acalazie s. f. incapacitate a musculaturii netede a tubului digestiv, în stare de spasm de a se relaxa. (< fr. achalasie)

afoníe s.f. (med.) Pierdere a vocii, completă sau parțială, din cauza lezării laringelui, a paraliziei nervilor recurenți, a unei leziuni centrale sau organice (în paranoia, isterie sau în cazul spasmelor musculare laringiene). ♦ Fig. Răgușeală. • g.-d. -iei. /<fr. aphonie; cf. gr. άφωνία „muțenie”.

AGONIE s. f. Stare a organismului înainte de moarte cu slabe manifestări ale vieții. V. comă. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 165. ◊ Fig. Cei doi [morți] zăceau pe jos, picioare la picioare, sub agonia unei candele. GALACTION, O. I 307. Stătu cîtva, înfiorat de o jale misterioasă, ca și cum ar fi asistat la agonia unui vis frumos, ce-i murea în suflet. VLAHUȚĂ, N. 92 ◊ Loc. adj. În agonie = muribund, pe moarte. (Fig.) Imperialismul este capitalismul în putrefacție, în agonie. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 131.

ALGOSPASM s. n. spasm muscular dureros. (< fr. algospasme)

ALGOSPASM s.n. Spasm muscular dureros. [< fr. algospasme].

!angiospasm (-gi-os-pasm/-o-spasm) s. n., pl. angiospasme

angiospasm s. n. (sil. -gi-o-; mf. -spasm), pl. angiospasme

ANGIOSPASM s.n. Contracție a fibrelor musculare ale vaselor sanguine. [Pron. -gi-o-. / < fr. angiospasme, cf. gr. angeion – vas, spasmos – spasm].

ANTISPASMODIC, -Ă, antispasmodici, -e, adj. Care combate spasmele. – Fr. antispasmodique (< gr.).

antispasmodic a. care combate spasmele, convulsiunile: frunza și floarea de portocal sunt antispasmodice.

ANTISPASMODIC, -Ă adj., s.n. (Medicament) care combate spasmele; antispasmatic, antispastic. [< fr. antispasmodique, cf. lat. anti – contra, gr. spasmos – convulsie].

ANTISPASMODIC, -Ă, antispasmodici, -e, adj. (Uneori substantivat, n.) (Medicament) care se întrebuințează pentru combaterea spasmelor.

ANTISPASMODIC, -Ă, antispasmodici, -ce, adj., s. n. (Medicament) care combate spasmele; antispastic, spasmolitic. – Din fr. antispasmodique.

ANTISPASMODIC, -Ă, antispasmodici, -ce, adj. Care combate spasmele; antispastic. – Din fr. antispasmodique.

ANTISPASMODIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care combate spasmele; antispasmatic, antispastic. (< fr. antispasmodique)

antispasmodic, ~ă sn, a [At: DEX² / Pl: ~ici, ~ice / E: fr antispasmodique] 1-2 (Medicament) care combate spasmele Si: antispasmatic (1-2), antispastic (1-2).

APUCAT s. v. colică, crampă, epilepsie, spasm.

apucat s. v. COLICĂ. CRAMPĂ. EPILEPSIE. SPASM.

APUCĂTURĂ s. v. abilitate, avere, avut, avuție, bogăție, bun, colică, crampă, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemânare, mijloace, pricepere, situație, spasm, stare, știință, talent, ușurință.

apucătură s. v. ABILITATE. AVERE. AVUT. AVUȚIE. BOGĂȚIE. BUN. COLICĂ. CRAMPĂ. DESTOINICIE. DEXTERITATE. DIBĂCIE. INGENIOZITATE. ISCUSINȚĂ. ISTEȚIE. ISTEȚIME. ÎNDEMÎNARE. MIJLOACE. PRICEPERE. SITUAȚIE. SPASM. STARE. ȘTIINȚĂ. TALENT. UȘURINȚĂ.

ARTERIO- „arteră, arterial”. ◊ gr. arteria „artera trahee” > fr. artério-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. arterio-. □ ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție arterială; ~cultură (v. -cultură), s. f., metodă de cultivare a agenților patogeni ai unor boli infecțioase, prin însămînțarea sîngelui prelevat de la un bolnav prin puncție arterială; ~flebografie (v. flebo-, v. -grafie), s. f., radiografie a unei artere și a ramificațiilor sale; ~graf (v. -graf), s. n., sfigmograf*; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Radiografie a arterelor. 2. Metodă de înregistrare grafică a pulsului arterial; ~gramă (v. -gramă), s. f., sfigmogramă*; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune calcaroasă aflată în pereții arterelor sclerozate sau într-un trombus arterial; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul arterelor; ~malacie (v. -malacie), s. f., pierdere a consistenței unui țesut arterial; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea diametrului unei artere; ~necroză (v. -necroză), s. f., proces de necrozare a arterelor; ~patie (v. -patie), s. f., maladie, a pereților arteriali; ~piezogramă (v. piezo-, v. -gramă), s. f., arteriogramă obținută cu un microfon prevăzut cu un cristal piezoelectric; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală plastică de refacere a unui perete arterial distrus; ~rafie (v. -rafie), s. f., sutură chirurgicală a unei artere; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie a unei artere; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., proces de îngroșare și de pierdere a elasticității pereților arterelor și arteriolelor; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a pereților arteriali; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare patologică a vaselor arteriale; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a arterelor pentru injectarea unor medicamente; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în arteriotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unei artere; ~tripsie (v. -tripsie), s. f., operație chirurgicală de strivire a peretelui arterial; ~xeroză (v. -xeroză), s. f., întărire a peretelui arterial prin hipergeneză conjunctivă.

ASTM s. n. Boală care se manifestă prin greutate în evacuarea aerului din plămâni și prin nevoia imperioasă de aer. ◊ Astm bronșic = astm datorat spasmului mușchilor bronhiolelor, provocat de o stare alergică, o infecție pulmonară cronică, o iritație locală a aparatului respirator etc. ◊ Astm cardiac = astm provocat de o insuficiență cardiacă acută, ca urmare a acumulării de sânge în plămâni. [Var.: astmă s. f.] – Din fr. asthme, lat. asthma.

astm sn [At: MAIORESCU, CR. III 68 / V: asmă, ~tmă sf / Pl: ~uri / E: lat asthma] 1 Stare patologică de greutate în expirație, accese de sufocare și nevoie de aer Si: (înv) înecăciune, năduf stenos. 2 (Îs) ~ bronșic Astm (1) datorat spasmului mușchilor bronhiolelor, provocat de o stare alergică. 3 Infecție pulmonară cronică. 4 Iritare locală a aparatului respirator. 5 (Îs) ~ cardiac Astm (1) provocat de o insuficiență cardiacă acută, ca urmare a acumulării de sânge în plămâni.

ATROPINĂ s. f. Alcaloid extras din mătrăgună, măselariță, laur etc. și folosit împotriva spasmelor, ca dilatant al pupilei etc. – Din fr. atropine.

ATROPINĂ f. Substanță toxică extrasă din mătrăgună, folosită împotriva spasmelor și ca dilatant al pupilei. [G.-D. atropinei] /<fr. atropine

ATROPINĂ s. f. Alcaloid extras din mătrăgună, măselariță, laur etc. și folosit împotriva spasmelor; ca dilatant al pupilei etc. – Din fr. atropine.

BLEFARO- „pleoapă, palpebral”. ◊ gr. blepharon „pleoapă” > fr. blépharo-, germ. id., engl. id., it. blefaro- > rom. blefaro-. □ ~blast (v. -blast), s. n., corpuscul situat la baza flagelilor; ~calazie (v. -calazie), s. f., lărgire a plicei cutanate a pleoapei superioare; ~fimoză (v. -fimoză), s. f., micșorare a deschiderii fantei palpebrale; ~for (v. -for), adj., (despre frunze) prevăzut pe margine cu peri sau cili paraleli; ~pioree (v. pio-, v. -ree), s. f., inflamație purulentă a globului ocular; ~plaste (v. -plast), s. n. pl., granule intracelulare colorate intens, implicate în generarea cililor și flagelilor; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de refacere a unei pleoape distruse; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a pleoapei și a aparatului său muscular; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., cădere patologică a pleoapei superioare; ~rafie (v. -rafie), s. f., operație de suturare a unei pleoape; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a mușchiului orbicular al pleoapelor; ~stat (v. -stat), s. n., instrument medical pentru menținerea pleoapelor îndepărtate în timpul operațiilor pe ochi; ~stazie (v. -stazie), s. f., imobilizare a pleoapelor; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare a pleoapelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie palpebrală.

BROMOFORM s. n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe bază de brom și folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor și a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.

BROMOFORM s. n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe bază de brom^[1] și folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor și a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.

bromoform sn [At: LTR / Pl: ? / E: fr bromoforme] Lichid incolor, volatil, preparat pe bază de brom și folosit la calmarea tusei, a spasmelor și convulsiilor.

BRONHO- (BRONCHO-) „bronhii, bronhial”. ◊ gr. bronkhos „trahee, bronhie” > fr. broncho-, germ. id., engl. id., it. bronco- > rom. bronho- și broncho-. □ ~biopsie (v. bi/o-, v -opsie), s. f., biopsie a mucoasei bronhice, efectuată în cursul unei bronhoscopii; ~cel (v. -cel₂), s. n., dilatație chistică a bronhiilor; ~egofonie (v. -ego₂, v. -fonie₁), s. f., combinare a egofoniei cu bronhofonia; sin. egobronhofonie; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., rezonanță exagerată a vocii bolnavului, la ascultarea plămînilor, în cazuri de pneumonie, bronșită, astmă etc.; ~gen (v. -gen₁), adj., de origine bronhică; ~grafie (v. -grafie), s. f., radiografie a bronhiilor după introducerea în căile respiratorii a unei substanțe de contrast; ~gramă (v. -gramă), s. f., imagine radiologică obținută în urma unei bronhografii; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune minerală în bronhii; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în bronhologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază bolile bronhice și tratamentul acestora; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurare a calibrului bronhic; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat medical utilizat în bronhometrie; ~mucocel (v. muco-, v. -cel₂), s. n., dilatație chistică a bronhiilor, plină cu secreții stagnante; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiune a bronhiilor; ~piocel (v. pio-, v. -cel₂), s. n., dilatare chistică a bronhiilor plină cu puroi; ~pioree (v. pio-, v. -ree), s. f., inflamație bronhială purulentă; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de refacere a bronhiilor; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a bronhiilor; ~pneumopatie (v. pneumo-, v. -patie), s. f., maladie care afectează, în același timp, bronhiile și plămînii; ~radiografie (v. radio-, v. -grafie), s. f., examinare a bronhiilor și a bronhiolelor cu ajutorul razelor X; ~rafie (v. -rafie), s. f., suturare a bronhiilor; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie bronhică; ~ree (v. -ree), s. f., expectorație exagerată, provocată de o bronșită cronică; ~scop (v. -scop), s. n., aparat utilizat în bronhoscopie; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare vizuală a interiorului bronhiilor cu ajutorul bronhoscopului; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a bronhiilor; ~spirografie (v. spiro-₂, v. -grafie), s. f., înregistrare spirografică separată a ventilației celor doi plămîni; ~spirometrie (v. spiro-₂, v. -metrie₁), s. f., metodă de explorare funcțională simultană a fiecăruia din cei doi plămîni; ~spirometru (v. spiro-₂, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea capacității fiecăruia din cei doi plămîni; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare patologică a bronhiilor; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical pentru deschiderea bronhiilor; ~tomie (v. -tomie), s. f., deschidere chirurgicală a unei bronhii.

bronhospasm s. n. (sil. mf. -spasm), pl. bronhospasme

bronhospasm sn [At: DEX² / Pl: ~~ e / E: fr bronchospasme] Spasm al bronhiilor provocate de tuse, de efort etc.

!bronhospasm (-hos-pasm/-ho-spasm) s. n., pl. bronhospasme

CAMPO-₁ „curbare, arcuire”. ◊ gr. kampe, os „încovoiere, îndoire” > fr. campo-, engl. id. > rom. campo-. □ ~spasm (v. -spasm), s. n., camptocormie*.

CARDIO- „inimă, mușchi cardiac, aparat circulator”. ◊ gr. kardia „inimă” > fr. cardio-, it. id., engl. id., germ. kardio- > rom. cardio-. □ ~angiografie (v. angio-, v. -grafie), s. f., angiocardiografie*; ~angiologie (v. angio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază inima și aparatul circulator; ~angioscleroză (v. angio-, v. -scleroză), s. f., angiocardioscleroză*^[1]; ~carp (v. -carp), s. n., fruct în formă de inimă; ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie a inimii; ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală a inimii; ~clazie (v. -clazie), s. f., ruptură a peretelui cardiac; sin. cardiorexie; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze în formă de inimă; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a se îmbolnăvi de inimă; ~frenie (v. -frenie), s. f., neurastenie cardiovasculară; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a inimii embrionare; ~graf (v. -graf), s. n., aparat care înregistrează grafic pulsațiile inimii; ~grafie (v. -grafie), s. f., înregistrarea pulsațiilor inimii cu ajutorul cardiografului; ~gramă (v. -gramă), s. f., curbă reprezentînd bătăile inimii înregistrate la cardiograf; ~id (v. -id), adj., cordiform*; ~idă (v. -id), s. f., curbă descrisă de un punct al unui cerc care se rostogolește, fără alunecare, pe un alt cerc fix exterior și de aceeași rază; ~lit (v. -lit₁), s. n., calcul cardiac; ~liză (v. -liză), s. f., înlăturare chirurgicală a aderențelor pericardiace, după rezecția costală; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în cardiologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul anatomiei, fiziologiei și patologiei inimii și aparatului circulator; sin. cardiopatologie; ~malacie (v. -malacie), s. f., distrofie a mușchiului cardiac; ~megalie (v. -megalie), s. f., mărire patologică a inimii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurarea dimensiunilor inimii sau a forței sale de contracție; ~miopatie (v. mio-₁, v. -patie), s. f., boală a mușchiului cardiac; ~miopexie (v. mio-₁, v. -pexie), s. f., operație chirurgicală de fixare la miocard a unui lambou vascularizat; ~miotomie (v. mio-₁, v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a seromucoasei gastrice și esofagiene la nivelul sfincterului cardiac; ~omentopexie (v. omento-, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală la miocard a unui lambou pediculat din marele epiploon; ~patie (v. -patie), s. f., termen generic pentru bolile de inimă; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., cardiologie*; ~petal (v. -petal), adj., cu petale în formă de inimă; ~pexie (v. -pexie), s. f., metodă chirurgicală pentru revascularizarea miocardului în insuficiența coronariană organică; ~plastie (v. -plastie), s. f., secționare chirurgicală longitudinală și suturare transversală a musculaturii stomacului la nivelul cardiei; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a mușchilor inimii; ~pneumopexie (v. pneumo-, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală la miocard a unui segment pulmonar, în vederea ameliorării vascularizației; ~pteris (v. -pteris), s. m., ferigă fosilă, cu frunze ovale sau cordiforme; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., mobilitate excesivă a inimii cu deplasarea sa în jos; ~rafie (v. -rafie), s. f., operație chirurgicală de suturare a unei plăgi cardiace; ~rexie (v. -rexie), s. f., cardioclazie*; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., proces de indurație a mușchiului cardiac; ~scop (v. -scop), s. n., instrument cu care se examinează contracțiile inimii; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a bătăilor inimii cu ajutorul cardioscopului; ~sfigmograf (v. sfigmo-, v. -graf), s. n., aparat pentru înregistrarea grafică a mușchilor inimii și a pulsului radial; ~sfigmogramă (v. sfigmo-, v. -gramă), s. f., reprezentare grafică obținută la cardiosfigmograf; ~spasm (v. -spasm), s. n., 1. Convulsie a inimii. 2. Mișcare spastică a cardiei, orificiu superior al stomacului; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., strîmtarea orificiilor cardiace; ~stomie (v. -stomie), s. f., operație medicală de deschidere a cordului; ~tahometru (v. taho-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea continuă a frecvenței contracțiilor cardiace; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratamentul bolilor cardiace; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Deschidere chirurgicală a cavității cardiace. 2. Secționarea stratului musculos la nivelul orificiului superior al stomacului; ~tonic (v. -tonic), adj., s. n., (medicament) care stimulează acțiunea inimii; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., anatomie topografică a inimii; ~topometrie (v. topo-, v. -metrie₁), s. f., măsurarea ariei opacității cardiace; ~trofie (v. -trofie), s. f., nutriție a inimii; ~valvulotomie (v. valvulo-, v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a valvulei mitrale.

CARDIOPLASTIE s.f. Operație plastică asupra părții terminale a esofagului și asupra cardiei pentru remedierea spasmului acestora. [Pron. -di-o-, gen. -iei. / < fr. cardioplastie].

CARDIOSPASM s.n. Spasm al inimii. [Pron. -di-o-, pl. -me. / < fr. cardiospasme].

CARDIOSPASM s. n. 1. spasm al inimii. 2. mișcare spastică a cardiei. (< fr. cardiospasme)

!cardiospasm (-di-os-pasm/-o-spasm) s. n., pl. cardiospasme

cardiospasm s. n. (sil. -di-o-; mf. -spasm), pl. cardiospasme

cardiospasm sn [At: DEX² / P: ~di-o~ / Pl: ~e / E: fr cardiospasme] Spasm al inimii.

CE pron. invar. 1. (Pronume interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, obiect, fenomen, la o acțiune, stare etc.) Da ce-a fost aici, copile? – Ce să fie, mămucă? CREANGĂ, P. 27. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai? EMINESCU, O. I 97. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Precedat de prep. «cu», «din», «în» etc.) Cu ce călătorești mîine? ▭ Din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Dragostea din ce-i făcută?,.. Din omul cu vorbă multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Urmat de «mai») Ce mai faci? sau ce mai spui? formulă de întrebare pe care și-o adresează cei ce se întîlnesc. ◊ Expr. Ce mai încoace și-ncolo? v. încoace. Ce mai la deal la vale? v. deal. Ce-are a face? v. face. ♦ (Ca replică la o solicitare, familiar) Poftim? da? Ioane!- Ce? ♦ (Cu o intonație prelungită, cu valoare de interjecție) Cum adică?! se poate?! Nici azi nu l-am găsit acasă!- Cee?! ♦ (Adjectival, cu referire la calitatea unui lucru) Care? ce fel de...? ce soi de...? de ce natură...? Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorit? ALECSANDRI, T. 161. 2. (Cu referire la motivul sau cauza acțiunii) Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist, așa, și liniștit. COȘBUC, P. I 260. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Expr. Ce mai atîta...? de ce atîta...? Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, P. 331. ♦ (Adesea precedat de prep. «de» sau «pentru») Pentru ce? Pentru ce n-ai venit? De ce? (În propoziții interogative directe) Dacă-l știi supărăcios, de ce nu-i dai pace? SADOVEANU, P. M. 32. De ce nu m-ați sculat? CREANGĂ, P. 11. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. Spune, mîndră, și-mi ghicește: Codru de ce-ngălbinește, Voinic, de ce-mbătrînește? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. (Ca răspuns afirmativ în formă interogativă) De ce nu? = a) cum să nu, desigur. Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. – De ce nu? Dă furca-ncoace și rămîi aici pînă la noapte. CREANGĂ, P. 97; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea «de ce» Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.- De ce, măria-ta?- De ce, de nece... Uite, pentru că nu vreau eu! CARAGIALE, O.III 104. ◊ (Cu valoare de conjuncție, în propoziții interogative indirecte) Nu văd de ce te superi. SAHIA, N. 95. I-am apucat să mărturisesc... de ce nu sînt mai silitor. GALACTION, O. I 20. Atunci el întrebă pe cal de ce este iarba pălită. ISPIRESCU, L. 5. ♦ (Popular; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. Pe dealul cu strugurii Plimbă-se călugării Blestemîndu-și părinții De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Cu referire la scopul acțiunii, mai ales precedat de prep. «la», «pentru») Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. 3. (Interogativ-exclamativ, indicînd diverse stări afective: surpriză, indignare, supărare, neîncredere etc.) Cum adică? nu cumva?! Ce? să-ngîni pe coarda dulce că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? EMINESCU, O. I 140. Bine, mișelule! Nu ți-e destul Cu atîta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Ce face? = cum?! se poate?! (ca amenințare) cum îndrăznești?! Să mă împușc! – Ce face?... săraca de mine!... ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. ◊ (Familiar, urmat de «dumnezeu»,«dracu», «foc» ețc.) Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? ALECSANDRI, T. I 40. Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. II. (Adverbial, în legătură cu ideea de cantitate, de intensitate și adesea de mod) Cît (de tare, de mult)..., cum... Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Neobișnuit, după adj.) Uite, graurii pe luncă, Veseli fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. ◊ Expr. Ce mult...! = cît de mult...! Ce mult doream să plec la mare! Te miri ce (și mai nimic) = nimica toată. Cît pe ce... = aproape..., cît pe-aci..., mai-mai... De ce... de ce (sau de aceea)... =cu cît... cu atît... De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Din ce în ce = cu cît trece timpul, cu atît mai mult; tot mai mult. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 94. Numai ce (iată sau iaca)... = (deodată) iată că..., pe neașteptate, fără veste. Arareori, numai ce-o vezi cu cîte-o brîndușă în păr. DELAVRANCEA, S. 10. Mergînd ei tot pe munte, în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Și cum sta ea în preajma fîntînii, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Uneori urmat de «mai») Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Ce mîndre ni-s frunțile! Nimeni, nicicînd, Nu va izbuti să le plece Din nou la pămînt. CASSIAN, H. 21. Eu văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Apoi noaptea lor albastră [a ochilor], a lor dulce vecinicie, Ce ușor se mistuiește prin plînsorile pustie! EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Ce de(-a) sau ce mai de sau ce de mai = cît (de mult). Ce de lume pleca din București! VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sînt. ISPIRESCU, L. 372. III. (Cu valoare de conjuncție, făcînd legătura între propoziția subordonată-interogativă indirectă și cuvîntul din propoziția regentă pe care-1 determină) Care lucru anume. Înțelegi ce vreau să spun. DAVIDOGLU, M. 8. Nu mai știa ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. Îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5.* Expr. Iată ce, precedă o explicație sau soluționarea unei probleme. Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, P. 224. A ști sau a afla ce(-i) și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. ♦ (Adjectival) Ce fel de... Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Să vedem ce procopseală ai să-mi faci. ISPIRESCU, L. 15. Să vezi ce mîndruță lași. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. VI. (Pronume relativ; azi adesea înlocuit prin «care») 1. Care. Are să-și ție cuvîntul, ca unul ce era om de omenie. ISPIRESCU, L. 43. Oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de rîs. CREANGĂ, P. 306. Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare... BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. (Precedat de «cel», «acel», «a cela») Astăzi [muncitorii] au puteri de neînfrînt. Și, la un loc cu mîini necruțătoare, Lovesc în cei ce-au fost și încă sînt Dușmanii-acestei țări ce crește-n soare. CASSIAN, H. 77. Aștept... Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. EMINESCU, O. I 91. Trage-ți mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc. ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ (Neobișnuit, invariabil la cazurile oblice) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. 2. (În legătură cu «a fi», mai rar cu «a se găsi», cu sens explicativ) Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este. ISPIRESCU, L. 5. Ca băiat străin ce se găsea... s-a oploșit de la o vreme într-un sat. CREANGĂ, P. 139. Ființă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. De... ce... = cît (de)..., cum. De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Vai, tare-ai îngălbenit! – Cum să nu mă-ngălbenesc, De-atîta gînd ce gîndesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ Expr. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv plauzibil. Nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, P. 189. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. 3. Ceea ce. Și ce-a făcut, Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. Să sfîrșesc ce am pus de gînd. ISPIRESCU, L. 16. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești... și mai cu seamă la Podul Iloaiei? ALECSANDRI, T. I 304. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că..., de fapt. Trăiesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic de huzur. ALECSANDRI, T. I 370. Ce pe apă nu curge V. curge. ◊ (Precedat de «tot») Aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 112. V. (Pronume nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Substantivat, totdeauna precedat de «un») Simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. ISPIRESCU, L. 241. Am să-ți spun un ce misterios. ALECSANDRI, T. 704. I se va întîmpla un ce groaznic și de moarte. BĂLCESCU, O. II 65. ◊ Expr. (Rar) Cu mare ce = cu mare greutate, cu multă osteneală. Cu mare ce scăpînd din labele lui [ale ursului], am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, P. 186. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția regentă) Cît. A stat ce-a stat, și-i dete-n gînd Să iasă după fată. COȘBUC, P. I 255. Făt-Frumos ospătă ce ospăta, dar apoi, luîndu-și buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra de piuă. EMINESCU, N. 8. 3. Orice; oricît. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359.

CHEIRO- „mînă, palmă”. ◊ gr. kheir, os „mînă” > fr. chéiro-, engl. id., it. id. > rom. cheiro-. □ ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze palmate; ~fobie (v. -fobie), sf., teamă patologică de a scrie; ~id (v. -id), adj., asemănător cu degetele unei mîini; ~megalie (v. -megalie), s. f., creștere în volum a degetelor și a mîinilor; sin. chiromegalie; ~plastie (v. -plastie), s. f., refacere chirurgicală a policelui distrus; ~podalgie (v. pod/o-, v. -algie), s. f., durere în părțile extreme ale membrelor superioare sau inferioare; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., chiroptere*; ~pterofil, adj., chiropterofil*; ~pterogam (v. ptero-, v. -gam), adj., chiropterogam*; ~scop (v. -scop), s. n., aparat pentru reeducarea vederii binoculare și a capacității de fuziune; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare convulsivă a mîinii; ~teriu (chiroteriu) (v. -teriu), s. m., amfibian labirintodont ale cărui urme în formă de palmă cu cinci degete au fost găsite pe unele roci din triasic.

CICLO- „cerc, ciclu, perioadă, ochi, orbită”. ◊ gr. kyklos „cerc, glob ocular” > fr. cyclo-, engl. id., it. ciclo- > rom. ciclo-. □ ~cefal (v. -cefal), adj., s. m., (individ) care prezintă ciclocefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., malformație congenitală, constînd în lipsa totală sau parțială a organelor olfactive și în situarea ochilor, rudimentari și uniți, într-o singură orbită; ~coriză (v. -coriză), s. f., diviziune a organului axial vegetal într-un mănunchi de axe secundare; ~ergometru (v. ergo-, v. -metru₁), s. n., aparat medical care permite calcularea lucrului mecanic efectuat de un subiect într-o perioadă de timp; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze ovale; ~forie (v. -forie), s. f., heteroforie în sens de torsiune; ~frenie (v. -frenie), s. f., tulburare psihică cu caracter reversibil și periodic, de tip afectiv; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre tulpină) care crește în cercuri concentrice; ~geneză (v. -geneză), s. f., totalitatea fenomenelor meteorologice care conduc la o depresiune atmosferică; ~gramă (v. -gramă), s. f., diagramă reprezentînd evoluția unui proces, format din operații care se repetă în cicluri succesive; ~id (v. -id), adj., 1. Asemănător unui cerc. 2. Care este dispus în cerc sau în verticile concentrice; ~idă (v. -id), s. f., curbă plană descrisă de un punct dat al unui cerc care se rostogolește fără alunecare pe o dreaptă fixă; ~liză (v. -liză), s. f., totalitatea fenomenelor care însoțesc slăbirea și dispariția depresiunilor atmosferice; ~mastopatie (v. masto-, v. -patie), s. f., sindrom periodic, caracterizat prin tumefacția dureroasă a sînilor; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., tehnică a măsurării unui cerc; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea cercurilor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor morfologice pe care le suferă un organism în cursul dezvoltării sale ontogenetice; ~nastie (v. -nastie), s. f., capacitatea plantelor urcătoare de a se cățăra prin mișcări de răsucire în jurul suportului; ~pareză (v. -pareză), s. f., paralizie a mușchiului ciliar al ochiului; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a acomodării globului ocular; ~pter (v. -pter), adj., (despre pești) cu înotătoarele dispuse în cerc; ~scop (v. -scop), s. n., aparat cu care se măsoară cîmpul vizual; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare convulsivă de acomodare a ochiului; ~sperme (v. -sperm), s. f. pl., plante la care embrionul este spiralizat în interiorul seminței; ~steg (v. -steg), adj., (despre cochilii) care are cămăruțele înrulate^[1] în cercuri concentrice; ~stomi (v. -stom), s. m. pl., clasă de vertebrate acvatice inferioare, cu corpul pisciform, lipsite de maxilare și cu gura rotundă; ~timie (v. -timie), s. f., stare psihică morbidă, care se caracterizează prin alternarea stărilor de bună dispoziție cu cele de depresiune; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical întrebuințat în ciclotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie a mușchiului ciliar; ~trop (v. -trop), adj., s. n., (agent, medicament) care influențează desfășurarea ciclului menstrual.

cleștet sn [At: ALECSANDRI, P. III, 229 / Pl: ~e / E: clește + -et] (Înv) 1 Spasm. 2 Cârcel. 3 Încleștare.

CLONO-₁ „agitație, convulsie”. ◊ gr. klonos „agitație, tumult” > fr. clono-, engl. id., germ. klono- > rom. clono-. □ ~graf (v. -graf), s. n., aparat pentru înregistrarea grafică a mișcărilor produse în timpul unui spasm clonic.

CLONOGRAF s. n. aparat pentru înregistrarea grafică a mișcărilor produse în timpul unui spasm clonic. (< engl. clonograph)

coardă (coarde), s. f. – 1. Fir elastic care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. – 2. Funie, frînghie, sfoară groasă. – 3. Sfoară. – 4. Șiret, legătură. – 5. Strună de chitară. – 6. Urzeală, bătătură. – 7. Tendon sau ligament care se încordează la anumite mișcări. – 8. Lăstar. – 9. Rădăcină aeriană. – 10. Arc, resort. – 11. Bîrnă sau grindă mare care susține tavanul. – 12. Grindă diagonală, tirant. – 13. La jocul de biliard, punct cîștigat prin trei lovituri. – 14. Viscozitate, întărire caracteristică marmeladei sau jeleului. – Var. (înv.) cord. Mr. coardă, megl. coardă „grajd”. Lat. chŏrda (Pușcariu 387; Candrea-Dens., 380; REW 1881; DAR); cf. alb. kordëzë, it., prov., cat., port. corda, fr. corde, sp. cuerda. Apare în doc. slavo-rom. începînd cu 1408. La sensul 13, Graur, BL, V, 58, vede o confuzie a lui coardă „strună” cu fr. cuarte; însăși fr. corde se folosește ca termen de biliard. Sensul de „bîrnă” ar fi balcanic, după Jud, ZRPh., XXXVIII, 25, cf. ngr. ϰόρδα; dar este mai puțin probabil să fie deja lat., cf. sard. kordáu „bîrnă” (Wagner 115). – Der. cordiș, adv. (pieziș, oblic); cordui, vb. (a strînge cu putere); cordar, s. m. (sforar, frînghier; la vioară, căluș, scaun; măciucă, bîtă; ferăstrău de mînă), la care sensul de „căluș” pare a fi împrumutat din fr. cordier; corda, vb. refl. (a se nărui, mai ales o grămadă de lemne); cordaj, s. n., din fr. cordage; încorda, vb. (a contracta mușchii, a întări; a întinde; a trage de, a supune unei tensiuni; a acorda un instrument; a strînge o legătură; a lega vița de vie; a îndrepta, a ridica, a așeza; a lupta, a asuda, a (se) strădui, a face eforturi); încordător, s. m. rar, (diavolul); încordătură, s. f. (tensiune; efort; spasm) descorda, vb. (a slăbi, a diminua tensiunea; a modera). Din rom. provine bg. korda (Capidan, Raporturile, 206).

COLICĂ s. (MED.) crampă, spasm, (reg.) apucat, apucătură, matrinchină, mătrice, strâns, strânsoare, strânsură, vătămătură. (~ biliară.)

COLICĂ s. (MED.) crampă, spasm, (reg.) apucat, apucătură, matrinchină, matrice, strîns, strînsoare, strînsură, vătămătură. (~ biliară.)

COLPO- „vagin; intravaginal, vaginal, brăzdat”. ◊ gr. kolpos „brazdă, adîncitură, vagin” > fr. colpo-, it. id., engl. id., germ. kolpo- > rom. colpo-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie intravaginală; ~celiocenteză (v. celio-, v. -centeză), s. f., puncție a cavității peritoneale, pe cale vaginală; ~celiotomie (v. celio-, v. -tomie), s. f., deschiderea cavității abdominale pe cale vaginală; sin. celiocolpotomie; ~cervicoscopie (v. cervico-, v. -scopie), s. f., colposcopie*; ~cistocel (v. cisto-, v. -cel₂), s. n., hernie a peretelui posterior al vezicii urinare în vagin; ~cistoplastie (v. cisto-, v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de refacere a peretelui vezicovaginal; ~cistostomie (v. cisto-, v. -stomie), s. f., incizie chirurgicală a colului vezicii urinare, realizată pe cale vaginală; ~cistotomie (v. cisto-, v. -tomie), s. f., incizie vezicovaginală; ~citogramă (v. cito-, v. -gramă), s. f., rezultat al studiului citologic al frotiului vaginal; sin. colpogramă; ~citologie (v. cito-, v. -logie₁), s. f., studiul celulelor epiteliale ale țesutului vaginal; ~desmorafie (v. desmo-, v. -rafie), s. f., operație chirurgicală de suturare a pereților vaginali; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., sindrom genital caracterizat prin scurgeri vaginale fetide, micțiuni dureroase și dispareunie; ~gramă (v. -gramă), s. f., colpocitogramă*; ~histerectomie (v. hister/o-₁, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a uterului și a unei porțiuni din vagin; ~histeropexie (v. histero-₁, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală prin suturarea vaginului și uterului; ~histerorafie (v. histero-₁, v. -rafie), s. f., refacere chirurgicală prin sutura vaginului și a uterului; ~histerostomie (v. histero-₁, v. -stomie), s. f., extragere chirurgicală a fătului din uter, constînd în incizia pereților vaginali și uterini; ~laparotomie (v. laparo-, v. -tomie), s. f., deschidere chirurgicală a cavității abdominale pe cale vaginală; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., microscopie aplicată colului uterin; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiune a vaginului; ~perineoplastie (v. perineo-, v. -plastie), s. f., refacere chirurgicală a perineului și a vaginului; ~perineorafie (v. perineo-, v. -rafie), s. f., suturare chirurgicală a vaginului și a perineului; ~pexie (v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a vaginului la țesuturile înconjurătoare; ~plastie (v. -plastie), s. f., refacere plastică pe cale chirurgicală a vaginului; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., prolaps al vaginului; ~rafie (v. -rafie), s. f., sutură chirurgicală a vaginului; sin. elitrorafie; ~ragie (v. -ragie), s. f., elitroragie*; ~rectopexie (v. recto-, v. -pexie), s. f., operație chirurgicală de fixare a rectului și a peretelui posterior al vaginului; ~ree (v. -ree), s. f., scurgere patologică de mucus din vagin; ~rexie (v. -rexie), s. f., ruptură a peretelui vaginal; ~scop (v. -scop), s. n;, aparat pentru efectuarea colposcopiei; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare optică directă a vaginului și a colului uterin cu ajutorul colposcopului; sin. colpocervicoscopie; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție dureroasă a mușchilor perineali și constrictori ai vaginului; ~stat (v. -stat), s. n., instrument medical folosit pentru îndepărtarea pereților vaginului; sin. specul vaginal; ~stenotomie (v. steno-, v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unei stenoze vaginale; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., strîmtare patologică a vaginului; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie a peretelui vaginal; sin. coleotomie, elitrotomie; ~ureterocistotomie (v. uretero-, v. cisto-, v. -tomie), s. f., deschidere chirurgicală, pe cale vaginală, a ureterului și a vezicii urinare; ~ureterotomie (v. uretero-, v. -tomie), s. f., deschidere chirurgicală a ureterului pe cale vaginală, cu scopul extirpării unui calcul ureteral; ~xeroză (v. -xeroză), s. f., uscare anormală a canalului vaginal și a vulvei.

CONTRACȚIE s. f. 1. încordare, spasm al mușchilor, al corpului. 2. reducere a volumului unui corp provocată de răcire, cristalizare etc. 3. ~ gravitațională = reducere a volumului unei stele datorită forțelor de atracție gravitațională. (< fr. contraction, lat. contractio)

CONVULSIE s. (MED.) spasm, (înv.) săltătoare, strânsoare. (~ la epileptici.)

CONVULSIE ~i f. Contracție violentă, involuntară și sacadată a mușchilor; spasm; crampă. 2) fig. Agitație violentă; tulburare bruscă. [Art. convulsia; G.-D. convulsiei; Sil. -si-e] /<fr. convulsion, lat. convulsio, ~onis

CONVULSIE s.f. 1. Contractare involuntară, bruscă și repetată a mușchilor; spasm. 2. (Fig.) Zvîrcolire; frămîntare, încordare. [Gen. -iei, var. convulsiune s.f. / cf. fr. convulsion, lat. convulsio].

CONVULSIE s. f. 1. contracție involuntară, bruscă și repetată a mușchilor; spasm. 2. (fig.) frământare, zvârcolire. (< fr. convulsion, lat. convulsio)

CONVULSIE s. (MED.) spasm, (înv.) săltătoare, strînsoare. (~ la epileptici.)

CONVULSIE, convulsii, s. f. (Și în forma convulsiune) 1. Contracție bruscă, involuntară și repetată, cuprinzînd aproape toți mușchii corpului. V. spasm. Tot corpul îi e încleștat, dar stăpînit ca într-o convulsie de tetanos, sub mușcătura umilinței în amintire. CAMIL PETRESCU, T. II 242. [Trupurile] se saltă automat la convulsiunile tusei. SAHIA, N. 117. Convulsiile îl apucară și un leșin... îi îngheță trupul. NEGRUZZI, S. I 159. 2. Fig. Frămîntare, zvîrcolire. La glasu-ți, la privirea-ți simț inima-mi izbită, Luptîndu-se-n convulsii cum nu-ți închipuiești. ALEXANDRESCU, M. 58. – Pronunțat: -si-e. – Variantă: convulsiune s. f.

convulsie sf [At: ALEXANDRESCU, M. 58 / V: (înv) ~iune, (Mol; Trs) ~lzie / Pl: ~ii / E: fr convulsion] 1 Contracție bruscă, involuntară și prelungită a musculaturii unui segment corporal sau a întregului corp Si: spasm. 2 (Fig) Frământare. 3 Zvârcolire. 4 Încordare.

CONVULSIONA, convulsionez, vb. I. Refl. A avea convulsii, spasme; a se zvârcoli, a se încorda. [Pr.: -si-o-] – Din fr. convulsionner.

CONVULSIONA, convulsionez, vb. I. Refl. A avea convulsii, spasme; a se zvârcoli, a se încorda, a se convulsa. [Pr.: -si-o-] – Din fr. convulsionner.

CRAMPĂ¹ ~e f. med. 1) Contracție violentă, involuntară și sacadată a mușchilor; spasm; convulsie. 2) la pl. Durere gastrică provocată de contracția mușchilor pereților stomacali. [G.-D. crampei] /<fr. crampe

CRAMPĂ s. (MED.) colică, spasm, (reg.) apucat, apucătură, matrinchină, mătrice, strîns, strînsoare, strînsură, vătămătură. (~ intestinală.)

CRAMPĂ, crampe, s. f. (De obicei la pl.) Contracție a unor mușchi (mai ales la stomac și la intestine) însoțită de dureri acute. V. convulsie, spasm. Cînd o apucă crampele ei, nu se poate ști cît țin. DUMITRIU, B. F. 57. ♦ (Rar) Cîrcel. M-au apucat crampe la mînă, grăbindu-mă să termin [scrisoarea]. CARAGIALE, O. VII 202.

crampe f. pl. spasme, cârcei (mai ales la picioare), [Din fr. crampes].

curarizare sf [At: DN³ / Pl: ~zări / E: curariza] 1 Admininstrare de curara (2) la animalele folosite pentru experiențe. 2 Administrare de curara (2) ca tratament în caz de convulsii, tetanos, spasme laringiene. 3 Anesteziere.

CURARIZARE s. f. Administrare de curara la animalele folosite pentru experiență sau ca tratament la om în caz de convulsii, în tetanos, spasme laringiene etc. – Din curara.

DERMATO- „piele, tegument, mucoasă, țesut cutanat”. ◊ gr. derma, atos „piele” > fr. dermato-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. dermato-. □ ~caliptrogen (v. caliptro-, v. -gen₁), s. n., țesutul meristematic formînd caliptra și stratul pilifer al rădăcinii; ~ciste (v. -cist), s. n. pl., peri umflați, prezenți pe sporoforul unor ciuperci; ~fite (v. -fit), s. n. pl., ciuperci microscopice care parazitează pielea și anexele ei; ~fiție (v. -fiție), s. f., boală de piele provocată de ciuperci, parazite, localizate în pielea capului, în țesutul subcutanat și la rădăcina părului; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a nu contracta boli de piele; ~gen (v. -gen₁), s. n., țesut meristematic care generează epiderma primară; ~glife (v. -glif), s. f. pl., creste papilare; ~graf (v. -graf), adj., s. n., (creion) care servește la machiaj; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere anatomică a pielii; ~id (v. -id), adj., care se aseamănă cu pielea; ~liză (v. -liză), s. f., afecțiune congenitală, manifestată prin flasciditate și prin tendința de a se forma pliuri la nivelul pielii și al țesutului subcutanat; ~log (v. log), s. m. și f., specialist în dermatologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., ramură a medicinii care studiază și care tratează bolile de piele; ~malacie (v. -malacie), s. f., proces de înmuiere a pielii; ~mer (v. -mer), s. n., teritoriu cutaneu care corespunde unui metamer medular; ~micete (v. -micete), s. f. pl., ciuperci din grupul fungilor imperfecți care parazitează pielea și anexele ei, producînd dermatomicoze; ~patie (v. -patie), s. f., maladie a pielii; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., protoplasmă vie, făcînd parte din membrana celulară; ~plast (v. -plast), s. n., citoplasma și nucleul, înconjurate de o membrană solidă, formînd un aparat vegetativ; ~ree (v. -ree), s. f., transpirație abundentă, care survine în anumite boli febrile; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., întărirea patologică a țesutului cutanat; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare medicală a pielii cu ajutorul unui microscop special; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spasmodică a mușchilor pilomotori, însoțită de erecția fibrelor de păr; ~venerologie (v. venero-, v. -logie₁), s. f., parte a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor de piele și venerice; ~zomi (v. -zom), s. m. pl., 1. Corpusculi care apar în celulele vegetale, în timpul anafazei. 2. Particule care formează membrana celulară; ~zoonoză (v. zoo-, v. -noză), s. f., boală de piele foarte contagioasă, provocată de paraziți animali microscopici.

ECLAMPSIE s.f. Boală care se manifestă la lăuze și la gravide prin pierderea cunoștinței, crampe și spasme violente. ◊ Eclampsie puerilă = boală care se manifestă la copii datorită unei tulburări a glandei tiroide. [Gen. -iei. / < fr. éclampsie, cf. gr. eklampsis].

ECOSPÁSM ({s} gr. oikos „casă” + spasm) s. n. Termen introdus în analiza ecologică pentru a descrie starea unui ecosistem exploatat de om dincolo de pragul critic al legii fertilității descrescânde. O asemenea depășire pune în primejdie capacitatea de refacere a unui ecosistem, distrugând ireversibil echilibrul dintre biocenoză și biotip.

ENTERO- „intestin, tub digestiv, viscere, intestinal”. ◊ gr. enteron „maț, intestin” > fr. entero-, germ. id. it. id., engl. id. > rom. entero-. □ ~bacter (v. -bacter), s. n., germen saprofit care trăiește în tubul digestiv al omului și al animalului; ~blast (v. -blast), s. n., endodermul primitiv după formarea mezoblastului; ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie intestinală; ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție a intestinului; ~cistocel (v. cisto-, v. -cel₂), s. n., hernie mixtă a intestinului și a vezicii urinare prin aceeași breșă parietală; ~cistoplastie (v. cisto-, v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de unire a unui segment exclus din intestin cu vezica urinară, pentru a-i mări capacitatea; ~cliză (v. -cliză₂), s. f., spălătură intestinală; ~coc (v. -coc), s. m., streptococ izolat din materiile fecale care trăiește saprofit în intestin; ~cocemie (v. -coc, v. -emie), s. f., infecție cu aspect septicemic, provocată de streptococi din grupul D (enterococi); ~epiplocel (v. epiplo-, v. -cel₂), s. n., hernie mixtă a intestinului și a epiploonului; ~gen (v. -gen₁), adj., de origine intestinală; ~graf (v. -graf), s. n., aparat care înregistrează motilitatea intestinală și presiunile intraintestinale; ~grafie (v. -grafie), s. f., înregistrare grafică a motilității intestinale și a presiunilor intraintestinale; ~hemoragie (v. hemo-, v. -ragie), s. f., hemoragie intestinală; ~hepatocel (v. hepato-, v. -cel₂), s. n., hernie ombilicală congenitală a ficatului și a intestinului; ~hidrocel (v. hidro-₁, v. -cel₂), s. n., hernie intestinală a hidrocelului; ~id (v. -id), adj., enteromorf*; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune minerală formată în intestin; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul tractului intestinal; ~megalie (v. -megalie), s. f., lărgire patologică a calibrului intestinal; ~mer (v. -mer), s. n., segment al tubului digestiv embrionar; ~mixoree (v. mixo-₁, v. -ree), s. f., secreție exagerată de mucus intestinal; ~morf (v. -morf), adj., în formă de intestin; sin. enteroid; ~patie (v. -palie), s. f., afecțiune localizată pe intestin; ~pexie (v. -pexie), s. f., operație chirurgicală de fixare a intestinului de peretele abdominal; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală în care se utilizează ca material de plastie o ansă de intestin subțire; ~plexie (v. -plexie), s. f., operație chirurgicală de unire a două segmente de intestin secționat prin intermediul unor ace elastice de fixare; ~proctie (v. -proctie), s. f., anus artificial; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., deplasare a intestinului în partea de jos a cavității abdominale; ~rafie (v. -rafie), s. f., sutură chirurgicală a unei plăgi intestinale; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie intestinală; ~scop (v. -scop), s. n., instrument utilizat în enteroscopie, format dintr-un tub drept și un dispozitiv de iluminat; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a intestinului cu ajutorul enteroscopului; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a intestinului; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., strîmtare patologică a intestinului; ~stomie (v. -stomie), s. f., operație chirurgicală de deschidere la piele a unei anse intestinale; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical folosit în enterotomie; ~tomie (v. tomie), s. f., incizie chirurgicală a peretelui intestinal; ~trop (v. -trop), adj., (despre toxine) care prezintă afinitate pentru intestin; ~zoar (v. -zoar), s. n., vierme sau parazit intestinal.

ESOFAGISM s. n. spasm al esofagului, în unele boli. (< fr. oesophagisme)

esofagism sn [At: BIANU, D. S. / V: ezo~ / Pl: ? / E: esofag + -ism] (Med) Spasm al esofagului care apare la bolnavii de tetanos, în isterie, turbare etc.

ESOFAGISM s.n. (Med.) Spasm al esofagului, prezent în unele boli. [< fr. oesophagisme].

ESOFAGISM n. Spasm al esofagului. /<fr. oesophagisme

ESOFAGO- „esofag, esofagian”. ◊ gr. oisophagos „gît, gîtlej” > fr. oesophago-, germ. ösophago-, it. esofago-, engl. esophago- > rom. esofago-. □ ~cardiotomie (v. cardio-, v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a manșonului fibros stenozat al unui cardiospasm, cu conservarea mucoasei esofagiene; ~cel (v. -cel₂), s. n., diverticul esofagian, produs de hernia mucoasei; ~gastrostomie (v. gastro-, v. -stomie), s. f., creare operatorie, în cazul unui cardiospasm, a unei anastomoze între pungă de dilatație a esofagului inferior și punga cu aer a stomacului; ~jejunogastrostomie (v. jejuno-, v. gastro-, v. -stomie), s. f., restabilire operatorie a tranzitului digestiv după rezecția porțiunii proximale a stomacului; ~malacie (v. -malacie), s. f., înmuiere patologică a peretelui esofagian; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru maladiile esofagului; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație de chirurgie plastică a esofagului; ~scop (v. -scop), s. n., aparat pentru examenul endoscopic al esofagului; ~scopie (v. -scopie), s. f., explorare endoscopică a esofagului; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spastică a pereților esofagieni; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare anormală a cavității esofagiene; ~stomie (v. -stomie), s. f., operație chirurgicală de deschidere la piele a esofagului; ~tom (v. -tom), s. n., instrument utilizat în esofagotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a peretelui esofagian.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

FARINGO- „faringe, faringian”. ◊ gr. pharynx, ngos „gît, gîtlej” > fr. pharyngo-, germ. id., engl. id., it. faringo- > rom. faringo-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie faringiană; ~gnat (v. -gnat), adj., care are oasele faringelui sudate în maxilar; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a faringelui; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., defect de fonație, caracterizat printr-o rezonanță exagerată a sunetului în faringe; sin. guturalizare; ~lit (v. -lit₁), s. n., calcul în peretele faringian; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul faringelui; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie a faringelui; ~scop (v. -scop), s. n., instrument cu care se examinează faringele; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a faringelui cu ajutorul faringoscopului; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spasmodică a faringelui; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., diminuare patologică a orificiului faringian; ~stomie (v. -stomie), s. f., anexare chirurgicală a extremității faringelui de suprafața pielii; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în faringotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a faringelui.

faringospásm s.n. (med.) Tulburare nervoasă caracterizată prin spasme musculare (tonice) ale faringelui, în urma cărora este împiedicată deglutiția. • pl. -e. / <fr. pharyngospasme; cf. gr. φάρυγξ „faringe”, σπασμός „spasm”.

faringospasm sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr pharyngospasme] (Med) Tulburare nervoasă caracterizată prin spasme.

FARINGOSPASM s.n. Tulburare nervoasă caracterizată prin spasme la faringe. [< fr. pharyngospasme, cf. gr. pharynx – faringe, spasmos – spasm].

FLEBO- „venă, vînă, nervură”. ◊ gr. phleps, phlebos „vînă, venă” > fr. phlébo-, germ. id., engl. id., it. flebo- > rom. flebo-. □ ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție medicală a unei vene; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze nervate; ~for (v. -for), adj., (despre organe vegetale) prevăzut cu vinișoare sau nervuri; ~grafie (v. -grafie), s. f., radiografie a venelor; ~gramă (v. -gramă), s. f., înregistrare grafică a pulsațiilor unei vene; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune de calcar a peretelui venos; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în flebologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul sistemului venos; ~malacie (v. -malacie), s. f., înmuiere patologică a venelor; ~manometrie (v. mano-, v. -metrie₁), s. f., metodă de determinare a presiunii venoase cu ajutorul unui manometru cu apă sau aneroid; ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea presiunii sîngelui în vene; ~pexie (v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a venelor; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie venoasă; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., proces de sclerozare a peretelui venos; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a pereților venelor; ~stază (v. -stază), s. f., încetinire a vitezei de circulație în vene; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat în flebotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unei vene; ~tonic (v. -tonic), adj., care întărește tonicitatea pereților venoși; ~trih (v. -trih), adj., cu vene sau cu nervuri păroase.

FRENOCARDIOSPASM s. n. spasm al diafragmei și al cardiei. (< fr. phrénocardiospasme)

furore f. 1. furie mare: sbuciumat de al furorii spasm AL.; 2. în expresiunea a face furori, a avea mare trecere, a ajunge la modă.

GASTRO- „stomac, pîntece; abdominal, ventral”. ◊ gr. gaster, gastros „stomac” > fr. gastro-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. gastro-. □ ~cel (v. -cela), s. n., hernie a stomacului; ~cronoree (v. crono-, v. -ree), s. f., prelungire a duratei de secreție gastrică; ~diafanoscopie (v. diafano-, v. -scopie), s. f., explorare a stomacului prin transparența pereților săi, produsă de sursa luminoasă a unui esogastroscop; ~duodenostomie (v. duodeno-, v. -stomie), s. f., creare operatorie a unei anastomoze între stomac și duoden; ~enteralgie (v. enter/o-, v. -algie), s. f., durere gastrointestinală; ~enterolog (v. entero-, v. -log), s. m. și f., specialist în gastroenterologie; ~enterologie (v. entero-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază bolile aparatului digestiv; ~enteroptoză (v. entero-, v. -ptoză), s. f., cădere patologică a stomacului și a intestinelor; ~enterostomie (v. entero-, v. -stomie), s. f., deschidere chirurgicală în vederea realizării unei comunicații directe între stomac și intestin; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre microorganisme) care parazitează cavitatea gastrică a unor animale; ~gastrostomie (v. gastro-, v. -stomie), s. f., creare operatorie a unei anastomoze între cardia și pilor; ~graf (v. -graf), s. n., instrument pentru înregistrarea grafică a mișcărilor stomacului; ~histeropexie (v. histero-₁, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a uterului pe cale abdominală; ~histerotomie (v. histero-₁, v. -tomie), s. f., operație cezariană; ~jejunostomie (v. jejuno-, v. -stomie), s. f., creare operatorie a unei anastomoze între stomac și o ansă jejunală; ~latrie (v. -latrie), s. f., pasiune excesivă pentru mîncare; ~latru (v. -latru), s. m. și f., persoană preocupată în mod excesiv de mîncare; ~lit (v. -lit₁), s. n., concrețiune de calcar care se află în stomacul racului și din care ia naștere crusta; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Studiul stomacului. 2. Tratat de artă culinară; ~malacie (v. -malacie), s. f., înmuiere a peretelui stomacului; ~megalie (v. -megalie), s. f., stare caracterizată prin mărirea dimensiunilor stomacului; ~mel (v. -mel₁), s. m., monstru care prezintă gastromelie; ~melie (v. -melie), s. f., monstruozitate congenitală care se manifestă prin prezența membrelor anexate de abdomen; ~menie (v. -menie), s. f., hemoragie gastrică periodică, survenind ca o menstruație vicariantă; ~miotomie (v. mio-₁, v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a pilorului; ~mixoree (v. mixo-₁, v. -ree), s. f., exagerare a secreției sucului gastric; ~mucoree (v. muco-, v. -ree), s. f., secreție excesivă de mucus în sucul gastric; ~nom (v. -nom₁), s. m. și f., persoană cu gusturi culinare rafinate; ~nomie (v. -nomie), s. f., arta de a prepara produse culinare deosebite sau de a le aprecia calitatea; ~pareză (v. -pareză), s. f., atonie gastrică; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile stomacului; ~pexie (v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a stomacului deplasat; ~piloroduodenojejunostomie (v. piloro-, v. duodeno-, v. jejuno-, v. -stomie), s. f., creare operatorie a unei anastomoze între stomac, pilor și duoden, pe de o parte, și o ansă jejunală, pe de altă parte; ~plastie (v. -plastie), s. f., refacere chirurgicală a stomacului diform sau defect; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a stomacului; ~pode (v. -pod), s. n. pl., clasă de moluște univalve cu corpul acoperit cu o cochilie calcaroasă și care se tîrăsc cu ajutorul unui picior muscular așezat sub pîntece; sin. gasteropode; ~por (v. -por), s. m., orificiu al gastrulei; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., deplasare patologică a stomacului; sin. batigastrie; ~rafie (v. -rafie), s. f., sutură chirurgicală a stomacului; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie gastrică; ~ree (v. -ree), s. f., secreție gastrică abundentă; ~rexie (v. -rexie), s. f., ruptură gastrică; ~scop (v. -scop), s. n., instrument cu care se examinează interiorul stomacului; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare optică a interiorului stomacului cu ajutorul gastroscopului; ~spasm (v. -spasm), s. n., contracție spasmodică a pereților stomacului; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare patologică a unui orificiu gastric; ~stomie (v. -stomie), s. f., deschidere operatorie a stomacului; ~tehnie (v. -tehnie), s. f., studiu al schimbărilor suferite de produsele alimentare în timpul preparării lor culinare; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical pe bază de extract de mucoasă gastrică animală; ~tomie (v. -tomie), s. f., deschidere chirurgicală a stomacului; ~tonometrie (v. tono-, v. -metrie₁), s. f., măsurare a tensiunii intragastrice cu ajutorul insuflării de aer în stomac; ~zoizi (v. -zoid), s. m. pl., polipi care au funcția de a hrăni colonia de hidrozoare.

GRAFO- „scriere, descriere, înscriere, înregistrare”. ◊ gr. graphe „înscriere, însemnare” > fr. grapho-, germ. id., engl. id., it. grafo- > rom. grafo-. □ ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă grafofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a scrie; ~fon (v. -fon), s. n., fonograf la care sunetele sînt înregistrate pe un cilindru; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în grafologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Studiul caracteristicilor individuale ale scrierii, în scopul cunoașterii autenticității unor documente. 2. Studiul relațiilor care există între scrisul unui individ și caracterul său; ~man (v. -man₁), adj., s. m. și f., (persoană) stăpînită de grafomanie; ~manie (v. -manie), s. f., graforee*; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., studiu comparativ al liniilor grafice ale unui text, în vederea identificării scrisului; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument utilizat la măsurarea unghiurilor în ridicările topografice; ~ree (v. -ree), s. f., tulburare caracterizată printr-o tendință imperioasă de a scrie, oriunde, oricum și cu orice; sin. grafomanie; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare metodică a caracterelor generale ale grafiei, cu scopul de a identifica scrisul; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spasmodică a musculaturii antebrațului și a mîinii în timpul scrierii; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă psihoterapeutică bazată pe exerciții scripturale; sin. terapie prin scris.

GRAFOSPASM s. n. spasm al musculaturii antebrațului și a mâinii care intervine în timpul scrierii. (< it. grafospasmo, engl. graphospasm)

grafospasm sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr eg graphospasm] Spasm al musculaturii antebrațului și al mâinii care intervine în timpul scrisului.

GRAFOSPASM s.n. (Med.) Spasm al musculaturii antebrațului și a mîinii care intervine în timpul scrierii; spasmul scribilor. [Pl. -me. / < it. grafospasmo].

hărăxì v. a cresta pielea cu o lanțetă: eu te-am hărăxit de spasmuri AL. [Gr. mod. HARÁZO (aorist háraxa)].

HEMI- (EMI-) „jumătate, doime, înjumătățire”. ◊ gr. hemi „pe jumătate” > fr. hémi-, germ. id. engl. id., it. emi- > rom. hemi- și emi-. □ ~algie (v. -algie), s. f., durere limitată la o singură parte a corpului; ~ambliopie (v. ambli-, v. -opie), s. f., scădere a acuității vizuale la nivelul centrilor nervoși, afectînd jumătate din cîmpul vizual; ~angiocarp (v. angio-, v. -carp), adj., (despre fungi) cu fructificații pe jumătate închise; sin. hemiangiocarpie^[1]; ~ascomicete (v. asco-, v. -micete), s. f. pl., grupă din clasa ascomicete, cuprinzînd ciuperci cu asce descoperite pe jumătate și lipsite de hife ascogene sau de ascocarp; ~atrofie (v. -atrofie), s. f., atrofiere limitată numai la o jumătate a corpului sau a unui organ; ~autofite (v. auto-, v. -fit), s. f. pl., plante parazite cu clorofilă; ~cardie (v. -cardie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența a numai două din cele patru camere normale ale inimii; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., anomalie congenitală reprezentînd o anencefalie parțială, caracterizată prin absența creierului; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., distribuție anormală a cromozomilor în procesul anafazei; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) la care elementele florale sînt dispuse în cercuri concentrice, iar altele în spirală; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., construcție sau spațiu mare în formă de semicerc; ~cistectomie (v. cist/o-, v. -ectomie), s. f., rezecție chirurgicală a unei jumătăți din vezica urinară; ~cleistocarp (v. cleisto-, v. -carp), adj., (despre ciuperci) cu carposomul la început acoperit, din care, la maturitate, ies organele de fructificare; ~cleistogam (v. cleisto-, v. -gam), adj., (despre flori) care în perioada polenizării se deschide numai pe jumătate; ~clonie (v. -clonie), s. f., contracție musculară bruscă și involuntară, manifestată la o jumătate de corp; ~colectomie (v. col/o-₁, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a unei jumătăți din colon; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. n., substanță coloidală polimerizată într-un grad de pînă la 100; ~cranie (v. -cranie), s. f., durere localizată la o jumătate a craniului; ~criptofite (emicriptofite) (v. cripto-, v. -fit), adj., s. f. pl., (plante perene) cu organele vegetative hibernante situate la suprafața solului sau în pămînt, în stratul de frunze moarte; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom constituit dintr-o singură cromatidă, prezent în unele celule; ~dibioză (v. di-, v. -bioză), s. f., dibioză relativă, deoarece epibiotul depinde de hipobiot, de la care primește seva; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., inaniție parțială; ~edrie (v. -edrie), s. f., caracteristică a unor cristale de a nu prezenta modificări decît pe jumătate din muchii; ~encefalie (v. -encefalie), s. f., aplazie cerebrală limitată la o emisferă cerebrală; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., semiarbuști numai cu părțile vegetative inferioare lemnoase și cu muguri de reînnoire aproape de suprafața solului; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., incapacitate de a vorbi cu voce tare; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundare incompletă, în cadrul căreia are loc numai plasmogamia nu și cariogamia. 2. Inducere a germinării gametului feminin sau a ovulului de către mascul fără copulație; ~gamotrop (v. gamo-, v. -trop), adj., 1. Cu mișcări gamotropice incomplete pentru ușurarea polenizării. 2. (Despre flori) Cu mișcări incomplete de deschidere și de închidere; ~gnatie (v. -gnatie), s. f., absență congenitală a unei jumătăți a maxilarului inferior; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., (despre celule) cu jumătate din numărul de cromozomi haploizi; ~laringectomie (v. laring/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a unei jumătăți din laringe; ~macroencefalie (v. macro-, v. -encefalie), s. f., hipertrofie limitată la o emisferă cerebrală; ~mel (v. -mel₁), s. m., monstru care prezintă hemimelie; ~melie (v. -melie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin absența extremității mîinilor și picioarelor; ~morf (emimorf) (v. -morf), adj., care prezintă hemimorfie; ~morfie (emimorfie) (v. -morfie), s. f., proprietate a substanțelor cristalizate de a avea axe polare de simetrie; sin. hemimorfism^[2]; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., ablație chirurgicală a unuia din cei doi rinichi, în cazul unei malformații congenitale renale; ~opie (v. -opie), s. f., restricție a vederii unei părți laterale a cîmpului vizual binocular; ~pag (v. -pag), s. m., monstru dublu monomfalian, cu aderența laterală a regiunii toracice și a gîtului; ~pareunie (v. -pareunie), s. f., imposibilitate de copulație completă, datorită malformației organelor genitale feminine; ~pareză (v. -pareză), s. f., reducere a forței, vitezei și amplitudinii mișcărilor voluntare numai într-o jumătate a corpului; ~patie (v. -patie), s. f., boală localizată într-o jumătate de corp, consecutivă unor leziuni cerebrale; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre sedimente) care aparține adîncurilor marine și oceanice între 800-2 400 m; ~pentacotil (v. penta-, v. -cotil), adj., care are cinci cotiledoane, din care unul este despicat; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a unei jumătăți laterale a corpului; sin. hemiplexie; ~plexie (v. -plexie), s. f., hemiplegie*; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu aripile anterioare chitinizate în jumătatea bazală și membranoase în jumătatea terminală; sin. heteroptere; ~saprofite (v. sapro-, v. -fită), s. f. pl., plante saprofite care mai posedă și aparat clorofilian; ~sferă (v. -sferă), s. f., emisferă*; ~somatognozie (v. somato-, v. -gnozie), s. f., tulburare a somatognoziei; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spasmodică produsă cu intensitate redusă; ~spondilie (v. -spondilie), s. f., anomalie congenitală care constă în lipsa unei jumătăți a coloanei vertebrale; ~terie (v. -terie), s. f., anomalie a organelor axiale și apendiculare ale plantelor; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen de ascensiune termică numai la o jumătate a corpului; ~terofite (v. tero-₁, v. -fit), s. f. pl., plante bianuale care la sfîrșitul primului an hibernează, iar în al doilea an înfloresc și fructifică; ~trop (v. -trop), adj., 1. Cu ovulul curbat pe jumătate și aflat pe partea hilului. 2. (Despre flori) Care este semiadaptat pentru polenizare prin anumite grupe de insecte; ~tropie (emitropie) (v. -tropie), s. f., proprietate a unor macle de a avea poziția indivizilor unul față de altul, obținută prin rotirea unuia dintre aceștia în jurul unui ax; ~xerofite (v. xero-, v. -fit), s. f. pl., plante adaptate parțial la condiții de sol cu umiditate scăzută.

hemispasm sn [At: D. MED. / Pl: ~e / E: fr hémispasme] Spasm care se produce cu intensitate redusă.

HEMISPASM s. n. spasm unilateral. (< fr. hémispasme)

HEMISPASM s.n. Spasm care se produce cu intensitate redusă. [< fr. hémispasme]

HÎRCÎIT s. n. Faptul de a hîrcîi și zgomotul produs de cel care hîrcîie; horcăit. (Atestat în forma hărcăit) Aud un grozav hărcăit, pe canapeluța unde el dormea... Era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. – Variantă: hărcăit s. n.

holeră f. 1. boală epidemică caracterizată prin vărsături, fiori și spasme dureroase: holeră mare a fost la noi în țară în 1830-1831, adusă pe atunci de oștirea rusească; 2. Bot. cătină, numită și scaiu rusesc sau spin muscălesc (semințele-i ar fi fost aduse pe cozile cailor cazăcești de Rușii ce ocupau pe atunci Moldova). [Gr. mod.].

ischemie sf [At: DEX / Pl: ~ii / E: fr ischémie] (Med) Întrerupere a circulației sangvine într-un țesut sau organ, din cauza unui spasm arterial sau astupării unui vas.

ISCHEMIE, ischemii, s. f. (Med.) Întrerupere a circulației sanguine într-un țesut sau organ, datorită unui spasm arterial sau astupării unui vas. – Din fr. ischémie.

ISCHEMIE, ischemii, s. f. (Med.) Întrerupere a circulației sangvine într-un țesut sau organ, datorită unui spasm arterial sau astupării unui vas. – Din fr. ischémie.

ISCHEMIE ~i f. Stare patologică constând în diminuarea circulației sangvine într-un organ, provocată de un spasm arterial sau de astuparea unui vas. [G.-D. ischemiei; Sil. is-che-] /<fr. ischémie

încordătură f. contracțiune, spasm: încordături dureroase OP.

LARINGO- „laringe, laringian”. ◊ gr. larynx, ngos „laringe, gîtlej” > fr. laringo-, germ. id., engl. id. > rom. laringo-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., tumoare a laringelui; ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție a laringelui; ~fon (v. -fon), s. n., dispozitiv electroacustic care transformă oscilațiile laringelui în semnale electrice, utilizat în telefonia prin radio din tanc sau din avion; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în laringologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fiziologia și patologia laringelui; ~malacie (v. -malacie), s. f., ramoliție a laringelui; ~necroză (v. -necroză), s. f., proces de necrozare a laringelui; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiune a laringelui; ~piocel (v. pio-, v. -cel₂), s. n., laringocel care conține puroi; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de refacere a laringelui; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a laringelui; ~rafie (v. -rafie), s. f., operație de sutură a laringelui; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie a laringelui; ~scop (v. -scop), s. n., instrument medical cu care se examinează laringele; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare medicală a laringelui cu ajutorul laringoscopului; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spasmodică a laringelui; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., îngustare patologică a laringelui; ~stroboscop (v. strobo-, v. -scop), s. n., aparat utilizat pentru studiul mobilității corzilor vocale; ~tom (v. -tom), s. n., instrument întrebuințat în laringotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a laringelui; ~traheotomie (v. traheo-, v. -tomie), s. f., deschidere chirurgicală a părții inferioare a laringelui și a traheii; ~xeroză (v. -xeroză), s. f., uscare patologică a mucoasei laringale.

laringospasm s. n. spasm

laringospasm sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr laryngospasme] (Med) Spasm laringian.

LARINGOSPASM s.n. (Med.) Spasm laringian. [< fr. laryngospasme].

LARINGOSPASM s. n. spasm laringian. (< fr. laryngospasme)

LIPOTIMÍE (< fr.; {s} gr. leipein „ a lăsa” + thymos „spirit”) s. f. s. f. Pierdere temporară a cunoștinței (1-3 minute) însoțită de tulburări respiratorii și cardio-vasculare (puls accelerat, respirație superficială, transpirație rece abundentă, paloare, greață etc.). Reprezintă o formă de criză vasculară vegetativă, care apare în urma traumelor psihice, a excitațiilor dureroase, a intoxicațiilor, hemoragiilor și a unor boli infecțioase. Este cauzată de spasme trecătoare ale arterelor cerebrale, însoțită de anemie cerebrală.

matrice s. v. COLICĂ. CRAMPĂ. GRANAT. MITRĂ. MUȘEȚEL. PARACHERNIȚĂ. REUMATISM. SPASM. SPILCUȚĂ. UTER. VENTRILICĂ.

MATRINCHINĂ s. v. colică, crampă, spasm.

matrinchină s. v. COLICĂ. CRAMPĂ. SPASM.

MĂTRICE s. v. colică, crampă, granat, mitră, mușețel, paracherniță, reumatism, spasm, spilcuță, uter, ventrilică.

miotonie (spasm muscular) (mi-o-) s. f., art. miotonia, g.-d. miotonii, art. miotoniei

MIOTONIE s. f. spasm al mușchiului. ◊ stare de boală caracterizată prin tulburări în contractarea mușchilor. (< fr. myotonie)

NEURO- (NEVRO-) „nerv, țesut nervos, nervură, nervație”. ◊ gr. neuron „nerv” > fr. neuro- și nevro-, it. nevro-, germ. neuro-, engl. id. > rom. neuro- și nevro-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu biologia sistemului nervos; ~biotaxie (v. bio-, v. -taxie), s. f., 1. Teorie care dă o explicație biologică modului de dezvoltare, migrare și așezare a neuronilor. 2. Acumulare treptată, în filogeneză, de neuroni cu aceeași funcțiune, în același loc din sistemul nervos central. 3. Mod de constituire a centrilor nervoși; ~blast (v. -blast), s. n., celulă nervoasă embrionară; ~cel (v. -cel₁), s. n., ansamblu de cavități și ventricule în sistemul nervos central primitiv; ~chirurgie (v. chir/o-, v. -urgie), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu intervențiile pe sistemul nervos; ~cit (v. -cit), s. n., celulă nervoasă; ~crinie (v. -crinie), s. f., 1. Vărsare a unei secreții interne într-un țesut sau organ nervos. 2. Proprietate secretorie pe care o au unele celule nervoase; ~doc (v. -doc₁), s. n., parte a nervului care stă într-un canal osos; ~endocrin (v. endo-, v. -crin), adj., care aparține sistemelor nervos și endocrin; ~endocrinologie (v. endo-, v. crino-₂, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile dintre sistemul nervos și cel endocrin; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre toxine) care se fixează în mod electiv pe sistemul nervos; ~filaxie (v. -filaxie), s. f., acțiune de protejare a sistemului nervos; ~fiziolog (v. fizio-, v. -log), s. m. și f., specialist în neurofiziologie; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul fenomenelor normale ale diferitelor forme de activitate nervoasă; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., emitere a unor țipete determinate de un spasm al mușchilor respiratori; ~gen (v. -gen₁), adj., de origine nervoasă; ~glie (nevroglie) (v. -glie), s. f., țesut conjunctiv care intră în structura sistemului nervos; ~lemă (v. -lemă₁), s. f., neurilemă*; ~leptic (v. -leptic), adj., s. n., (medicament) cu acțiune sedativă, nu și narcotică; sin. neuroplegic; ~limfă (v. -limfă), s. f., lichid cefalorahidian; ~liză (v. -liză), s. f., proces de descompunere a sistemului nervos; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în neurologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul sistemului nervos; ~mer (v. -mer), s. n., segment embrionar al creierului sau al măduvei spinării; ~mielopatie (v. mielo-, v. -patie), s. f., boală a măduvei spinării; ~oftalmologie (v. oftalmo-, v. -logie₁), s. f., studiu al tulburărilor oftalmologice datorate leziunilor nervoase; ~patie (nevropatie) (v. -patie), s. f., tulburare a funcțiilor sistemului nervos central; ~patolog (v. pato-, v. -log), s. m. și f., specialist în neuropatologie; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor sistemului nervos; ~pil (v. -pil₂), s. n., rețea de fibre subțiri amielinice, care străbate întregul sistem nervos central; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., protoplasmă care umple interstițiile dintre fibrele celulelor nervoase; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de înlocuire a unor părți ale nervilor periferici cu ajutorul unor omogrefe prelevate din măduva spinării; ~plegic (v. -plegic), adj., s. n., neuroleptic*; ~plegie (v. -plegie), s. f., diminuare sau dispariție a tonusului sistemului nervos; ~por (v. -por), s. m., deschidere terminală a tubului neural embrionar; ~praxie (v. -praxie), s. f., dependența mișcărilor corpului de buna funcționare a sistemului nervos; ~psihiatrie (v. psih/o-, v. -iatrie), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor nervoase; ~psihiatru (v. psih/o-, v. -iatru), s. m., specialist în neuropsihiatrie; ~psiholog (v. psiho-, v. -log), s. m. și f., specialist în neuropsihologie; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fenomenele psihice în corelație cu sistemul nervos central; ~ptere (nevroptere) (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu metamorfoză completă, cu aripile membranoase străbătute de numeroase rețele de nervi; ~pteris (v. -pteris), s. m., plantă fosilă caracteristică pentru carbonifer și permian, cu frunze mari și cu foliole fixate într-un singur punct; ~rafie (v. -rafie), s. f., operație chirurgicală de suturare a unui nerv; ~tom (v. -tom), s. n., instrument medical utilizat în neurotomie; ~tomie (nevrotomie) (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unui nerv periferic; ~tonic (v. -tonic), adj., s. n., (medicament) care fortifică sistemul nervos; ~traumatologie (v. traumato-, v. -logie₁), s. f., studiu al leziunilor traumatice ale sistemului nervos; ~trop (v. -trop), adj., s. m., (virus, toxină, germen) cu afinitate pentru țesutul nervos; ~zom (v. -zom), s. m., mitocondrie a celulelor nervoase.

nitrit sm [At: LM / Pl: ~iți / E: fr nitrite] (Chm) 1 Azotit. 2 (Îs) ~ de sodiu Substanță chimică incoloră, cristalizată, solubilă în apă, folosită ca medicament în hipertensiunea arterială și spasmele arterelor coronare.

OCLÚZIE (OCLUZIÚNE) (< fr., lat.) s. f. 1. (TEHN.) Închidere sau astupare a unui orificiu, a unei conducte etc. în scopul opririi unui fluid care trece prin conducta respectivă. 2. (METAL.) Bulă de gaz rămasă în interiorul unei piese metalice după turnarea acesteia. 3. (MED.) Obstrucție (1). ◊ O. intestinală = oprire incompletă sau completă, bruscă sau progresivă, a tranzitului intestinal. Poate fi de natură mecanică (obstrucție sau compresie) ori de natură funcțională (spasm intestinal sau paralizia musculaturii intestinale). Sin. ileus. 4. (LINGV.) Mișcare articulatorie, constând în închiderea canalului fonator, având ca rezultat întreruperea scurgerii curentului de aer; la consoanele oclusive, o. este urmată de o explozie. 5. (METEOR.) Ocluzia ciclonilor = proces de trecere a ciclonului mobil în stadiul final de evoluție, prin unirea frontului rece cu cel cald, lichidarea frontului cald prin umplerea întregului ciclon cu aer rece și deplasarea aerului rece cu cel cald spre păturile înalte ale atmosferei. ◊ O. orografică = fenomen de separare în două ramuri a unei mase de aer rece care întâlnește în deplasarea ei un obstacol (masiv muntos).

ortotonus sn [At: DN³ / Pl: ~uri / E: fr orthotonos] Spasm prelungit al mușchilor capului, trunchiului și membrelor care determină o poziție rigidă în linie dreaptă a corpului.

PILORISM s.n. (Med.) Tendința la spasm a musculaturii pilorului. [< fr. pylorisme].

PILORISM s. n. (Med.) Tendință la spasm a musculaturii pilorului. – Din fr. pylorisme.

PILORISM s. n. tendința la spasm a musculaturii pilorului. (< fr. pylorisme)

PILOROSPASM s. n. spasm al pilorului. (< fr. pylorospasme)

PILOROSPASM s.n. Spasm al pilorului. [< fr. pylorospasme].

pocoș (-șuri), s. n. – Cutremurat, spasm. Mag. pókos (Cihac, II, 521; Gáldi, Dict., 152). În Trans., rar. – Der. pocosi (var. pocozi), vb. (Trans., Banat, a se mira, a se prosti).

SACADĂ, sacade, s. f. (Rar) Mișcare sacadată. Tăcut, voința dintre noi creștea, se exaspera ca sacadele unui spasm. CAMIL PETRESCU, U. N. 94.

SĂLTĂTOARE s. v. convulsie, leagăn, spasm.

săltătoare s. v. CONVULSIE. LEAGĂN. SPASM.

SCHIMĂ¹, schime, s. f. 1. Gest, mișcare expresivă (mai ales a brațelor). Venea o femeie... care avea umbletul și schimele unei nebune. GALACTION, O. I 166. Virtuoșii, ctitori de așezăminte, Unde spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri. EMINESCU, O. I 150. ◊ Fig. Caisul era un schelet, care se clătina și făcea schime, izbind... încoace și încolo. GALACTION, O. I 200. 2. Grimasă; strîmbătură. Fața lui Rădașcă avu o schimă care părea a răspunde unui spasm lăuntric. SADOVEANU, P. M. 188. Îl cercetă și răsfrînse buza de jos într-o schimă de supremă compătimire. C. PETRESCU, A. R. 16. Histrionii aceia întocmiră ale lor jocuri fără de a cînta și fără chiar de a face ceva schime care să vădească înfățișarea teatrală a vreunui fapt. ODOBESCU, S. I 40. ♦ Sens. Vederea i se întunecă și schima cuvintelor i se pierdu în minte. GANE, la TDRG. – Variantă: shimă (BUDAI-DELEANU, Ț. 168) s. f.

SFINCTEROSPASM s. n. spasm al unui sfincter. (< fr. sphinctérospasme)

SJÖBERG, Alf (1903-1980), regizos suedez de teatru și film. Personalitate de marcă a „Teatrului regal din Stockholm” unde timp de 50 ani montează spectacole după Cehov, Gogol, Lorca, Sartre, Dostoievski și nu în ultimul rând Shakespeare („Cum vă place”, „Neguțătorul din Veneția”, „A 12-a noapte”), demonstrații ale inventivității și rafinamentului său vizual. Aceleași căutări și în discursul filmic („Spasme”, „Domnișoara Iulia”, „Tatăl”).

SPASM ~e n. Contracție bruscă, involuntară și violentă a mușchilor; convulsie. /<fr. spasme

SPASM s. n. contracție bruscă și involuntară a unui mușchi sau a unui nerv; convulsie. (< fr. spasme)

spasm s. n., pl. spasme/spasmuri

-SPASM „contracție, convulsie”. ◊ gr. spasmos „convulsie, contracție” > fr. -spasme, engl. -spasm, it. -spasmo > rom. -spasm.

SPASM s. (MED.) 1. convulsie, (înv.) săltătoare, strînsoare. (~ la epileptici.) 2. colică, crampă, (reg.) apucat, apucătură, matrinchină, matrice, strîns, strînsoare, strînsură, vătămătură. (~ biliar.)

spasm n. contracțiune involuntară și convulsivă a mușchilor și a nervilor.

SPASM s. (MED.) 1. v. convulsie. 2. v. colică.

SPASM s.n. 1. Contracție bruscă a unui mușchi sau a unui nerv; convulsie. 2. Grimasă. // (În forma spasmo-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „spasm”, „(referitor la) spasme”, „spasmodic”. // (-spasm) Element secund de compunere savantă cu semnificația „convulsiv”, „spasm”. [Pl. -me, -muri. / < fr. spasme, cf. gr. spasmos – contracție].

spasm s. n., pl. spasme

SPASM (< fr., lat.; {s} gr. spasmos „contracție”) s. n. Contracție involuntară puternică, de scurtă durată (s. clonic) sau prelungită (s. tonic), a unui mușchi ori a unui grup de mușchi striați sau netezi; convulsie. În cazul în care afectează mușchii care închid un orificiu (ex. s. piloric) sau pereților arterelor, se produce îngustarea bruscă a acestora, uneori cu consecințe grave (s. cerebral).