ACICUL, aciculi, s. m. 1. Spin mic, subțire și drept care se găsește la unele plante. 2. Fir de păr de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.

ACULEOL, aculeoli, s. m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin¹. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.

ACULEU, aculei, s. m. Ghimpe, spin. – Din lat. aculeus.

AGAVĂ, agave, s. f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi până la 2 m, late și groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii și diferite țesături. – Din fr. agave.

CACTEE, cactee, s. f. (La pl.) Familie de plante exotice adaptate la uscăciune prin tulpinile cărnoase, pline cu suc apos sau lăptos, și prin frunzele reduse sub formă de spini; (și la sg.) plantă care face parte din această familie; cactacee. – Din fr. cactées.

CÂINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) câne s. m.] – Lat. canis.

ECHIDNĂ, echidne, s. f. Animal insectivor lung de circa 25 cm, cu corpul acoperit cu spini și cu botul cărnos foarte ascuțit (Tachyglossus aculeata). – Din fr. échidné.

GHIDRIN, ghidrini, s. m. Pește mic din apele dulci și sărate, care are pe spate, înaintea înotătoarei dorsale, trei spini osoși (Gasterosteus aculeatus). – Et. nec.

GHIMPE, ghimpi, s. m. I. 1. Fiecare dintre prelungirile tari și ascuțite care cresc pe tulpina, pe ramurile sau pe alte părți ale unor plante; spin¹. ◊ Expr. A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă (sau în cuget) = a avea un necaz, o supărare sau o nemulțumire (nedestăinuită nimănui). A sta (sau a ședea ca) pe ghimpi = a nu mai avea răbdare, a fi extrem de nerăbdător. 2. Fiecare dintre țepii care acoperă corpul unor animale (în special corpul ariciului). II. 1. (Bot.; pop.) Scaiete. 2. Compus: ghimpe-pădureț = arbust totdeauna verde, cu ramurile lățite și terminate printr-un spin, cu flori mici, verzi și cu fructe în formă de boabe roșii (Ruscus aculeatus). III. (Art.) Numele a două dansuri populare românești; melodie după care se execută fiecare dintre aceste dansuri. – Cf. alb. gjëmp.

INERM, -Ă, inermi, -e, adj. (Despre plante) Lipsit de spini, de țepi. ♦ (Despre animale) Lipsit de ace, fără dinți ascuțiți. – Din fr. inerme.

OPUNȚIA s. f. Gen de plante din familia cactaceelor, cărnoase, cu ramuri cilindrice sau turtite lateral, de formă ovală, cu spini așezați în smocuri, cu flori mari, albe, roșii sau galbene (Opuntia); plantă care face parte din acest gen. [Pr.: -ți-a] – Din lat., fr. opuntia.

SMIDĂ, smide, s. f. Desiș format din arbori tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc. [Var.: (reg.) smid s. n.] – et. nec.

ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol. 2. Îngrăditură, gard de nuiele, spini, de spini etc. în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; p. ext. suprafața împrejmuită de acest gard. 3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ținuți copii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 4. Numele unui joc de copii. – Cf. alb. cark, gr. tsárkos.

ȚEAPĂ, țepi, s. f. 1. Par lung și ascuțit la un capăt (folosit în trecut ca instrument de supliciu); p. restr. vârful unui astfel de par. 2. Prelungire ascuțită și țepoasă la spicele cerealelor; (la pl.) resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pământ după ce plantele au fost cosite. 3. Ghimpe, așchiuță, spin. 4. (La pl.) Păr aspru, ghimpos care acoperă corpul unor animale. – Cf. sl. čepati.

ȚEPUȘĂ, țepușe, s. f. 1. Par ascuțit, țeapă; p. restr. vârf ascuțit al unui par. 2. Așchiuță. ♦ Ghimpe, spin. – Țeapă + suf. -ușă.

VATOS, vatoși, s. m. Pește de mare, asemănător cu calcanul, cu corpul rombic acoperit cu plăci osoase prevăzute cu câte un spin; vulpe-de-mare (Raja clavata). – Et. nec.

MĂCEȘ, măceși, s. m. Gen de arbuști cu spini, cu flori roșii, trandafirii, galbene sau albe și cu fructe roșii; trandafir sălbatic, cacadâr, rujă, răsură², rug¹ (Rosa). [Var.: măcieș s. m.] – Et. nec.

MĂRĂCINE, mărăcini, s. m. Nume generic dat unor plante a căror tulpină este acoperită cu spini; fructul țepos al unor asemenea plante; p. restr. ghimpe, țeapă, spin (al acestor plante). ◊ Expr. A sta (ca) pe mărăcini = a fi nerăbdător, a nu-și găsi astâmpăr. A trăi ca pe mărăcini = a trăi rău. ♦ (Mai ales la pl.) Mărăciniș. [Var.: mărăcin s. m., mărăcină s. f.] – Lat. marrucina.

SPIN², spini, s. m. (Fiz.) Moment cinetic propriu electronului sau oricărei alte particule elementare. – Din engl., fr. spin.

SPINOS, -OASĂ, spinoși, -oase, adj. 1. (Despre plante) Cu spini¹; ghimpos; (despre locuri, terenuri) pe care cresc plante cu spini¹. 2. Fig. Care prezintă dificultăți; greu de parcurs, greu de efectuat; aspru. ♦ Fig. Complicat, dificil. – Spin¹ + suf. -os.

PĂLĂMIDĂ¹, pălămide, s. f. 1. Plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu tulpină înaltă, cu rădăcini adânci, cu frunzele întregi sau crestate, acoperite pe margini cu spini, care este foarte vătămătoare pentru semănături (Cirsium arvense). 2. Plantă erbacee bienală din familia compozitelor, cu frunze spinoase, păroase și cu flori roșii (Carduus crispus). – Din bg. palamida.

PĂLĂMIDĂ², pălămide, s. f. Pește marin răpitor, de forma unui fus gros, cu spatele albastru, cu solzi mici și cu numeroși dinți pe fălci (Sarda sarda). ◊ Compus: pălămidă-de-baltă = pește mic cu corpul acoperit cu plăci osoase și cu spini (Pungitius platygaster). – Din ngr. palamídha.

PISICĂ, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ◊ Pisică sălbatică = specie de pisică (I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată-cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris). ◊ Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (sau moare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. Compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. (Despre oameni și animale) A se opri din mers, a rămâne pe loc; a se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare, dintr-o activitate etc.; (despre aparate, mecanisme, dispozitive) a se opri din funcționare, a nu mai merge; p. ext. a se defecta. ◊ Expr. Stai că trag, formulă prin care cineva este somat să rămână pe loc, să nu se apropie (altfel riscând să fie împușcat). A sta țintuit (sau nemișcat) (pe loc) = a nu face nici o mișcare. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi întruna, a nu mai tăcea. ♦ (La imperativ, având și valoare de interj.) Oprește! așteaptă! ◊ Expr. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Stai puțin (sau un pic, cu binișorul etc.) = ai (puțină) răbdare, nu te grăbi. ♦ (Despre ploaie, vânt) A conteni, a înceta, a se opri. 2. A rămâne nemișcat într-un loc, a nu pleca, a nu se îndepărta de undeva; (despre vehicule) a staționa. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încoace și încolo, a nu avea astâmpăr. A sta pe loc = a nu progresa, a stagna. Stai binișor! = șezi liniștit! astâmpără-te! fii cuminte! Ce (mai) stai? = ce (mai) aștepți? ce (mai) dorești? Stă ce stă și... = așteaptă cât așteaptă și... A sta la (sau pe) locul său = a) a nu pleca, a nu-și părăsi locul; b) a păstra măsura, a fi modest, rezervat. 3. A rămâne într-un serviciu, într-o slujbă, într-o ocupație. 4. A rămâne, a petrece un timp undeva sau cu cineva; a poposi; a întârzia, a zăbovi. II. 1. A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. ◊ Expr. A sta înaintea cuiva sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se găsi la mică distanță în fața cuiva, privindu-l, vorbindu-i, așteptând porunci; b) a se împotrivi, a înfrunta pe cineva; c) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) ori a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a) a ieși înaintea cuiva (împiedicându-l să înainteze); b) a împiedica pe cineva să facă ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru = a constitui baza, temelia unui lucru. A sta de față = a asista. A sta în fața cuiva = (despre sarcini, greutăți etc.) a trebui, a urma să fie realizat, rezolvat de cineva. A sta în umbră = a) a pândi dintr-un loc ascuns; b) a fi modest, retras. A sta deoparte = a) a fi la oarecare distanță de...; b) a nu interveni, a se ține în rezervă. A-i sta (cuiva) în coaste (ori în coastă) sau ca un ghimpe în coaste (sau în inimă, în ochi) = a-l stingheri (pe cineva), a constitui o permanentă amenințare (pentru cineva). (Fam.) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemâna cuiva, în imediata sa apropiere. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice când cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau când nu găsește termenul căutat și are totuși impresia că e pe punctul de a și-l aminti. A-i sta (cuiva) pe inimă = (despre gânduri, preocupări) a-l preocupa pe cineva, a-i produce grijă, neliniște. A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta (cuiva) pe cap = a împovăra, a incomoda, a agasa (pe cineva). A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a fi decapitat. 2. A trăi, a viețui; a locui. 3. (Pop.) A fi, a exista, a se afla. ♦ (Înv.) A avea loc, a se petrece. 4. A continua să fie; a dăinui, a se menține. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. ◊ Loc. vb. A sta grămadă (sau roi) = a se îngrămădi, a se înghesui, a se îmbulzi. ◊ Expr. A sta piatră (sau țeapăn, înfipt în pământ) = a se ține drept și nemișcat. A sta cu mâinile în sân (sau încrucișate, la brâu, cu brațele încrucișate) = a) a sta în inactivitate; b) a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic, a nu interveni. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. A sta cu ochii pe cineva = a supraveghea pe cineva. A sta în pat = a zăcea (de boală). A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, jar, foc etc.) = a fi neliniștit, agitat, nerăbdător. Stai jos! formulă prin care cineva este invitat să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mânca. A sta ca o găină (sau curcă) plouată = a arăta necăjit, fără vlagă, fără chef. A sta în picioare = a nu se da bătut, a rezista. ♦ Fig. (Înv.) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. ◊ Loc. vb. A sta împotrivă (sau împotriva cuiva) sau a-i sta cuiva împotrivă = a se împotrivi cuiva, a înfrunta pe cineva. A sta pavăză = a apăra pe cineva sau ceva. 2. A se îndeletnici, a se ocupa cu...; a lucra la...; a avea grijă de... ◊ Expr. A sta (de cineva) să... = a nu lăsa (pe cineva) în pace până ce nu..., a-i bate (cuiva) capul să... 3. A fi fixat, prins în ceva sau de ceva, a atârna de ceva. ◊ Expr. A-i sta (cuiva ceva) în cap = a preocupa pe cineva. A-i sta (cuiva ceva) în minte = a fi clar pentru cineva (ceva). A sta (ceva) în firea (cuiva) = a ține de felul normal de a fi al cuiva. A-i sta (cuiva) în putință = a-i fi cuiva (ceva) posibil. ♦ Fig. A consta. ♦ (Înv.) A fi format din... ♦ A se limita, a se reduce la... 4. A pluti la suprafața unui lichid. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău) = a (nu) i se potrivi cuiva ceva, a (nu) fi așa cum se cuvine, a-i veni bine (sau rău). 2. (Despre situații, treburi etc.) A fi într-un anumit fel, a se prezenta, a merge (bine sau rău), a se desfășura. V. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb, dă acestora un aspect de durată) Stau și-mi aduc aminte. ◊ Expr. și loc. vb. A sta de (sau, rar, la) vorbă (sau la taifas, taclale, povești etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva despre diverse lucruri. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a se sfătui cu cineva; a sta de vorbă cu cineva. A sta (dus, pierdut) pe gânduri = a fi absorbit de gânduri, a fi preocupat de ceva. A sta pe gânduri = a șovăi, a ezita. A sta la îndoială (sau în cumpănă) = a) a ezita înainte de a lua o hotărâre, a șovăi; b) a se îndoi de ceva. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi. A sta la (sau de) pândă = a pândi. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se târgui. VI. (Urmat de o propoziție secundară construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să... Stă să înceapă ploaia. [Prez. ind. pers. 3 stă, imperf. stăteam (reg. steteam) și stam, perf. s. stătui (reg. stetei)] – Lat. stare.

PORC, porci, s. m. 1. Mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica). ◊ Porc sălbatic (sau mistreț) = mistreț. ◊ Expr. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. A mâna porcii la jir = a dormi sforăind tare. N-am păzit (sau n-am păscut) porcii împreună = nu suntem egali spre a-ți permite gesturi de familiaritate cu mine. A îngrășa porcul în ajun = a încerca (zadarnic) să recuperezi în ultimul moment timpul multă vreme pierdut. A face (pe cineva) albie (sau troacă) de porci = a certa (pe cineva) cu vorbe aspre, injurioase. ♦ P. restr. Carne de porc (1). ♦ Compuse: porc-spinos (sau -ghimpos) = (la pl.) gen de mamifere rozătoare, sălbatice, de talie mijlocie, cu spatele și părțile laterale acoperite de spini lungi, puternici și cu pieptul și abdomenul prevăzute cu peri tari (Hystrix); (și la sg.) animal care face parte din acest gen; porc-de-mare = pește marin de culoare neagră, cu corpul acoperit de solzi ascuțiți care conțin venin (Scorpaena scrofa). 2. Epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, nerușinat, josnic, ticălos, mișel. ◊ Expr. Porc de câine = om de nimic, netrebnic, ticălos. – Lat. porcus.

COSOR, cosoare, s. n. 1. Cuțit scurt, cu vârful încovoiat, întrebuințat în viticultură și în pomicultură. 2. Plantă erbacee acvatică, cu tulpină lungă și subțire, cu flori unisexuate, solitare și cu fructe ovale prevăzute cu spini (Ceratophyllum demersum). – Din sl. kosorĭ.

ȘTIFT, știfturi, s. n. Cui mic (de lemn), fără cap, folosit în cizmărie pentru a fixa talpa încălțămintei. ♦ Tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese de metal; spin¹. – Din germ. Stift.

VERIGAR, verigari, s. m. Arbust cu ramurile terminate prin câte un spin, cu frunze alterne și opuse, cu flori galbene-verzui și cu fructe globuloase, cărnoase, negre, întrebuințate în medicină pentru proprietățile lor purgative; pațachină (1) (Rhamnus cathartica). [Var.: verigariu s. m.] – Verigă + suf. -ar.

SPIN¹, spini, s. m. I. 1. Organ în formă de țeapă care crește pe tulpina, pe ramurile, pe frunzele, pe fructele etc. unor plante; ghimpe. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) pe (sau ca pe) spini = a fi neliniștit, nerăbdător. A fi (sau a sta) ca pe un spin în ochii (sau în inima, în coasta) cuiva = a nu fi pe placul cuiva, a constitui o prezență neplăcută pentru cineva; a incomoda pe cineva. 2. Nume dat mai multor plante erbacee sau lemnoase care au spini¹ (I 1). ♦ Spec. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina spinoasă și ramificată, cu frunze dințate și spinoase și cu flori roșii, dispuse în capitule (Carduus acanthoides). II. 1. Parte în formă de spin¹ (I 1) a cârligului de undiță, situată în vârful acestuia. 2. Știft. – Lat. spinus „prun sălbatic”.

ZOOFOB, -Ă adj. 1. Suferind de zoofobie. 2. (Despre plante) Care prezintă unele adaptări (ghimpi, spini etc.) de apărare împotriva animalelor erbivore. (din fr. zoophobe)

ORTOHIDROGEN s. n. Hidrogen cu moleculele alcătuite din doi atomi ale căror nuclee au spinii paraleli. – Din fr. orthohydrogène.

MUTICĂ, mutice,^[1] adj. (Despre frunze) Care se termină cu un organ prelungit (spin etc.). – Din fr. mutique, lat. muticus. corectat(ă)

CIURLAN, ciurlani, s. m. Plantă cu tulpina foarte ramificată, cu frunze alterne, lungi, subțiri și terminate cu un spin, specifică regiunilor de stepă (Salsola ruthenica). – Et. nec.

ZBORȘ, zborși, s. m. (Mold.) Pește mic de apă dulce și sărată, care are spini laterali și dorsali mobili (între doi și patru) și al cărui abdomen este înzestrat cu plăci osoase care înlocuiesc solzii (Gasterosteus platygaster). (der. regr. din zborși – denumirea se trage de la spinii dorsali foarte pronunțați; cf. fr. épinoche, germ. Seestichling, Dornfisch)

ZBORȘI, zborșesc, vb. IV. ~ (în loc de *zbîrși < zbîr sau din magh. borsós = cu spini, spinos)

TREMURICI, (rar) tremuriciuri, s. n. 1. Tremur. 2. Ciupercă necomestibilă, gelatinoasă, tremurătoare, cu spini moi pe fața inferioară, care crește în pădurile de brad, pe trunchiurile putrede (Tremellodon gelatinosum). – Tremura + suf. -ici.

SALCÂM, salcâmi, s. m. Arbore melifer din familia leguminoaselor, cu ramuri prevăzute cu spini, cu frunze compuse, cu flori albe cu miros caracteristic plăcut, dispuse în ciorchine, cu lemnul tare și rezistent la umezeală; acaț (Robinia pseudacacia). – Din tc. salkâm.

SCHINEL, schinei, s. m. Mică plantă erbacee cu flori galbene întrebuințată ca plantă medicinală (Cnicus benedictus). – Schin (=spin) + suf. -el.

SCHINUȚĂ, schinuțe, s. f. Plantă erbacee cu flori albastre sau albe care crește în regiunile montane; bănică (Phyteuma orbiculare). – Schin (=spin) + suf. -uță.

SPINĂRIE, spinării, s. f. Loc unde cresc mulți spini¹, desiș de spini¹; spinet, spiniș. – Spin¹ + suf. -ărie.

SPINET, spineturi, s. n. (Reg.) Spinărie. – Spin¹ + suf. -et.

SPINIȘ, spinișuri, s. n. (Reg.) Spinărie. – Spin¹ + suf. -iș.

SPINIȘOR, spinișori, s. m. Diminutiv al lui spin¹. – Spin¹ + suf. -ișor.

SPINOBULBAR, -Ă, spinobulbari, -e, adj. (Anat.) Care aparține măduvei spinării și bulbului; care se extinde în măduva spinării și în bulb. ◊ Cale spinobulbară = traiect al axonilor care străbat măduva spinării și bulbul rahidian. – Spin[ă] + bulbar.

SPINUȚĂ, spinuțe, s. f. Plantă erbacee cu flori de culoare albastru-închis, rar albe, dispuse în capitule globuloase; bănică (Phyteuma orbiculare). – Spin¹ + suf. -uță.

STEGOZAUR, stegozauri, s. m. (La pl.) Gen de reptile gigante fosile cu capul foarte mic, cu o creastă compusă din două serii de plăci verticale osoase pe spate și cu două serii de spini pe coadă (Stegosaurus); (și la sg.) reptilă din acest gen. – Din fr. stégosaure.

ARMURAR s. (BOT.; Carduus marianus) (prin Transilv.) amărea, spinul-Sfintei-Marii.

AȘCHIE s. 1. v. surcea. 2. țeapă, țepușă, (rar) spin. (I-a scos o ~ din deget.) 3. v. șpan.

BROASCĂ s. 1. (ZOOL.; Rana esculenta) (Ban.) mioarcă. 2. broască de iarbă (Hyla arborea) v. brotăcel. 3. (BOT.; Opuntia ficus indica) (reg.) limba-soacrei, palmă-cu-spini. 4. (BOT.) broasca-apei (Potamogeton lucens) = (Munt.) pașă. 5. (TEHN.) (prin Ban.) bravă, (prin Transilv.) zar. (~ la ușă.) 6. (TEHN.) (reg.) piuliță, tigaie. (~ la crângul morii.) 7. (TEHN.) brotac, căpătâi. (~ la roata morii.) 8. (TEHN.) (reg.) tigaie. (~ la cepul grindeiului morii.) 9. (TEHN.) tigaie. (~ la scrânciob.) 10. (TEHN.) cap, căpățână. (~ la masa dogarului.) 11. (TEHN.) drug. (~ la masa dulgherului.) 12. (TEHN.) șurubelniță, (reg.) gâscă. (~ la teasc.)

BURETE-DE-SPIN s. v. nicorete.

BUREȚI-DE-SPINI s. pl. v. pâinișoară.

CĂTINĂ s. v. holeră, spin.

CIULIN s. (BOT.) 1. (Carduus nutans) (reg.) ghincar, scai, scaiete, spin. 2. (Onopordon acanthium) ghimpe, scai, scaiete, (reg.) pălămidă, sita-zânelor.

CRĂPUȘNIC s. v. crăstăval, pălămidă, scai, spin, șofrănel.

GHIMPE s. 1. v. ciulin. 2. v. scaiete. 3. (BOT.; Ruscus aculeatus) (reg.) merișor. 4. v. spin. 5. v. țeapă.

HOLERĂ s. 1. (MED. VET.) pasteureloză, septicemie hemoragică. (~ este o boală a păsărilor.) 2. (BOT.; Xanthium spinosum) (reg.) cătina, cornuță, dracilă, ghimpe, lipici, pălămidă, scaiete, spin, scai rusesc.

MĂRĂCINE s. 1. (BOT.) spin, (înv.) rug. (Mătură de ~i.) 2. v. spin. 3. (la pl.) v. mărăciniș.

NICORETE s. (BOT.) 1. (Tricholoma georgii) (reg.) burete-de-spin. 2. (Clitopilus prunulus) sălcioară.

PALMĂ-CU-SPINI s. v. broască.

PĂLIUR s. (BOT.; Paliurus spina-christi) (reg.) dracă, spinul-asinului, spinul-lui-Hristos.

PĂR s. (BOT.) părul-ciutei (Rhamnus cathartica) = verigar, salbă-moale, (reg.) crasici, crușân, gladiș, pațachină, porumbel, vonicer, lemn-cânesc, lemn-râios, lemnul-câinelui, poama-câinelui, spin-alb, spinele-cerbului; părul-fetei (Adianthum capillus veneris) = (reg.) buricul-Vinerei, buruiană-de-bubă-neagră, părul-Maicii-Domnului, părul-orfanei, percica-fetei; părul-Maicii-Domnului (Asplenium adianthum nigrum) = (reg.) părul-fetei, părul-Maicii-Preciste, părul-Sfintei-Marii.

PÂINIȘOARĂ s. 1. v. pâinică. 2. (BOT.; Russula lepida) (reg.) oiță, bureți-de-spini (pl.), bureți-roșii (pl.). 3. (BOT.; Russula integra) (reg.) vinețică.

PORUMBAR s. (BOT.; Prunus spinosa) porumbel, (înv. și reg.) târn, (reg.) coțobrel, curcudel, mărăcine, porumb, porumbea, scorombar, spin.

PORUMBEL s. v. părul-ciutei, salbă-moale, spin, verigar.

RUG s. v. curpen, măceș, mărăcine, mur, roză, salcâm, spin, trandafir, trandafir sălbatic, vrej, zmeur, zmeurar.

SALBĂ s. 1. (prin Transilv.) baier. (O ~ de galbeni.) 2. colan, colier, șirag, (înv. și pop.) gherdan, (înv.) zgardă. (O ~ de pietre scumpe.) 3. (ANAT.) fanon. (~ la gâtul bovinelor.) 4. (BOT.) salbă-moale = a) (Evonymus europaea) vonicer, (reg.) caprifoi, clocuță, grujarcă, sănger, voinicar, lemn-câinesc, lemnul-câinelui, parastasul-popii, pomiță-de-sânger; b) (Evonymus latifolius) (reg.) verigar, vonicer, lemn-câinesc; c) (Rhamnus cathartica) verigar, părul-ciutei, (reg.) crasici, crușân, gladiș, pațachină, porumbel, vonicer, lemn-câinesc, lemn-râios, lemnul-câinelui, poama-câinelui, spin-alb, spinele-cerbului; salbă-râioasă (Evonymus verrucosa) = lemn-râios, (reg.) vonicer, cerceii-babei (pl.).

SCAI s. (BOT.) 1. (Onopordon acanthium) ciulin, ghimpe, scaiete, (reg.) pălămidă, sita-zânelor. 2. (Echinops sphaerocephalus) rostogol, scaiete, (reg.) arici, căpățânoasă, măciuca-ciobanului. 3. (Cirsium vulgare) (reg.) crăpușnic, ghimpe, scaiete. 4. scai-albastru (Eryngium planum) = scai-vânăt, (reg.) mărăcini (pl.), samcă, buruiana-zmeului, spin-albastru, spin-de-mucedă, spinul-vântului, spin-vânăt, șipul-vântului; scai-galben (Centaurea solstitialis) = (reg.) pălămidă, vădană, zglăvoc-galben; scai-ghimpos (Centaurea calcitrapa) = ghimpe, scaiete, (reg.) vădană, pasul-dropiei, scai-mărunt, scaiul-dracului, scai-vornicesc; scaiul-dracului (Eryngium campestre) = (reg.) amărea, îndrăcită, rostogol, scăiuș, sperioasă, spin, tăvălici, buruiană-mucedă, căruța-dracului, iarba-măgarului, scaiul-vântului, spința-dracului, sporiul-casei; scai-vânăt (Eryngium planum) = scai-albastru, (reg.) mărăcini (pl.), samcă, buruiana-zmeului, spin-albastru, spin-de-mucedă, spinul-vântului, spin-vânăt, șipul-vântului.

SCAI s. v. ciulin, scaiete, spin, sticlete.

SCAIETE s. (BOT.) 1. (Onopordon acanthium) ciulin, ghimpe, scai, (reg.) pălămidă, sita-zânelor. 2. (Echinops sphaerocephalus) rostogol, scai, (reg.) arici, căpățânoasă, măciuca-ciobanului. 3. (Centaurea calcitrapa) ghimpe, scai-ghimpos, (reg.) vădană, pasul-dropiei, scai-mărunt, scaiul-dracului, scai-voinicesc. 4. (Carduus kerneri) spin, (reg.) scai. 5. scaietele-popii (Xanthium strumarium) = (reg.) cornuți (pl.), purcelaș.

SCAIETE s. v. ciulin, holeră, pălămidă, scai, scatiu, spin, sticlete, tătarnică, varga-ciobanului.

SPIN s. 1. (BOT.) ghimpe, mărăcine, țeapă, țepușă, (reg.) șteap. (Măceșul e plin de ~i; s-a înțepat într-un ~ al măceșului.) 2. v. mărăcine. 3. (BOT.; Carduus acanthoides) (reg.) cătină, crăpușnic, porumbel, scai, scaiete, unghia-ursului. 4. (BOT.; Carduus kerneri) scaiete, (reg.) scai. 5. (TEHN.) știft, cui cilindric.

SPIN s. v. așchie, ciulin, holeră, porumbar, porumbel, scaiul-dracului, țeapă, țepușă.

SPIN-ALB s. v. părul-ciutei, salbă-moale, verigar.

SPIN-ALBASTRU s. v. scai-albastru, scai-vânăt.

SPIN-DE-MUCEDĂ s. v. scai-albastru, scai-vânăt.

SPINUL-ASINULUI s. v. păliur.

SPINUL-LUI-HRISTOS s. v. păliur.

SPINUL-SFINTEI-MARII s. v. armurar.

SPINUL-VÂNTULUI s. v. scai-albastru, scai-vânăt.

SPIN-VÂNĂT s. v. scai-albastru, scai-vânăt.

ȘTEAP s. v. băț, ghimpe, mărăcine, nuia, spin, țeapă, țepușă, vargă.

ȘTIFT s. (TEHN.) spin, cui cilindric.

ȚEAPĂ s. 1. țepușă, (Transilv. și Ban.) țăpăruie. (~ este un par ascuțit.) 2. v. barbă. 3. (BOT.) ghimpe, mărăcine, spin, țepușă, (reg.) șteap. (Măceșul e plin de țepi.) 4. v. așchie. 5. (ANAT.) ghimpe. (~ la arici.)

ȚEPUȘĂ s. 1. v. țeapă. 2. (BOT.) ghimpe, mărăcine, spin, țeapă, (reg.) șteap. (Măceșul e plin de ~.) 3. v. așchie. 4. așchioară, așchiuță, (reg.) așchiță. (~ de brad.) 5. v. spinuleț.

UNGHIA-URSULUI s. v. spin.

VERIGAR s. (BOT.; Rhamnus catharticus) părul-ciutei, salbă-moale, (reg.) crasici, crușin, gladiș, pațachină, porumbel, vonicer, lemn-câinesc, lemn-râios, lemnul-câinelui, poama-câinelui, spin-alb, spinele-cerbului.

despinteca vb. (sil. mf. -spin-), ind. prez. 3 sg. și pl. despintecă

izospin s. m. (sil. mf. -spin), pl. izospini

palmă-cu-spini s. f.

spin (bot., tehn., fiz.) s. m., pl. spini

spin-muscălesc s. m.

spinul-cerbului s. m.

CACTUS ~și m. Plantă exotică, adaptată la secetă, cu tulpina cărnoasă și grasă, plină cu suc apos sau lăptos, și cu frunze în formă de spini, cultivată la noi ca plantă ornamentală. /<fr. cactus

CIURLAN ~i m. Plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu frunze mărunte, lungite, terminate cu un spin la vârf; săricică. /Orig. nec.

ECHINIDĂ ~e f. 1) la pl. Clasă de animale marine cu corpul acoperit cu un schelet calcaros cu spini (reprezentanți: ariciul-de-mare, steaua-de-mare etc.). 2) Animal din această clasă. /<fr. échinide

GHIMPE ~i m. 1) Formație cu vârf ascuțit și înțepător, care crește pe tulpina, pe ramurile, mai rar pe frunzele și pe fructele unor plante; spin. * A sta (sau a ședea) ca pe ~i a nu mai avea răbdare (să aștepte). 2) fig. Gând care necăjește; rană sufletească. * A avea (sau a simți) un ~ la (sau în) inimă a avea o durere ascunsă. 3) Ac sau fir de păr aspru și ascuțit de pe corpul unor animale (arici, porci-spinoși etc.); țeapă. 4) Plantă erbacee având frunzele sau capitulele prevăzute cu o astfel de formație ascuțită. * ~ pădureț arbust cu ramuri ascuțite, având frunze persistente, flori mici și fructe în formă de boabe roșii. /Cuv. autoht.

GLĂDIȚĂ ~e f. Arbore asemănător cu salcâmul, dar cu spini mai mari pe ramuri, cu flori mici verzui și cu fructul în formă de păstaie mare turtită, de culoare brună-roșcată, originar din America; plătică. /Orig. nec.

OPUNȚIA f. Gen de plante cărnoase cu spini așezați în smocuri și cu flori albe, roșii sau galbene. [Sil. -ți-a] /<lat., fr. opintia

PAȚACHINĂ ~e f. 1) Arbust cu ramuri ascendente (terminate la unele specii printr-un spin), cu frunze eliptice și cu fructe rotunde, de culoare neagră-violetă, care se întrebuințează în scopuri industriale și medicinale. 2) depr. Femeie desfrânată. /Orig. nec.

PĂLĂMIDĂ¹ ~e f. Pește marin răpitor de talie medie, albastru-negru pe spinare, cu înotătoare spinoase și cu mulți dinți. ◊ ~-de- baltă pește dulcicol de talie mică, cu cap fusiform, de culoare verde-gălbuie, cu pete negre, având spini dorsali și plăci osoase laterale. /<ngr. palamídha

PĂLIUR ~i m. Arbust cu frunze ovale prevăzute cu doi spini și cu flori mici galbene-verzui, apreciat pentru lemnul lui rezistent, flexibil și cultivat pentru garduri vii. [Sil. -li-ur] Paliurus

PEȘTE ~i m. I. 1) Animal vertebrat acvatic cu corp, de obicei, prelung și acoperit cu solzi, cu aripioare pentru înot, având respirație, în majoritatea cazurilor, branhială. ~ viu. ~ congelat. ◊ Cât ai zice ~ într-o clipă; dintr-o dată. Asta-i altă mâncare de ~ asta-i complet altceva. A se zbate ca ~ele pe uscat a depune eforturi disperate și fără succes pentru a ieși dintr-o situație grea. A tăcea ca ~ele a nu rosti nici un cuvânt. 2) la pl. mai ales art. pop. Constelație din emisfera boreală. ◊ Zodia ~elui unul dintre cele douăsprezece sectoare zodiacale. II. (în îmbinări, indicând diferite specii): ~-vivipar pește care naște pui vii. ~-veninos pește înzestrat cu organe speciale care produc venin. ~-zburător pește marin care poate sări din apă și zbura pe o traiectorie mică. ~-cu-spadă pește marin de talie mare, cu corp fusiform lipsit de solzi, având falca de sus prelungită și ascuțită ca o sabie cu două tăișuri. ~-ciocan pește marin cu cap în formă de ciocan. ~-ferăstrău pește marin cu gura în formă de lamă de ferăstrău, dințată pe două laturi. ~-de-piatră pește dulcicol de talie medie, cu corp fusiform, întâlnit în ape adânci și cu fund pietros; pietrar. ~-lup pește dulcicol răpitor, de talie medie, verzui pe spate; abat. ~-porcesc pește dulcicol de talie mică, fusiform, cu mustăți, pătat pe laturi; porcușor. ~-păun pește marin de talie mică, albăstrui-verzui, cu nuanțe aurii pe spate și argintiu pe abdomen și flancuri. ~-țigănesc a) orice pește mărunt; b) pește dulcicol de talie medie, cu cap mic și corp lat, având formă romboidală; caracudă; c) pește dulcicol de talie mică, cu corp fusiform, verde-gălbui cu pete negre, având spini dorsali și plăci osoase laterale. /<lat. piscis

PLĂTICĂ² ~ci f. Arbore asemănător cu salcâmul, dar cu spini mari, cu flori mici de culoare verzuie și cu fructul în formă de păstaie (originar din America); glădiță. /Orig. nec.

PLEVUȘCĂ ~ti și ~te f. 1) Pește dulcicol de talie mică, cu corpul alungit, acoperit cu solzi mărunți, având o dungă albastră-închisă pe părțile laterale. ◊ ~-de-baltă pește dulcicol de talie mică, cu corpul plat, având pe spinare și pe abdomen spini protectori. 2) Orice pește mărunt. 3) fig. Grup de persoane de mică importanță. [G.-D. plevuștii; Pl. și plevuște] /pleavă + suf. ~ușcă

PORC ~ci m. 1) Animal domestic de talie medie, cu corp masiv, acoperit cu păr aspru, cu cap conic și picioare scurte, crescut, în special, pentru carne și grăsime. ◊ ~ sălbatic mistreț. ~ spinos (sau ghimpos) mamifer rozător de talie medie, acoperit pe spinare și pe părți cu spini lungi și tari. ~-de-mare pește marin de talie medie, de culoare neagră, având țepi ascuțiți și veninoși. A se purta ca un ~ a se purta urât, grosolan. A mâna ~cii la jir a sforăi tare în timpul somnului. Cine se bagă (sau se amestecă) în tărâțe, îl mănâncă ~cii cine se bagă (sau se amestecă) unde nu trebuie, se alege cu neplăceri. 2) fig. depr. Om mârșav, neobrăzat. /<lat. porcus

RADICAL³ ~ă (~i, ~e) (despre legume, spini etc.) Care crește de la rădăcină. /<fr. radical, germ. Radikal

SCAI ~ m. 1) Plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze prelungi și cu fructe globuloase, acoperite de numeroși spini agățători. 2) Fructul ghimpos al acestei plante. ◊ A se ține ~ de cineva (sau a se ține de cineva ca ~ul de oaie) se spune despre o persoană care deranjează în permanență pe cineva. ~ voinicesc plantă erbacee cu tulpina erectă, înaltă și spinoasă, cu frunze opuse, lanceolate și flori liliachii (uneori albe). [Monosilabic] /< sb. ckalj

SPIN ~i m. 1) Formație cu vârf ascuțit și înțepător, care crește pe tulpina, pe ramurile, mai rar, pe frunzele și pe fructele unor plante; ghimpe. * Cunună de ~i suferință neîntreruptă; chin. A sta (sau a ședea) pe (sau ca pe niște) ~i a nu avea liniște; a fi nerăbdător. A fi (sau a sta) ca un ~ în ochii (sau în inima, în coasta) cuiva a incomoda pe cineva. 2) Plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată și ghimpoasă, cu frunze adânc crestate și cu flori roșii sau albe, dispuse în inflorescențe. 3) pop. Orice plantă erbacee, care are asemenea prelungiri înțepătoare. 4) Vârful cârligului de undiță. /<lat. spinus, ~a

SPINĂRAIE f. colect. Cantitate mare de spini; mulțime de spini. /spin + suf. ~ăraie

SPINĂRIE ~i f. 1) Loc unde cresc mulți spini. 2) Desiș de spini. [G.-D. spinăriei] /spin + suf. ~ărie

SPINOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) (despre plante) Care are (mulți) spini; cu (mulți) spini; ghimpos; țepos. 2) (despre terenuri) Pe care cresc plante cu mulți spini. 3) fig. Care se face cu mari eforturi; greu; dificil. /spin + suf. ~os

A STA stau intranz. I. 1) (despre ființe) A se opri după o mișcare. ~ pe loc. ~ în loc. ◊ ~ locului a) a se opri; b) a stagna. A nu (putea) ~ locului (sau pe loc) a fi neastâmpărat. Ce (mai) stai? ce (mai) aștepți? ~ țintuit (sau nemișcat) pe loc a nu face nici o mișcare. A nu-i (mai) ~ cuiva picioarele a se mișca mereu. A nu-i (mai) ~ cuiva gura a vorbi întruna. 2) (despre vehicule) A se opri pentru un timp (într-un loc); a staționa. Trenul stă în gară. 3) (despre fenomene atmosferice) A înceta să se manifeste; a conteni. Ploaia ~t. 4) (despre mecanisme, aparate etc.) A înceta să (mai) funcționeze. 5) A se afla nemișcat (într-o anumită poziție, situație sau stare). ~ în picioare. ~ culcat. ◊ A nu mai putea ~ pe picioare a nu mai putea de oboseală. ~ la masă a lua masa. ~ ca pe spini a aștepta ceva cu mare nerăbdare. ~ binișor a ședea liniștit; a fi cuminte. ~ pe ouă a cloci. A-i ~ cuiva bine (sau rău) a-l prinde bine (sau rău) pe cineva. ~ ca o stană (sau ca un stâlp) de piatră a sta nemișcat. ~ grămadă a fi înghesuiți. ~ bine (sau rău) cu cineva a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. Cum stai? Cum îți merge? 6) A se găsi într-un anumit loc. Cartea stă pe masă. ◊ ~ în pat a ședea lungit în pat; a trândăvi. ~ la pat a fi bolnav. ~ în calea (sau în drumul) cuiva sau a-i ~ cuiva în cale (sau în drum) a) a închide trecerea; b) a frâna ascensiunea cuiva pe scara socială. ~ la baza unui lucru a fi temelia unui lucru. ~ în umbră a nu se afișa. ~ de o parte a) a se ține la o oarecare distanță; b) a nu lua atitudine. A-i ~ cuiva ca un ghimpe în ochi (sau în inimă) a incomoda (în permanență) pe cineva. A-i ~ cuiva pe inimă a produce neliniște. A-i ~ cuiva pe cap a) a incomoda pe cineva prin prezența sa; b) a fi o povară pentru cineva. A-i ~ cuiva în putință a fi în puterile cuiva. ~ pe apă a pluti. 7) A-și avea domiciliul; a locui. ~ la cămin. II. (în îmbinări stabile) 1) (exprimă ideea de durată sau de continuitate): ~ la sfat a) a se sfătui; b) a vorbi. ~ la (sau de) vorbă a vorbi. ~ la taifas a pălăvrăgi. ~ pe gânduri a) a fi îngândurat; b) a nu se putea hotărî deodată; a șovăi. ~ la îndoială a nu fi sigur de ceva; a se îndoi. ~ în cumpănă a nu se putea hotărî deodată; a șovăi. ~ la pândă a pândi. ~ sub ascultarea (sau la porunca) cuiva a se supune cuiva. 2) (exprimă ideea de intenție): ~ de ducă a fi gata de plecare. ~ gata a fi pregătit pentru o acțiune. /<lat. stare

STEGOZAUR ~i m. (nume generic) Reptilă fosilă uriașă, cu o creastă de plăci osoase pe spate și cu spini pe coadă. /<fr. stégosaure

ȚEAPĂ țepi f. 1) înv. Par lung și ascuțit la un capăt, folosit ca instrument de tortură. A trage în ~. 2) Parte ascuțită a unui astfel de par. 3) reg. Vergea ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea ce trebuie friptă (la grătar); frigare. 4) Fir lung, subțire și ascuțit, constituind o prelungire a spicelor unor cereale. 5) la pl. Parte ascuțită a tulpinii de cereale rămasă după recoltare. 6) la pl. Păr aspru și țepos care acoperă corpul unor animale. ~ la arici. 7) Formație tare și ascuțită ce crește pe tulpina sau frunzele unor plante; ghimpe; spin. [G.-D. țepii; Pl. și țepe] /Cuv. autoht.

VATOS ~și m. Pește marin de talie mare, cu corpul de culoare cenușie, turtit lateral și acoperit cu plăci osoase, înzestrate cu câte un spin; vulpe-de-mare. /<ngr. vátos

VULPE ~i f. 1) Mamifer sălbatic carnivor, de talie medie, cu blană roșcată, cu botul ascuțit și cu coadă lungă și stufoasă. ◊ ~ argintie vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ~ polară vulpe cu blana albicioasă. 2) Blana acestui animal. 3) fig. Persoană șireată, vicleană. 4) dar (bani sau vin) pe care, după obiceiul popular, mirele, din alt sat, îl dă flăcăilor din satul miresei. 4): ~-de-mare pește marin, lung, cu corpul turtit, acoperit cu spini. [G.-D. vulpii] /<lat. vulpes

ACANTO- Element prim de compunere savantă, cu semnificația „spin”. [< fr. acanth(o)-, cf. lat. acanthus, gr. akantha].

acantoceras s. m. amonit cu cochilia groasă, răsucită dorsal, prevăzută cu spini. (< fr. acanthocéras)

acantocit s. n. hematie deformată semănând cu niște spini zburliți. (< fr. acanthocyte)

acantofag, -ă adj. (despre animale) care se hrănește cu spini. (< fr. acanthophage)

acantologie s. f. disciplină care studiază spinii. (< fr. acanthologie)

ECHIDNEU s.m. Animal monotrem din Australia, cu spini pe corp și cu un bot foarte ascuțit. [Var. echidnă s.f. / < fr. échidné, cf. gr. echidna – viperă].

ELICITATE s.f. (Fiz.) Caracteristică a particulelor elementare, legată de orientarea spinului în raport cu direcția de deplasare. [Et. incertă].

FERMION s.m. Denumire generică dată particulelor elementare cu spin semiîntreg (electronul, protonul, neutronul etc.). [Cf. Férmi – fizician italian].

ECHINIFER, -Ă, echiniferi, -e, adj. Prevăzut cu spini sau cu sete rigide. (din fr. échinifère)

MUREX s.n. (Zool.) Moluscă gasteropodă cu cochilie spiralată, acoperită de spini și cu o prelungire în formă de tub, din care în antichitate se extrăgea purpura. [< fr., lat. murex].

MUTIC, -Ă adj. (Despre frunze) Care se termină cu un organ prelungit (spin, aculeu etc.). [< fr. mutique, cf. lat. muticus – spin].

PEYOTL s.m. (Bot.) Specie de cactus din Mexic, fără spini, care produce mescalina, alcaloid halucinogen. [< fr. peyotl < cuv. aztec].

SPIN s.m. (Fiz.) Impuls propriu de învîrtire al particulelor elementare și al cuantelor. [< engl., fr. spin, cf. engl. spinning moment – moment de rotire < spin – a roti].

SPINOR s.m. (Fiz.) Mărime de calcul pentru operații matematice avînd ca bază spinul. [< engl., fr. spinor].

SUBULAT, -Ă adj. (Liv.) Terminat cu un vîrf; în formă de spin. [Cf. fr. subulé < lat. subula – sulă].

ZOOFOB, -Ă adj. 1. Atins de zoofobie. 2. (Despre plante) Care prezintă unele adaptări (ghimpi, spini etc.) de apărare împotriva animalelor erbivore. [Cf. it. zoofobo < gr. zoon – animal, phobos – teamă].

ACANTĂ s.f. 1. Plantă ierboasă cu frunze mari și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic; talpa-ursului. 2. Ornament care imită frunza acestei plante, folosit la decorarea capitelului corintic și compozit. 3. Apofiza spinoasă a vertebrelor. [Var. acant s.m. / < fr. acanthe, cf. lat. acanthus < gr. akantha – spin].

ACANTOCEFALI s.m.pl. (Zool.) Clasă de viermi paraziți, nematelminți, prevăzuți cu un fel de trompă retractilă înarmată cu cîrlige; (la sg.) vierme din această clasă. [Sg. acantocefal. / < fr. acanthocéphales, cf. gr. akantha – spin, kephale – cap].

ACANTOZĂ s.f. (Med.) Îngroșare a epidermei prin hiperplazia stratului mucos. [< fr. acanthose, cf. gr. akantha – spin].

ACULEU s.m. Ghimpe, spin. [< lat. aculeus].

CEREBROSPINAL, -Ă adj. Care aparține creierului și măduvei spinării. [< fr. cérébrospinal, cf. lat. cerebrum – creier, spina – spin].

chirpcel, chirpcei, s.m. (reg.) spin, țeapă (de trandafir).

ciolobot s.m. (reg.) plantă ierboasă cu flori viorii-purpurii, cu spini, care crește pe coline aride, pe marginea drumurilor și a câmpurilor; zglăvoc.

crușei, crușei, s.m. (reg.) 1. plantă denumită crușin (v.). 2. părul-ciutei, salbă-moale, spinul-cerbului, verigoriu.

hâns s.m. (reg.) tufe dese; desime de spini; smidă.

ECHINIDE s.f.pl. Clasă de echinoderme avînd corpul acoperit de un schelet calcaros cu spini; (la sg.) animal din această clasă. [Sg. echinidă. / < fr. échinides, cf. gr. echinos – arici, eidos – formă].

ECHINODERME s.n.pl. Încrengătură din care fac parte animale marine nevertebrate acoperite cu spini, al căror țesut dermic secretă un schelet calcaros; (la sg.) animal din această încrengătură. [Sg. echinoderm. / < fr. échinodermes, cf. gr. echinos – arici, derma – piele].

INERM, -Ă adj. (Despre plante) Lipsit de spini, de țepi. ♦ (Despre animale) Lipsit de ace; fără dinți ascuțiți. [< fr. inerme, cf. lat. inermis – neînarmat].

bold (bolduri), s. n. – 1. Strămurare, strămurariță. – 2. (La albină și alte insecte) Ac. – 3. Vîrf ascuțit. – 4. Ac cu gămălie, ac, cui. – 5. Imbold. Sl. bodli „spin” (Miklosich, Lexicon, 35; Cihac, II, 21), cf. bg. bodilo „ac, vîrf ascuțit”. Der. boldan, s. n (vîrf, culme; tibia); boldi, vb. (a împunge; a îmboldi; a căsca ochii); boldiș, adv. (oblic, pieziș); boldișcă, s. f. (secară); boldui, vb. (a incrusta); imbold, s. n. (stimulent, îndemn); îmboldi, vb. (a înțepa; a îmboldi, a incita); îmbolditor, adj. (care înțeapă). Imbold este der. postverbal de la îmboldi, introdus artificial de literatură (cf. fonetismul cu i în loc de î) și fără circulație populară. Din aceeași familie trebuie să facă parte beldie, s. f. (prăjină subțire, par lung; tulpină), chiar dacă vocalismul prezintă vreo dificultate; der. beldios, adj. (ațos); beldete, s. m. (Olt, băț); beldiță, s. f. (pește, Alburnus bipunctatus).

prești², preștesc, vb. IV (reg.) 1. a bate leațuri pe pereții de lemn ai unei case, pentru a fixa tencuiala sau lutul. 2. (despre garduri) a consolida cu nuiele puse cruciș și acoperite cu spini, cu paie etc. (care împiedică trecerea).

smultură, smulturi, s.f. (înv.) 1. (pop.) lână tunsă de pe oi moarte sau smulsă de pe piele de oaie; lână de proastă calitate. 2. (reg.) smoc de lână prins în spinii pe lângă care au trecut oile. 3. (reg.) mulțime de pene jumulite. 4. (reg.) femeie cu aspect dezordonat, neîngrijit, neglijent, cu părul ciufulit; femeie zdrențuroasă. 5. (reg.) carne de purcel de lapte.

OPUNȚIA s.f. (Bot.) Plantă din familia cactaceelor, cu ramuri cilindrice sau turtite, de formă ovală și cu spini așezați în smocuri. [Pron. -ți-a. / < fr. opuntia].

spinăros², spinăroasă, adj. (reg.; despre terenuri) cu spini mulți; spinos, mărăcinos.

spinățel, spinăței, s.m. (înv.) spin mic, spinișor, spinicel, spinuleț, spinuț.

spinicel, spinicei, s.m. (reg.) spin mic, spinișor, spinățel, spinuleț, spinuț.

spinui, spinuiesc, vb. IV (reg.; despre suprafețe de teren) a îngrădi cu spini, cu gard spinos.

spinuros, spinuroasă, adj. (înv.) spinos, cu spini.

spinuț, spinuți, s.m. (înv.) spin mic, spinățel, spinicel, spinișor, spinuleț.

ciulin (ciulini), s. m. – 1. Varietate de scaiete (Carduus nutans; Dipsacus silvestris; Onopordon Acanthium; Berberis vulgaris; Xanthium spinosum; etc.). – 2. (Înv.) Cui de fier folosit la tortură. – Mr. ciuliiă „spin.” Sl., cf. rus. čilim, mag. súlyom (Cihac, II, 58); din mag. după Gáldi, Dict., 173. – Der. ciulinos, adj. (spinos); ciuline, s. f. pl. (paste făinoase).

ACANT(O)- elem. „spin”. (< fr. acanth/o/-, cf. lat. acanthus, gr. akantha)

ACICUL s. m. 1. spin mic în formă de ghimpe la unii viermi. (< fr. acicule, lat. acicula)

ACULEI- elem. „spin, ghimpe”. (< fr. aculéi-, cf. lat. aculeus)

ACULEU s. m. ghimpe, spin, ac. (< lat. aculeus)

BOSON s. m. particulă nucleară elementară al cărei spin se măsoară cu numere întregi. (< germ. Boson)

ECHIDNĂ s. f. animal monotrem din Australia, cu spini pe corp și cu un bot foarte ascuțit. (< fr. échidné, gr. ekhidna)

ECHINAT, -Ă adj. (bot.; despre organe) prevăzut cu spini, țepi. (< lat. echinatus, fr. échiné)

ECHINIDE s. f. pl. clasă de echinoderme marine cu corpul sferic, cu un schelet calcaros cu spini; arici-de-mare. (< fr. échinides)

FERMION s. m. denumire generică a particulelor elementare cu spin semiîntreg (electronul, nucleonul etc.). (< fr. fermion)

GIMNOCARP, -Ă adj. 1. (despre fructe) lipsit de peri, țepi sau spini. 2. (despre licheni, ascomicete) cu corpul de fructificație neacoperit. (< fr. gymnocarpe)

INERM, -Ă adj. 1. (despre plante) fără spini sau vârf înțepător. 2. (despre animale) lipsit de ace, dinți. (< fr. inerme, lat. inermis)

MUREX s. n. moluscă gasteropodă din Marea Mediterană, cu cochilie spiralată, acoperită de spini și cu o prelungire în formă de tub. (< fr., lat. murex)

MUTIC, -Ă adj. (despre frunze) care se termină cu un organ prelungit (spin, aculeu etc.). (< fr. mutique, lat. muticus)

OPUNȚIA s. f. plantă din familia cactaceelor cu ramuri cilindrice sau turtite, de formă ovală și cu spini așezați în smocuri; limba soacrei. (< lat., fr. opuntia)

PEYOTL s. m. specie de cactus din Mexic, fără spini, care produce mescalina. (< fr. peyotl)

RAMNACEE s. f. pl. familie de plante dicotiledonate dialipetale, cu arbori și arbuști cu spini, care cresc în regiunile calde și temperate: salba-moale. (< fr. rhamnacées)

SCLEROFIT, -Ă adj., s. f. (plantă) cu frunze rigide, cu spini, săracă în clorofilă, sempervirescentă. (< fr. sclérophyte)

SPIN¹ s. m. (fiz.) impuls propriu de învârtire al particulelor elementare și al cuantelor. (< engl., fr. spin)

SPIN(I)² - elem. „spin, ghimpe”. (< fr. spin/i/-, cf. lat. spina)

SPINESCENT, -Ă adj. acoperit cu spini, cu ghimpi. (< fr. spinescent)

SPINIFORM, -Ă adj. în formă de spin. (< fr. spiniforme)

SPINOR s. m. mărime de calcul pentru operații matematice având ca bază spinul. (< engl., fr. spinor)

SPINUL s. m. spin mic, spinișor. (< fr. spinule, lat. spinula)^[1]

SPINULI- elem. „spinul”. (< fr. spinuli-, cf. lat. spinula)

SPION, -OANĂ I. s. m. f. 1. cel care face spionaj pentru un stat într-un alt stat. 2. cel care pândește, observă pe alții pentru a furniza cuiva informații. II. s. m. 1. oglindă oblică în fața unei ferestre sau lentilă mică într-o ușă, prin care se poate vedea în afară fără a fi văzut. 2. (tehn.) calibru pentru determinarea și verificarea jocurilor dintre două piese asamblate. 3. particulă nucleară cu masa apropiată de cea a pionului (2), dar având spin. (< germ. Spion, it. spione, după fr. espion, /II, 3/ engl. s/pinning/ + pion)

ghimpe (ghimpi), s. m. – 1. Spin, țeapă. – 2. Os de pește. – 3. Vîrf ascuțit, cui. – 4. Nume de plante spinoase (Cyrcium lanceolatum; Xanthium spinosum; Centaurea calcitrapa; Ruscus aculeatus). – Var. (înv.) ghimp. Lat. *pŭngŭlum, de unde provine și it. pungolo (Arch. glott., XIII, 398; Prati 802), și cu schimbare de suf., pungello (REW 6851). De la *punglu s-a ajuns prin metateză la *glumpu › *ghiumpu (ca în *quaglum › chiag), redus prin disimilație la ghimp(u). Se presupune în general că termenul rom. derivă din alb. gjëmp, gljimp (Cihac, II, 717; Meyer 140; Philippide, II, 713; Jokl 26-28; Rosetti, II, 117); însă chiar var. consonantismului alb. dovedește că trebuie plecat de la un etimon romanic în gl-, al cărui rezultat ar trebui să fie diferit în alb., cf. *glemus › alb. ljëms, glandis › alb. ljende. Este evident că alb. provine din rom. Der. ghimpos, adj. (spinos; picant, înțepător); ghimpoasă, s. f. (plantă, Cryspis aculeata); ghimpuros, adj. (spinos); (în)ghimpa, vb. (a înțepa; a incita, a stimula; a mușca, a înțepa; a răni); înghimpător, adj. (care înțeapă); înghimpătură, s. f. (înțepătură); ghimpariță, s. f. (Cryspis aculeata).

îmblăci (-iuri), s. n. – Unealtă agricolă, bătătoare. – Var. îmblătiu, mlăci, blăcie. Sl. mlatŭ, omlatŭ „ciocan, mai” (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Miklosich, Lexicon, 372; Cihac, II, 146; Conev 72; DAR), cf. bg. mlat. Fonetismul pare să indice o încrucișare cu sl. blŭčĭ(čĭ) „spin”, bg. vlačă „a scărmăna”. Der. de la bucŭlum (Gliuglea, LL, II, 21) pare imposibilă. – Der. îmblăti (var. îmblăci), vb. (a bate cerealele, cu îmblăciul pentru a le scoate semințele; a bate, a ciomăgi), din sl. mlatiti, cf. bg. mlatĭă; îmblătitor, s. m. (persoană care îmblătește); îmblăteală, s. f. (bătaie).

logocel (-ei), s. m. – (Banat) Sticlete (Carduelis elegans). Origine necunoscută. Poate legat de sb. logoška „lăstar”; în acest caz, relația semantică ar fi ca în lat. carduelis față de carduus, germ. Distel „spin, scai”, Distelfink „sticlete”.

lugaci (lugaci), s. m. – 1. (Banat) Varietate de spin, Dipsacus, silvestris. – 2. (Bucov.) Pițigoi, Pyrrhula vulgaris. Bg. lugačka, din bg., sb. lug „imaș” (Candrea; Scriban).

mărăcine (mărăcini), s. m. – 1. Rug de mure, păducel. – 2. Spin (Crataegus). – 3. Porumbar (Prunus spinosa). – Var. mărăcin, mărăciune. Mr. mărăține, megl. mărțin, mărățină. Origine nesigură. Pare să provină din lat. mălĭtia (răutate), cu semantismul ca în sp. maleza (REW 5265a; Corominas, III, 206), cf. mr. marițire „a se înrăutăți” (Capidan, Dacor., II, 627); suf. ar fi -ciune, ca în var. Se consideră în general că reprezintă un lat. *marrūcῑna (Candrea-Dens., 1046; Battisti, III, 2374) sau *marracῑna (Pușcariu 1025) din lat. marra „spin” (Schuchardt, ZRPh., XXIII, 189; Tiktin; REW 5370), cf. alb. mërtsinë (Philippide, II, 722; însă pare să provină din rom.), alb. murris „spin”; it. marruca „mur”; dar der. este dificilă (prin încrucișare cu mătăcină, după Candrea-Dens.; din marrubium, după J. Brüch, ZRPh., LVI, 629). Der. din lat. e probată de fonetismul din mr. Lat. *myricina (Pascu, Etimologii, 47) este mai puțin probabil și încă și mai puțin der. dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 334). Der. mărăcinar, s. m. (pasăre, Pratincola rubetra); mărăciniș, s. n. (desiș de mărăcini); mărăcinos, adj. (spinos).

ÎNSPINA, înspinez, vb. I. Refl. (Rar) A se înțepa cu spini; a se înghimpa. – Din în- + spin.

păducel (păducei), s. m. – 1. Scaiete (Crataegus oxyacantha). – 2. Rîie a oilor. – 3. Mîncărime sau furnicătură pe tălpile picioarelor. – Mr. piducl’aș, megl. piduțel. Lat. *peducellus „sarcopt”, în loc de peducullus (Pușcariu 1239; Candrea-Dens., 1305; REW 6349; Pușcariu, Dacor., VII, 479), cf. it. pedicello „viemișor”. Numele de spin se explică prin usturimea produsă de fructul său. Scriban îl explică prin credința populară că ar provoca furnicătură; dar e vorba de o etimologie populară. – Cf. păduche.

sbîr interj. – Sugerează ideea de frison. – Var. zbîr. Creație expresivă, de la bîr, cu s- expresiv; pentru formare, cf. și sfîr, svîr. – Der. sbîrci, vb. (a se clătina, a face să tremure o suprafață netedă, ca de ex. oglinda apei; a brăzda, a încreți; refl., a se sfriji, a se rida), prin contaminare cu bg. bărčă „a încreți” (der. directă din bg., cf. Geheeb, Jb., IV, 31; Tiktin; Conev 84, Candrea, este dificilă fonetic); sbîrceală, s. f. (încrețitură); sbîrci, s. n. (rid, cută); sbîrciog, s. m. (ciupercă, Morchella conica) rezultatul unei contaminări cu rus. smorčok „ciupercă”; sbîrcitură, s. f. (încrețitură, brazdă; cută; ramolit); desbîrci, vb. (a descreți); sbîrci, vb. (a greși, a rata lovitura, în jocurile de copii), probabil datorat obiceiului de a striga sbîr sau sbîrci, pentru a intimida jucătorul care este la rînd; sbîrcăci, vb. (a răvăși, a lăsa într-o stare jalnică); sbîrli, vb. (a tremura, a încreți, a (se) ridica părul, țepii; refl., a se supăra, a se necăji), cu suf. expresiv -li, cf. mr. zbîrlescu (relația cu rus. burlitĭ „a face zgomot”, propusă de Cihac, II, 34, nu e probabilă); sborși, vb. (a se ridica în sus; refl., a se supăra), în loc de *sbîrși (după Cihac, II, 484, din mag. borsós „ridicat în sus”); sborș, s. m. (Mold., pește, Gasterosteus platygaster), numit așa datorită spinilor dorsali foarte ridicați, cf. numele fr. épinoche; sbîrgi, vb. refl. (Mold., a se strica vremea, a se face urît); sbîrgoi, s. n. (înrăutățire). Cf. sbîrn, îmbîrliga.

scai (-i), s. m. – 1. Nume generic al plantelor cu spini sau țepi, asemănătoare cu ciulinul. – 2. Numele diferitelor plante: Cirsum lanceolatum, Onopordon acathium, Eryngium planum, E. campestre, Carduus nutans, C. Acanthoides etc. – Mr. scăliu, megl. scal’. Origine incertă. Probabil din lat. *squaleus „dur, incult, sec”, din squaleo, formă cerută și de sp. escajo, port. escalheiro (REW 8197a). Rom. presupune o reducție de tipul *scalius care pare normal. Der. din sb. čkalj, general admisă (Cihac, II, 328; Tiktin; Candrea; Scriban) nu pare posibilă fonetic; și, în afară de aceasta, e vorba de un împrumut din nom. Der. din gr. σϰαλίας (Diculescu, Elementele, 484), nu pare convingătoare. – Der. scăiecior, s. m. (ciulin; Trans., sticlete), pentru al cărui ultim sens cf. fr. chardonneret, sp. cardelina; scăier, s. m. (Bucovina, sticlete); sca(i)ete (var. scă(i)ete), s. m. (ciulin); scăiuș, s. m. (plantă, Dipsacus pilosus); scăiețos, adj. (plin de scaieți).

spin (-ni), s. m. – 1. Ghimpe. – 2. Țepușă, așchie. – 3. Ciulin (Carduus acanthoides, C. Kerneri, C. nutans). – 4. Plante spinoase (Prunus spinosa, Xanthium spinosa, Eryngium planum, E. campestre). – Mr. schin, megl. spin. Lat. spῑnus (Pușcariu 1619; REW 8155), cf. it. spino, prov. espin, sp. espino, port. espinho. – Der. spinărie, s. f. (desiș de spini); spinet (var. spiniș), s. n. (loc cu spini); spinos, adj. (cu spini); înspina, vb. (a înțepa, a împunge cu un spin); spinui, vb. (a îngrădi cu gard de spini); spinuță, s. f. (bănică, Phyteuma orbiculare, P. Wagneri); schinel, s. m. (plantă, Cnicus benedictus).

spînz s. m. – 1. O anumită boală la cai. – 2. Elebor (Helleborus purpurascens, H. Odorus). – Mr. spingiu. Var. spînț. Lat. spongia, de unde sp. espundia „rană la cai” (REW 8173), cf. și germ. Schwamm „burete” și „tumoare”, logud. ispundzola „boală a cailor”. Numele plantei se explică prin folosirea ei ca remediu al bolii. Pentru rezultatul ong › îng, cf. lîngă, adînc; iar pentru modificarea finalei, cf. rezultatul spaniol espundia (Corominas, II, 400-1), și lat. axungia › rom. osînză. Alb. spëndër considerat cîteodată ca etimon al rom. (Rosetti, II, 122), pare să provină dintr-un pl. n. *spînzuri. După Cihac, II, 357, în loc de *sprînz › sl. prąziti „a se destinde”; după Byhan 333, dintr-un sl. sŭpręzi, cf. sb., slov. sprež „spînz” (cf. împotrivă Tiktin). După Pascu, I, 171, dintr-un tracic *spenzus, legat de gr. σπλήν. – Der. spînzui, vb. (a trata caii bolnavi cu spînz). Din rom. provin rut. spyndz, spin(d)z (Miklosich, Wander., 19; Candrea, Elemente, 406) și, după sursa menționată, alb.

spiță (-țe), s. f. – 1. Stinghie, spetează de roată. – 2. Eșalon, treaptă. – 3. Grad de rudenie. – 4. Arbore genealogic. – Mr. spiță, megl. spiță „spin”. Germ. Spitze, prin intermediul bg., sb., rus. spica „spiță” (Miklosich, Fremdw., 126; Cihac, II, 358; Conev 83); pentru explicație semantică a sensului 3, cf. sp. grado și grada. Cf. șpiț. – Der. spițelnic, s. n. (sfredel, mai ales pentru a băga spițele de la roată); înspița, vb. (a pune spițe, a forma o roată).

ștab (ștaburi), s. n. – 1. (Înv.) Stat Major. – 2. (S. m.) Ofițer din Statul Major. Germ. Stab, prin intermediul rus. štab (Candrea). Este dubletul lui șteap, s. m. (spin, mărăcine), prin intermediul săs. stap (Drăganu, Dacor., III, 709; cf. Graur, BL, III, 43), cf. sb. štap, rus. štepa (în Munt., mai curînd în forma ștep).

tătar (-ri), s. m. – 1. Persoană care făcea parte din triburile mongole; tatarin. – 2. Mătură (Sorghum vulgare). – 3. Cocoș-de-munte (Tetrao urogallus). – Megl. tătar. Tc. tăt. tatar (Șeineanu, II, 351; Lokotsch 2045), cf. sl. tatarinŭ, mag. tatar. Ultimul sens (Candrea) pare a fi o interpretare artificială a numelui științific Tetrao. – Der. tătarcă, s. f. (tătăroaică: mătură; hrișcă, Polygonum fagopyrum; tichie turcească; varietate de tigvă, Coccinia indica), din sl. tatarka, cf. mag. tatarka (Gáldi, Dict., 162); tătărcuță (var. tărtăcuță), s. f. (tichie turcească, tigvă); tătăroaică, s. f. (femeie tătară); tătăresc, adj. (de tătari); tătărește, adv. (în limba tătară; ca tătarii); tătărie, s. f. (desime, asprime); tătărime, s. f. (mulțime de tătari); tătarnică, s. f. (varietate de spin, Echinops).

țeapă (țepe), s. f. – 1. Spin, ghimpe. – 2. Vîrf, ascuțiș. – 3. Băț, par. – 4. Par, instrument de tortură. – 5. Ac de insectă. – 6. Suliță. – 7. Barbă, mustață de spic. – 8. Surcea, țandără. – Var. țep. Mold. țapă. Megl. țapă. Origine incertă. Dacă e sigur că țap „masculul caprei” este de origine expresivă țeapă trebuie să aparțină aceleiași familii expresive. Coincide fonetic cu sl. cĕpa, cuvînt cu sens nedeterminat (Miklosich, Lexicon, 1108), și care s-ar explica eventual prin rom., sl. cĕpati „a despica”, sb. cepiti „a acoperi” (Cihac, II, 430; Tiktin; Ivănescu, BF, VI, 102); dar semantismul este greu de admis. Pe de altă parte, coincide și cu alb. thep (Philippide, II, 718; Rosetti, II, 124), și cu it. zeppa „fațetă, teșitură”, inzeppare „a găuri, a înfige, a bate cuie”. Totuși, intenția expresivă nu apare clar; poate înrudit cu piț-, puț-, v. aici. Der. țepos (var. țăpos), adj. (ascuțit, spinos, înțepător); țepușe (var. țăpuș(e), țepuș), s. f. (băț, vargă, ascuțiș; ac; vîrf sau dinte de furcă; spin, așchie); țepușcă (var. țăpușcă), s. f. (Trans., bețișor, scobitoare); țăpligă, s. f. (Olt., așchie, țandără); țăpăruie, s. f. (Trans., par, țăruș); țăpoi, s. n. (furcă de paie); țăpoaică, s. f. (unealtă de pescuit); țapoș, adj. (înțepător; cu coarne drepte), care ar proveni din țap și din țeapă; țăpoșică, s. f. (plante, Nardus stricta, Tordylium maximum); țepușar, s. m. (lăncier, soldat înarmat cu lance); înțepa (var. înțăpa), vb. (a împunge; a îmboldi, a stimula; a excita, a irita; înv., a trage în țeapă); înțepător, adj. (care înțeapă, caustic, usturător); înțepătură, s. f. (împunsătură); înțepos, adj. (înțepător); înțepoșa, vb. refl. (a se înțepa); țăpar, adj. (Olt., ascuțit).

tîrnă (-ne), s. f. – 1. Coș mare de răchită, de nuiele. – 2. Stup de nuiele. – 3. (Olt.) Botniță care se pune la vite pentru a le împiedica să pască. Origine incertă. Se consideră der. din bg. trăvna, sb. trnka (Cihac, II, 402; Tiktin; Candrea; bg. tărna, adăugat de Conev 74, pare să provină din rom.), în legătură cu sl. trŭnŭ „spin”, cf. tîrn. Această der. este posibilă, dar nu încetează să fie bătătoare la ochi apropierea de mgr. τράνα, lat. med. trana „împletitură de nuiele” (Goelzer, Bull. Du Cange, III, 159), de origine necunoscută.

turtă (-te), s. f. – 1. Azimă, cocă; este turtită și fără drojdie. – 2. Tartă, prăjitură. – 3. În general, orice materie turtită. – 4. Varietate de ghimpe (Carlina acaulis). – Mr., megl. turtă, istr. turtę. Lat. turta în loc de torta (Diez, I, 419; Pușcariu 1743; REW 8802), cf. vegl. turta, it., prov., sp., port. torta, fr. tourte. Forma turta apare în glosele de la Reichenau (Pușcariu, Lr., 189); schimbul nu pare anormal (Lausberg, Mundarten Südlukaniens, Halle 1939, 26; totuși cf. împotrivă Graur, BL, V, 115, considerîndu-l nefundamentat suficient). Ambele forme lat. sînt cuvinte vulgare, care nu apar la nici un autor clasic. În rom. pare să fi fost simțit drept creație expresivă (probabil așa era în lat.), datorat prezenței lui turti, cf. tufli, tepși. – Der. turtea (var. turtică, turtie), s. f. (varietate de spin); turti, vb. (a face plat, a da o formă lătăreață, a strivi; refl., a se îmbăta). Din rom. provine bg. turla (Capidan, Raporturile, 214), și probabil sb., slov. turta.

vatos (-și), s. m. – Vulpe-de-mare (Baja clavata). Probabil din ngr. βάτος „spin”, din cauza spinilor săi dorsali.

ACANTÓDII (< fr.) s. f. pl. Clasă de „pești cu spini”, care constituie cel mai vechi grup al vertebratelor, cu caractere reîntîlnite în structura peștilor cartilaginoși (Chondrichthyes) și a peștilor osoși (Osteichthyes). Au trăit din Silurian pînă în Permianul mediu (Acathodii).

AMONOIDÉE s. f. pl. Subclasă vastă de moluște cefalopode fosile, larg reprezentată în Paleozoicul superior, îndeosebi în Mezozoic, la sfîrșitul căruia dispar. Au cochilie externă plan spirală sau excepțional plană, ornamentată cu coaste radiare, noduri, creste, spini, formele netede fiind caracteristice zonelor adînci (Ammonoidea).