MANDOLINATĂ, mandolinate, s. f. Serenadă cântată cu acompaniament de mandolină. – Din it. mandolinata.

serenadă s. f., g.-d. art. serenadei; pl. serenade

SERENADĂ ~e f. 1) Cântec interpretat noaptea sub ferestrele unei persoane în semn de omagiu sau de dragoste. 2) Compoziție muzicală cu caracter liric. [G.-D. serenadei] /<fr. sérenade, germ. Screnade, it. serenata

CASAȚIUNE¹ s.f. Piesă instrumentală asemănătoare serenadei, care se deschide cu un marș. [< germ. Kassation, it. cassazione].

nobet, nobeturi, s.n. (înv.) 1. paradă cu muzică militară, seara, la curtea domnească; serenadă executată de muzica militară turcească. 2. schimbare. 3. obicei, rânduieli.

MANDOLINATĂ s.f. Serenadă sau canțonetă cîntată cu acompaniament de mandolină. [< it. mandolinata].

chindie (chindii), s. f. – Timp al zilei către apusul Soarelui, asfințit. – 2. Turn, foișor. – 3. Serenadă sau concert nocturn dat de muzicanții palatului în timpul cinei domnitorului. – 4. Dans tipic. – Mr. chindie. Tc. ikindi (Șeineanu, II, 113; Meyer 158; Lokotsch 901; Ronzevalle 41); cf. ngr. κεντί, alb. itšindi, sb. ikindija. Sensul 2 prin circumstanța de a se da din turn, pe înserat, semnalul de închidere a porților.

SERENADĂ s.f. Concert de muzică vocală sau instrumentală cu caracter romantic care se execută seara sau noaptea sub fereastra cuiva în semn de omagiu sau de dragoste; compoziție muzicală pentru acest gen de concert. [Var. serenată s.f. / < fr. sérénade, cf. it., sp. serenata < lat. serenus – senin, germ. Serenade].

SERENATĂ s.f. v. serenadă.

CASAȚIUNE¹ s. f. compoziție pentru orchestră sau formație de cameră asemănătoare serenadei, care se deschide cu un marș, în aer liber. (< germ. Kassation, it. cassazione)

DIVERTISMENT s. n. 1. recreare plăcută și amuzantă; distracție. 2. episod distractiv, compus din dansuri și arii, în teatrul din sec. XVII-XVIII; mică piesă scrisă pentru teatrul de societate. 3. (muz.) suită de piese instrumentale cu caracter diferit, asemănătoare cu partita, serenada etc. ◊ piesă cu caracter zglobiu, fantezist, capricios, amuzant. ◊ secțiune a fugii constând dintr-o alternare liberă a expozițiilor și interludiilor. 4. concert de estradă cu conținut variat. 5. suită de diferite dansuri. (< fr. divertissement)

MANDOLINATĂ s. f. serenadă executată cu acompaniament de mandolină. (< it. mandolinata)

SERENADĂ s. f. 1. concert de muzică vocală sau instrumentală cu caracter romantic, care se execută noaptea, în aer liber, sub fereastra cuiva, în semn de omagiu sau de dragoste. 2. piesă muzicală vocală sau instrumentală de formă liberă. (< fr. sérénade, germ. Serenade, it., sp. serenata)

BRENTANO, Clemens (1778-1842), poet și povestitor german. A făcut parte din cercul romantic de la Heidelberg. Împreună cu A. von Armin a cules cîntece populare („Cornul fermecat al băiatului”). Versuri („Serenadă”, „Cîntec de leagăn”), proză („Gockel, Hinkel și Gackelnka”, „Istoria viteazului Kasperl și a frumoasei Annerl”).

aubade (cuv. fr. [obad]; < aube „zori”; echiv. sp. alborada*). Inițial, cântec de trubaduri* despre despărțirea îndrăgostiților în zori (v. alba). În sec. 17-18, muzică executată dimineața, eventual sub ferestrele unui personaj de vază sau la ceremonia sculării lui. E opusul serenadei*. Ulterior, unii compozitori (Bizet, Lalo, Rimsky-Korsakov, Enescu) au început să aplice termenul de a. unor piese cu caracter idilic dar fără o funcție anume.

casațiune (< it. cassazione „despărțire, plecare”; germ. veche Gassatim „demonstrație pe stradă”; fr. cassation), (în sec. 18) piesă muzicală, simplu orchestrată*, care se cânta întotdeauna în aer liber, cu prilejul ceremoniilor nupțiale, sau cu ocazia alegerilor de deputați. C. era alcătuită din mai multe părți, asemeni suitei* clasice. Ca structură muzicală, c. se apropie de divertisment (1) și serenadă* fără a se diferenția substanțial de acestea. Scriitura c. este simplă, restrânsă ca polif. Cele 7-8 mișcări (3) pe care le conține încep și se termină cu un marș* al cărui caracter este subliniat de tobe. Printre compozițiile astfel numite, se numără Cassatio de Karl Ditters von Dittersdorf (2 corni, vl., vla., vcl., 1769), o alta de Haydn (2 corni, s vl., vcl.) și două lucrări numite Cassatio de Mozart (K.V. 63, pentru 2 vl., 2 vla., vcl., 2 ob., 2 corni și K.V. 99 pentru 2 vl., vla., 2 ob., 2 corni), ambele având 7 mișcări încheiate cu un marș.

chitară I V. kithara. II. 1. (it. chitarra; sp. guitarra; fr. guitare; germ. Gitarre; engl. guitar). Instrument cordofon acționat prin ciupire. Denumirea derivă de la termenul arab qîtar care l-a preluat pe cel gr. χιθάρα, kithara*. Apare în sec. 13 în Peninsula Iberică. Corpul, inițial de forma lautei*, mai târziu de forma cifrei 8, era plat, cu eclise înguste. Fața, prevăzută cu orificiu de vibrație, avea tastieră* lată, împărțită prin bare (I, 2) metalice marcând intervalul de semiton*. În ev. med., c. are denumirea de quinterna (lat.) sau chiterna (it.). În zilele noastre cele 6 coarde simple sunt acordate în Mi La re sol si mi¹. Partida (2) se notează în cheie* sol, cu o octavă* mai sus decât sunetul real. Apăsarea mai multor coarde la același nivel (barré*) și formarea flajeolatelor* între sunetele armonice 2-6 sunt realizabile. Utilizată ca instr. solistic sau de acomp. în muzica pop., distractivă, de dans etc., c. și-a câștigat locul în partiturile de operă (Rossini, Bărbierul din Sevilla; Verdi, Falstaff, Otello etc.) și de muzică simf. (Mahler, Simf. nr. 7; Schönberg, Serenade etc.). 2. În comparație cu c. (1), chitarrina (it.) are un format mai mic, este acordată o terță* mai sus. 3. C. cvintbas are acordajul o cvintă mai jos decât c. (1). 4. Chitarrino (it.) este un instr. pop. de dimensiune mică. 5. Chitarra battente (it.), cu eclise largi, cu 5 coarde triple este acționată cu ajutorul unui plectru*. 6. C. rusească are 7 coarde acordate Re Sol Si re sol si re¹. 7. C. havaiană este acționată prin alunecarea pe coarde a degetului prevăzut cu un inel metalic. 8. C. electrică (cu sau fără cutie de rezonanță*) este instr. cordofon, al cărui sunet este intensificat cu ajutorul amplificatorului electric. Știma* acestor instr. poate fi notată și printr-un fel de tabulatură* (simboluri de litere, cifre, linii și puncte). Sin.: ghitară.

CALDARA, Antonio (1670-1736), compozitor italian. Reprezentant al barocului. Opere, serenade, piese pentru voce, pentru pian, oratorii, mise.

divertisment (it. divertismento; fr. divertissement) 1. Compoziție (I) instrumentală în genul unei suite*, alcătuită din piese de obicei scurte, având adesea mișcări [tempo (2)-uri] de dans*. D. a apărut în a doua jumătate a sec. 18, ca înlocuitor al partitei*. D. a constituit un gen preferat al manifestărilor în aer liber, mai ales la Viena (Haydn a compus 66 d., Mozart 21), fiind o muzică recreativă. Genuri înrudite cu d.: serenada*, casațiunea*. Sin. (actual): potpouriu*. 2. Titlu atribuit de compozitorii contemporani anumitor lucrări de ținută gravă, dar cu o formă liberă (ex. Bartók, Divertimento; Capoianu, D. pentru orch. de coarde și două cl.). 3. Interludiu (3); sin.: episod. 4. Denumire utilizată de unii autori pentru întreaga parte de dezvoltare* a fugii*. Începe după încheierea expoziției*, având o extensiune aproximativ de două ori mai mare decât aceasta. Constă din expuneri ale temei* în diferite tonalități (2), legate între ele prin episoade de dimensiuni variabile.

serenadă, serenade s. f. (intl.) 1. rechizitoriu. 2. pledoaria avocatului poporului.

mandolinata, serenadă* italiană în care mandolina* acompaniază vocea (1) solistă.

serenadă (< it. serenata; fr. sérénade; engl. serenade; germ. Nachmusik/Ständchen), piesă vocală sau instrumentală care nu presupune o formă fixă, de factură vioaie, populară, îndeplinind o funcție de divertisment, destinată inițial execuției nocturne în aer liber, în scopul omagierii uneia sau mai multor persoane. I. 1. S. vocală, cu accentuat caracter pop., ce nu comportă o formă prestabilită. Cultivată cu predilecție de trubaduri*, Minnesängeri*, hidalgos, care o cântau acompaniindu-se de instr. cu coarde ciupite; a fost inclusă în operă* (ex.: Mozart, Don Giovanni; Paisiello, Bărbierul din Sevilla; Rossini, opera omonimă; Wagner, Maeștrii cântăreți din Nürnberg). 2. S. instrumentală ce se dezvoltă în sec. 18, ca lucrare cu caracter de divertisment, fiind alcătuită dintr-un număr variabil de piese (asemănătoare, prin aceasta, cu divertismentul* și cu suita*). Influența formei de sonată* este pusă în evidență de caracterul dezvoltator al unora dintre părțile s. Deși componența ciclului* nu este dictată de legi riguroase, se impun, cu timpul, două mișcări: marșul* (situat la începutul sau la sfârșitul ciclului) și Menuetul* (plasat între două mișcări allegro sau între un allegro și un andante). (Ex. Mozart, Eine klaine Nachmusik, K.V. 525; Haffner Serenade, K.V. 250; Beethoven, S. pentru trio de coarde, op. 11, S. pentru fl., vl. și violă, op. 25; Ceaikovski, S. pentru orch. de coarde; Reger, S. pentru orch.; Schönberg, S. pentru bas și 7 instr., op. 24; Stravinski, S. pentru pian). II. Lucrare muzical-dramatică cultivată în sec. 17 și 18, de dimensiuni reduse fără a necesita un aparat scenic, bazată pe subiecte pastorale, liturgice sau antice. (Ex. Händel, Acis, Galatea și Polifemo.)

verism (< it. verismo „realism”), școală italiană de operă*, de la sfârșitul sec. 19, al cărei corespondent în literatură a fost realismul, reprezentat de Balzac și Stendhal, apoi de Flaubert, Zola, Maupassant – mai ales în forma sa naturalistă, precum și pozitivismul lui Auguste Comte și determinismul lui Hippolyte Taine în filozofie. Tendința și doctrina v. era înlocuirea libretelor* idealiste cu subiecte inspirate din realitatea vieții cotidiene. Ele erau întemeiate pe observație și analiză, pe veridicitate, pe înlăturarea diferențelor dintre frumos și urât, bine și rău. Liniștea și seninătatea acțiunii din operele clasice au fost înlocuite în opera veristă cu dramatismul și disperarea. Ariile* de coloratură* sau recitativele* lirice au căpătat o tentă melodramatică de un naturalism pronunțat. Înainte ca Mascagni să scrie Cavaleria rusticana (1890) și Leoncavallo Paiațe (1892) – prima redând scene din viața țărănească, a doua, scene din viața circului, Verdi prefigura v. în opere ca Rigoletto, Trubadurul, Othello, Falstaff, mai ales prin tensiunea dramatică și conflictele dintre personaje, descrise fără rețineri. Opera care a stârnit cele mai mari controverse din pricina „naturalismului” său exacerbat a fost Louise (1900) de Gustave Charpentier. Opera a fost comparată cu o „parodie a operei clasice”. Elementele ei muzicale se transformă în adevărate simulacre a ceea ce însemna rafinament și poezie; „vechea serenadă a tenorului din culise este înlocuită cu lamentația unui cântăreț în curtea hotelului, baletul tradițional prin dans, în locul muzicii de lux, miorlăituri, în fine, această operă realistă este de o mare tristețe, aceea pe care o încerci în fața unei copii prea exacte a unor scene penibile din viață”. De un v. „mai liric” sunt și unele dintre operele lui Puccini: Boema, Tosca, Cio-Cio-San. O apropiere s-ar putea face și între v. propriu-zis și maniera în care Berg, de ex., și-a construit operele Wozzeck și Lulu, intensificând paroxistic stările sufletești ale personajelor. V. italian i-a influențat și pe compozitorii școlilor naționale (Smetana, Janácek, Musorgski) sau pe unii compozitori români (Drăgoi, Negrea).

vieneză, școală ~ A. În sec. 18, compozitorii vienezi G. Chr. Wagenseil, M.G. Monn, K. Ditters von Dittersdorf, Fr.A. Hoffmeister ș.a. contribuie la edificarea bazelor clasicismului* muzical pe multiple planuri: a) dezvoltarea muzicii instr. și orch.; b) substituirea – în muzica orch. – a scriiturii contrapunctice* de tip baroc* prin monodia acompaniată; c) conturarea formei de sonată* simultan în muzica de cameră* și în lucrările de orch.; d) alcătuirea ciclului (I, 2) simf. cvadripartit; e) prefigurarea speciei cvartetului (2) de coarde în lucrările intitulate Divertimenti, Kassation, Serenade; f) evoluția scriiturii vocale de la normele contrapunctului palestrian la concepția preponderent omofonă* clasică (v. sinfonie, sonată). B. În a doua jumătate a sec. 18 și prima parte a sec. 19, Viena este centrul desfășurării etapei clasice a muzicii culte europ., etapă cunoscută sub denumirea de clasicism vienez. Compozitorii v. sunt Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven. Muzica lor se caracterizează printr-un înalt grad de organizare a fiecărui element al discursului sonor, cu respectarea cerințelor estetice transmise prin tradiție, ceea ce conferă un echilibru ales lucrărilor lor. Funcționalismul* tonal guvernează cu severitate atât legile armoniei (III, 1) cât și desfășurările melodice. Sintaxele (1) muzicale cultivate cu predilecție sunt omofonia și monodia* acompaniată. Criteriul tonal se află și la baza alcătuirii formelor*, a delimitării secțiunilor acestora, construcțiile muzicale clasice sprijinindu-se pe două tipuri de structuri: a) structuri constante tonal (teme) și b) structuri instabile tonal (secțiuni de tranziție, procese dezvoltatoare). În această perioadă se cristalizează următoarele forme: forma de lied* (cu variantele menuet* sau scherzo*), forma de rondo* și forma de sonată. Aceasta din urmă este construcția cea mai specifică clasicismului muzical, prezentă atât în muzica de cameră* cât și în muzica pentru orch. și contaminând structurile formale menționate anterior. Compozitorii clasici fixează tiparul simfoniei, al cvartetului (2) de coarde, al sonatei instr. precum și tiparul clasic al concertului* instr. V. reprezintă un moment de culme în istoria muzicii europ. C. („Noua școală vieneză”) Grupul celor trei compozitori – Arnold Schönberg, Alban Berg și Anton Webern – care activează la Viena în prima jumătate a sec. 20 și ale căror realizări în domeniul esteticii muzicale și al organizării limbajului muzical au avut o influență deosebită asupra gândirii muzicale a sec. nostru. Principiile și tehnicile de compoziție (2) datorate noii ș.v. sunt următoarele: 1) expresionismul* muzical; 2) dodecafonismul*; 3) serialismul*; punctualismul*; 4) tehnica vocală intitulată Sprechgesang*. Prin creația ca și prin lucrările lor teoretice, Schönberg, Berg și Webern introduc în circuitul ideilor muzicologice două judecăți fundamentale: 1. teoria tonalității (1) reprezintă o perioadă istorică delimitată în evoluția muzicii culte europ. și 2) abolirea unui sistem de organizare a materialului sonor trebuie să fie succedată de instituirea unui alt ansamblu de legi de organizare a vocabularului și a formelor muzicale.

MADERNA, Bruno (1920-1973), compozitor și dirijor italian. Activitate pedagogică și dirijorală intensă. A înființat, împreună cu Luciano Berio, Studioul de fonologie a Radioteleviziunii Italiene de la Milano (1954). Rol esențial în renașterea avangardei italiene. Lucrări în majoritatea genurilor („Hyperion”, „Serenada per lustrum”, „Musica sue dimensioni”, „Continuo”, „Studii pentru <Procesul> lui Kafka”).

MacDONALD [məkdɔnəld], Jeanette (1901-1965), actriță și cântăreață americană. Roluri în comedii muzicale și operete („Parada dragostei”, „Văduva veselă”, „Serenadă pe Broadway”).

MILLER [mílər], Glenn (1904-1944), dirijor, orchestrator și trombonist de jaz american. Cântă în diverse orchestre de dans (1926-1937), apoi își constituie propriul big band (1938), care devine una dintre cele mai populare orchestre de swing a epocii („In the Mood”, „Moonlight Serenade”, „Tuxedo Junction”, „Chatanooga Choo-Choo”). Conducător al orchestrei Forțelor Aeriene ale Armatei S.U.A. în Europa, moare într-un accident de aviație.

MOSCOPOL, Jean (1903-1980, n. Brăila), cântăreț român. Stabilit la New York (1947). Repertoriu cuprinzând numeroase șlagăre, cu mare succes în epocă, ale compozitorilor I. Fernic, I. Vasilescu ș.a. („Îți mai aduci aminte, doamnă”, „Te-aștept diseară-n Cișmigiu”, „Balada fumului de țigară”, „Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă”). Interpret de cuplete politice.

PASCARELLA, Cesare (1858-1940), poet italian. Cel mai de seamă exponent al poeziei în dialect roman („Serenada la Roma”, „Villa Gloria”, „Descoperirea Americii”, „Istoria noastră”), în care îmbină spontaneitatea, elocvența și umorul de sursă populară cu reminiscențe pedante. Culegeri de articole („Memoriile unui uituc”, „Călătorie în Ciociara”).

HENJE [hénie], Sonja (1912-1969), patinatoare și actriță de film norvegiană. Campioană olimpică în proba de simplu femei la patinaj artistic (1928, 1932, 1936) și mondială, de 10 ori consecutiv în perioada 1927-1936. Filme muzicale („Regina gheții”, „Serenada din Valea Soarelui”).

serenadă s. f., g.-d. art. serenadei; pl. serenade

*serenádă f., pl. e (fr. sérénade, d. it. serenata, d. sereno, senin). Cîntec (saŭ concert) cîntat noaptea supt ferestrele cuĭva în semn de simpatie.

romantic a. 1. se zice de scriitorii din prima jumătate a sec. XIX, cari pretindeau a se emancipa de regulele literaturei zisă clasică; 2. se zice de locurile plăcute și singuratice cari amintesc descripțiunile din romane: un sit romantic; 3. romanesc: e cam romantică și-i plac serenadele AL.

serenadă f. concert dat în stradă seara sau noaptea sub ferestrele cuiva.

MANDOLINATĂ, mandolinate, s. f. (Rar) Serenadă cântată cu acompaniament de mandolină. – Din it. mandolinata.

ICNI, icnesc, vb. IV. Intranz. 1. A geme scurt, a gîfîi adînc și scurt scoțînd un fel de geamăt (din cauza unui efort sau a unei dureri). Ia sacul de șase duble... și-l duce la spinare fără să icnească. STANCU, D. 86. Bărbații icneau greu, repezind ascuțișul uneltei în trunchiul gros al copacului. PAS, L. II 156. Icnea din adîncul ființei și se încorda c-o putere învierșunată. SADOVEANU, N. P. 326. Moartea atunci, neavînd încotro, se bagă în turbincă, și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plîngi de milă. CREANGĂ, P. 312. ◊ Fig. Motorul icni înfrînt, suflă și apoi izbucni într-un tunet repetat și spart, de se cutremură toată liniștea dimineții. MIHALE, O. 231. Auziți serenada veacului nou, Vuind în cazane, icnind în cazmale. DEȘLIU, G. 18. 2. A produce mișcările și sunetele caracteristice vomitării, sughițului etc. Atunci muma-pădurii icni de vro trei ori și dete afară dintr-însa pe Busuioc. ISPIRESCU, L. 384. 3. A vorbi răstit. Stai, Ghiță! a icnit înăbușit Alexa Vulpea; vrei cumva să intri în pridvor? SADOVEANU, N. P. 116. – Variantă: hicni (SBIERA, P. 302) vb. IV.

CRAIDON, craidoni, s. m. Crai (2). (Fig.) Găinușile și licuricii, craidoni de noapte, își colindă felinarele și serenadele lor vechi și nevinovate. DELAVRANCEA, T. 63.

REDUTĂ², redute, s. f. (Învechit) Local public de petrecere cu muzică și dans. Mîne... va fi iluminație strălucită, serenadă cu muzică și armonie, la redută. NEGRUZZI, S. I 329.

POJGHIȚĂ, pojghițe, s. f. 1. Strat subțire, solid, care se formează la suprafața unui lichid, acoperă un obiect sau se depune pe suprafața lui. Pojghiță de caimac. ▭ Pe timpul iernii, cînd începe să se închege pojghița de gheață de pe fața Dunării, toate porturile se golesc, numai Sulina se umple. BART, E. 329. 2. (Rar) Coaja copacilor; scoarță. Arțarii cu pojghițe roșii, carpenii stufoși, salba moale și teii cresc amestecați cu falnici jugaștri. ODOBESCU, S. I 147. ♦ Pieliță, membrană care învelește unele legume sau fructe. Ce crezi că-mi porunci? Să fac o roche de mireasă cu totul și cu totul de argint, subțire ca pojghița de ceapă. POPESCU, B. II 105. 3. Crusta unei răni care începe să se cicatrizeze; coajă. (Fig.) Atunci au cîntat violoniștii Serenada de Rondeli... Și parcă mi-a desprins cineva pojghița de pe rana inimii. CAMIL PETRESCU, T. II 255.- Accentuat și: pojghiță.

ȚITERĂ, țitere, s. f. (Și în forma citeră) Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin ciupirea cu o lamă de os sau de metal. Am să vă cînt din țiteră. SADOVEANU, O. I 325. Suspină țitera-n Tirol, Cînd în tăcerea sfîntă Vreun orb moșneag cu capul gol Pe prispă stă și cîntă. IOSIF, P. 76. Într-un oraș, din întîmplare, Venise-un cîntăreț de stradă Și dintr-o țiteră duioasă Cînta această serenadă. DEMETRESCU, O. 82. ◊ Fig. Dezgustat de deșertăciunile... lumești, care l-au făcut pentru un timp să-și oropsească chiar și citera favorită... poetul romîn își aduse cu drag aminte de dulcea viață de la țară. ODOBESCU, S. III 152. – Variantă: citeră s. f.^[1]

SENTIMENTAL, -Ă, sentimentali, -e, adj. 1. Care exprimă (sau trezește) sentimente duioase, nostalgice; (peiorativ) dulceag. Ton sentimental. ▭ Cu ochi ca două flori de cicoare, cu plete aurii... ar fi fost prea «romantic», prea obișnuit, prea sentimental. IBRĂILEANU, S. 7. De ce, doamna mea? o întrerupse Andrei cu mlădierea de glas cea mai sentimentală din lume. HOGAȘ, H. 99. Ce tot înțelegi tu [zicînd] că-ți plac frazele sentimentale, dar numai prin cărți, nu și aiurea? GHICA, A. 89. Care muzică vă place mai mult, doamna mea?... cea italiană sau cea germană? – Cea italiană, domnule director, căci e mai sentimentală! ALECSANDRI, T. I 289. ◊ (Adverbial) Rugată, a venit la piano d-na M. A cîntat sentimental «serenada lui Schubert». IBRĂILEANU, A. 99. ♦ Care se referă la sentimente, afectiv. În unul din basmele care, de veacuri... se șoptesc ultimei generații de cătră bătrîni... se găsește fixat un personagiu care simbolizează situația mea sentimentală din astă-seară. SADOVEANU, E. 85. 2. (Despre persoane) Care denotă o sensibilitate accentuată, exagerată, în manifestările căruia precumpănește sentimentul, care se lasă ușor stăpînit de sentimente duioase. Caragiale a fost un om profund gînditor și profund sentimental. SADOVEANU, E. 143. Și iată, ca-n atîtea rînduri, Ai devenit sentimental Privind cu ochii duși pe gînduri Pantoful delicat de bal. TOPÎRCEANU, B. 66. ◊ (Substantivat) Îl socotea un om slab, dezarmat și încă mai rău decît toate: un sentimental. C. PETRESCU, A. 359.

SERENADĂ, serenade, s. f. Concert de muzică lirică, vocală sau instrumentală, executat noaptea sub ferestrele cuiva în semn de omagiu sau de dragoste. Ziua n-aveau de lucru, dar seara, cînd era lună, răsuna mahalalele de serenade. GHICA, S. 58. Mi-au venit în gînd să-i dau o serenadă prin care să-i pot face cunoscută starea jalnică a sufletului meu. ALECSANDRI, T. I 78. Sînt multe fete în Granadă, Și la Sevilla se găsesc, Pre care ades c-o serenadă Amorezații le-amăgesc. NEGRUZZI, S. II 112.

FORME ȘI GENURI MUZICALE. Subst. Formă muzicală, gen muzical; piesă muzicală, compoziție muzicală; bucată muzicală; piesă vocală, piesă instrumentală. Adagio; allegretto; allegro; arie, arietă; arioso; bagatelă, bluetă; baladă; berceuse; burlescă; canon; cantată; cantilenă; canțonetă; cavatină; concert; concertină; concerto grosso; coral; dixțuor; elegie; fantezie; fugato; fugă; fughetă; imn; impromptu; lied; madrigal; mandolinată; marș; menuet; mesă; misă; morescă; motet; odă; operă; operetă; oratoriu; pastel; pastorală; pizzicato; poem; poem simfonic; preludiu; rapsodie; rasgado; recitativ; recviem; reverie; romanță; rondino; rondo; scherzo; serenadă; sextuor; simfonie; simfonie concertantă; singspiel; simfonietă; sonată; sonatină; studiu; tocată; uvertură; vocaliză. Adj. Muzical; vocal; instrumental. Pastoral; poematic; simfonic. Vb. A compune. A orchestra. A interpreta. V. artă, indicații de execuție muzicală.

nobet sn [At: GHEORGACHI, ap. LET. III, 306/21 / V: nu~ / E: tc nöbet] (Înv) 1 Paradă cu muzică militară ce se executa la curtea domnească, spre seară. 2 (Pex) Serenadă executată de muzica militară turcească. 3 Schimbare. 4 Obicei.

MADRIGAL (< fr. madrigal ; it. madrigale < lat. matriale, cîntec matern, unii derivîndu-l din it. mandriales, cîntec de păstor, alții din sp. mandougar, cîntecul dimineții, sau din cîntecul provensalilor, martegal) Specie a genului liric, de mici proporții, la început cu un conținut idilic sau galant, apoi unul didactic sau satiric. Apărut în lirica italiană a secolului al XlV-lea, madrigalul, de fapt, nu era supus unor reguli fixe în ceea ce privește versificația. În lirica italiană, el era însă alcătuit numai din 12 versuri iambice. În castiliană, la început, desemna cîntecul pe care iubitul îl cînta dimineața, sub fereastra iubitei, apoi o poezie ce cuprindea o idee ingenioasă, un compliment. Cu vremea, madrigalul a rămas un gen special de poezie. Din madrigalul poetic caracteristic prin sentimentalism a generat mai tîrziu madrigalul muzical. Ex. Ca să-ți cînt dintr-o chitară, Sub fereastră ți-am venit. Era vară! Liliacul înflorit Și cu razele semețe Risipeau printre alei Un fior de tinerețe, Iar în părul tău cel blond, Caldul soare vagabond, Raza vrînd să-și poleiască, S-a-ncurcat în adevăr. Și-n zadar vrea să ghicească În al buclelor tezaur, Care-i raza lui de aur, Care-i firul tău de păr! (CINCINAT PAVELESCU, Serenadă)

zori¹ smp [At: PSALT. HUR. 64^v/12 / V: (înv) ziori, (reg) zurori sfp (îvr) zoare, zoari^[1], zuori ssp / E: slv зорꙗ] 1 Lumină care se arată pe cer înainte de a răsări soarele Si: auroră (1). 2 (Pex) Parte a zilei când începe să se lumineze Si: auroră (2), crepuscul (6), (reg) zorilă (1). 3 (Îlav) În ~ de zi (sau de ziuă), sau până în ~ (sau în ~i zilei, în ~i zorilor), sau în (sau la) revărsatul ~lor, sau o dată cu ~le Dis-de-dimineață. 4 (Pex) Rază. 5 (Pfm; îlav) Din ~ în ~, sau din ~ (și până) în seară (ori noapte), sau din seară până-n ~ (Aproape) continuu Si: mereu, totdeauna. 6 (Îe) A se (re)vărsa (sau a se crăpa, a se ivi, a se zări, a miji) ~le (sau ~i, ~ de zi, ~ de ziuă), sau a da în fapt (sau a se crăpa, a se anunța) de ~ A începe să se lumineze. 7 (Iuz; îe) A suna (sau a bate) ~le A da semnalul de deșteptare dimineața, în cazărmi. 8 (Îvr) A cânta de ~ A face o serenadă tinerilor căsătoriți. 9 (Îvr) A cânta ca de ~ A cânta plăcut, agrabil. 10 (Îrg; îs) ~ de seară Amurg. 11 (art; pop) Dans popular care se joacă la nuntă. 12 (art; pop) Melodie după care se execută zorile (9). 13 (Pex) Melodie care se cântă miresei la uncrop. 14 (Reg; art; șîs cântecul ~lor, strigătul sau strigarea ~lor, ~le mortului, ~le de groapă) Bocet care se cânta mai ales la moartea unei persoane tinere. 15 (Olt) Colinde care se cântă în zori (2). 16 (Bot; reg) Zorea (1) (Ipomaea purpurea). corectat(ă)

zori³ [At: LB / V: (înv) ziori, zăori / Pzi: ~resc / E: zori¹] 1-2 vtrm (Îvr; adesea determinat prin „de ziuă”) A se lumina de ziuă. 3 vi (Reg; d. zori¹) A se ivi. 4 vt (Reg; c. i. oameni) A cânta mirelui în dimineața nunții. 5 vr (Reg) A umbla cu colindul în seara de Crăciun. 6 vi (Trs) A cânta o serenadă cuiva (în zori de zi) de ziua onomastică sau de Anul Nou.

serenadă sf [At: BARIȚIU, P. A. III, 57 / V: (rar) ~ată, (înv) serin~ / Pl: ~de / E: fr sérénade, ger Serenada] 1 Compoziție muzicală vocală sau (și) instrumentală, cu caracter liric, alcătuită din mai multe părți, care se cântă mai ales noaptea, în aer liber, adesea sub fereastra cuiva (de obicei a iubitei) în semn de prețuire, de dragoste. 2 Concert executat (noaptea) cu o astfel de compoziție.

serenată sf vz serenadă

serinadă sf vz serenadă

zgomot s.n. 1 Sunet sau amestec de sunete discordante, puternice, care impresionează în mod neplăcut auzul. Ieși repede și trînti ușa cu zgomot (D. ZAMF.). 2 (telec.) Zgomot de fond = a) perturbație sonoră (de mică intensitate) care apare în orice mediu de transmitere a semnalelor; b) ansamblu de zgomote care se suprapun unui dialog. Zgomot alb = zgomot de bandă largă, folosit în măsurători electroacustice, caracterizat printr-un spectru continuu și uniform într-un domeniu de frecvențe specificat. Zgomot roz = zgomot de bandă largă, folosit în măsurători electroacustice, caracterizat prin energie constantă pe octavă. Zgomot colorat = zgomot de bandă largă, folosit în măsurători electroacustice, caracterizat printr-un spectru continuu și uniform într-un domeniu de frecvențe specificat. Generator de zgomot v. generator. ♦ (med) Sunet emis de anumite organe interne, a cărui modificare denotă o stare patologică. Zgomotul inimii. 3 Amestec confuz de glasuri, de sunete (puternice). Odaia se umplu de zgomot de voci (E. BAR.). ♦ Ext. Scandal; gălăgie, vacarm; vuiet, tumult. Zgomotul serenadelor și serbărilor deșteptă atențiunea vecinilor (FIL.). ◊ Expr. A face zgomot = a produce senzație, a face vîlvă. 4 Fig. Impresie puternică pe care o produce un lucru, un fapt, un eveniment etc. asupra oamenilor; răsunet. Știi pentru ce Lamartine a făcut atîta zgomot în Franța ca poet? (BOL.). ◊ Loc.adv. Fără (mult) zgomot = fară să se facă remarcat; în mod discret. 5 (calc după fr. "bruit') Veste recentă (și interesantă); noutate. Îi făcu cunoscut zgomotul răspîndit de curier în oraș (BĂLC.). • scris și sgomot. pl. -e. /z- + gomot; cf. fr. bruit.

MANDOLÍNĂ¹ s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță și din patru coarde metalice duble, care se pun în vibrație prin atingere cu o pană (de celuloid) sau prin ciupire. V. l ă u t ă. Tonin acoardă mandolina Și, inspirat de vechiul Palestrina, Prelude-ncet. ALECSANDRI, P. III, 71, cf. id. O. P. 298. Mergeam . . . să văz în ceață luna, și trista mandolină Sub maluri depărtate, s-auz cum modula. BOLINTINEANU, O. 6. Din bolta ferestei ar cată pompos S-aude vibrînd mandolină. EMINESCU, O. IV, 100, cf. TiM. POPOVICI, D. M. Din mandolină Zboară dulcea serenadă. PETICĂ, O, 102. Privi spre trubadurul fără mandolină. TEODOREANU, M. II, 72. O mandolină a prins să cînte. ANGHEL-IOSIF, C. L. 222. Dintr-un grup de slovaci o armonică își amestecă notele răgușite cu cele ascuțite ale unei mandoline. BART, S. M. 34. Un băiat a cîntat la mandolină două cîntece. PAS, Z. I, 317. De pe bărci mandolinele întovărășeau romanțele cîntăreților improvizați. V. ROM. februarie 1956, 64, cf. ib. februarie1955, 233. - Pl.: mandoline. – Și: (rar) mandalină s. f. ALEXI, W. – Din fr. mandoline. – Cf. it. m a n d o l i n a, germ. Mandoline.

serenadă s. f., g.-d. art. serenadei; pl. serenade

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.