din atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Si: suflu (2) Vz: adiere, boare, pală¹, reveneală, scutur¹, undă, zăliște. 3 (Rar) (Producere, cu ajutorul unui instrument, a unui) curent de aer (sub presiune). 4 (Îvp) Respirație. 5 (Pex) Viață (11). 6-7 (Îljv; d. ființe) Fără (de) ~ sau cu ~ tăiată (sau, rar, stinsă) (Care este) cu respirația oprită brusc și temporar (ca urmare a unei emoții foarte puternice, a unui efort fizic deosebit etc.). 8-9 (Pex; îal) (Într-un mod) plin de teamă. 10-11 (Pex; îal) (Într-un mod) plin de uimire. 12 (Îal; d. ființe; șîf fără de ~ sau (rar) fără ~lări) Mort. 13 (Îal; d. materie) Inert. 14 (Rar; îla; d. ființe) Cu ~ Viu. 15 (Îlav) Dintr-o (sau într-o) ~ Foarte repede. 16 (Îal) Continuu (1). 17 (Îal) A-și da ~a (de pe urmă) (sau ultima ~) A muri¹. 18 (Îe) A (i se) tăia (cuiva) ~a A respira foarte greu (din cauza unui efort mare, a unei emoții puternice etc.). 19 (Mai ales lsg; csc) Tot ceea ce are viață (și se mișcă) Si: ființă (18), suflet (68), vietate, viețuitoare, (înv) zidire, ziditură. 20 (Pex) Omenire. 21 Lume. 22-23 Suflu (9-10). 24 (Ccr) Aer expirat Si: (îvp) suflet (3). 25 (Pgn) Expirație (6). 26 (În descântece) Suflu (10) care are rolul de a îndepărta un rău, pentru a desface o vrajă. 27 (Pex) Descântec (1). 28 (Îvr) Accent (4). 29 (Înv; fig; în religia creșină) Influență spirituală Si: (înv) suflat¹ (7). 30 (Înv; fig; în religia creșină) Forța divină care animă, care inspiră, care creează Si: (înv) suflat¹ (8). 31 (Rar; fig) Influență. 32 Expirare forțată pe nări pentru a curăța nasul de mucozitate sau de secreții apoase (la plâns). 33-34 (Înv; asr) Suflat ¹ (9-10). 35 Operație de a introduce, cu gura, printr-o țeavă, o cantitate de aer într-o masă de sticlă topită pentru a o dilata și a-i da o anumită formă, pentru fabricarea a diferite obiecte Si: (rar) suflat¹ (11). 36 Acoperire (în scop decorativ) a unor metale cu un strat subțire de aur sau de argint Si: poleire, poleit¹, (rar) suflat¹ (12) Vz: argintare, aurire. 37 (Teh) Operație de curățire, de netezire sau de finisare a suprafeței pieselor metalice prin proiectarea sub presiune cu alice de metal, cu particule nemetalice sau cu lichide Si: sablare, sablaj. 38 (Teh) Operație de curățire sau de uscare a unor piese, subansamble, conducte etc. cu ajutorul unui jet de gaz sub presiune.

suflat², ~ă a [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~ați, ~e / E: sufla] 1 (Rar; d. mobilă, d. obiecte casnice etc.) Scuturat de praf. 2 (Rar; d. praf, d. zăpadă sau d. pleavă, d. frunze etc.) Luat de vânt sau de curenți de aer și deplasat. 3 (Rar; pex; d. praf, zăpadă sau d. pleavă, obiecte etc.) Împrăștiat. 4 (Fig; d. bunuri, obiecte etc.) Furat² (1). 5 (D. sunete muzicale) Emis de instrumente muzicale în deschizătura cărora s-a introdus, cu gura, aer. 6 (Rar; d. obiecte de sticlă) Executat prin suflare (37). 7 (Rar; d. enunțuri, cuvinte etc.) Pronunțat cu voce scăzută, încet (și în secret). 8 (D. metale sau d. obiecte de metal) Acoperit (în scop decorativ) cu un strat subțire de aur sau de argint Si: poleit² Vz: argintat, aurit.

LACUNĂ s. f. 1. spațiu gol în interiorul unui corp; lipsă. ◊ (fig.) ceea ce lipsește ca un lucru să fie considerat complet. ◊ întrerupere într-un text. 2. spațiu mare umplut cu aer din limbul frunzelor. 3. spațiu prin care trece lichidul circulant la unii viermi și moluște. 4. (fiz.) nod al unei rețele cristaline, din care lipsește atomul, ionul sau molecula respectivă. 5. lipsa depozitelor sedimentare dintr-o serie stratigrafică, datorită exondării sau eroziunii unor straturi. (< fr. lacune, lat. lacuna)

GALVANIZAT, -Ă, galvanizați, -te, adj. 1. (Despre o piesă de metal) Acoperit, prin galvanizare, cu un strat de zinc. Tablă galvanizată. 2. (Despre un cadavru) Căruia i s-au impus mișcări convulsive, printr-un curent electric (în scopul unor experiențe). Se ridică în genunchi; ochii i se rotiră în orbite... și amenințînd din mîna dreaptă, îngînă cu un aer de cadavru galvanizat: – Domnule director, n-am murit încă! DELAVRANCEA, S. 158.

suflà v. 1. a face vânt, împingând aerul prin gură; 2. a se mișca, vorbind de aerul agitat: vântul suflă tare; 3. a respira mai ales cu anevoie: ce sufli așa? 4. a îndrepta suflarea asupra (spre a ațâța sau stinge): a sufla lumânarea, focul; 5. a spune în taină: a sufla la ureche; 6. a răpi: i-a suflat punga; 7. a acoperi cu un strat metalic: a sufla cu aur, cu argint. [Lat. SUFFLARE].

ÎNCĂLZIRE AERODINAMICĂ fenomen termodinamic complex, constând în încălzirea învelișului părții frontale și a bordurilor de atac ale componentelor portante, în special a aparatelor aerospațiale care traversează atmosfera densă. Încălzirea aerodinamică este provocată de frânarea energică datorată comprimării aerului prin unde de șoc (v.) și unele fenomene de vâscozitate. Protejarea învelișurilor de efectele încălzirii aerodinamice, care poate provoca pierderea stabilității materialelor din care se confecționează curent aceste părți, se face prin utilizarea aliajelor termorezistente cu: nichel, titan sau metalo-ceramice; acoperirea părților expuse cu straturi refractare sau cu materiale care prin încălzire sublimează, absorbind puternic căldura; prin răcirea învelișurilor etc.

PĂDÚRE (lat. padulem) s. f. Ecosistem sau complex de ecosisteme în care predomină una sau mai multe specii lemnoase, alături de plante erbacee, mușchi etc. și în care trăiesc diferite specii de animale: p. constituie biomuri majore. Resturile organice (crengi, frunze etc.) constituie pătura moartă a p. sau litiera. După natura lor, p. pot fi naturale (apărute spontan) și cultivate (prin plantarea puieților de arbori crescuți în pepiniere). Caracteristicile p. diferă în funcție de condițiile climatice. În zona temperată, p. sunt adaptate la un regim climatic cu precipitații suficiente sau abundente și și temperaturi moderate; aici predomină foioasele cu frunze căzătoare (stejar, gorun, carpen, frasin, arțar, ulm, fag etc.), ca în regiunile temperate din Europa, Asia și America de Nord sau, alteori, predomină specii sempervirescente cu frunza lată (fagul austral sau Nothofagus din Chile). În p. din zona boreală domină coniferele sempervirescente (ex. taigaua). În zonele tropicale se întâlnesc p. tropicale umede (în ariile cu precipitații abundente) și regulate, p. musonice în SE Asiei (unde perioadele cu ploi abundente alternează cu cele secetoase), p. cu adaptări xeromorfe, ca în SV Americii de Nord, SV Africii, unele regiuni ale Americii Centrale și de Sud și în Australia (cu precipitații sporadice), unde predomină arborii scunzi, spinoși prin care, treptat, se face trecerea spre savană și semideșert. Pe glob, p. ocupă c. 30% din suprafața uscatului; în România, ele se întind pe c. 27% din suprafața totală a țării. P. este unul dintre factorii care asigură menținerea echilibrului la nivel local, regional și chiar planetar; are un rol important de protecție a solului împotriva eroziunii, de moderator climatic; contribuie la regularizarea scurgerii și la purificarea aerului. Preia mari cantități de dioxid de carbon din atmosferă, eliberând în schimb oxigen. ◊ P. tropicală umedă (sau ecuatorială) = biom terestru major alcătuit predominant din arbori din zona ecuatorială (bazinul Amazonului, V Africii, Asia de SE); aici predomină speciile sempervirescente cu frunze late, de înălțimi variate. Stratul erbaceu este slab reprezentat, abundente fiind lianele și epifitele. Exploatarea nerațională a p. ecuatoriale a dus și va duce în continuare la reducerea biodiversității și la amplificarea efectului de seră. ◊ P. parc = p. alcătuită din pâlcuri de de arbori alternând cu vegetație ierboasă bine dezvoltată; se întâlnește îndeosebi în Africa, la trecerea de la pădurea tropicală la savană. ◊ P. galerie = p. care mărginește malurile râurilor, prelungindu-se mult în zona de savană. ◊ P. de ceață = p. care se formează pe versanții munților, unde aerul este suprasaturat de vapori de apă datorită stagnării îndelungate a norilor la nivelul respectiv (ex.: pe versantul dinspre Oc. Pacific al munților din America de Nord, Centrală și partea de N a Americii de Sud).

PEDALĂ, pedale, s. f. 1. Pîrghie de manevră sau de comandă acționată cu piciorul, care: a) (la bicicletă, la mașina de cusut, la tocilă etc.) produce o mișcare de rotație; b) (la autovehicule) produce anumite efecte mecanice (debreiere, accelerare, frînare etc.). Bedros luă piciorul de pe pedala de viteză și apăsă cu talpa pe frînă. DUMITRIU, N. 272; c) (la războiul de țesut) mișcă ițele; d) (la pian) modifică amploarea sunetelor. Infatigabila Frau Kunst, călcind pedala, porni cu brio primele tacturi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11; e) (la orgă) introduce aerul în tuburile de rezonanță; f) (la harfă) efectuează recordarea instantanee. 2. Presă mică de imprimare, acționată cu piciorul, cu care se imprimă de obicei biletele sau colile cu antet. 3. (Muz.) Notă joasă și gravă care durează, uneori, mai multe măsuri. (Metaforic) în glas i se aștern acum [Oltului] straturi de humă, melodioase, făcîndu-l să capete inflexiuni grave de orgă, deasupra cărora pedalele așază grelele lor perdele sonore de catifea. BOGZA, C. O. 139. ♦ Compoziție în care, deasupra basului, ca ton lung, se mișcă o serie de acorduri care nu stau în mod necesar în raport cu el.

IONOSFÉRĂ (< fr. {i}; {s} gr. ion „călător, migrator” + gr. sphaira „sferă”) s. f. (FIZ., GEOGR.) Strat superior al atmosferei terestre cuprins între 50 și 500 km; este alcătuit din gaze rarefiate și puternic ionizate, care reflectă undele radioelectrice scurte și parțial medii, permițând ca acestea să poată fi recepționate la mari distanțe. Se caracterizează prin temperaturi ridicate (până la 3.000°C), din cauza proceselor de ionizare a aerului, precum și a radiațiilor cosmice. În i. se produc aurorele polare și se dezagregă majoritatea meteoriților. Sin. termosferă.

CLÍMĂ (< germ., lat.) s. f. Regim mediu multianual a proceselor și fenomenelor meteorologice (caracteristice unei anumite regiuni), determinat de radiația solară și de circulația generală a maselor de aer, care variază în raport cu cu poziția pe Pămînt, cu altitudinea absolută și cu configurația reliefului regiunii respective, avînd ca principale componente temperatura medie a aerului, nebulozitatea, precipitațiile atmosferice și vîntul; climat (1). În funcție de repartiția diferită pe glob a radiației solare, a uscatului și a apei, precum și a mișcărilor maselor de aer, se deosebesc: c. ecuatorială, cu temperaturi ridicate, mișcări ascendente ale maselor de aer, variații termice anuale mici și precipitații abundente; c. subecuatorială, cu două anotimpuri, din care unul secetos și altul ploios; c. tropicală, caldă, cu predominarea vînturilor alizee, cu importante variații termice diurne și ariditate accentuată; c. subtropicală, caldă, de tranziție între cea tropicală și cea temperată, cu două anotimpuri, dintre care unul este secetos, vara, și altul ploios, iarna; c. temperată, la latitudinile medii, cu patru anotimpuri distincte, cu strat de zăpadă iarna și cu predominarea vînturilor de vest; c. subpolară, cu iarnă aspră, vară rece și cantitate relativ redusă de precipitații; c. polară (arctică sau antarctică), cu două anotimpuri, temperaturi scăzute și precipitații puține. ◊ C. continentală = c. cu precipitații reduse cu variații mari, anuale și diurne, ale temperaturii aerului. ◊ C. maritimă = c. caracteristică oceanelor, mărilor și regiunilor continentale aflate sub influența directă a maselor de aer marin, umedă, cu variații termice anuale și diurne mici. ◊ C. montană = c. cu amplitudini termice medii anuale reduse și precipitații mai abundente decît în zonele coborîte din vecinătate. C. locală = topoclimă; microclimă.

balást s.n. 1 (constr.) Amestec natural de nisip și pietriș, folosit la prepararea betonului, la pietruirea șoselelor etc. 2 (ferov.) Strat de pietriș, folosit ca pat elastic pentru așezarea traverselor de cale ferată. 3 Lest (nisip, pietriș etc.) de saci, cu care se încarcă o navă pentru a-și mări pescajul în scopul menținerii elicei la adîncimea optimă, al aducerii punții la o anumită cotă etc. sau care reglează ridicarea în aer a unui aerostat. 4 Fig. Ceea ce îngreuiază inutil pe cineva sau ceva, ceea ce constituie o povară pentru cineva sau ceva. Trebuie să scape de balastul acelor amintiri. ◆ Ceea ce poate fi eliminat; umplutură. În acest articol e mult balast. 5 (nav.) Compartiment etanș al unui submarin, care se umple cu apă sau cu aer, pentru a asigura scufundarea acestuia sau ridicarea lui la suprafață. • pl. -uri. /<fr. ballast, engl. ballast.

NINSOARE s. f. 1. Faptul de a ninge; cădere a zăpezii; (rar) ningere, ninsătură, (regional) ninsă mare. Lovise și niște răcele cu ploi și cu ninsori. m. costin, let. i, 253/6. Lovise ninsoare și un ger mare. n. costin, let. ii, 33/25. l-au lovit o ploaie cu ninsoare, de i-au ținut... vro trei, patru dzili. neculce, l. 107, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., DRLU, LB. O ninsoare îmbelșugată au statornicit iar drum de sanie. ar (1839), 5¹/16, cf. polizu, pontbriant,d. Bătrînul munte albit de ninsori. bolintineanu, ap. ddrf. Am semne că la noapte o să vremuiască, o să fie furtună cu ploaie și ninsoare. conv. Lit. viii, 441. Ninsoare, fulger, gheață, vînt arzător de vară. eminescu, o. i, 94. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță, pe urmă o dă în frig și ninsoare cum se cade. CREANGĂ, a. 30, cf. DDRF, TDRG. Pînă cînd tot nor, ninsoare, Fără nici o zi cu soare? f, (1903), 13, cf. 159, alexi, w., candrea, f. 350. Orașul, prin ninsoare, noaptea, din pianole va cînta. bacovia, o. 140. Tristeți pustii, molipsitoare... De ce mă urmăriți mereu Și, fie ploaie ori ninsoare, Vă țineți scai de capul meu? topîrceanu, p. o. 144. După acalmii și călduri pripite, năvăliseră în trei rînduri zloate, ninsori și viscole. sadoveanu, o. xii, 683. Apoi, cînd au ajuns pe un platou, a început ninsoarea. v. rom. octombrie 1955, 165. Zăpada ultimei ninsori, subțirică și capricioasă, rîdea soarelui cu miliarde de dinți albi și mărunți. galan, b. ii, 113. Ploi și ninsori și prăpădenie de vreme rea. marian, s. r. ii, 35. Fulguie a ninsoare. pamfile, c. 44. Vine ninsoare cu uomăt. alr i 1 230/257. Astăzi ploaie, mîine ninsoare și poimîine soare. zanne, p. i, 12. Dacă nu e ploaie, fie și ninsoare. id. ib. 51. Pisica cînd se va pune Cu spatele lîngă foc, Frig sau ninsoare ne spune. id. ib. 596. Mii de păsărele zbor: Vine un om fără picioare Și le mănîncă fără gură (Ninsoarea și soarele). gorovei, c. 238. (Fig.) Te văd ca o umbră de-argint strălucită... Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. eminescu, o. i, 37. Răstoarne-se cerul, să-ți cadă-mprejur Tăria sfărmată în cioburi de-azur... Stihia, deasupra, să macine-n gușe Ninsori de funingini și ploi de cenușe. topîrceanu, p. o. 156. ◊ loc. adv. Pe ninsoare = în timp ce ninge. Ies pe lună... Plugurile cu plăvani, Ca să are, Pe ninsoare. arghezi, s. p. 121. 2. Zăpadă, (regional) nea² (1), omăt. Să să pogoare ca rooa cuvintele meale, ca ploaia pre troscot și ca ninsoarea pre buruian. biblia (1688), 150²/1. Coboară-se ca roua graiurile mele și ca ninsoarea pe iarbă. heliade, o. ii, 33. Eu răzbăteam iute troieni de ninsori. alecsandri, p. i, 221. Doritul soare Strălucește și dismeardă oceanul de ninsoare. id. ib. III, 10. Manta albă ca ninsoarea. eminescu, n. 29. Sub troiane de ninsoare zace stîncă, zace val. macedonski, o. i, 163. Cu barba și pletele albe ca ninsoarea. n. rev. r. i, nr. 1, 30. Io-s Ileana Cosînzeana Albă, părcă-s de ninsoare. f (1900), 555. La poalele munților acoperiți iarna de ninsoare și vara de codri de brazi. ib. (1906), 27. În parc ninsoarea cade rar. bacovia, o. 11. Sclipește-n ferestre ninsoarea. id. ib. 154. Ninsoarea albă se așternuse peste casele mici, cocoșate, ale mahalalei noastre. v. rom. mai 1954, 142. Afară era lună și căzuse prima zăpadă, un strat de ninsoare, înghețînd lent. barbu, ș. n. 48. Neatins de vînt, De fulg de ninsoaie Și de spic de ploaie. teodorescu, p. p. 68. Iată d-un voinic călare, Alb ca fulgul de ninsoare. id. ib. 453. Era o vreme rea: un sfic de ploaie și altul de ninsoare. șez. vii, 199. ◊ Fig. Stelele sclipeau în aer ca o ninsoare de diamanturi. alecsandri, t. 1 212. Sfărmați statuia goală a Venerei antice, Ardeți acele pînze cu corpuri de ninsori. eminescu, o. i, 60. Caișii zîmbesc sub ninsori. macedonski, o. i, 225. Din cînd în cînd se întorcea spre un domn civil... în redingotă neagră, cu ninsoare de mătreață pe umeri. c. petrescu, î. ii, 72. Vin la geamul meu închis, Ca din basme și din vis... Valuri, ploi, ninsori de fluturi. arghezi, c. o. 69. Iată mîndra giupîneasă, Dochiana cea frumoasă... Sufleca ea mînici albe.. . Și cernea, mări, cernea, Ninsoarea se așternea. alecsandri, p. p. 390. ♦ Fig. Căruntețe. Dar și în părul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. beniuc, v. 38. Cu toată ninsoarea care-i acoperea creștetul, avea, nu știu cum, o înfățișare haină, dar poate era numai o închipuire. tudoran, p. 37. – pl.: ninsori. – Și: (regional) ninsoaie, linsoare (alr i 1 248/900,1 249/690, 704, 725) s.f. – Nins + suf. -oare.

scamă sf [At: ANON. CAR. / V: (înv) scua~, scam (Pl: scămuri) sn, zga~ / Pl: ~me, (reg) scămi / E: ml squama] 1 (Mol) Formație tegumentară pe aripile fluturilor. 2 (Mun; Trs) Învelișul boabelor de grâu sau de orz. 3 Fir subțire și scurt, destrămat dintr-o țesătură, dintr-o blană etc. 4 (Lsg; csc) Fibre textile foarte scurte (și subțiri) rezultate de obicei în cursul proceselor tehnologice din filaturi și întrebuințate în scopuri industriale (ca straturi termoizolatoare, ca material de umplutură etc.). 5 (Lsg; csc) Destrămătură, ațișoară care se depune pe un obiect de îmbrăcăminte, pe un material textil. 6 (Lsg; csc) Fire destrămate dintr-o bucată de pânză albă (uzată) cu care în trecut se pansau rănile (în loc de vată). 7 (Buc; Trs) Vată. 8 (Îvr) Fir țesut de păianjen, care plutește în aer. 9 (Bot; rar; lsg) Praf². 10 (Rar; lsg) Puf². 11 (Trs; lsg) Rumeguș. 12 (Trs; lsg) Talaș rezultat din prelucrarea cu scărmănarul a suprafeței unei scânduri. 13 (Reg; lpl; sst) Căpriorii casei.

ROND s. n. 1. strat de flori (circular) mai ridicat decât terenul din jur. 2. piațetă circulară de la care pornesc mai multe bulevarde sau alei. 3. inspecție făcută în timpul nopții la diferite posturi de pază militare pentru a controla santinelele. ◊ ansamblul celor care fac această inspecție. ♦ ofițer de ~ = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor din garnizoană. 4. (coregr.) mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. (< fr. rond)

ÎNCĂRCAT², -Ă, încărcați, -te, adj. 1. (Despre un vehicul sau un recipient) Umplut (total sau parțial) cu o încărcătură; plin. Unul din care nu era atît de încărcat. DUMITRIU, N. 87. Se aplecară asupra mesei încărcate. MIHALE, O. 478. Soarele încălzea tot mai tare dimineața; pe dinaintea porții începeau a trece femeile cu lapte ori săteni cu căruțele încărcate. SADOVEANU, O. IV 25. ♦ (Despre corpuri) Pe care s-a aplicat o sarcină. ♦ (Despre o gură de foc) Cu cartușul sau cu încărcătura de pulbere și proiectilul introduse în armă; gata de a trage foc. Opt voinici cu spete late Și cu mînici suflecate Stau cu puștele-ncărcate. ALECSANDRI, P. A. 54. ♦ (Despre copaci sau alte plante) Acoperit cu flori sau cu fructe. 2. Fig. Exagerat, umflat, sporit, mărit (în scopul de a înșela). Socoteală încărcată. 3. (În expr.) Aer încărcat = aer viciat, impur, greu de respirat. Cum deschid ușa, năvălește un aer cald-încărcat. SAHIA, N. 116. Atmosferă încărcată = a) atmosferă plină de electricitate, premergătoare unei furtuni; b) fig. stare de încordare, de tensiune. Ca să răsipească atmosfera încărcată, vorbi. C. PETRESCU, C. V. 95. Atmosfera era încărcată și de subt această liniște aparentă, toți așteptau zbucnirea unei întîmplări extraordinare. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Stomac încărcat = stomac balonat din cauza mîncării excesive. Limbă încărcată = limba acoperită cu un strat alb, ca urmare a unei indigestii. 4. (Despre acumulatoare electrice) În care s-a acumulat energie. ♦ (Despre condensatoare electrice) Ale cărui armaturi au sarcină electrică.

SOL³ (< fr.) s. n. (PEDOL.) Strat de pământ afânat, moale și friabil, aflat pe suprafața scoarței terestre la contactul și întrepătrunderea acesteia cu atmosfera și biosfera. S-a format prin acțiunea de lungă durată a factorilor pedogenetici (climatici, biotici, hidrici) asupra rocilor sau depozitelor superficiale; pământ (II.2.). Are o compoziție complexă, incluzând diverse particule minerale, constituienți organici (materie organică moartă în diverse faze de descompunere) și organo-minerali, apă și aer. Datorită complexității sale a fost definit ca un sistem (corp) natural: în s. au loc permanent intense procese de transformare și de schimb de materie cu exteriorul. În sol se înfig rădăcinile plantelor, care își asigură astfel suportul dar și nutriția, prin aportul de apă cu săruri minerale; este mediu de viață pentru numeroase microorganisme, ciuperci, nevertebrate, cu rol important în circuitul materiei. Principalele sale însușiri morfologice sunt textura, structura, culoarea, consistența, neoformațiile (acumulări de carbonați, gips, oxizi de fier și mangan, acumulări biogene). Prezintă mai multe orizonturi. Caracteristica principală a s. este fertilitatea, care este foarte diferită de la un tip la altul de sol. ◊ S. zonal = grup de soluri care prezintă caractere specifice unei întinse zone geografice (ex. s. lateritice, s. cernoziomice, s. cenușii, luvisoluri, s. podzolice, s. de tundră). S. intrazonal = grup de soluri cu cu caractere determinate de influența puternică a unui factor local în cuprinsul unei întinse zone fizico-geografice (ex. solonețuri, s. turboase, s. gleice, vertisoluri). ◊ S. azonal = grup de soluri fără un profil bine determinat, din cauza fie a procesului insuficient de formare, fie a unor condiții locale specifice (ex. s. scheletice, s. aluviale). V. și poligonal, sol.

SOLZ, solzi, s. m. 1. Fiecare dintre plăcile mici, dure și lucioase, de natură tegumentară, care, suprapunându-se parțial, acoperă corpul celor mai mulți pești, al celor mai multe reptile, picioarele păsărilor și anumite părți ale corpului unor mamifere. ♦ Fiecare dintre micile plăci de metal din care sunt făcute armurile sau anumite obiecte de podoabă. 2. Fiecare dintre frunzulițele care acoperă și apără bulbii, mugurii și alte organe ale plantelor. 3. Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 4. Fig. (Pop.) Murdărie, jeg care se depune pe piele, în formă de mici cruste. 5. (În sintagma) Solz de pește = un fel de instrument muzical popular, format dintr-un solz de pește, maleabil, pe care executantul îl introduce între buza de jos și partea inferioară a dinților, punându-l în vibrație prin coloană de aer a respirației. – Refăcut din *soldzi (pl. lui *soldu < lat. solidus „monedă de aur”).

solz¹ sm [At: NEAGOE, ÎNV. 78/7 / V: (reg) ~lț, souz / Pl: ~i, (rar) ~uri sn / E: sgp *soldzi (pll sold < lat solidus (aurens) „monedă de aur”)] 1 Fiecare dintre formațiile tegumentare în formă de mică placă transparentă, de natură osoasă, caracteristice peștilor, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă, de regulă întregul corp, afară de cap și înotătoare, constituind un scut protector exterior. 2 (Pex) Fiecare dintre micile plăci dure și lucioase de natură cornoasă, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă corpul unor reptile, picioarele unei păsări sau părți din corpul unor mamifere. 3 (Îlav) În ~i Așezat ca solzii¹ (1), acoperindu-se în parte unii pe alții. 4-5 (Îe) A-i cădea cuiva (sau a-i face să-i cadă cuiva) ~ii de pe ochi A deveni (sau a face pe cineva să devină) dintr-o dată conștient la realitate. 6 (Cu determinări care indică materialul) Fiecare dintre plăcile asemănătoare solzilor¹ (1) din care sunt făcute alămurile sau unele obiecte de podoabă. 7 Motiv ornamental popular lucrat în metal sau în lemn în forma solzilor¹ (1). 8-9 Frunzuliță sau petală în formă de solz¹ (1) care acoperă și protejează mugurii, bulbii sau alte părți ale unor plante. 10 Pulbere răspândită pe aripile fluturilor. 11 Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 12 (Pop) Murdărie care se depune pe piele în formă de mici cruste. 13 (Pop) Crustă care se desprinde în anumite boli de piele. 14 (Pop; spc) Impetigo. 15 (Glg) Falie (1). 16 (Îs) ~ de pește Un fel de instrument muzical popular, format dintr-un solz de pește, maleabil, pe care executantul îl introduce între buza de jos și partea inferioară a dinților, punându-l în vibrație prin coloana de aer a respirației.

2) súflu, a -á v. intr. (lat. sufflare d. sub, pe dedesupt, și flare, a sufla, dintr’o răd. imitativă din care vine și flúere, a curge, rom. fluĭer ș. a. multe; it. soffiare, pv. suflar, fr. souffler, sp. sollar, soplar, pg. soprar. V. unflu, îngîmf). Mișc aeru strîngîndu-l în gură și dîndu-ĭ drumu cu buzele strînse așa în cît să ĭasă maĭ răpede de cît cînd răsufli (Omu poate sufla și rece, și cald. Aceĭașĭ cauză a mișcăriĭ e și cînd sufli cu țoalele. Cînd suflă vîntu, curentu de aer e cauzat de variațiunea de temperatură a aeruluĭ): a sufla în pumnĭ ca să te’ncălzești, a sufla în luminare ca să se stingă, a sufla în foc ca să se aprindă, vîntu suflă (ob. bate). Răsuflu: cînd am venit eu, nu mal sufla (murise). îmi țin răsuflarea de frică, tac molcum: nici ná mal suflat clnd m’am răstit la el. Gîfîi: ce sufli așa? V. tr. Mișc lucrurile suflînd: Cine mĭ-a suflat foile? Îl suflă vlntu de slab ce e. Fig. Iron. Fac să dispară răpede (mîncînd, furînd): a și suflat mîncarea din farfurie, l-a suflat punga. Acoper (spoĭesc) c’un strat de aur, argint, nichel (pin aluziune la umbra care se depune pe un lucru neted și rece cînd sufli pe el): a sufla cu aur (V. însuflu). Șoptesc (Barb. după fr.).

AUTO- „însuși, singur, de la sine, spontan, automat, prin mijloace proprii, automobil”. ◊ gr. autos „el însuși” > fr. auto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. auto-. □ ~alogamie (v. alo-, v. -gamie), s. f., prezența în cadrul aceleiași specii a unor indivizi parțial autogami și parțial alogami; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., 1. Scriere literară aparținînd genului epic, în care autorul își povestește viața. 2. Biografia unei persoane, scrisă de ea însăși; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a organismelor individuale; sin. idiobiologie; ~blast (v. -blast), s. n., microorganism sau germen solitar; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin autofecundare; ~carpie (v. -carpie), s. f., autogamie urmată de formarea fructului; ~cartograf (v. carto-, v. -graf) s. n., aparat pentru obținerea de planuri și hărți prin restituția automată a fotogramelor; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care se bucură de autocefalie. 2. Care se conduce singur; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., independență a unei biserici ortodoxe naționale; ~cheratoplastie (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație plastică, de refacere a corneei distruse, cu material prelevat de la aceeași persoană; ~cinetic (v. -cinetic), adj., care este capabil să se miște fără a primi impuls din afară; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de topire a unui țesut organic prin fermenți proprii; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care răspîndesc semințele prin deschiderea bruscă a fructelor; ~corie (v. -corie₂), s. f., împrăștiere a sporilor, semințelor și fructelor prin mijloace proprii; ~crat (v. -crat), adj., s. m. și f. (conducător) cu puteri absolute; ~crație (v. -crație), s. f., formă de guvernămînt, în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de realizare a reproducerilor colorate prin imprimarea succesivă a mai multor culori peste o autotipie alb-negru; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom obișnuit de care se prind cromozomii sateliți în timpul procesului meiotic; ~dem (v. -dem), s. n., populație formată din indivizi care se reproduc prin autofertilizare; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc diferite zone ale suprafeței aceleiași celule; ~dinamic (v. -dinamic), adj., care este mișcat de propria sa forță; ~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat, destinat curselor de automobile; ~ecolalie (v. eco-₁, v. -lalie), s. f., simptom al unor boli mintale, care constă în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte; ~erastie (v. -erastie), s. f., dragoste excesivă față de propria-i persoană, devenită obiectul instinctual sexual deviat; sin. narcisism; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor la excitațiile interne; ~fag (v. -fag), adj., care prezintă autofagie; ~fagie (v. -fagie), s. f., consumare a propriilor țesuturi ale unui organism supus inaniției; ~fen (v. -fen), adj., (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă care se manifestă autonom în cursul transplantelor; ~fil (v. -fil₁), adj., autogam*; ~filie (v. -filie₁), s. f., autoapreciere exagerată patologic; ~filogenie (v. filo-₁, v. -geme₁), s. f., dezvoltare a unor frunze din lamina altor organe foliare; ~fit (v. -fit), s. m., făt teratologic care poate trăi în viața extrauterină; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe care se nutresc, prin fotosinteză, direct din materia organică; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre plante) care își produce singur substanțele nutritive; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a fi singur; ~fonie (v. -fonie₁), s.f, rezonanță obsedantă a propriei voci; ~fonomanie (v. fono-₂, v. -manie), s. f., tendință patologică spre sinucidere; ~fundoscop (v. -fundo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop pentru examinarea fundului de ochi propriu; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care fecundația se realizează cu polen din staminele florii în care se află și pistilul; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare; 2. Tip de autofecundare la protozoare, constînd în unirea a două nuclee formate în aceeași celulă; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Creat sau existent prin sine însuși. 2. A cărui dezvoltare este produsă de factori interni. 3. (Despre sudură) Care utilizează energia termică produsă de arderea acetilenei în oxigen; ~geneză (v. -geneză) s. f., 1. Reproducere prin polen propriu. 2. Teorie conform căreia dezvoltarea în natura vie se datorează exclusiv factorilor interni ereditari, negîndu-se acțiunea mediului ambiant. 3. Teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; sin. generație spontanee; ~genie (v. -genie₁), s. f., capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce; ~genotipic (v. geno-₁, v. -tipic), adj., care provine din același genotip; sin. izogenetic; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., cunoaștere de sine însuși; ~gonie (v. -gonie), s. f., autogeneză* (1, 2, 3); ~graf (v. -graf), adj., s. n., 1. adj. și s. n., (Text, document) scris de autorul însuși. 2. s. n., Aparat folosit în fotogrammetrie la măsurarea corpurilor cu ajutorul fotogramelor terestre; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Procedeu prin care se reproduc pe o piatră litografică sau pe o hîrtie specială un text, un desen etc. 2. Produs tipografic obținut prin acest procedeu; ~gramă (v. -gramă), s. f., telegramă trimisă automobiliștilor în deplasare și afișată la stațiile de benzină; ~hematoterapie (v. hemato-, v. -terapie), s. f., tratament care constă în injectarea de sînge provenit dintr-o venă a aceluiași bolnav; sin. autohemoterapie; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., distrugere a globulelor roșii de către propriul ser al bolnavului; ~hemoterapie (v. -hemo-, v. -terapie), s. f., autohematoterapie*; ~historadiografie (v. histo-, v. radio-, v. -grafie), s. f., histoautoradiografie*; ~homogamie (v. homo-, v. -gamie), s. f., autopolenizare excepțională; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care s-a format și s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăiește și în prezent; sin. indigen, aborigen. 2. Care este limitat la un areal restrîns. 3. Relativ la cărbunii care s-au format pe locul de origine a plantelor din care aceștia provin. 4. Referitor la formațiile geologice care nu au suferit mișcări tectonice de translație; ~htonie (v. -htonie), s. f., caracter autohton; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație patologică a eului propriu; ~leucocitoterapie (v. leuco-, v. cito-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a leucocitelor provenind de la aceeași persoană; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă magmatică înglobată în altă rocă, cu care a provenit din aceeași magmă inițială; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere tipografică a lucrărilor executate direct pe piatra litografică, pe o placă de metal sau pe hîrtie de transport; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere a celulelor și țesuturilor organice sub acțiunea enzimelor proprii; sin. autocitoliză, autopepsie, autoproteoliză; ~log (v. -log), adj., s. n., 1. s. n., Produs sau component care provine de la același organism. 2. adj., Ceea ce apare în mod natural într-un anumit sector organic sau care este prezent în mod normal în țesuturile sau umorile corpului. 3. (Despre un neoplasm) Provenit din celule care apar în mod normal în organul respectiv; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., proces de autofecundare, la care copulează doi gameți sau două nuclee de același sex; ~mizofobie (v. mizo-, v. -fobie), s. f., teamă patologică de mirosuri neplăcute, care ar putea proveni de la propria persoană; ~mobil (v. -mobil), adj., care se mișcă prin el însuși sau care se mișcă cu ajutorul unui motor propriu; ~morf (v. -morf), adj., privind mineralele rocilor limitate de formele cristaline proprii speciei lor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare organică morfologică și. funcțională, condiționată de factori interni; ~nastie (v. -nastie), s. f., curbură de creștere inegală a organelor vegetale datorită unor cauze interne; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., operație chirurgicală de excludere funcțională totală a rinichiului tuberculos; ~nictitropic (v. nicti-, v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care în mod spontan își ia poziția obișnuită din timpul nopții; ~nom (v. -nom₁), adj., care se bucură de autonomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Drept al unui stat de a se administra singur. 2. Faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 3. Distanță maximă pînă la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul etc. fără a se mai alimenta cu combustibil pe parcurs; ~partenogeneză (v. parteno-, v. -geneză), s. f., partenogeneză sub acțiunea unui stimul fizic sau chimic; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre organisme) care trăiește permanent în stratul superior al apelor mării; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., autoliză*; ~plasmoterapie (v. plasmo-, v. -terapie), s. f., utilizare a plasmei sanguine în scop terapeutic; ~plast (v. -plast), s. n., granulă de clorofilă; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la reacțiile sau la adaptările orientate spre modificarea organismului propriu; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurigicală de refacere a unui țesut organic distrus cu material prelevat ce la același individ; ~plazie (v. -plazie), s. f., proces de dezvoltare în care unele celule ale embrionului se diferențiază morfologic și biologic într-o anumită direcție; sin. autodiferențiere^[1]; ~pneumocefalie (v. pneumo-, v. -cefalie), s. f., formație tumorală intracraniană plină cu aer sau cu gaz; ~podiu (v. -podiu), s. n., zona distală a membrelor toracale sau pelviene; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid poliploid care prezintă mai mult de două garnituri cromozomale; ~potamic (v. -potamic), adj., (despre organisme) care prosperă în ape curgătoare; ~proteoliză (v. proteo-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~radiografie (v. radio- v. -grafie), s. f., metodă modernă de cercetare, bazată pe studiul imaginii obținute pe o peliculă radiografică a unui organ sau țesut ccnținînd o substantă radioactivă; ~scoliotropic (v. scolio-, v. tropic), adj., care prezintă autotropism; la care organele vegetale cresc și se dezvoltă în linie curbă; ~scopie (v. -scopie), s. f., percepție halucinatorie, care constă în faptul că bolnavul are impresia că se vede pe sine însuși; ~seroterapie (v. sero-, v. -terapie), s. f., metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., proces de împerechere a cromozomilor cu aceeași origine, în meioză; ~spor (v. -spor), s. m., aplanospor forma în celula parentală și asemănător cu aceasta; ~terapie (v. -terapie), s. f., vindecare a unei boli pe cale naturală; ~tetraploid (v. tetraplo-, v. -id), s. m., hibrid tetraploid care prezintă genomuri asemănătoare; ~tip (v. -tip), s. n., tip de taxon stabilit de autorul însuși; ~tipie (v. -tipie) s. f., procedeu fotochimic de executare a unui clișeu zincografic cu ajutorul unor puncte sau linii de diferite mărimi; ~tipografie (v. tipo-, v. -grafie), s. f., tipar înalt, ale cărui clișee se prepară prin corodarea unei plăci de metal pe care imaginile au fost executate direct; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. (La unele animale) Pierdere reflexă și spontană, în caz de primejdie, a unei părți a corpului (coadă, apendice, picior etc.) care, ulterior, se poate regenera. 2. Capacitate a unor vegetale de a pierde și apoi de a reface anumite părți ale organismului; ~trof (v. -trof), adj., care este capabil să-și producă singur substanțele organice necesare, pornind de la elemente minerale; ~trofie (v. -trofie), s. f., capacitate a plantelor cu clorofilă de a-și sintetiza singure substanțele nutritive; sin. autotrofism*^[2]; ~uroterapie (v. uro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a urinii recent emise și sterilizate provenind de la același bolnav; ~vaccinoterapie (v. vaccino-, v. -terapie), s. f., utilizare a autovaccinurilor în scop terapeutic; ~zit (v. -zit), s. m., făt dezvoltat care se poate hrăni singur în caz de monștri dubli, deosebit de cel parazit; ~zom (v. -zom), s. m., Cromozom comun celor două sexe, prezent în celulele somatice și care, împreună cu alozomul, formează genomul.

ROND, -Ă, (1, 2, 3) ronduri, s. n., (4) ronde, adj. 1. S. n. Strat de flori, de obicei circular, ridicat deasupra nivelului terenului din jur. 2. S. n. Piațetă rotundă de unde pornesc mai multe artere de circulație, având adesea la mijloc o plantație de flori sau un monument. 3. S. n. Inspecție de noapte care se face la un post de pază militar pentru a controla santinelele; p. ext. oamenii care fac această inspecție. ♦ Serviciu de control al santinelelor, organizat pe garnizoană. ◊ Ofițer de rond = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor pe garnizoană. ◊ Expr. A fi de rond sau a face rondul = a fi însărcinat cu inspecția (santinelelor) sau a face inspecție. 4. S. n. (Cor.) Mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. 5. Adj. (În sintagmele) Scriere (sau literă) rondă = fel de scriere cu litere rotunde, groase și drepte; literă astfel scrisă. Peniță rondă = peniță specială cu vârful lat, cu care se pot scrie literele ronde. – Din fr. rond, germ. Ronde.

ROND, -Ă, (1, 2, 3) ronduri, s. n., (5) ronde, adj. 1. S. n. Strat de flori, de obicei circular, ridicat deasupra nivelului terenului din jur. 2. S. n. Piațetă rotundă de unde pornesc mai multe artere de circulație, având adesea la mijloc o plantație de flori sau un monument. 3. S. n. Inspecție de noapte care se face la un post de pază militar pentru a controla santinelele; p. ext. oamenii care fac această inspecție. ♦ Serviciu de control al santinelelor, organizat pe garnizoană. ◊ Ofițer de rond = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor pe garnizoană. ◊ Expr. A fi de rond sau a face rondul = a fi însărcinat cu inspecția (santinelelor) sau a face inspecție. 4. S. n. (Cor.) Mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. 5. Adj. (în sintagmele) Scriere (sau literă) rondă = fel de scriere cu litere rotunde, groase și drepte; literă astfel scrisă. Peniță rondă = peniță specială cu vârful lat, cu care se pot scrie literele ronde. – [Pl. și: (4, n.) ronde] – Din fr. rond, germ. Ronde.

AVION aerodină a cărei energie este furnizată de un motor sau mai multe motoare de tip clasic sau cu reacție și care este susținută în aer prin reacții aerodinamice pe suprafețele care rămân fixe în timpul aceluiași regim de zbor. Avioanele au o construcție variată a aripii, putând fi: cu aripă dreaptă (monoplane, biplane, triplane), cu aripă delta (triunghiulară), cu aripă trapezoidală, cu aripă săgeată, cu geometrie variabilă. Pe lângă avioanele cu decolare clasică au apărut cele cu decolare și aterizare pe verticală. După scopul pentru care sunt proiectate avioanele pot fi: civile (utilitare, de transport, sportive, sanitare, aeropoștale) și militare. Avioanele aeropoștale sunt destinate transporturilor poștale rapide. Avioanele cargou sunt destinate transporturilor de mare tonaj. Avioanele cisternă sunt destinate transporturilor de lichide și intervenției în stingerea incendiilor. Avioanele laborator sunt special amenajate și destinate culegerilor de date din straturile atmosferice. Avioanele remorcher sunt destinate tractării planoarelor sau a unor avioane mai mici. Avionul sanitar este destinat transportului de persoane accidentate sau a urgențelor medicale și parașutării de personal calificat sanitar împreună cu instrumentar, medicamente și sânge în zone greu accesibile. Avionul utilitar (avioprăfuitor sau aviostropitor) este destinat tratamentelor aviochimice din agricultură și silvicultură. Avionul de transport este destinat transportului de pasageri și mărfuri. Din punctul de vedere al regulamentelor sportive acestea se grupează în clasa C: Avioane terestre, hidroavioane (v.) și avioane amfibie. Avioanele terestre sunt avioane care nu pot pleca și opri decât pe sol: C1a sub 500 kg; C1b 500-1000 kg; C1c 1000-1750 kg; C1d 1750-3000 kg; până la clasa C1j 20.000-26.000 kg și trebuie concepute pentru a transporta la bord cel puțin 5 persoane. Avioanele amfibie sunt special construite pentru a putea fi utilizate atât pe apă cât și e uscat, având cocă pentru amerizare și tren de aterizare și aparțin subclasei C3:C3a sub 600 kg; C3b 600-2100 kg; C3c peste 2100 kg. Există și avioane cosmice (semicosmice, aerocosmice, aerospațiale, rachetă) capabile să evolueze atât în atmosfera terestră cât și în spațiul cosmic, fiind dotate cu instalații de forță aeroreactivă și motoare rachetă, capabile să transporte personal cu atribuții de cercetare și conducere (navigație) sau să lanseze sateliți. Clasa de avioane se poate împărți și după modul de propulsare: motor cu piston, turboreactor, turbopropulsor și rachete. Avioanele militare au caracteristici constructive speciale care le fac apte pentru utilizări militare, fiind înzestrate cu armament de bord corespunzător (bombe, grenade, substanțe incendiare, rachete, tunuri și mitraliere de bord) și cu aparatura necesară îndeplinirii misiunilor de luptă și de zbor. Avionul de vânătoare este destinat pentru nimicirea prin luptă aeriană a avioanelor inamice. Este ușor de manevrat, cu viteză mare de zbor și înarmat cu tunuri automate, proiectile reactive etc., putând fi utilizat și la interceptarea anumitor aeronave contraveniente. Avionul de vânătoare-bombardament este destinat pentru lovirea cu bombe și cu focul armamentului de bord al obiectivelor terestre și maritime de dimensiuni mici. Avionul de bombardament este destinat lovirii obiectivelor terestre și maritime cu bombe, putând transporta încărcături mari la distanțe mari, fiind utilizat și ca avion de recunoaștere. Avionul minerotorpilor (torpilor sau antisubmarin) este destinat nimicirii cu torpile și mine a navelor inamice și a submarinelor. Avioanele radar sunt destinate descoperirii țintelor aeriene și coordonării unei bătălii aeriene. Avionul de cercetare este destinat cercetării aeriene, fiind dotat cu aparatură fotografică, mijloace de telefonie și radiolocație, putând fi: strategice, operative, tactice, de alarmare și de supraveghere. Avionul de cercetare-corectare este destinat cercetării și corectării focului artileriei. Avioanele matcă sunt destinate lansării de avioane proiectil. Avionul fără pilot (proiectil, robot) avion a cărui pilotare se asigură de la sol sau din aer ori cu mijloace autonome (pilot automat, navigație inerțială) destinat lovirii obiectivelor terestre cu suprafață mare sau ca avioane țintă pentru exercițiile piloților de vânătoare sau ale bateriilor de artilerie antiaeriană. Au o rază de acțiune cuprinsă între 50-3000 km și o viteză de zbor de la 350-1332 m/s (1200-4800 km/h). Avionul cap, avionul aflat în capul unei formații de avioane. Avionul convertibil, convertiplan (v.). Avion kamikadze, kamikadze (v.) Avionul mașină, serviciu la dispoziția excursioniștilor care după aterizarea aeronavei pot utiliza un autoturism fără șofer. Avionul pirat, avion cu intenții piraterești. Avionul spion, aeronavă pătrunsă ilegal în spațiul aerian al unei țări în scopul obținerii de informații asupra unor obiective strategice.

sufla [At: COD. VOR². 47^v/4 / Pzi: suflu / E: ml sufflare] 1 vi (D. vânt) A acționa (puternic) prin deplasarea maselor de aer în atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Si: a bate (77), a trece, (reg) a vântura. 2 vi (Pex; d. curenți de aer, d. aburi etc. din atmosferă) A deplasa într-o sau dintr-o direcție determinată V adia. 3 vi (Pop; îe) ~lă vântu-n paie ude Exprimă convingerea că, într-o anumită împrejurare, nu se mai poate face nimic. 4 vi (Reg; îe) A ~ vântul în urechile cuiva A nu auzi. 5 vi (Reg; îae) A-și întoarce chepeneagul după cum ~lă vântul A fi ușor influențabil. 6 vi (Reg; îae) A-și schimba atitudinea după împrejurări. 7 vt (D. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A lua cu sine și a face să se miște, să se deplaseze sau să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtând, îngrămădind etc.). 8 vt (Rar; pex; d. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A împrăștia. 9 vt (Îe) Îl ~lă vântul Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 10 vt (Fam; îe) A ~ cuiva ceva (de sau, rar, pe sub nas) A lua ceea ce i se cuvine de drept altuia. 11 vt (Pex; fam; îae) A fura ceva (profitând de neatenția, de naivitatea sau de încrederea cuiva). 12-13 vit (Adesea urmat de determinări care indică instrumentul) A produce (mecanic) un curent de aer (sub presiune) orientat în direcția dorită pentru un anumit scop. 14-15 vit (Îvp; fam) A respira (1). 16 vi (Îe) A nu (mai) ~ A fi mort. 17 vi (Îae) A muri¹ (1). 18 vi (Îae) A rămâne nemișcat (dând impresia că i s-a oprit respirația). 19 vi (Îae) A nu scoate nici o vorbă, a nu protesta. 20 vi (D. oameni și d. animale; de obicei cu determinări modale de felul „greu”, „tare”, „zgomotos” etc.) A respira des și cu dificultate, zgomotos (ca urmare a unui efort, a unei maladii etc.) Si: a gâfâi (1), (reg) a se răsufla. 21 vi (Rar; pex) A pufăi. 22 vi A emite forțat un flux de aer pe gură (sau, rar, pe nări). 23 vi A expira cu forța pentru a executa, a realiza etc. ceva. 24-25 vit (Îe) A(-l) ~ să cadă Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 26 vi (Pop; fam; îe) A (nu) ~ (cuiva) în borș sau în borșul (sau, pfm, în ciorba) cuiva A (nu) se amesteca nechemat în treburile cuiva. 27 vi (Reg; îae) A (nu) răsfăța. 28 vi (Reg; îae) A prevesti lucruri rele. 29 vi (Reg; îae) A (nu) sforăi. 30 vi (Îe) Cine s-a fript (sau s-a ars) cu ciorbă ~lă și în iaurt Exprimă situația când o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. 31 vi (Pop; îe) A-i ~ în fund A goli paharul, carafa etc. cu băutură foarte repede sau dintr-o dată. 32 vi(Pop; pex; îae) A se îmbăta. 33 vi (Reg; îae) A (nu) alinta. 34 vr (Reg; pex; îae) A menaja. 35 vi (Reg; îe) A ~ în foc A se îmbăta. 36 vi (Reg; îe) A ~ în (sau din) buze Exprimă supărarea în cazul când se pierde ceva sau nu se dobândește ceea ce s-a sperat. 37 vi (Pop; îe) A ~ a pagubă Exprimă manifestarea părerii de rău, a surprinderii etc. pentru o pierdere suferită sau a nedumeririi în fața unei anumite situații. 38 vi (Reg; îe) A(-i) ~ în lumânare (cuiva) A încurca afacerile cuiva, a-i pune piedici. 39 vi (Reg; îc) ~lă-n-vânt Pierde-vară V pierde. 40 vi (Îrg; îc) ~lă-n-pungă Om sărac. 41 vt (Îe) A(-l) ~ în vânt Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 42-43 vit (În descântece) A sufla (27-28) pentru a îndepărta un rău, pentru a desface o vrajă. 44-45 vit (Pex) A descânta (1-2). 46-47 vit (În credințele religioase și populare) A sufla (23) pentru a da viață, pentru a însufleți. 48-49 vit (Pex) A sufla (23) pentru a face să redevină viu. 50 vt (Înv) A sufla (23) pentru a opri sau anula o acțiune primejdioasă. 51 vt (În religia creștină; fig; complementul este viața sau Duhul Sfânt) A transmite prin faptul de a sufla (23), prin botez etc. 52 vt (Înv; fig) A insufla. 53 vt (Înv; fig) A răspândi. 54 vt (Înv; fig; c. i. scrieri, texte, etc.) A inspira în vederea alcătuirii, întocmirii, compunerii etc. 55 vt (Mai ales cu pronumele în dativ; complementul este nasul) A expira forțat pe nări pentru a curăța de mucozități sau de secreții apoase (la plâns). 56 vt (Îrg; c. i. alimente, băuturi) A bea sau a mânca foarte repede. 57-58 vit (D. oameni) A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete muzicale. 59-60 vit (Pex; d. oameni) A cânta (din instrumentul respectiv). 61 vi (D. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A produce sunete muzicale. 62 vi (Pex; d. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A cânta (2). 63 vt (C. i. o masă de sticlă topită) A introduce, cu gura, printr-o țeavă, o cantitate de aer pentru a dilata și a da formă, fabricând diverse obiecte. 64-65 vtrm (Fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A pronunța cu voce scăzută, încet (și în secret) Si: (fam) a strecura. 66-67 vtrm (Pex; fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A informa în ascuns Si: a destăinui (1). 68-69 vtrm (Pgn; fșa, c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A vorbi. 70 vt (C. i. răspunsul pe care trebuie să-l dea cineva la o întrebare) A șopti cuiva la lecție, la examen etc. 71 vt (Mai ales d. sufleori; c. i. replici dintr-o piesă de teatru) A șopti actorilor în timpul reprezentației Si: (îvr) a suflărisi. 72 vtrp (C. i. obiecte de metal; de obicei cu determinările „cu aur”, „cu argint”, rar, „în aur”) A acoperi (în scop decorativ) cu un strat subțire de aur sau de argint Si: a polei⁴, (îvp) a spoi.