BUDISM s.n. Religie răspîndită îndeosebi în Asia orientală și de sud, care propovăduiește pasivitatea și supunerea în fața sorții și atingerea fericirii („nirvana”) pe calea renunțării la pasiunile și plăcerile vieții. [Cf. fr. bouddhisme < Buddha – inițiatorul acestei religii].

câsmet (câzmete) s.n. (înv.) noroc, soartă.

cinste s. f. – 1. Onoare, probitate, integritate. – 2. Onoare, prestigiu. – 3. Onoare, cumințenie, castitate, neprihănire. – 4. Onoare, demnitate, distincție. – 5. Onoare, considerație, respect, stimă. – 6. Dar, cadou, plocon. – 7. Invitație, poftire la băutură sau mîncare. – 8. Funcție, slujbă, demnitate. – 9. (Pl.) Dar propter nuptias oferit de rudele miresii. Sl. čĭstĭ „venerație” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52); čistiti „respectat.” N pare să se fi introdus din epoca sl., prin contaminare cu čęstĭ „parte, soartă” (DAR). Der. cinsteș, adj. (onest, drept; demn; impunător, mîndru); cinstaș, s. m. (persoană care oferă un dar miresei); cinsteț (var. cinstelnic), adj. (cinstit; distins), de la vreun nume de plantă sl., ca rut. čistec, pol. czysciec, sb. čistac, cf. Berneker 158 și DAR; cinsti, vb. (a onora, a respecta; a venera; a adora; a ține, a păstra, a respecta; a onora, a acorda distincții, a distinge, a recompensa; a face cadou, a dărui; a invita, a pofti, a oferi mîncare sau băutură; a închina paharul), din sl. čistiti, cu evoluție semantică paralelă lui cinste; cinstit, adj., (respectabil, distins, venerabil, demn; onest, drept, corect; înv., nobil; f. curată, castă, pură, inocentă, neprihănită; fam., cherchelit, afumat); cinstitor, adj. (politicos, amabil; care cinstește); necinste, s. f. (dezonoare, rușine, terfelire, lipsă de onestitate); necinsti, vb. (a dezonora, a păta; a profana; a dezonora, a viola, a forța, a silui), necinstit, adj. (dezonorat; incorect; profanat; f. violată; siluită); necinstitor, adj. (lipsit de respect; siluitor); descinsti, vb. (rar, a dezonora, ca silui).

CIOCHINĂ ~e f. 1) Partea dindărăt a șeii (de obicei, bifurcată), de care se poate atârna un bagaj. ◊ A lega (a atârna) la ~ a lăsa în voia soartei. 2) pop. Os rotund de la glezna piciorului. [Sil. cio-chi-] /<turc. çikin

COADĂ cozi f. 1) (la animale) Parte terminală a coloanei vertebrale. ◊ A da din ~ a se linguși pe lângă cineva. A-și vârî (sau a-și băga) ~a a) a se amesteca în treburile altora; b) a se strecura peste tot. A călca pe cineva pe ~ a trezi mânia cuiva; a supăra. A pune ~a pe spinare a fugi de răspundere; a pleca lăsând toate în voia soartei. A pleca (sau a fugi sau a se duce) cu ~a între picioare (sau între vine) a pleca rușinat, fără a obține nimic. A scăpa scurt de ~ a ieși dintr-o încurcătură cu urmări neplăcute. A-i atârna cuiva ceva de ~ a-i atribui cuiva o vină; a-l acuza (pe nedrept) de ceva. A trage mâța de ~ a o duce greu; a trăi în sărăcie. Minciună cu ~ minciună mare. A umbla (sau a se ține) ~ după cineva a fi nedespărțit de cineva. 2) (la păsări) Smoc de pene de pe prelungirea coloanei vertebrale. ◊ A căuta ~a prepeliței a căuta ceea ce nu există. 3) (la pești, șerpi etc.) Partea posterioară a corpului. 4) Păr lung și des, împletit; cosiță. ◊ A împleti ~ (sau cosiță) albă a rămâne fată bătrână, nemăritată. 5) (la flori, fructe sau frunze) Formație vegetală prin care floarea sau fructul se leagă de ramură; peduncul. ~ de cireașă. ◊ Cozi de ceapă vârfurile tulpinii de ceapă verde. ~a-șoricelului plantă erbacee cu flori albe sau trandafirii, întrebuințate în medicină. 6) Partea alungită de la spatele unei rochii (care se târăște); trenă. 7) Parte a unui obiect de care se apucă cu mâna. ~a sapei. ◊ ~ de topor om care servește drept unealtă în mâna dușmanului; trădător. 8) rar Partea cu care se termină ceva; bucată de la sfârșitul unui lucru; margine; capăt; extremitate. ◊ ~a ochiului unghiul extern al ochiului. La (sau în) ~ pe ultimul loc. De la ~ de la sfârșit spre început. 9) Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva sau undeva. 10) astr.: Stea cu ~ cometă. ~ de cometă prelungire luminoasă a cometei. /<lat. coda

CONFUCIANISM s.n. Curent filozofic-religios apărut în sec. V î.e.n. în China, potrivit căruia soarta omului este determinată de „cer” și care propovăduia respectul și supunerea necondiționată față de cei superiori ca situație socială. [Pron. -ci-a-. / < fr. confucianisme, cf. Confucius – filozof și moralist chinez].

CONSOARTĂ, consoarte, s. f. (Fam.) Soție, nevastă. – Din lat. consors, -tis, (influențat de soartă).

CRUD adj., adv. 1. adj. v. nefiert. 2. adj. v. necopt. 3. adj. v. nefript. 4. adj. necopt, verde. (Prune ~.) 5. adj. v. tânăr. 6. adj. v. netăbăcit. 7. adj. mic. 8. adj., adv. v. rău. 9. adj. v. aspru. 10. adj. v. barbar. 11. adj. v. înverșunat. 12. adj. hain, implacabil, necruțător, neiertător, neînduplecat, neîndurător, nemilos, nemilostiv, (livr.) inexorabil, (rar) neîndurat, nemiluit, (înv.) nemilostivitor, nemilostivnic, (fig.) vitreg. (Soartă ~.)

CUMPĂNĂ, cumpene, s. f. 1. Dispozitiv format dintr-o bârnă mobilă de lemn așezată pe un stâlp înalt, având legată la un capăt o greutate pentru echilibru și la celălalt o găleată, cu ajutorul căruia se scoate apa din fântână. 2. Cântar format dintr-o pârghie cu brațe egale și o limbă care oscilează la cea mai mică aplecare a talerelor. ◊ Expr. A arunca (ceva) în cumpănă = a aduce (ceva) ca argument decisiv în rezolvarea unei probleme. A trage (greu) în cumpănă = a avea importanță (mare). A fi (sau a sta) în cumpănă = a șovăi în luarea unei hotărâri. (Înv.) A pune (pe cineva) în cumpănă = a pune (pe cineva) în încurcătură. ♦ Echilibru. ◊ Loc. adj. și adv. (Despre arme) În cumpănă = în cumpănire. ◊ Expr. A ține (ceva) în cumpănă = a ține ceva în poziție suspendată, făcând să balanseze. ♦ Fig. Limită, măsură; moderație. Trebuie să aibă omul, în ființa lui, buna cumpănă a înțelepciunii. 3. Simbol al justiției, reprezentat printr-o balanță. ♦ Una dintre constelațiile zodiacului, reprezentată printr-o balanță. 4. (În sintagmele) Cumpăna apelor sau cumpănă de ape = punct înalt de teren de unde apele își trag izvorul și de unde se separă, pornind la vale pe unul dintre cele două versante. Cumpăna nopții = miezul nopții. 5. Nume dat unor instrumente folosite la verificarea direcției orizontale sau verticale a unui obiect; nivelă cu bulă de aer. 6. Fig. Soartă (rea); primejdie, nenorocire; încercare la care este supus cineva. ♦ Ploaie mare, rupere de nori. – Din sl. konpona.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

dat (faptul de a da, punctul de plecare al unui raționament, soartă) s. n.

DAT¹, daturi, s. n. I. Faptul de a da²; (urmat de determinări introduse prin prep. „la”) efectuare a anumitor operații de prelucrare. Datul la rindea. II. 1. Realitate ca punct de la care se pleacă într-un raționament, într-o discuție; fapt din care rezultă sau se deduc altele; noțiune fundamentală. 2. (În superstiții) Boală care s-ar datora vrăjilor, farmecelor. 3. (În expr.) Așa e datul (cuiva) = așa e soarta (cuiva). – V. da².

DAT², -Ă, dați, -te, adj., s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit; înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz. Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de știință), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotărâri etc. III. S. f. (Reg.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. – V. da².

DAT² ~uri n. 1) Fapt real servind ca punct de plecare în procesul de cunoaștere. 2) reg. Forță supranaturală despre care se crede că determină desfășurarea evenimentelor; soartă; ursită; fatalitate; destin. / v. a da

dată (dăți), s. f. – 1. Oară, rînd. – Dintr-o dată, brusc. – Pe dată, imediat. – 2. Soartă, destin. De la dat, part. de la a da (după Tiktin, direct din lat. data); pentru al doilea sens, cf. lat. fata, rom. zisa, scrisa. Cu acest ultim sens formează și pl. date. Se întîlnește cu dată, s. f. (timpul precis al unui eveniment), din fr. date, și dată, s. f. (dat, antecedent), traducere a fr. donnée. Comp. altădată, adv. (odinioară), care se distinge de obicei de altă dată (în alt rînd; încă o dată); deocamdată, adv. (pentru moment); deodată, adv. (dintr-o dată, brusc; simultan); vreodată, adv. (uneori); niciodată, adv. (nicicînd); îndată, adv. (imediat). – Din rom. provine rut. data „rație” (Candrea, Elemente, 407).

dată (soartă, obicei) s. f.

DATĂ s. v. datină, destin, fatalitate, fel, menire, noroc, obicei, predestinare, rânduială, soartă, tradiție, ursită, uz, uzanță, zodie.

DECIDE vb. 1. v. ordona. 2. v. convinge. 3. a determina, a hotărî, a stabili, (fig.) a pecetlui. (Soarta meciului a fost ~ în ultimele secunde.) 4. v. alege. 5. v. opta.

DECIMA vb. I. tr. 1. (La romani și în feudalism) A pedepsi o armată, o unitate militară, executînd cîte unul din zece soldați prin tragere la sorți. 2. A ucide, a omorî în număr mare. [< lat. decimare, cf. fr. décimer].

DECIMA vb. tr. 1. (la romani și în evul mediu) a pedepsi o unitate militară executând câte unul din zece soldați, prin tragere la sorți. 2. a ucide, a omorî în număr mare; a extermina, a masacra. (< fr. décimer, lat. decimare)

desfăta (-t, -at), vb. – 1. (Înv.) A înfrumuseța. – 2. A produce plăcere, a delecta. – 3. (Refl.) A se distra, a petrece. Lat. foetēre „a mirosi urît, a face silă”, cu pref. dis- care indică sensul contrar. Pentru semantism, cf. sp. heder „a mirosi urît” și „a supăra”; desmierda, și sl. nĕga „curățirea copilului” și „deliciu, voluptate”. Această explicație, sugerată încă de Șeineanu, nu pare să fi fost acceptată, deși este de departe cea mai corectă. Celelalte nu par suficiente: din lat. facies (Cihac, I, 90); *sătĭsfactāre (Crețu 317); *dῑsfatāre, de la fatum „soartă” (Pușcariu 518); *diseffētāre, de la effētus „istovit de sarcină” (Densusianu, GS, III, 430); de la *dĭs- și lat. *fata „fătătoare” /Spitzer, RF, II, 284-86; REW 3269); de la fatuus, cf. sp. desenfadar (Buescu, Latinitatea verbului desfăta, în Destin, 1952, 109-121). – Der. desfătăciune, s. f. (desfătare, deliciu); desfătător, adj. (care produce desfătare).

DESTIN, destine, s. n. 1. Soartă, viitor. 2. Forță sau voință supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod fatal și irevocabil tot ce se petrece în viața omului; fatalitate. – Din fr. destin.

DESTIN ~e n. 1) Forță supranaturală care determină în mod irevocabil cursul evenimentelor; fatalitate; ursită; soartă. 2) Ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de voința unui om și care compun viața lui. /<fr. destin

DESTIN s.n. Soartă, viitor. ♦ Forță sau voință supranaturală despre care misticii cred că hotărăște tot ceea ce se petrece în viață; fatalitate. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. destin, it. destino].

DESTIN s. v. soartă.

DESTINA, destinez, vb. I. Tranz. 1. A stabili, a hotărî (ceva) dinainte, în vederea unui scop; a hărăzi. 2. A hotărî dinainte soarta unei ființe sau a unui lucru; a ursi, a meni, a sorti, a predestina. – Din fr. destiner, lat. destinare.

DEZNODĂMÂNT s. 1. epilog, final, încheiere, sfârșit, (livr.) fine. (Un roman cu un ~ fericit.) 2. sfârșit, soartă. (~ul bătăliei s-a decis.)

DISPĂRUT, -Ă, dispăruți, -te, adj. 1. De a cărui soartă nu se mai știe nimic. ◊ Expr. A fi dat dispărut = (în timp de război) a fi considerat ca pierdut fără urmă. 2. Care a încetat să mai existe, care a pierit, care s-a stins. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Mort. – V. dispărea. Cf. fr. disparu.

DUMNEZEU ~i m. sing. (în concepțiile religioase) Forță supranaturală, creatoare și cârmuitoare a lumii; demiurg; divinitate; ◊ Pentru (numele lui) ~! exclamație ce exprimă o rugăminte stăruitoare sau o dezaprobare categorică. Cum dă ~ la întâmplare. Bătut de ~ năpăstuit de soartă. /<lat. dom[i]nedeus

ESCATOLOGIE s. f. Totalitatea concepțiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii și a omului. – Din fr. eschatologie.

FATALISM n. 1) Concepție idealistă în filozofie, conform căreia dezvoltarea naturii și a societății se află în dependență totală de anumite forțe. 2) Credință mistică în inevitabilitatea soartei. /<fr. fatalisme

FATALISM s.n. Concepție filozofică idealistă mistică, potrivit căreia totul în lume și societate, întreaga desfășurare istorică a evenimentelor, a vieții, este predeterminată de soartă, de providență, de forțe supranaturale. [< fr. fatalisme, cf. lat. fatum – destin].

FATALITATE s. v. soartă.

FATALITATE s.f. 1. Ceea ce este de neînlăturat, inevitabil; destin, soartă. 2. Conjunctură nefavorabilă, nenorocită. [Cf. fr. fatalité, lat. fatalitas].

FATALITATE ~ăți f. 1) (în concepțiile mistice) Forță supranaturală care se crede că ar predetermina desfășurarea evenimentelor; soartă; ursită; destin. 2) Concurs de circumstanțe imprevizibile și inexplicabile; hazard. 3) Caracter fatal. [Art. fatalitatea; G.-D. fatalității] /<fr. fatalité, lat. fatalitas, ~atis

FATALITATE, fatalități, s. f. 1. Forță supranaturală care ar determina în mod prestabilit și implacabil mersul lucrurilor și viața oamenilor; soartă, destin, fatum. ♦ Ceea ce este de neînlăturat, inevitabil. 2. Concurs nefericit de împrejurări (care nu poate fi evitat). – Din fr. fatalité, lat. fatalitas, -atis.

FATIDIC, -Ă, fatidici, -ce, adj. (Livr.) Hotărât de soartă; profetic; p. ext. aducător de nenorocire. – Din fr. fatidique, lat. fatidicus.

FATUM s.n. (Liv.) Destin, soartă; fatalitate. [< lat. fatum].

FATUM s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

FATUM s. n. (Livr.) Destin irevocabil, fatalitate, soartă. – Cuv. lat.

FĂCUT s. v. descântec, destin, farmec, fatalitate, magie, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, vrajă, vrăjitorie, zodie.

FĂCUT¹ s. n. 1. Acțiunea de a face și rezultatul ei; săvârșire, îndeplinire; pregătire, preparare; confecționare; fabricare. 2. (Pop.; în superstiții) Farmec, vrajă (făcută cuiva). 3. (Pop.) Destin, soartă. – V. face.

FERICI vb. (pop.) a noroci. (Soarta îl ~.)

FETIȘISM n. livr. 1) Cult al fetișurilor; credință în fetișuri. 2) fig. Admirație exagerată și fără rezerve față de o persoană sau față de un lucru. ◊ ~ ul mărfii ideea că mărfurile au însușiri supranaturale, influențând asupra soartei producătorilor lor. /<fr. fétichisme

FORTUNA f. livr. 1) (în concepțiile mistice) Forță supranaturală care se crede că ar determina dinainte desfășurarea evenimentelor; soartă; ursită; destin; fatalitate. 2) fig. Concurs de împrejurări favorabile; noroc; șansă. /Cuv. lat.

FORTUNA s. f. (Livr.) Soartă, destin; noroc, șansă. – Cuv. lat.

FORTUNA s.f. (Mit.) Soartă; noroc; zeița sorții. [< lat. fortuna].

GENIU¹ s.n. I. 1. Talent, dispoziție naturală, capacitate de creație excepțională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană care are asemenea calități. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, ființă supranaturală (bună sau rea) care în credințele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie].

GROMOVNIC, gromovnice, s. n. Carte populară cu caracter astrologic, care cuprinde preziceri asupra sorții omului și asupra stării timpului pe baza interpretării tunetelor și fulgerelor în raport cu zodia în care ele se produc. – Din sl. gromovĭnŭ.

HARAM ~uri n. pop. 1) Vita slabă; mârțoagă; gloabă. 2) Furt cu forța; jaf. ◊ De ~ a) (lăsat) în voia soartei; b) pe gratis; degeaba; c) prin jaf; pe nedrept. ~ de... vai de... /<turc. haram

HAZARD, hazarduri, s. n. Împrejurare sau concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general necunoscută; p. ext. întâmplare neprevăzută, neașteptată. ♦ Soartă, destin. ◊ Joc de hazard = joc de noroc. – Din fr. hasard.

HAZARD s.n. Soartă, destin. ♦ Întîmplare. ◊ Joc de hazard = joc de noroc. [Pl. -duri, -de. / < fr. hasard].

HAZARD ~uri n. 1) Concurs de circumstanțe imprevizibile și inexplicabile; întâmplare neașteptată. 2) Forță supranaturală care se crede că ar predetermina desfășurarea evenimentelor; ursită; destin; soartă. ◊ Joc de ~ joc de noroc. /<fr. hazard

A HĂRĂZI ~esc tranz. 1) (despre soartă, destin, ursită etc.) A determina în prealabil ca având un caracter inevitabil; a predestina; a sorti; a ursi. 2) înv. A destina din timp în semn de omagiu; a închina; a dedica; a consacra. 3) înv. (titluri, posturi, distincții, privilegii etc.) A acorda din timp printr-un angajament. /< sl. harizati

HĂRĂZI vb. 1. a da, a destina, a hotărî, a meni, a orândui, a predestina, a rândui, a sorti, a ursi, (rar) a predetermina, a preursi, (pop.) a noroci, a scrie, a soroci, (înv.) a tocmi, (fig.) a rezerva. (Ce ne-a ~ soarta?) 2. v. predestina. 3. v. destina. 4. v. consacra.

HOROSCOP, horoscoape, s. n. Reprezentare grafică a poziției stelelor, cu care astrologii prezic soarta cuiva, în raport cu data nașterii sale. – Din fr. horoscope.

HOROSCOP ~oape n. Desen reprezentând poziția aștrilor, după care se pretinde că s-ar prezice soarta omului (în funcție de ziua de naștere a acestuia). /<fr. horoscope

imarmen s.n. (înv.) soartă, destin.

IRONIE, ironii, s. f. Vorbă, frază, expresie, afirmație care conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Expr. Ironia sorții = joc neașteptat al întâmplării. – Din fr. ironie, lat. ironia.

IRONIE s.f. 1. Cuvînt, frază conținînd o ușoară batjocură, folosind semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întîmplării. 2. Categorie estetică și filozofică desemnînd expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ♦ Figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – întrebare].

IRONIE ~i f. Vorbă conținând o ușoară batjocură (la adresa cuiva sau a ceva). ◊ ~a soartei joc al întâmplării, care pare a fi o urmare a unei intenții rele. [G.-D. ironiei] /<lat. ironia, gr. eironeia

ÎMPĂRTĂȘI vb. 1. v. destăinui. 2. v. transmite. 3. v. schimba. 4. (BIS.) a (se) cumineca, (înv. și pop.) a (se) griji, (înv. și reg.) a (se) pricestui, (înv.) a (se) comunica. 5. a accepta, a admite, a primi. (Nu ~ opiniile lui.) 6. a împărți. (Au ~ aceeași soartă.)

A ÎMPĂRTĂȘI ~esc tranz. 1) (gânduri, idei etc.) A face cunoscut (pentru a găsi sprijin spiritual sau moral). Să-ți ~esc unele impresii. 2) (bucurii, necazuri etc.) A suporta împreună; a împărți. Au ~it aceeași soartă. 3) (păreri, opinii etc.) A primi ca bun; a accepta; a admite. ~ește opiniile lui. 4) rel. A supune ritualului de împărtășanie; a cumineca; a griji. /în + părtaș

ÎNGRIJORA vb. 1. a (se) alarma, a (se) frământa, a (se) intriga, a (se) neliniști, a (se) speria, a (se) tulbura, (livr.) a (se) impacienta, (reg.) a (se) îngrija, (înv.) a (se) îngriji, a (se) lărmui. (Îl ~ întârzierea lui.) 2. a se neliniști, a se teme, (înv.) a se griji. (Nu trebuie să te ~ de soarta lui.) 3. v. păsa.

însorți, pers. 3 sg. însorțește, vb. IV refl. (înv.) 1. a fi desemnat, a ieși la sorți. 2. a avea parte, a-i fi ursit, a-i fi dat (ceva, să... ).

însorțit, -ă, adj. (înv.) împărțit prin sorți, după orânduielile destinului.

ÎNTÂMPLARE, întâmplări, s. f. Acțiunea de a se întâmpla și rezultatul ei. 1. Ceea ce se întâmplă; fapt, eveniment. ♦ Peripeție; aventură (neplăcută). 2. Ceea ce se petrece în mod incidental; hazard. ◊ Loc. adv. Din întâmplare = incidental. La întâmplare sau la (ori în) voia întâmplării = în voia sorții; într-o doară, la nimereală. (Pop.) La toată întâmplarea = în orice caz. (Pop.) De o (sau pentru orice) întâmplare = pentru orice eventualitate. – V. întâmpla.

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia² sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni² sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. ♦ Tranz. A retrage o vorbă, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ◊ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. ◊ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A(-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.

JUDECATĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊ Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3. Acțiunea de a judeca (4); dezbatere judiciară; proces, județ (I 3); soluție dată într-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊ Expr. A da în (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii) Judecata de apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).

KARMA s. f. (În sistemul filozofic brahmanic) Noțiune care desemnează o lege universală în virtutea căreia soarta oamenilor ar fi determinată de acțiunile lor din încarnările anterioare; fatalitate, destin. – Din engl., fr. karma.

KISMET s. n. (În islamism) Destin, fatalitate, soartă, voința lui Alah. (cf. germ. Kismet)

LOTERIE s.f. Joc de noroc în care se trag la sorți numerele cîștigătoare. ♦ (Fig.) Noroc, hazard. [Gen. -iei. / cf. fr. loterie, it. loteria].

LOTERIE ~i f. 1) Joc de noroc în care se trag la sorți bilete numerotate, dintre care unele sunt câștigătoare. Bilet de ~. 2) fig. Concurs de împrejurări neprevăzute; noroc; hazard. [G.-D. loteriei] /<fr. loterie

LOTERIE, loterii, s. f. Joc de noroc care constă în emiterea unor bilete prevăzute cu numere sau combinații de numere, dintre care, prin tragere la sorți, unele sunt declarate câștigătoare, dând dreptul posesorilor lor la premii în bani, în obiecte de valoare etc.; loto (2). ♦ Fig. Hazard, noroc, baftă. – Din fr. loterie.

LOTO ~uri n. 1) Joc de noroc cu fișe numerotate care se scot pe rând dintr-un săculeț. 2) Joc de noroc în care se trag la sorți bilete numerotate, dintre care unele devin câștigătoare; loterie. [Art. lotoul] /<fr. loto^[1]

LOVITURĂ ~i f. 1) Atingere bruscă și puternică; izbitură. ◊ ~ de grație lovitură care răpune definitiv adversarul. 2) Zgomot produs de o izbitură. 3) fig. Suferință morală; durere sufletească; necaz. ~ile sorții. 4) Atac îndrăzneț efectuat prin surprindere. ◊ A da ~a a realiza pe neașteptate ceva foarte important. ~ de stat preluare a puterii într-un stat prin răsturnarea violentă a conducerii vechi. ~ de trăsnet fapt, eveniment neașteptat. ~ de teatru acțiune bruscă, efectuată cu scopul de a impresiona puternic. 5): ~ de pedeapsă sancțiune dată de arbitru unei echipe sportive pentru incorectitudine de joc, constând dintr-o lovitură executată de echipa adversă. [G.-D. loviturii] /a lovi + suf. ~tură

MENIRE ~i f. 1) Sarcină, datorie pe care o are sau o îndeplinește cineva. 2) Forță supranaturală despre care se crede că ar determina dinainte desfășurarea evenimentelor; destin; ursită; fatalitate; soartă. /v. a meni

MENIRE, meniri, s. f. Acțiunea de a meni și rezultatul ei; misiune, rost, sarcină, predestinare; soartă, destin. – V. meni.

MENIRE s. 1. chemare, misiune, rol, rost, sarcină, (reg.) menință, (livr. fig.) sacerdoțiu. (Și-a împlinit ~.) 2. v. scop. 3. v. soartă.

MILĂ¹, mile, s. f. 1. Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. ◊ Loc. adv. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). ◊ Loc. conj. De milă să nu... = de teamă ca nu cumva să... ◊ Expr. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de milă = (a se afla) într-o situație jalnică, (a fi) demn de compătimit. A-i plânge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferințele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) milă = a provoca compătimirea, a fi vrednic de plâns. A avea milă de... = a se purta cu grijă, cu menajamente față de cineva sau de ceva. (Ți-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se află într-o stare demnă de compătimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fără milă de păcat = fără teama de a greși. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomană, milostenie. ◊ Expr. A cere milă = a) a cerși; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. ♦ Tristețe, melancolie, jale. 4. Bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere. ◊ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) milă (undeva sau la cineva) = a nu găsi bunăvoință (undeva sau la cineva). ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; grație divină, îndurare. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. (Formulă întrebuințată mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu să se îndure (de cineva). A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia sorții, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formulă de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.

nabor s.n. (reg.) recrutare prin tragere la sorți.

NAȚIUNE, națiuni, s. f. Comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune. [Pr.: -ți-u- – Var.: (înv.) nație s. f.] – Din lat. natio, -onis, it. nazione, fr. nation, rus. națiia.

NOROC, (pop.) noroace, s. n. 1. Soartă, ursită, destin (favorabil). ◊ Cu sau fără (de) noroc = a) loc. adj. și adv. (care este) cu (sau fără) succes; b) loc. adj. care exprimă, arată (ne)fericire, (in)succes. ◊ Loc. adv. La (sau într-un) noroc = la întâmplare, fără a fi sigur de reușită. ◊ Expr. (Pop.) La cât mi-a sta norocul = în ce măsură voi fi favorizat de soartă. A-i fi scris în noroc să... = a-i fi sortit să... 2. Întâmplare neașteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reușita unei acțiuni, îndeplinirea unei dorințe etc.; șansă, baftă. ◊ Joc de noroc = nume generic dat jocurilor în care câștigul depinde (aproape exclusiv) de întâmplare. ◊ Expr. A avea noroc sau a fi cu noroc = a avea succes sau a fi favorizat de împrejurări în acțiunile întreprinse. Noroc că... = bine că..., din fericire... A avea norocul să... = a se ivi prilejul favorabil pentru... A avea noroc de cineva (sau de ceva) = a avea avantajul de a da peste cineva (sau ceva) folositor; a se putea sluji cu folos de cineva sau de ceva. Unde-i norocul să... = ce bine ar fi să... A da noroc = a) a saluta; b) a închina, a ciocni, a ura. Noroc! = formulă de salut sau de urare. 3. Stare sufletească sau situație în care omul se simte fericit; fericire, bine. ♦ Bunăstare. – Din sl. naroku.

NOROC ~oace n. pop. 1) Soartă, destin favorabil. ◊ La (sau într-un) ~ la întâmplare. 2) Concurs de împrejurări favorabile. ◊ A-i surâde cuiva ~ocul a-i merge cuiva în viață. A-și încerca ~ocul a întreprinde ceva fără a fi sigur de reușită. Spre ~ocul cuiva din fericire. Cum a da târgul și ~ocul cum va fi; după împrejurări. A avea ~ a reuși, a avea succes. Joc de ~ joc (de cărți, de zaruri etc.) în care câștigul este întâmplător; joc de hazard. ~! formulă de salut. 3) Stare de satisfacție deplină; fericire. A-și găsi ~ocul. ◊ A fugi de ~ a evita inconștient ceea ce putea să aducă fericire. /<sl. naroku

NOROC s., interj. 1. s. șansă, (înv. și pop.) norocire, striște, (înv.) selamet, (fam.) baftă, (rar fig.) venă. (Lipsit de ~; ~ul lui a fost acela că...) 2. s. v. fericire. 3. interj. ferice!, halal! (~ de voi!) 4. s. v. soartă.

NOROCEALĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

A NOROCI ~esc tranz. pop. 1) A face să aibă noroc. 2) (în superstiții și în creația folclorică) A supune unor vrăji, prestabilind viitorul; a sorți; a ursi; a hărăzi. /Din noroc

NOROCIRE s. v. destin, fatalitate, fericire, menire, noroc, predestinare, soartă, șansă, ursită, zodie.

număruș, numărușe, și numărușuri, s.n. (reg.) 1. număr. 2. recrutare; tragere la sorți pentru recrutare. 3. (în credințele populare) amuletă purtată de copii contra deochiului.

orândă (soartă, datină) s. f., g.-d. art. orândei; pl. orânde

ORÂNDĂ¹, orânde, s. f. (Pop.) 1. Soartă, ursită, destin. ♦ Persoană menită să devină soțul (sau soția) cuiva; ursit. 2. Obicei, datină. [Var.: orând s. m.] – Din orândui (derivat regresiv).

ORÂNDĂ s. v. arendă, datină, destin, fatalitate, fel, menire, noroc, obicei, predestinare, rânduială, soartă, tradiție, ursită, uz, uzanță, zodie.

PARTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte..., parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât..., cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri.... 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. Parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). ◊ Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte = a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu). 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. 1. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) bărbătească = (ființă de) sex masculin; totalitatea bărbaților. Parte(a) femeiască = (ființă de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ Parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.

PARTE s. v. destin, dotație, dotă, fatalitate, grupare, menire, moleculă, noroc, partidă, predestinare, rol, soartă, tabără, ursită, zestre, zodie.

A PĂLI¹ ~esc 1. tranz. 1) A atinge brusc și cu putere (intenționat sau din întâmplare); a lovi. ◊ A-l ~ norocul (pe cineva) a) a se bucura pe neașteptate de o favoare a sorții; b) a fi pus în situația de a face ceva contrar voinței sale. 2) fig. (despre sentimente, stări, gânduri etc.) A cuprinde brusc și în întregime; a pune stăpânire în chip năvalnic; a năvăli; a năboi; a copleși; a năpădi; a podidi. 2. intranz. 1) (despre surse de căldură) A emana radiații fierbinți, raspândind căldură foarte mare; a arde; a pârli; a pârjoli; a dogori; a frige. 2) (despre plante) v. A SE PĂLI. /<sl. paliti

părtinos, părtinoasă, adj. (înv. și reg.) 1. părtinitor. 2. (despre împrejurări, condiții, soartă) prielnic, favorabil.

PECETLUI, pecetluiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a aplica o pecete (1); a sigila; a autentifica, a confirma documente, scrisori etc. prin aplicarea unei peceți; p. ext. (înv. și pop.) a închide, a zăvorî uși, case etc. ♦ Fig. A stigmatiza, a dezonora. 2. Tranz. Fig. A consimți, a consolida; a definitiva, a confirma. ♦ A decide, a determina, a hotărî soarta, destinul etc. cuiva. 3. Refl. și intranz. Fig. A se fixa, a se întipări în minte, în memorie etc. 4. Tranz. A fixa, a înțepeni. – Din sl. pečatĩlĕti, magh. pecsételni.

PEDOLOGIE² s.f. 1. Știință despre copil. ♦ Curent în pedagogie care susține că soarta copilului ar fi determinată în mod fatal de ereditate și de mediul său social, conceput ca invariabil. 2. (Biol.) Studiul caracterelor somatice, determinate de factorii biologici, de ereditate etc. [Gen. -iei. / < fr. pédologie, cf. gr. pais – copil, logos – studiu].

PERIPEȚIE s.f. 1. Schimbare inopinată și accidentală a sorții în drama antică. ♦ Episod conținînd evenimente imprevizibile dintr-o operă literară. 2. Întîmplare sau serie de întîmplări neprevăzute, emoționante, care intervin în viața cuiva. [Gen. -iei. / < fr. péripétie, it. peripezia, cf. gr. peripeteia].

PIELE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici) un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nici o valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ Compus: pieile-roșii = nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ Piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.

PLACENTĂ s. (ANAT.) (reg.) casă, căiță, cămașă, curătoare, îmbrăcăminte, loc, locșor, locuț, lupșor, matcă, mitră, nadră, perdea, plod, prapur, soartă, strat, casa-copilului, mama-muierii, (prin Transilv.) sălaș.

PLATĂ, plăți, s. f. 1. Faptul de a plăti o sumă de bani datorată; achitare. ♦ Sistem, mod după care se plătește. 2. Sumă de bani dată cuiva pentru munca depusă, drept contravaloare a unui obiect cumpărat, a folosinței unui lucru etc. 3. Răsplată (morală) cu care cineva este recompensat pentru faptele sale bune; pedeapsă care se dă cuiva pentru fapte rele. ◊ Expr. A-și lua plata = a-și primi pedeapsa cuvenită. A se duce (sau a pleca, a merge etc.) în plata Domnului (sau a lui Dumnezeu) = a se duce (sau a pleca, a merge etc.) unde vrea, unde știe, unde-i place. A lăsa (pe cineva) în plata Domnului (sau a lui Dumnezeu) = a nu se mai ocupa de cineva, a lăsa în voia sorții, a lăsa în pace. – Din sl. plata.

PREARSITĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

PREDESTINA, predestinez, vb. I. Tranz. (Despre divinitate, destin) A hotărî dinainte soarta cuiva; a sorti, a meni, a ursi. – Din fr. prédestiner, lat. praedestinare.

PREDESTINA vb. I. tr. A hotărî dinainte soarta cuiva; a ursi, a sorti, a meni; a predetermina. [< fr. prédestiner, it. predestinare, lat. praedestinare].

PREDESTINARE s. 1. v. fatalism. 2. v. soartă.

PREDESTINARE ~ări f. 1) v. A PREDESTINA. 2) Putere supranaturală despre care se crede că determină dinainte desfășurarea evenimentelor; soartă; destin; ursită. 3) Concepție filozofică conform căreia soarta omului este hotărâtă dinainte de o forță supranaturală. /v. a predestina

PREDESTINARE s.f. 1. Acțiunea de a predestina; predestinație. 2. Concepție idealistă potrivit căreia fiecare om ar avea soarta lui, fixată dinainte de către o forță supranaturală. [< predestina].

PREDESTINARE, predestinări, s. f. Acțiunea de a predestina și rezultatul ei; ceea ce i-ar fi cuiva dinainte hotărât de divinitate, de soartă; ursită, destin, soartă, predestinație. ♦ Doctrină potrivit căreia fiecare om ar avea fixat de mai înainte destinul său de către divinitate. – V. predestina.

PREDESTINAT, -Ă, predestinați, -te, adj. A cărui soartă ar fi dinainte hotărâtă de divinitate; sortit, menit, ursit la un anumit destin. – V. predestina. Cf. fr. prédestiné.

PREDESTINAȚIE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

A PREDETERMINA predetermin tranz. (desfășurarea evenimentelor, viitorul, soarta etc.) A determina dinainte. /<fr. prédéterminer

PREDETERMINAȚIE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

PREURSIRE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

preursit, preursită, adj., s.f. (înv.). 1. (adj.) predestinat, ursit, sortit. 2. (s.f.) destin, ursită, soartă.

prodată s.f. (înv.) soartă, destin.

PROEDRU s.m. Nume dat fiecăruia dintre cei nouă cetățeni din Atena aleși prin tragere la sorți ca să prezideze adunările consiliului celor cinci sute și adunările populare. [Pron. pro-e-. / < gr. proedros, cf. pro – înainte, hedra – scaun].

proorismos s.n. sg. (înv.) soartă, destin.

PROORIZMOS s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

RÂDE, râd, vb. III. Intranz. 1. A-și manifesta veselia sau satisfacția printr-o mișcare caracteristică a feței și a gurii, scoțând în același timp sunete specifice, succesive și nearticulate. ◊ Expr. A râde (sau, rar a-și râde) în barbă (sau pe sub mustață) = a râde reținut, pe ascuns. (Rar) A râde galben = a râde fals, silit (prefăcându-se că se bucură). A râde (cuiva) în nas (sau în față, în obraz) = a sfida pe cineva; a-și bate joc de cineva care este de față. 2. A se distra; a se amuza, a face haz de ceva. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. „la”) A arăta cuiva simpatie, surâzându-i. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil, prielnic. 3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz, a se amuza pe socoteala cuiva sau a ceva; a lua în râs. ◊ Expr. Râd (sau ar râde) și câinii (sau și curcile, ciorile) de cineva, se zice despre cineva care s-a făcut de rușine, s-a compromis. ♦ A nu ține seama de ceva; a nesocoti, a desconsidera, a disprețui. – Lat. ridere.

A RÂDE râd intranz. 1) A-și exprima buna dispoziție prin râs. ~ cu poftă. ◊ ~ în barbă (sau pe sub mustață) a râde abia observat. ~ în pumni a râde pe ascuns. ~ cu hohote (sau cu lacrimi) a râde foarte tare. A-i ~ cuiva inima a simți o mare bucurie. A-i ~ cuiva norocul (sau soarta) a i se deschide cuiva o perspectivă luminoasă, promițătoare. 2) A-și bate joc (de cineva sau de ceva). ◊ ~ cuiva în nas (sau în față, în obraz) a sfida fățiș pe cineva. Râde hârb de oală spartă (sau râde ruptul de cârpit) se spune despre cineva, care critică pe altul pentru un cusur, pe care îl are el însuși. Râd și câinii (sau ciorile, curcile etc.) de cineva se spune despre cineva care a ajuns de râsul tuturor. ~ de cineva (sau de ceva) a lua în râs pe cineva (sau ceva). /<lat. ridere

RÂNDUIALĂ s. v. bir, categorie, clasă, dare, destin, dispoziție, fatalitate, grup, grupare, hotărâre, impozit, menire, noroc, ordin, poruncă, predestinare, soartă, ursită, zodie.

RECRUTARE s. (MIL.) 1. (înv. și pop.) sorți (pl.), (prin Transilv.) măsură, (Transilv. și Maram.) șorozaș, (Transilv.) număruș, (înv.) bărbunc, (înv.) recrutament, recrutație. (S-a prezentat la ~ și a fost repartizat la infanterie.) 2. încorporare, înrolare, (înv. și pop.) scriere, (Transilv. și Mold.) conscripție, (Transilv. și Maram.) șorozaș. (~ unui nou contingent.) 3. v. racolare.

A REZERVA rezerv tranz. 1) (locuri, bilete etc.) A lăsa în rezervă; a păstra; a reține. ◊ A-și ~ dreptul a păstra pentru sine dreptul de a... 2) fig. (despre soartă, providență etc.) A stabili dinainte; a hărăzi; a meni; a sorti; a ursi; a soroci; a predestina. /<fr. réserver

ROJDANIC s. 1. zodiac, zodiar, (pop.) carte de zodii. (~ este o carte ce pretinde că prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.) 2. horoscop, zodiac. (~ cuiva indică o viață plină de succese.)

RUTEA, rutele, s. f. (La jocuri) Tragere la sorți. (din tc. rüte)

SCRIE, scriu, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii. ◊ Expr. (Intranz.; în basme) De (sau pe) când scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri străvechi. ♦ Tranz. impers. A se afla scris, a fi scris. ◊ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe față (sau în obraz) = a se putea vedea pe fața cuiva starea lui sufletească, a se deduce ceva din expresia cuiva. ♦ Tranz. A acoperi ceva cu semne grafice sau, p. gener., cu orice fel de semne, de figuri. ♦ Tranz. A completa (un formular) cu textul necesar. ♦ Tranz. (Înv. și pop.) A însemna, a desena, a zugrăvi; a contura, a schița. ◊ Expr. (Refl.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semăna la chip cu cineva. ♦ A lăsa urme, a întipări, a imprima. ◊ Refl. Urmele pașilor se scriseseră pe zăpadă. 2. Intranz. și tranz. A-și exprima, a-și formula gândurile, ideile în scris; a compune, a redacta o operă (literară, științifică). ♦ Tranz. A relata, a descrie, a povesti ceva în scris. 3. A așterne pe hârtie un text, o scrisoare. ♦ Intranz. și tranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. ◊ Refl. recipr. Ne scriem din când în când. ♦ A înștiința, a comunica ceva în scris. 4. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra ceva în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidență. ♦ (Înv.) A inventaria; a catagrafia. ◊ Expr. (Pop.) A scrie ceva pe numele cuiva = a-i face cuiva acte de proprietate pentru... ♦ A trece ceva în contul cuiva, a pune în socoteală cuiva. 5. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) înscrie într-o organizație, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. 6. Tranz. (Pop.) A prescrie, a indica unui bolnav tratamentul necesar. ♦ Tranz. impers. A fi stabilit, rânduit (prin legi, regulamente). ◊ Expr. A(-i) fi scris cuiva (sau pentru cineva) = a(-i) fi rânduit cuiva de la naștere, a(-i) fi sortit, hărăzit (prin soartă). [Perf. s. scrisei, part. scris. – Var.: scri vb. IV] – Lat. scribere.

A SCRIE scriu 1. intranz. 1) A reprezenta grafic vorbirea. 2) A întreține corespondență. 3) A practica scrisul. 2. tranz. 1) (texte) A formula în scris. 2) A aduce la cunoștință în scris; a comunica pe cale grafică. 3) pop. A fixa în scris; a înscrie; a nota; a înregistra. ◊ A(-și) ~ ceva în frunte a ține bine minte; a memoriza bine. A-i fi scris (cuiva) a-i fi hărăzit de soartă; a-i fi sortit. A-i fi scris (cuiva) pe față a vedea pe fața cuiva starea lui sufletească. 4) pop. (medicamente sau tratamente) v. A PRESCRIE. /<lat. scribere

SCRIS², -Ă, scriși, -se, adj., subst. I. Adj. Care este însemnat, consemnat în scris, scriptic. II. Subst. (Pop.) 1. S. m. și f. Persoană predestinată să devină soțul sau soția cuiva. 2. S. f. art. Ursită, soartă, fatalitate. – V. scrie.

scrisa (persoană, soartă) s. f. art.

SCRISĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

SFÂRȘIT s. 1. v. terminare. 2. v. capăt. 3. v. încheiere. 4. încheiere, (înv.) istov. (După ~ul nunții.) 5. încetare, terminare, (înv. și reg.) spargere, spart. (După ~ul horei.) 6. (înv.) săvârșenie. (~ul zilei.) 7. final, urmă. (A venit abia la ~.) 8. deznodământ, soartă. (~ul bătăliei s-a decis.) 9. deznodământ, epilog, final, încheiere, (livr.) fine. (~ul acțiunii unui roman.) 10. coadă, fine. (Poanta e plasată la ~.) 11. consumare, epuizare, isprăvire, sfârșire, terminare. (~ul tuturor proviziilor.) 12. (fig.) apus. (A ajuns la ~ul vieții.) 13. v. moarte.

SITUAȚIE s. 1. caz, circumstanță, condiție, conjunctură, ipostază, împrejurare, postură, poziție, stare, (înv.) încunjurare, peristas, prilejire, stat, împrejurstare, (fig.) context. (În această ~ nu poate acționa.) 2. v. împrejurare. 3. v. dispoziție. 4. stare, (înv.) stepenă. (~ înfloritoare.) 5. soartă, stare. (Nu știe nimic de ~ lor.) 6. etapă, fază, punct, stadiu. (În ce ~ se află lucrările începute?) 7. (concr.) raport, referat, dare de seamă, (prin Transilv.) sămădaș, (înv.) doclad, otnoșenie, tacrir, (rusism înv.) predstavlenie. (A întocmit o ~ despre...) 8. condiție, poziție, stare, (înv. și pop.) obraz, (Transilv.) prindoare. (~ socială.) 9. v. rang. 10. loc, poziție. (Ocupă o ~ onorabilă în societate.) 11. poziție, (înv.) pusăciune. (O ~ de indiviat.) 12. rost, stare. (Avea acum și el o ~.) 13. v. avere.

SOARTĂ sorți f. 1) (în concepții mistice) Forță supranaturală despre care se crede că determina desfășurarea evenimentelor; ursită; fatalitate; destin. ~ vitregă. ~ crudă. 2) Concurs de împrejurări inevitabile. ◊ În voia ~ei la întâmplare. 3) Rezultat final al unei acțiuni; deznodământ. [G.-D. sorții] /<lat. sors,~tis

soartă s. f., g.-d. art. sorții; pl. sorți

SOARTĂ, sorți, s. f. 1. (În concepțiile mistice) Forță supranaturală despre care se crede că hotărăște irevocabil, fatal, toate acțiunile și întâmplările din viața oamenilor; destin, fatalitate, noroc, scrisă, ursită. 2. Totalitatea evenimentelor (accidentale sau nu) care compun viața (sau o parte a vieții) unei ființe (umane); condiție de viață. ♦ Evoluție, desfășurare (a unei acțiuni); deznodământ. – Lat. sors, -tis.

SOARTĂ s. v. placentă.

SOARTĂ s. 1. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, ursită, zodie, (livr.) fatum, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orândă, parte, rânduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.) 2. situație, stare. (Nu știe nimic de ~ lor.) 3. deznodământ, sfârșit. (~ bătăliei s-a decis.)

SOROC, soroace, s. n. (Pop.) 1. Termen fixat pentru săvârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații; interval de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se efectuează un lucru. ◊ Loc. adv. (Pe) la soroace = din când în când; la zile mari. ◊ Expr. A sfinți sorocul = a respecta cu strictețe un termen de plată. A i se împlini (cuiva sau la ceva) sorocul = a ajunge la sfârșitul existenței, a înceta să mai existe; p. ext. a muri. ♦ Dată la care se întâmplă ceva. ♦ Epocă a anului când se coace și se strânge recolta; (concr.) recolta culeasă în această epocă. ♦ Menstruație. 2. Dată, fixată în practica creștină, când se pomenesc morții; slujbă religioasă care se face cu acest prilej. 3. (Rar) Margine, limită. ♦ Loc determinat. 4. Rost, socoteală, orânduială. ♦ (Reg.) Ursită, soartă; prevestire. – Din sl. sŭrokŭ.

SOROC s. v. ceas, ciclu, clipă, clipită, dată, destin, epocă, extremitate, fatalitate, interval, limită, margine, menire, menstruație, minut, moment, noroc, oră, ordine, perioadă, period, predestinare, rată, răgaz, răstimp, regulă, rânduială, rost, scadență, secundă, soartă, socoteală, spațiu, termen, timp, ursită, vreme, zi, zodie.

SOROC ~oace n. 1) Dată fixată pentru efectuarea unui lucru, a unei acțiuni sau pentru achitarea unei datorii; termen. 2) (în practica religioasă) Zi fixată dinainte, în care are loc pomenirea morților. 3) Interval de timp; răstimp. 4) (în superstiții și în creații folclorice) Forță supranaturală care se crede că determină dinainte desfășurarea evenimentelor; soartă; destin; ursită; fatalitate. /<sl. suroku

soroceală, soroceli, s.f. (reg.) 1. citație. 2. soroc, termen. 3. (înv.) soartă, destin, ursită.

SOROCIRE s. v. dată, destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, termen, timp, ursită, vreme, zi, zodie.

A SORTI ~esc tranz. (în superstiții și în creația folclorică) A hotărî dinainte, prestabilind mersul lucrurilor; a soroci; a ursi; a hărăzi; a predestina; a meni. /Din soartă

SORTI, sortesc, vb. IV. Tranz. (În superstiții) A hotărî, a determina soarta cuiva; a ursi, a meni, a predestina. – Din soartă.

sortitură, sortituri, s.f. (înv.) desemnare, hotărâre prin tragere la sorți; sortire.

SORȚ ~i m. mai ales la pl. Mod de alegere, realizat prin aruncarea zarurilor, prin tragerea unor bilete etc. astfel, încât rolul decisiv revine întâmplării. * A trage la ~i a hotărî ceva prin sorți. (A avea) ~i de izbândă (a avea) posibilități de reușită. /Din sorți pl. de la soartă

SORȚ, sorți, s. m. (De obicei la pl.) Sistem de alegere, de desemnare, de repartiție prin aruncarea unor zaruri, prin tragerea unor bilete etc., care lasă să decidă întâmplarea, dând șanse egale tuturor participanților; zar sau bilet folosit la această operație. ◊ Expr. A trage la sorți = a) a hotărî, prin sorți, o împărțeală, un câștig etc.; a participa, ca parte interesată, la o alegere prin sorți; b) (În vechiul sistem de recrutare) a recruta pentru îndeplinirea serviciului militar prin sistemul sorților. A cădea (sau a ieși) la sorți = a fi ales sau desemnat prin sorți. A se alege sorții = a se ajunge la un rezultat, a se clarifica o situație. Sorți de izbândă = posibilități de reușită; șansă. – Refăcut din sorți (pl. lui soartă).

SORȚAR, sorțari, s. m. Tânăr care (potrivit unui vechi sistem de recrutare) trăgea la sorți pentru a fi repartizat la o anumită armă. – Sorț + suf. -ar.

sorțaș, sorțași, s.m. (înv. și pop.) 1. persoană care a ieșit la sorți. 2. tânăr care era desemnat prin sorți să presteze serviciul militar; sorțar.

sorți s. m. pl.

SORȚI s. pl. v. șansă.

sorți vb. IV (înv.) a trage la sorți.

SORȚI s. pl. v. recrutare.

STARE s. 1. v. situație. 2. v. dispoziție. 3. situație, soartă. (Nu știe nimic de ~ lor.) 4. situație, (înv.) stepenă. (~ înfloritoare.) 5. v. condiție. 6. condiție, rang, teapă, treaptă, (pop.) mână, seamă. (Sunt de aceeași ~.) 7. v. ierarhie. 8. rost, situație. (Avea și el acum o ~.) 9. v. posibilitate. 10. avere, avut, avuție, bogăție, bun, mijloace (pl.), situație, (înv. și reg.) bogătate, prilej, prindere, (reg.) blagă, prinsoare, (prin Transilv.) apucătură, (Transilv.) iosag, (Olt., Ban. și Transilv.) vlagă, (înv.) bucate (pl.), periusie, (fam.) parale (pl.), (fig.) cheag, seu. (Are ceva ~; om cu ~.)

STĂPÂN ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană căreia îi aparține un bun material. ~ul mașinii. ◊ A se face ~ pe ceva a pune stăpânire pe ceva. 2) (în antichitate) Proprietar de sclavi. 3) Persoană în serviciul căreia se află angajat cineva. ◊ A intra (sau a se băga) la ~ a se angaja slugă. (A fi) fără ~ a) (a fi) independent în acțiunile sale; b) (a fi) fără supraveghere. 4) fig. Persoană cu puteri depline. ◊ A fi ~ pe situație a se orienta bine într-o situație, ocupând o poziție dominantă. A fi ~ pe materie a poseda un obiect. A fi ~ pe sine a fi în stare să-și stăpânească sentimentele, pornirile; a-și ține firea. A fi ~ pe soarta (sau pe viața) sa a dispune de propria persoană. 5) pop. Persoană care administrează o gospodărie (privată sau publică); gospodar. ◊ ~ul casei a) capul familiei; b) gazdă (luată în raport cu oaspeții). /<sl. stopanu

STĂPÂN, -Ă, stăpâni, -e, s. m. și f. 1. Persoană în a cărei proprietate se găsește un bun material, considerată în raport cu acesta; persoană în a cărei proprietate se găsea un sclav, considerată în raport cu acesta; proprietar. 2. Persoană în serviciul căreia se găsește angajat cineva, considerată în raport cu acesta; spec. patron. ◊ Expr. A intra la stăpân = a se angaja slugă (la cineva). (A fi) fără stăpân = a) (a fi) liber, de capul său; (a acționa) după bunul plac; b) (a fi) fără rost, fără căpătâi. 3. Persoană sub a cărei putere, autoritate, dominație se găsește cineva sau ceva, considerată în raport cu persoana sau cu lucrul respectiv; (în legătură cu țări, popoare etc.) suveran, domnitor. ◊ Expr. A fi stăpân pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). A fi stăpân pe sine = a avea tăria de a-și înfrâna pornirile și pasiunile; a nu-și pierde cumpătul, a se stăpâni. A fi stăpân pe soarta (sau pe viața etc.) sa = a dispune de sine, a-și făuri singur soarta. 4. Gazdă (în raport cu oaspeții ei). – Et. nec. Cf. sl. stopanŭ.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steauă s. f.] – Lat. stella.

STEA stele f. 1) Corp ceresc, cu lumină proprie, care poate fi văzut noaptea sub forma unui punct luminos; astru. ◊ ~ua dimineții luceafărul de dimineață. ~ cu coadă cometă. A vedea stele verzi se spune când cineva a fost lovit (sau s-a lovit) foarte tare. A crede în ~ua sa a) a crede în menirea, în vocația sa; b) a fi optimist. ~ călăuzitoare concepție care îndrumează o activitate. Vai de ~ua mea (a ta, a lui etc.) vai de mine (de tine, de el etc.). A se naște sub o ~ norocoasă (sau rea) a avea o soartă bună (sau rea). A sta cu dinții la stele a nu avea ce mânca. 2) Obiect sau desen având formă asemănătoare cu acest corp ceresc. ~ cu cinci colțuri. ◊ A umbla cu ~ua a umbla cu colinda, purtând un obiect în formă de stea, împodobit cu hârtie de diferite culori. ~-de-mare animal marin având cinci brațe radiare; asterie. ~ua-pământului ciupercă de pământ, de culoare brună, la baza căreia se află mai multe fâșii dispuse radiar. 3) fig. Artist vestit (în special de cinema); vedetă. 4) Pată albă pe fruntea unor animale (mai ales a cailor); țintă. ◊ A fi cu ~ în frunte a se crede superior altora. 5) la pl. Pete rotunde de grăsime sau unsoare pe suprafața unui lichid. [Art. steaua; G.-D. stelei; Monosilabic] /<lat. stella

STEA s. v. cornaci, destin, divă, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, star, ursită, vedetă, zodie.

STOICISM s.n. 1. Curent filozofic creat de Zenon în sec. IV î.e.n. în Grecia antică, care conținea elemente materialiste în concepția despre natură și în teoria cunoașterii, dar care în domeniul eticii se menținea pe poziții idealiste, propovăduind supunerea față de soartă și considerînd drept condiție a fericirii eliberarea de pasiuni și liniștea spiritului. 2. Tărie, fermitate sufletească în fața greutăților vieții. [Pron. sto-i-. / cf. fr. stoïcisme].

streșă s.f. (reg.) 1. noroc, fericire. 2. destin, soartă.

STRIȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, șansă, ursită, zodie.

SUVERAN¹ ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) (în unele state; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al unui stat; monarh; rigă; rege; împărat. 2) fig. Persoană care dispune liber de soarta sa, de acțiunile și de faptele sale. /<fr. souverain

SUVERAN, -Ă, suverani -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care este deasupra tuturor, cu o mare autoritate, care are autoritatea supremă. ♦ Fig. Absolut, fără margini; total, suprem. ♦ (Despre state, popoare) Care se bucură de suveranitate. 2. S. m. și f. Conducător al unui stat monarhic; monarh. ♦ Fig. Persoană sau colectivitate liberă să dispună de soarta sa, de actele sale. – Din fr. souverain.

SUVERAN, -Ă adj. Suprem, absolut, care este în cel mai înalt grad. ♦ Care se află deasupra tuturor, cu o mare autoritate; care deține autoritatea supremă. // s.m. și f. Monarh, rege, împărat. ♦ (Fig.) Cel care poate dispune liber de soarta și de acțiunile sale. [Cf. fr. souverain, lat. t. suveranus].

SUVERANITATE s. f. Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independență; putere supremă. ◊ Suveranitate națională = independența unui stat față de alte state. Suveranitate de stat = supremație a puterii de stat în interiorul țării și independență față de puterea altor state. – Din fr. souveraineté.

ȘANSĂ s.f. Posibilitate de reușită; noroc. ♦ (La pl.) Sorți. [< fr. chance, cf. lat. pop. cadentia].

ȘANSĂ, șanse, s. f. Circumstanță favorabilă, posibilitate de reușită, de succes; noroc. ♦ (La pl.) sorți. – Din fr. chance.

ȘANSĂ s. 1. v. noroc. 2. posibilitate, sorți (pl.). (Are ~e de reușită?)

TRAGERE, trageri, s. f. Acțiunea de a (se) trage și rezultatul ei. 1. (Pop.) Atracție, îndemn, înclinare. ◊ Expr. Tragere de inimă = zel, râvnă, ardoare. 2. Scoatere, extragere. ◊ Tragere la sorți = hotărâre prin sorți a unei împărțeli, a unui câștig; participare ca parte interesată la o alegere prin sorți. 3. Prelucrare a unui material ductil prin întindere și subțiere, prin care se obțin bare, țevi, sârmă etc. 4. Descărcare a unei arme (în cadrul procesului de instruire militară); împușcare; tir. ◊ Tragere la țintă = atingere a unei ținte cu un proiectil. Unghi de tragere = unghi pe care îl formează axa țevii unei arme de foc cu proiecția ei pe suprafața orizontală a terenului, când obiectivul asupra căruia se trage este în același plan orizontal cu gura țevii. – V. trage.

TRAGERE ~i f. 1) v. A TRAGE și A SE TRAGE. ◊ (Cu) ~ de inimă (cu) râvnă; (cu) stăruință. ~ la sorți rezolvare a unei chestiuni prin sorți. 2) Exercițiu realizat cu armele de foc (în cadrul instruirii militare). ◊ ~ la țintă lansare a unui proiectil într-un punct luat ca țintă. /v. a trage

TRIȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

UNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care este numai unul; singur de felul său. ~cul exemplar. 2) Care se impune prin calități neobișnuite; caracterizat prin originalitate deosebită; excepțional. Soartă ~că. 3) Care este același pentru mai multe situații. Principiu ~. Soluție ~că. 4) Care formează o unitate indisolubilă. Mișcare ~că. Front ~. /<lat. unicus, fr. unique

URSĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

URSEALĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

A URSI ~esc tranz. (în superstiții și în creația folclorică) A hotărî dinainte, prestabilind mersul lucrurilor (soarta, viața unei ființe); a sorti; a meni; a hărăzi; a predestina; a soroci. /<ngr. oríso

URSI, ursesc, vb. IV. Tranz. (În credințele și basmele populare) A hotărî dinainte soarta unei ființe sau a unui lucru; a meni, a predestina. ♦ A face cuiva farmece, vrăji. – Din ngr. oríso (viit. lui orízo).

URSIT, -Ă, ursiți, -te, adj., s. f. (În credințele și basmele populare) 1. Adj. (Despre viața, soarta etc. cuiva) Care a fost stabilit de mai înainte; menit, predestinat. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soț (sau soție) cuiva; ursitor (1). 2. S. f. Destin, soartă; fatalitate. 3. S. f. Ursitoare, v. ursitor (2). – V. ursi.

URSITĂ s. v. soartă.

URSITĂ ~e f. 1) (în concepțiile mistice) Forță supranaturală care se crede că predetermină desfășurarea evenimentelor; soartă; destin; fatalitate. ◊ A face cuiva de ~ a face vrăji de dragoste. 2) v. URSITOARE. [G.-D. ursitei] /v. a ursi

URSITOARE ~ f. (în superstiții) Ființă imaginară, despre care se crede că poate hotărî soarta omului la naștere. [G.-D. ursitoarei] /a ursi + suf. ~toare

URSITOARE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

URSITOR ~oare (~ori, ~oare) (în superstiții) Care ursește; care hotărăște soarta cuiva sau a ceva dinainte. /a ursi + suf. ~tor

URSITOR, -OARE, ursitori, -oare, adj., s. f. (În credințele și basmele populare). 1. Adj. Care ursește. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soț (sau soție) cuiva; ursit (1). 2. S. f. Ființă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului la naștere; ursită (3). 3. S. f. (Înv.) Soartă, destin; fatalitate. – Ursi + suf. -tor.

VARGĂ vergi f. 1) ramură lungă, subțire și flexibilă, curățată de ramificațiile laterale și de frunze; nuia; jordie. ◊ A tremura ca ~a a tremura foarte tare ( de frig, de spaimă etc.). ~a-ciobanului plantă erbacee perenă, cu tulpină și ramuri ghimpoase, cu flori liliachii, dispuse în capitule. ~de-aur plantă erbacee perenă, cu flori galbene, în formă de ciorchini. 2) înv. Nuia cu care se aplicau pedepse corporale. ◊ ~a (sau biciul) lui Dumnezeu se spune despre un om foarte crud, rău. A-i duce cuiva vergile a se îngrijora de soarta cuiva. 3) Lovitură aplicată cu o astfel de nuia. 4) înv. Unealtă cu care se încărca pușca sau se curăța țeava ei; arbiu. 5) Bețișor subțire și flexibil (din lemn, metal, os etc.) având diferite întrebuințări; baghetă. [G.-D. vergii] /<lat. virga

A VĂDUVI ~esc 1. tranz. (persoane) 1) A face să rămână văduv (sau văduvă). 2) fig. A lipsi de îngrijire; a lăsa în voia soartei. 2. intranz. 1) A rămâne văduv (sau văduvă). 2) A fi văduv. /Din văduv

VRAIȘTE adj. invar. și adverbial 1) Care este în mare dezordine; lăsat în voia soartei. 2) (despre uși, ferestre) Care este larg deschis. [Sil. vra-iș- și vraiș-] /Orig. nec.

VRAIȘTE s. f. Dezordine, neorânduială, harababură. ♦ (Adjectival) Care se află în dezordine, în neorânduială; fără stăpân, în voia sorții; (despre uși, ferestre) larg deschis; în lături. ◊ (Adverbial) Lucruri aruncate vraiște. [Pr.: vra-iș-] – Et. nec.

WALKIRIE, walkirii, s. f. (În mitologia scandinavă) Zeiță care hotăra soarta războaielor și a celor care trebuia să moară în ele. – Din fr. Walkyrie.

WALKIRIE ~i f. (în mitologia scandinavă) Zeiță care hotăra soarta bătăliilor și moartea unora dintre combatanți. [G.-D. walkiriei; Sil. -ri-e] /< germ. Walkyrie, fr. walkyrie

WALKIRIE s.f. (În mitologia scandinavă) Nume dat fiicelor lui Wotan, fecioare războinice și foarte frumoase, care hotărau soarta bătăliilor, cauzînd moartea unora sau a altora dintre combatanți, potrivit voinței zeilor. [Gen. -iei / scris și valkirie, var. valchiră s.f. / < germ. Walkyrie].

A ZÂMBI ~esc intranz. 1) A schița un zâmbet (pentru a exprima un sentiment de bucurie, de satisfacție etc.); a surâde. 2) fig. A avea un aspect agreabil. Soarele îi ~ește. 3) fig. A prevesti o perspectivă ispititoare; a surâde. Soarta îi ~ a doua oară. /<sl. zonbu, bulg. zăbja se

ZODIAC s. 1. zodie, semn zodiacal. (Există 12 ~e.) 2. horoscop, rojdanic. (~ul cuiva indică o viață plină de succese.) 3. rojdanic, zodiar, (pop.) carte de zodii. (~ul este o carte ce prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.)

ZODIAR s. rojdanic, zodiac, (pop.) carte de zodii. (~ul este o carte ce prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.)

ZODIE s. 1. zodiac, semn zodiacal. (Există 12 ~ii.) 2. constelație, semn. (Cele 12 ~ii ale zodiacului.) 3. zodia racului = (pop.) zodia cancerului. 4. (înv. și pop.) planetă. (În ce ~ te-ai născut?) 5. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită. (Așa i-a fost ~.)

ZODIE ~i f. 1) Constelație a zodiacului. 2) Constelație ce corespunde lunii de naștere a unei persoane și care, conform superstițiilor, are o anumită influență asupra destinului acestuia. 3) fig. Forță supranaturală despre care se crede că determină dinainte derularea evenimentelor; destin; soartă; ursită. [G.-D. zodiei; Sil. -di-e] /<ngr. zódión

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului (1); p. gener. constelație, planetă. ♦ Interval de timp determinat când Soarele se află într-un astfel de sector. 2. Constelație corespunzând unei anumite luni a anului în care se naște cineva și având, după unele credințe, o influență (bună sau rea) asupra destinului acestuia; interval de timp corespunzător; p. ext. destin, ursită. ◊ Expr. (Glumeț) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A sa naște în zodia rațelor = a fi mereu însetat. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice cuiva soarta, viitorul după poziția stelelor. 3. (Rar) Ursitoare. – Din ngr. zódhion.

ZODIER, zodieri, s. m. (Pop.) Cititor în stele care prezice soarta cuiva interpretând zodia în care acesta s-a născut; astrolog. [Pr.: -di-er] – Zodie + suf. -ar.