SEMICERC, semicercuri, s. n. 1. Segment de cerc a cărei coardă este un diametru; figură geometrică formată dintr-o jumătate de cerc. ♦ (Sport) Linie semicirculară care trasează și limitează o suprafață semicirculară privilegiată de reguli speciale de joc (la baschet, handbal etc.); 2. Șir de ființe sau de lucruri așezate în formă de semicerc (1); linie, mișcare arcuită. ◊ Loc. adv. În semicerc = în formă de semicerc (1). – Semi- + cerc.

SEGMENT, (1, 2, 3) segmente, s. n., (4) segmenți, s. m. 1. S. n. Porțiune dintr-o figură, limitată cel puțin într-o parte de marginile ei. ◊ Segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. Segment de cerc = parte dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și arcul subîntins. 2. S. n. Porțiune definită dintr-un întreg, nedetașată de acesta. Segment din coloana vertebrală. 3. S. n. Fiecare dintre inelele (sau părțile) care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. 4. S. m. Garnitură metalică a unui piston, care servește la etanșarea spațiului liber dintre acesta și cilindrul în interiorul căruia se deplasează, sau la răzuirea uleiului de pe pereții interiori ai cilindrului. – Din fr. segment, lat. segmentum.

SEGMENT s.n. 1. Parte, porțiune a unei figuri. ♦ Segment de cerc = porțiune dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și un arc subîntins; segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. 2. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. ♦ (Anat.) Parte a unui organ sau a unui membru între două articulații succesive. ♦ Segment cerebral = centru nervos. // s.m. Garnitură metalică a unui piston de formă inelară, servind la etanșarea spațiului liber dintre piston și cilindrul în interiorul căruia se deplasează pistonul. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. segment, lat. segmentum < secare – a tăia].

SEGMENT, (1, 2, 3) segmente, s. n. (4) segmenți, s. m. 1. S. n. Porțiune dintr-o figură, limitată cel puțin într-o parte de marginile ei. ◊ Segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. Segment de cerc = parte dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și arcul subîntins. 2. S. n. Porțiune definită dintr-un întreg, nedetașată de acesta. Segment din coloana vertebrată. 3. S. n. Fiecare dintre inelele (sau părțile) care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. 4. S. m. Garnitură metalică a unui piston, care servește la etanșarea spațiului liber dintre acesta și cilindrul în interiorul căruia se deplasează, sau la răzuirea uleiului de pe pereții interiori ai cilindrului. 5. S. n. (Ec.; în sintagma) Segment de piață = parte a unei întreprinderi din totalul ofertei sau cererii pe piață de produse și servicii, exprimată în procente sau în unități de măsură cantitative. – Din fr. segment, lat. segmentum.

SEMICERC, semicercuri, s. n. 1. Segment de cerc a cărei coardă este un diametru; figură geometrică formată dintr-o jumătate de cerc. ♦ (Sport) Linie care trasează și limitează o suprafață semicirculară privilegiată de reguli speciale de joc (la baschet, handbal etc.). 2. Șir de ființe sau de lucruri așezate în formă de semicerc (1); linie, mișcare arcuită. ◊ Loc. adv. În semicerc = în formă de semicerc (1). – Semi- + cerc.

sprânceană [At: PSALT. 278 / V: sprin~, (reg) ~cea, ~auă, sprincea, sprun~ / Pl: ~cene, (reg) ~ceni / E: ml *supercina (< supercilia + gena)] 1 Linie arcuită formată din fire de păr scurte și dese, care se întinde deasupra orbitei ochiului Si: (înv) sufruncea. 2 (Îrg; pex) Geană¹ (1). 3 (În legătură cu verbe ca „a se uita”, „a pândi” etc.; îlav) Pe sub ~ (sau ~cene) Pe furiș. 4 (În legătură cu verbe ca „a se uita”, „a privi”, „a pândi” etc; îal) Cu neîncredere. 5 (În legătură cu verbe ca „a așeza”, „a purta”, „a pune” etc.) Pe (o) ~ (sau ~cene) Pe o parte a capului, în mod ștrengăresc. 6-7 (Îe) A alege (sau a alcătui) pe (sau după) ~ A alege (sau a alcătui din ceea) ce este mai bun, mai prețios etc. 8 (Îe) A fi cu ochi și (cu) ~cene A fi prea evident pentru a fi negat. 9 (Reg; îe) A face cu ~na A face semn cuiva ridicând sprânceana (1). 10 (Reg) Pleoapă. 11 Spinare (42). 12 (Înv) Margine. 13 Margine a unei suprafețe, a unui lucru etc. 14 (Pex) Petic. 15 Fâșie luminoasă. 16 (Mun) Doagă care se pune la marginea unui fund de putină, de butoi etc. având forma unui segment de cerc. 17 (Reg) Căpute mici la încălțăminte. 18 Jumătatea dinspre vârful încălțămintei a unei căpute.

ARIPĂ (pl. -ipe, -ipi) sf. 1 🐦 🐙 Partea corpului cu ajutorul căreia unele animale, în spec. pasările și insectele, se înalță, sboară și se susțin în aer (🖼 208): a bate din aripi; a tăia aripile ¶ 2 Fig. (vorb. de lucruri nemateriale și morale): aripile credinței, gîndului; e timp de strîns aripile închipuirii... (I.-GH.) ¶ 3 Fig.: aripile vîntulul, timpului, etc. ¶ 4 Fig. Scut, ocrotire: Dumnezeu... să vă acopere cu aripa bunătăților sale (SLV.) ¶ 5 Fig. A face, a prinde, a căpăta aripi, a căpăta putere, a ajunge cineva să se încreadă în sine, a ajunge la o situațiune, la avere; a-i tăia cuiva aripile, a-l lăsa fără ajutor, a-l împiedica de a mai face ceva; a ținea pe cineva sub aripa Iui, a-l apăra, a-l ocrotit ¶ 6 🐟 Pr. anal. Organul membranos care slujește peștilor spre a putea înnota 👉 ARIPIOARĂ ¶ 7 💒 Partea laterală a unei clădiri (🖼 209): aripa dreaptă a palatului; aripa bisericii, streașina de la turnul cel mai de sus ¶ 8 🎖️ Pr. anal. Partea laterală a unei armate așezate în ordine de bătaie: comandanții... alergau cînd la aripa dreaptă, cînd la aripa stîngă a oștirilor înșirate (GN.) ¶ 9 🐑 Laturea, marginea unei turme de oi; aripa oilor (HASD.), locul îngrădit unde stau oile în timpul nopții ¶ 10 Pr. ext. Ori-ce are forma sau felul de așezare al aripilor întinse ale unei păsări: furcă cu aripi 👉 FURCĂ; se văd cruci cu cîte două aripi (IRG.); aripile vîrtelniței, crucile, spetezele, fofelnițele vîrtelniței; cu ochelarii pe aripele nasului (BAS.) ¶ 11 🚗 Aripa unei trăsuri, apărătoarea de deasupra roților care împiedică să vie noroiul pînă sus (🖼 210); aripa unui fund de butoiu, una din cele două doage în formă de segment de cerc care alcătuesc părțile laterale ale unui fund de butoiu 👉 FUND; 🏚 aripa morii, partea morii alcătuită din scînduri legate între ele cu chingi, sau dintr’o cercevea acoperită cu pînză, și care, împinsă de vînt, pune în mișcare pietrele morii; moara poate avea 6, 8 și chiar mai multe aripi (👉 MOARĂ); aripa roții, lopată sau spetează prinsă între obezile roții la o moară de apă și în care, bătînd apa, pune în mișcare roata ¶ 12 ⛵ Pînză în formă de trapez la o corabie: ~ de gabier; ~ de sburător; ~ inferioară ¶ 13 pl. 🩺 Bucov. (MAR.) pop. Boală de copii mici care-i face să se încoarde, să bată din picioare și să plîngă mereu ¶ 14 🐙 (MAR.) ARIPA-GÎȘTEI, fluture mic, alb, ce se arată mai ales în lunile Iunie și Iulie (Pterophorus pentadactylus) (🖼 211) [lat. vulg. alapa].

*FRONTON (pl. -oane) sn. 💒 Ornament de formă triunghiulară sau în segment de cerc, deasupra porților, ușilor sau ferestrelor unei clădiri, adesea împodobit cu figuri sau alte decorațiuni (🖼 2218, 2219) [fr.].

ARC¹ ~uri n. 1) Armă primitivă folosită la aruncarea săgeților, formată dintr-o vergea flexibilă, ale cărei capete curbate sunt ținute de o coardă. A trage cu ~ul. 2) Element de rezistență al unei construcții. ◊ ~ de triumf construcție în formă de portic, înălțată în amintirea unui eveniment important. 3) Piesă elastică de oțel fixată între corpul unui vehicul și osiile roților acestuia, care servește pentru amortizarea șocurilor; resort. ~ de automobil. 4) ~ electric descărcare electrică între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5) Ceea ce are forma unui segment din circumferința cercului. ~ul sprâncenei. /<lat. arcus

baionétă s.f. 1 (milit.) Armă albă în formă de sabie scurtă, care se poate fixa la țeava puștii. ◇ Atac (sau asalt) la baionetă = luptă corp la corp, în care se folosește pușca cu baioneta pusă. ◆ Fig. (la pl.) Militari care poartă baionetă. Îl apărau niște baionete iscusite. ◆ Ext. Armată, trupă, efectiv de soldați. După călăreți veneau baionetele. 2 (tehn.) Îmbinare în baionetă = îmbinare demontabilă a două piese care se fixează una într-alta prin împingere și rotire cu un sfert sau cu o jumătate de cerc. 3 (tehn.) Tăietură în segmenții pistoanelor, care permite trecerea de abur sau de gaze. 4 (miner.) Baionetă de extracție = dispozitiv pentru agățarea și desprinderea garniturii prăjinilor de foraj la o anumită adîncime. • pl. -e. și baghionétă, baghiunétă, bagionétă s.f., bagnét, bainét s.n. /<fr. baïonnette, it. baionetta, germ. Bajonett, ngr. βαιονετα; cf. nm. pr. Bayonne, oraș în Franța, unde se presupune că a fost inventată această armă.

segment n. Geom. porțiune de cerc coprinsă între un arc și coarda sa.

TANGENTĂ, tangente, s. f. 1. Linie dreaptă care atinge o curbă într-un singur punct. Am numit tangentă la un cerc o dreaptă care nu are decît un singur punct comun cu cercul. GEOMETRIA P. 66. ◊ Loc. adv. În (sau prin) tangentă = tangențial. ◊ Expr. A scăpa prin tangentă = a se eschiva de la un lucru prinzînd momentul potrivit; a scăpa cu greu dintr-o situație dificilă; a scăpa ca prin urechile acului. 2. Funcție trigonometrică a cărei valoare este egală cu raportul dintre lungimea unui segment tangent la una dintre extremitățile unui arc de cerc (cuprins între această extremitate și punctul în care segmentul este intersectat de raza cercului care trece prin cealaltă extremitate a arcului) și lungimea razei cercului.

DIAMETRU s. n. segment de dreaptă care trece prin centrul unui cerc, al unei curbe închise sau al unei sfere, unind două puncte opuse ale acestora. ♦ ~ aparent = unghi sub care se văd extremitățile unui obiect îndepărtat, ale unui astru, de către un observator. (< fr. diamètre, lat. diametrus)

DIAMETRU, diametre, s. n. 1. Segment de dreaptă care unește două puncte ale unui cerc sau ale unei sfere, trecând prin centrul lor; lungimea acestui segment. ♦ Locul geometric al mijlocului tuturor coardelor paralele cu o direcție dată. 2. (În sintagma) Diametru aparent = unghi sub care un observator vede diametrul (1) unui obiect depărtat, în special al unui astru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamètre, lat. diametrus.

RAZĂ ~e f. 1) Fascicul îngust de lumină care pornește de la o sursă de lumină sau de la un obiect strălucitor. ~e solare. ◊ O ~ de speranță fapt pozitiv care, deși, neînsemnat, dă curaj. 2) la pl. fiz. Flux de particule sau de energie a oscilațiilor electromagnetice; radiație electromagnetică. ~e Röntgen. 3) mat. Segment de dreaptă care unește un punct al circumferinței cercului sau al suprafeței sferei cu centrul acestora. 4) Limită până la care se extinde ceva. ~ de influență. 5) Fiecare dintre fofezele unei vârtelnițe. [G.-D. razei] /<lat. radia

DIAMETRU, diametre, s. n. 1. Segment de dreaptă care unește două puncte ale unui cerc sau ale unei sfere, trecând prin centrul lor; lungimea acestui segment. 2. (În sintagma) Diametru aparent = unghi sub care un observator vede diametrul (1) unui obiect depărtat, în special al unui astru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamètre, lat. diametrus.

diametru sn [At: GEOGRAFIE, 45^v/ / V: (înv) ~metro, ~metros / A și: (înv) diametru / P: di-a~ / Pl: ~re / E: fr diamètre, lat diametrus] 1 Segment de dreaptă care unește două puncte ale unui cerc sau ale unei sfere, trecând prin centrul lor Si: (rar) osie, (înv) retez. 2 Loc geometric al mijlocului tuturor coardelor paralele cu direcție dată. 3 (Îs) ~ aparent Unghi sub care un observator vede diametrul (1) unui obiect depărtat, în special al unui astru. 4 Linie dreaptă, reală sau imaginară, care împarte o elipsă, o sferă, un astru în două părți egale. 5 (Pex) Cea mai mare lățime a unui corp rotund. 6 (Reg) Instrument sub formă de compas pentru măsurat grosimea trunchiului la copaci.

DIAMETRU ~e n. 1) Segment de dreaptă care trece prin centrul unei sfere sau al unui cerc, unind două puncte opuse de pe circumferința acestora. 2) Lungimea acestui segment. [Sil. di-a-] /<fr. diametre, lat. diametrus

RÁZĂ (lat. radia) s. f. 1. Fascicul dintr-o radiație ondulatorie sau corpusculară, cu secțiune neglijabilă în raport cu dimensiunile corpurilor prin care sau pe lângă care se propagă (ex. r. de lumină, r. electronică). ♦ Zonă luminoasă; lumină, strălucire. 2. Fig. Pâlpâire, licărire. ♦ Semn, indiciu vag de... 3. (FIZ.; la pl.) Radiație. ◊ Raze (sau radiație) X. v. X. ◊ Raze canal = radiație corpusculară constituită din ioni pozitivi, care se propagă în spatele catodului perforat, într-o descărcare electrică în gaze. În 1865, fizicianul german J. Plücker a observat apariția unei fluorescențe verzi în spatele tubului, la extremitatea opusă celei în care se afla catodul. ◊ Raze cosmice = Experiențele făcute în 1889 de fizicienii germani J. Elster și Hans Friedrich Geitel (1855-1923), au probat existența în atmosferă a unui agent de ionizare necunoscut. Ulterior s-a dovedit că agentul ionizat era o radiație extraterestră capabilă să traverseze atmosfera. Termenul a fost introdus (1925) de fizicianul american R.A. Millikan. 4. (MAT.) Distanță constantă de la un punct al unui cerc sau al unei sfere la centru. ◊ R. vectoare a unui punct = segmentul orientat din plan sau din spațiu, care unește originea sistemului de coordonate cu punctul, al cărui sens pozitiv este îndreptat de la a origine la punct. R. de curbură = r. arcului de cerc care aproximează o curbă în vecinătatea unui punct. 5. Distanță până la care se poate exercita influența, puterea, acțiunea cuiva sau ceva. ◊ R. de acțiune = distanța maximă până la care este eficientă o anumită acțiune, măsurată de la sursă sau de la un punct de referință (ex. distanța până la care se poate asigura o telecomunicație satisfăcătoare; distanța maximă pe care o poate parcurge o navă etc.). 6. (BIOL.) Raze mitogenetice = vibrații electromagnetice eliberate de celulele în creștere sau în activitate și care stimulează înmulțirea celulelor vecine. 7. Fiecare dintre fofezele unei vârtelnițe.

SEGMENT I. s. n. 1. porțiune dintr-o figură, dintr-un corp. ♦ (mat.) ~ de cerc = porțiune dintr-un cerc între o coardă și un arc subîntins. 2. fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. ◊ (mat.) parte a unui organ, a unui membru între două articulații succesive. 3. (inform.) suită de informații, de lungime variabilă, definită în cadrul unui program. II. s. m. garnitură metalică a unui piston, de formă inelară, la etanșarea spațiului liber dintre acesta și cilindru. (< fr. segment, lat. segmentum, germ. Segment)

SEGMENT², segmente, s. n. 1. Porțiune definită dintr-un întreg, nedetașată de acesta. Segment din coloana vertebrală. ♦ Porțiune dintr-o figură limitată cel puțin într-o parte de marginile ei. ◊ Segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă, mărginită de două puncte. ♦ (Determinat prin «de cerc») Parte dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și arcul subîntins. 2. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc organismul unor viețuitoare (raci, viermi, insecte etc.).

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței de vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiunile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele fierăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței-de-vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

coardă¹ sf [At: VARLAAM, C. 222/2 / V: (îvr) cordă / Pl: ~de, corzi / E: ml chorda] 1 Fir elastic din metal (din intestine de animale etc.) care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete Si: strună. 2 (Înv; fig; îs) ~a (sau ~dele) inimii Sensibilitate. 3 (Fam; îe) A atinge la ~da sensibilă (sau, înv, simțitoare ori subțire) A pune accentul într-o discuție pe un fapt la care interlocutorul este sensibil Si: (înv) a vorbi pe placul cuiva. 4 (Fam; îe) A întinde ~da până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare ~da A depăși limitele îngăduite într-o anumită situație. 5 (Îvr) Mijloc de impresionare a unei persoane. 6 (Înv; îe) A începe (sau a da) pe altă ~ A încerca alte mijloace (de convingere). 7 (Înv; îe) A lucra pe ~da sa A nu se amesteca în afacerile altuia. 8 (Înv; îe) A (o) lăsa în (sau pe ori pre) ~da de (mai) jos sau a muia ~da A (mai) reduce din pretenții. 9 (Înv; îe) A (o) ține în ~da de sus A avea pretenții mari. 10 (Înv; îe) A mișca toată ~da A face tot posibilul pentru a izbuti. 11 (Îlav) Ca o ~ (întinsă) Foarte încordat. 12 (Îvr; îe) Lăutarul ~de vede, ~de visează Fiecare vede viața prin prisma nevoilor lui. 13-14 (Lpl) (Grup de) instrumente muzicale cu coarde (1). 15 (Îs) ~ vocală Fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și care prin vibrare produc sunete. 16 (Îs) ~ dorsală Schelet intern situat în partea dorsală la cefalopode. 17 Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 18 (Îvp; șfg; îe) A ține (drumul) ~ A merge (drept) înainte. 19 (Mat) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 20 (Îvr; la biliard) Linia trasă prin cele două puncte fixate, peste care nu poate pune bila cel care începe jocul. 21 (Bot; reg; îc) ~ de găină Scânteuță (Anagallis arvensis). 22 (Bot; reg; îc) ~da ielelor Silnic (Glechoma hederaceum). 23 (Bot; reg; îae) Silnic (Glechoma hirsutum). 24 (Reg; îc) ~-(h)ălor-din-vânt Planta Salaginella helvetica. 25 (Bot; reg; îc) ~da-vântorului Buruiană nedefinită mai îndeaproape. 26 (Bot; reg; îf ~de) Fluturei (Gaillardia picta). 27 Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău și care, prin întindere cu o pană, întinde lama ferăstrăului. 28 Ramură (tânără și elastică) a butucului de viță-de-vie. 29 Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 30 (Îvp) Funie de ceapă. 31 (Lpl) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a-i împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 32 Frânghie sau sfoară mai groasă de care se folosesc gimnaștii pentru diverse exerciții. 33 Frânghie folosită la exerciții sportive sau jocuri de copii, peste care se sare ritmic. 34 Frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 35 Funie, frânghie sau sârmă pe care merg acrobații. 36 (Spt) Partea interioară a curbei unei piste de alergări. 37 Funie sau sfoară cu care legi sau încingi ceva. 38-39 (Înv) Funie (sau lanț) petrecută peste încărcătura unei căruțe sau sănii, care se strânge prin răsucirea unei prăjini. 40 Dispozitiv din lemne sau nuiele care fixează lemnele plutei. 41 (D. cai; îe) A da la ~ A alerga în cerc un cal legat de gât cu o frânghie. 42 Sfoară cu care se aliniază ceva. 43 Sfoară cu care se întind diferite părți ale uneltelor de pescuit. 44 (Țes) Firele care formează urzeala. 45 (Pop) Vână, nerv, mușhi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 46 (Pop; spc) Ligament de la gâtul animalelor mari. 47 (Pop) Partea de la umeri la coadă la animale. 48 (Pop) Vinele de la burta calului. 49 (Pop) Rădăcină aeriană. 50 (Reg; la minele de aur; îs) ~ stearpă Partea de steril a unei vâne. 51 (Reg) Fân adunat într-un șir lung Si: vândălag. 52 (Pop) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). 53 (Înv; îs) ~ de boltă Arcuirea unei boite. 54 Arc de oțel. 55 (Pop) Muchia de sus a fierului de la coasă. 56 (Reg) Legăturile de dedesubt ale căruței sau carului. 57 (Reg) Bârsa plugului. 58 (Îvp) Arcul ce ține despărțite cele două picioare ale compasului. 59 (Reg) Funie care leagă proțapul de sanie. 60 (Reg; pex) Lemne de care este prinsă coarda (59). 61 (Reg) Lemnele care formează laturile scocului. 62 (Reg) Lemnele orizontale care fixează podul coșului de la moară. 63 (Înv) Șuviță desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și e prea vâscos. 64 (Îrg) Scândurică la coșul vetrei. 65 (Îrg) Om leneș. 66 (Arg) Tânără (ușuratică). 67 (Arg) Prostituată.

INEL ~e n. 1) Cerc mic de metal care se pune pe deget ca podoabă. ~ de aur. ~ de argint. ◊ ~ de logodnă inel (de metal prețios) care se poartă pe degetul inelar ca simbol al legăturii dintre logodnici sau soți; verighetă. 2) Obiect în formă de cerc, confecționat dintr-un material dur, având diferite întrebuințări (pentru fixare, agățare, cuplare etc.). ~e pentru perdele. ~ pentru cheie. ◊ ~e de gimnastică dispozitiv pentru gimnastică masculină, alcătuit din două cercuri de metal dur, suspendate de câte o frânghie. 3) Fiecare dintre cercurile unei tulpini sau rădăcini ale plantei lemnoase, după numărul cărora se poate constata vârsta acestuia. 4) Fiecare dintre segmentele circulare care formează corpul unor viermi. /<lat. anellus

SEGMENT ~e n. 1) Porțiune de dreaptă sau de curbă delimitată de două puncte fixe sau de două extremități. ~ de cerc. 2) Parte distinctă a unui întreg. ~ de intestin. 3) Fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor viețuitoare; metamer. 4) Garnitură metalică inelară a unui piston. /<fr. segment, lat. segmentum, germ. Segment

*segmént n., pl. e (lat. segmentum, din *secamentum, d. secare, a tăĭa). Geom. Partea dintre arcu și coarda unuĭ cerc: suprafața segmentuluĭ e egală cu suprafața sectorului aceluĭașĭ arc minus suprafața triunghiuluĭ care-șĭ are vîrfu’n centru și baza la coarda segmentuluĭ.

rază sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 249 / V: (îrg) raz (Pl: razi sm, ~zuri sn) / Pl: ~ze, (îrg) reze, (reg) răzi / E: ml radia] 1 Linie dreaptă după care se propagă lumina. 2 Fascicul subțire de lumină. 3 Traiectorie luminoasă. 4 (Îvr; îe) A da ~ A fi originar din... Si: a descinde (5). 5 Lumină. 6 (Fig) Licărire. 7 (Fiz) Radiație (2). 8 (Și eliptic; îs) ~ze (sau Roentgen)] Unde electromagnetice cu lungimi de undă mult mai mici decât acelea ale luminii. 9 (Reg; mpl) Radiografie (1). 10 (Mat) Distanță constatată de la centrul unui cerc până la orice punct de pe circumferință sau de la centrul unei sfere până la orice punct de pe suprafața ei. 11 (Mat) Segment de dreaptă care funcționează ca rază (10). 12 (Fig) Arie pe care se exercită o acțiune Si: (înv) raion (1), zonă. 13 (Fig) Arie pe care se întinde puterea sau influența cuiva sau a ceva. 14 (Reg) Creangă (1). 15 Fiecare dintre ramificațiile coarnelor cerbului. 16 (Reg) Fiecare dintre fofezele vârtelniței. 17 (Reg) Fiecare dintre cele patm lemne ale urzitoarei, prinse de capetele crucilor, pe care se întind firele la urzit. 18 (Reg) Bețe de lemn înfipte în perete pe care se urzește. 19 (Reg) Totalul sau o parte a firelor de urzeală de pe vârtelniță sau urzitor. 20 (Reg) Fiecare dintre cercurile concentrice ale unui copac, după care se poate stabili vârsta acestuia. 21 (Reg; art.; lpl) Numele unei constelații nedefinite mai îndeaproape. 22 (Reg; Îs) ~zele nopții Calea Lactee. 23 (Reg; șîc ~za-soarelui) Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 24 (Bot; îc) ~zele-soarelui Năvalnic (Scolopendrium vulgare$).

bandáj s.n. I (med.) 1 Bandă (de tifon) care este aplicată pe un segment al corpului în scopul menținerii unui pansament, realizării unei compresiuni, imobilizării unei fracturi sau luxații, menținerii unui mediu steril etc. 2 Pansament. 3 Bandaj pentru hernie = cerc de oțel elastic, îmbrăcat în pînză și cu o perniță la capăt, care apasă pe locul unei hernii inghinale. II 1 Fașă de pînză cu care boxerii își înfășoară pumnii pe sub mănuși. 2 Fîșie de cauciuc care învelește minerul diferitelor aparate sportive, pentru evitarea alunecării din mînă. 3 Coroană inelară de oțel sau de cauciuc, care se montează pe obada unei roți de vehicul pentru a o proteja. 4 Căptușeală în forma unei benzi care se înfășoară pe o țeavă, pe o vargă de metal etc. 5 Inel de sîrmă cu care se consolidează înfășurările rotoarelor mașinilor electrice. 6 (miner.; la pl.) Dulapi laterali așezați în lungul unui tunel sau al unei galerii; căptușeală. • pl. -e. și (înv.) bandágiu s.n. / <fr. bandage.

INEL, inele, s. n. 1. Cerc mic de metal (de obicei prețios și prevăzut cu pietre scumpe) care se poartă ca podoabă pe deget. Asculta din fotoliu, jucîndu-se cu inelele. GALACTION, O. I 307. Inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. EMINESCU, O. I 79. Pe masă era un frumos rubin, Inel de formă antică, ALEXANDRESCU, M. 374. ◊ Inel de logodnă = verighetă. Îi zise să ia inelul de logodnă. ISPIRESCU, L. 25. ◊ Fig. Inelul des de bărbați se desfăcu. DUMITRIU, N. 9. ◊ Expr. (Despre persoane) Tras (ca) prin(tr-un) inel = cu talia subțire, zvelt. Era voinic și tinerel, înalt și tras ca prin inel. COȘBUC, P. I 281. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. ♦ (Metaforic) Buclă de păr. Părul, în inele, căzîndu-i pe grumaz, MACEDONSKI, O. I 214. Chica ta-i toată inele, Gura ta-i fagur de miere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 21. ♦ Inelul lui Saturn = bandă luminoasă care înconjură planeta Saturn. 2. Obiect în formă de cerc, avînd diverse întrebuințări practice. V. verigă. ♦ (La pl.) Aparat de gimnastică constînd din două cercuri de fier îmbrăcate în piele, suspendate de funii. 3. Strat de lemn care se formează anual la plantele lemnoase. Numărul inelelor arată vîrsta copacului. 4. Fiecare din segmentele din care este alcătuit corpul animalelor din încrengătura viermilor.

segment [At: GEOMETRIA, A. M. 19^r/13 / Pl: ~e sn, ~nți sm / E: fr segment, lat segmentum, ger Segment] 1 sn (Gmt) Porțiune dintr-o figură, limitată cel puțin într-o parte din marginile ei. 2 sn (Gmt; îs) ~ de dreaptă Mulțimea punctelor dreptei situate între două puncte ale acesteia. 3 sn (Gmt; îs) ~ sferic (sau de sferă, înv, sfericesc) Mulțimea punctelor din sferă cuprinse între două planuri paralele. 4 sn (Gmt; îs) ~ de cerc, ~ circular) Mulțimea punctelor interioare unui cerc cuprinse între două secante paralele ale cercului. 5 sn Parte distinctă dintr-un întreg, nedetașată de acesta. 6 (Lin) Element al lanțului vorbirii rezultat din segmentare (1). 7 sn Elementele constitive ale corpului unor viețuitoare, asemănătoare ca structură și aranjate succesiv. 8 sn (Spc) Porțiune în formă de inel care, împreună cu alte porțiuni de același fel, alcătuiește abdomenul unor insecte și viermi Si: inel, metamer. 9 sm (Teh; îs) ~ de piston (sau ~ul pistonului) Garnitură, mai ales metalică, elastică și inelară, situată în partea superioară a unui piston, destinată să asigure etanșitatea interstițiului dintre piston și cilindru și să răzuiască uleiul depus pe peretele interior al cilindrului.

pom, pomi, s.m. – 1. Pom de Crăciun, segmente de paie îmbinate într-o construcție romboidală, delimitate prin „cocoși” (floricele) sau boabe de fasole; era îmbodobit cu struțuri din hârtie colorată și era atârnat de grinda casei. În satele din zona Codru s-au conservat până la mijlocul sec. XX. (D. Pop, 1978: 55). Modele tradiționale: pom din fasole (Oarța de Sus), pom de paie (Rodina, Orțița), pom de vâsc, pom de scai (scaiul Crăciunului), vârf de fag și vârf de brad. „Peste exteriorul circumferinței a trei cercuri confecționate din nuia de salcie sau sârmă, îmbrăcate în hârtie colorată erau trecute sfori subțiri din ață de fuior. Cercul mare era fixat în partea de jos, iar cel mic în partea de sus. Se împodobea cu flori ornamentale din hârtie creponată colorată” (Bilțiu, 1996: 11). Avea o răspândire europeană, până în Suedia (Bănățeanu, 1969: 59). 2. Pomul vieții, motiv prezent pe fațadele porților maramureșene, figurat sub forma unor perechi de linii oblice semnificând ramurile de brad, deasupra unui triunghi simbolizând rădăcina și având în partea de sus o rozetă sau o cruce înscrisă (Avram, 2006: 197). „Tipul cel mai complex al acestui motiv străvechi având surprinzătoare asemănări cu anumite stindarde ale legiunilor romane este realizat de obicei în relief din fondul stâlpului de stejar” (Nistor, 1977: 16). ♦ (onom.) Pomian < n. top. Pomi, loc. în jud. Satu Mare, la granița cu jud. Maramureș (157 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. pomus „arbore fructifer” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

inel sn [At: COD. VOR. 116/10 / V: (înv) inen, îrel^[1] / Pl: ~e / E: ml anellus] 1 Cerc mic de metal, de obicei prețios, cu pietre scumpe, care se poartă ca podoabă pe deget. 2 (Îs) ~ de logodnă sau (înv) de credință ori de încredințare Inel (1) pe care îl dă un bărbat viitoarei soții ca simbol al legăturii lor și al intenției lui de a o lua în căsătorie. 3 (Îs) ~ de cununie Verighetă. 4 (Pfm; d. persoane; îe) A fi tras (ca) prin(tr-un) ~ A fi suplu. 5 (Îrg; îcs) De-a ~ul De-a inelușul (9). 6 (Ast) Fâșie circulară de lumină. 7 (Ast; îs) ~ul lui Saturn Cerc luminos care înconjoară planeta Saturn. 8 Obiect în formă de cerc (din diferite materiale), având diverse întrebuințări practice Si: belciug, verigă, za. 9 (Teh; lpl) Cercuri care cuprind fusul, făcute dintr-o bucată cu el, menite să îl protejeze de presiunea axială și transversală. 10 (Teh; îs) ~ de ungere Verigă fixă sau mobilă prin care trece fusul și care aduce, în timpul rotirii, uleiul din godeu. 11 (Pes) Verigă groasă de fier, în formă de inel (8), de 10 cm diametru, de care se leagă cu o sfoară cele 60 de ochiuri care formează marginea de plasă a gurii de sus a prostovolului. 12 (Lpl) Găuri la lumânările jugului Si: (reg) cercei, colbe. 13 (Lpl) Aparat de gimnastică format din două cercuri atârnate fiecare de câte o frânghie, la o anumită distanță de pământ. 14 (Pex) Probă sportivă care se execută la inele (13). 15 Arteră de circulație, cu traseu circular sau poligonal, care înconjoară o localitate și leagă capetele șoselelor exterioare care conduc la această localitate. 16 (Bot; mpl) Zone circulare concentrice care se observă într-o secțiune transversală făcută în tulpina sau rădăcina plantelor lemnoase și care indică vârsta acestora și creșterea lor în grosime. 17 (Lpl) Striuri concentrice pe solzi care permit evaluarea vârstei la pești. 18 (Zlg) Fiecare dintre segmentele din care este alcătuit corpul unor viermi. 19 (Nob; fig) Element de legătură Si: verigă. 20 (Mpl) Buclă de păr Si: cârlionț, colțișor, zuluf. 21 (Fig) Idee care unește Si: verigă. 22 (Chm) Catenă în care primul atom de carbon este unit cu ultimul atom. corectat(ă)

INEL, inele, s. n. 1. Cerc mic de metal (prețios, cu pietre scumpe) care se poartă ca podoabă pe deget. ◊ Inel de logodnă = verighetă. ◊ Expr. Tras (ca) prin(tr-un) inel = cu talia subțire; zvelt. ◊ Inelul lui Saturn = cerc luminos care înconjură planeta Saturn. 2. Obiect în formă de cerc, având diverse întrebuințări practice; verigă, belciug. ♦ (La pl.) Aparat de gimnastică format din două cercuri atârnate fiecare de câte o frânghie la o anumită distanță de pământ și la care gimnastul execută exerciții ținându-se de ele; p. ext. probă sportivă care se execută la acest aparat. 3. Arteră de circulație, cu traseu circular sau poligonal, care înconjură o localitate și leagă capetele șoselelor exterioare care conduc la această localitate. 4. (La pl.) Zone inelare concentrice care se observă într-o secțiune transversală făcută în tulpina sau rădăcina plantelor lemnoase și care indică vârsta acestora și creșterea lor în grosime. ♦ Striuri concentrice pe solzii, operculele și alte formații osoase ale peștilor, care permit evaluarea vârstei acestora. 5. Fiecare dintre segmentele din care este alcătuit corpul unor viermi. – Lat. anellus.

INEL, inele, s. n. 1. Cerc mic de metal (prețios, cu pietre scumpe) care se poartă ca podoabă pe deget. ◊ Inel de logodnă = verighetă. ◊ Expr. Tras (ca) prin(tr-un) inel = cu talia subțire; zvelt. ◊ Inelul lui Saturn = cerc luminos care înconjoară planeta Saturn. 2. Obiect în formă de cerc, având diverse întrebuințări practice; verigă, belciug. ♦ (La pl.) Aparat de gimnastică format din două cercuri atârnate fiecare de câte o frânghie la o anumită distanță de pământ și la care gimnastul execută exerciții ținându-se de ele; p. ext. probă sportivă care se execută la acest aparat. 3. Arteră de circulație, cu traseu circular sau poligonal, care înconjoară o localitate și leagă capetele șoselelor exterioare care conduc la această localitate. 4. (La pl.) Zone inelare concentrice care se observă într-o secțiune transversală făcută în tulpina sau rădăcina plantelor lemnoase și care indică vârsta acestora și creșterea lor în grosime. ♦ Striuri concentrice pe solzii, operculele și alte formațiuni osoase ale peștilor, care permit evaluarea vârstei acestora. 5. Fiecare dintre segmentele din care este alcătuit corpul unor viermi. – Lat. anellus.

zonă¹ sf [At: GHEOGRAFIE, 11 / V: (reg) zoană / Pl: ~ne, (înv) ~ni / E: fr zone] 1 (Șîs ~ climatică) Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate în funcție de cercurile polare și de tropice și caracterizate printr-o climă specifică. 2 (Ast) Fiecare dintre părțile cerului corespunzătoare celor cinci zone (1) ale Pământului. 3 Porțiune dintr-o întindere, dintr-un tot, delimitată pe baza unor caracteristici distinctive, a unor împrejurări speciale, a unei destinații determinate etc. 4 (Îs) ~ de influență Spațiu sau domeniu în cadrul căruia se exercită influența cuiva sau a ceva. 5 (Îs) ~ liberă Parte din teritoriul unui stat, de obicei situată în porturi, care nu este supusă aplicării legilor vamale. 6 (Sil) Suprafață denumită convențional după o plantă-tip. 7 (Pex) Porțiune de teritoriu supusă unui regim special. 8 (Pex) Întindere delimitată din punct de vedere administrativ și economico-financiar Si: sector. 9 (Pex) Spațiu de operații militare. 10 Porțiune a spațiului aerian din jurul unui aerodrom, care se fixează piloților pentru un exercițiu aerian. 11 Întindere delimitată din punct de vedere administrativ și economico-financiar. 12 (Teh) Segment al furnalului. 13 (Olt; Mun; îf zoană) Fâșie de teren (acoperită cu iarbă) care însoțește șoseaua. 14 (Gmt; și înv; îs ~ sferică) Parte din suprafața unei sfere cuprinsă între două planuri paralele. 15 (Fiz) Bandă de frecvență în care oscilațiile au anumite caractere comune.

BI- „dublu, de două ori, îndoit”. ◊ L. bis „de două ori” > fr. bi-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. bi-. □ ~anter (v. -anter), adj., cu două antere; ~atlon (v. -atlon), s. n., probă sportivă constînd în două încercări atletice combinate; ~axifer (v. axi-, v. -fer), adj., care are două axe florale; ~cefal (v. -cefal), adj., care are două capete; ~centric (v. -centric), adj., care are două centre; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. Care prezintă două cicluri. 2. Dispus în două verticile sau cercuri. 3. (Despre un compus organic) A cărui formulă conține două lanțuri închise; ~color (v. -color), adj., care are două culori; ~corn (v. -corn), adj., care are două antene sau două coarne; ~cromie (v. -cromie), s. f., tipăritură în două culori; ~cuspid (v. -cuspid), adj., care prezintă două vîrfuri; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie congenitală în care apar două degete la o mînă sau la un picior; ~fer (v. -fer), adj., (despre plante) care înflorește și care fructifică de două ori pe an; ~fid (v. -fid), adj., despicat în două; ~flor (v. -flor), adj., care are două flori; ~form (v. -form), adj., cu două forme; ~gam (v. -gam), adj., s. m. și f., (persoană) care are două soții sau care a contractat două căsătorii paralele; ~gamie (v. -gamie), s. f., situație a unei persoane bigame; ~lingv (v. -lingv), adj., care vorbește și care scrie în două limbi; ~lobectomie (v. lob/o-, v. -ectomie), s. f., rezecție a doi lobi pulmonari; ~man (v. -man₂), adj., care are două mîini; ~nom (v. -nom₂), s. n., expresie algebrică formată din doi termeni; ~ped (v. -ped₂), adj., s. n., (animal) cu două picioare; ~penatifid (v. penati-, v. -fid), adj., care are limbul împărțit în mai multe segmente dispuse în mod penat; ~peniform (v. -peni, v. -form), adj., (despre mușchi) ale cărui fibre se inserează angular pe două fețe ale unui tendon central; ~petal (v. -petal), adj., care are două petale; ~remă (v. -remă), s. f., navă romană cu două rînduri de vîsle suprapuse; ~silab (v. -silab), adj., de două silabe; sin. bisilabic; ~sulc (v. -sulc), adj., (despre animale) cu copita despicată; ~triflor (v. tri-, v. -flor), adj., care are de două ori cîte trei flori; ~univoc (v. uni-, v. -voc), adj., care se găsește într-un raport reciproc și exclusiv de unu la unu; ~valent (v. -valent), adj., 1. (Despre elemente chimice) Cu două valențe. 2. Care are două valori; ~valve (v. -valv), adj., s. f. pl., 1. adj., Cu cochilia formată din două valve. 2. adj., (Despre capsule botanice) Format din două părți. 3. s. f. pl., Clasă de moluște acvatice marine și dulcicole, cu corpul cuprins într-o cochilie bivalvă și cu branhii lamelare.

CARDIO- „inimă, mușchi cardiac, aparat circulator”. ◊ gr. kardia „inimă” > fr. cardio-, it. id., engl. id., germ. kardio- > rom. cardio-. □ ~angiografie (v. angio-, v. -grafie), s. f., angiocardiografie*; ~angiologie (v. angio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază inima și aparatul circulator; ~angioscleroză (v. angio-, v. -scleroză), s. f., angiocardioscleroză*^[1]; ~carp (v. -carp), s. n., fruct în formă de inimă; ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie a inimii; ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală a inimii; ~clazie (v. -clazie), s. f., ruptură a peretelui cardiac; sin. cardiorexie; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze în formă de inimă; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a se îmbolnăvi de inimă; ~frenie (v. -frenie), s. f., neurastenie cardiovasculară; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a inimii embrionare; ~graf (v. -graf), s. n., aparat care înregistrează grafic pulsațiile inimii; ~grafie (v. -grafie), s. f., înregistrarea pulsațiilor inimii cu ajutorul cardiografului; ~gramă (v. -gramă), s. f., curbă reprezentînd bătăile inimii înregistrate la cardiograf; ~id (v. -id), adj., cordiform*; ~idă (v. -id), s. f., curbă descrisă de un punct al unui cerc care se rostogolește, fără alunecare, pe un alt cerc fix exterior și de aceeași rază; ~lit (v. -lit₁), s. n., calcul cardiac; ~liză (v. -liză), s. f., înlăturare chirurgicală a aderențelor pericardiace, după rezecția costală; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în cardiologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul anatomiei, fiziologiei și patologiei inimii și aparatului circulator; sin. cardiopatologie; ~malacie (v. -malacie), s. f., distrofie a mușchiului cardiac; ~megalie (v. -megalie), s. f., mărire patologică a inimii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurarea dimensiunilor inimii sau a forței sale de contracție; ~miopatie (v. mio-₁, v. -patie), s. f., boală a mușchiului cardiac; ~miopexie (v. mio-₁, v. -pexie), s. f., operație chirurgicală de fixare la miocard a unui lambou vascularizat; ~miotomie (v. mio-₁, v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a seromucoasei gastrice și esofagiene la nivelul sfincterului cardiac; ~omentopexie (v. omento-, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală la miocard a unui lambou pediculat din marele epiploon; ~patie (v. -patie), s. f., termen generic pentru bolile de inimă; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., cardiologie*; ~petal (v. -petal), adj., cu petale în formă de inimă; ~pexie (v. -pexie), s. f., metodă chirurgicală pentru revascularizarea miocardului în insuficiența coronariană organică; ~plastie (v. -plastie), s. f., secționare chirurgicală longitudinală și suturare transversală a musculaturii stomacului la nivelul cardiei; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a mușchilor inimii; ~pneumopexie (v. pneumo-, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală la miocard a unui segment pulmonar, în vederea ameliorării vascularizației; ~pteris (v. -pteris), s. m., ferigă fosilă, cu frunze ovale sau cordiforme; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., mobilitate excesivă a inimii cu deplasarea sa în jos; ~rafie (v. -rafie), s. f., operație chirurgicală de suturare a unei plăgi cardiace; ~rexie (v. -rexie), s. f., cardioclazie*; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., proces de indurație a mușchiului cardiac; ~scop (v. -scop), s. n., instrument cu care se examinează contracțiile inimii; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a bătăilor inimii cu ajutorul cardioscopului; ~sfigmograf (v. sfigmo-, v. -graf), s. n., aparat pentru înregistrarea grafică a mușchilor inimii și a pulsului radial; ~sfigmogramă (v. sfigmo-, v. -gramă), s. f., reprezentare grafică obținută la cardiosfigmograf; ~spasm (v. -spasm), s. n., 1. Convulsie a inimii. 2. Mișcare spastică a cardiei, orificiu superior al stomacului; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., strîmtarea orificiilor cardiace; ~stomie (v. -stomie), s. f., operație medicală de deschidere a cordului; ~tahometru (v. taho-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea continuă a frecvenței contracțiilor cardiace; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratamentul bolilor cardiace; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Deschidere chirurgicală a cavității cardiace. 2. Secționarea stratului musculos la nivelul orificiului superior al stomacului; ~tonic (v. -tonic), adj., s. n., (medicament) care stimulează acțiunea inimii; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., anatomie topografică a inimii; ~topometrie (v. topo-, v. -metrie₁), s. f., măsurarea ariei opacității cardiace; ~trofie (v. -trofie), s. f., nutriție a inimii; ~valvulotomie (v. valvulo-, v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a valvulei mitrale.

HOMO- (OMO-) „asemănător, identic, același”. ◊ gr. homos „egal, asemănător, același” > fr. homo-, germ. id., engl. id., it. omo- > rom. homo- și omo-. □ ~andrie (v. -andrie), s. f., fenomen de uniformitate a staminelor; ~blastic (v. -blastic), adj., 1. Care provine din celule similare. 2. Fără trecere evidentă de la forma juvenilă la cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., cariotip cu toate perechile de cromozomi similare; ~carp (v. -carp), adj., care formează numai un singur fel de fructe; sin. homocarpic^[1]; ~cen (v. -cen₂), adj., care își petrece întreg ciclul de viață în același biotop; ~centric (v. -centric), adj., 1. (Despre un fascicul de lumină) Ale cărui raze trec toate printr-un singur punct. 2. (Despre cercuri) Care are același centru; ~centru (v. -centru), s. n., centru comun al mai multor cercuri (concentrice); ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) formată din doi lobi egali; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) cu verticile uniforme sau cu același număr de piese botanice; ~clin (omoclin) (v. -clin), adj., 1. (Despre flori) Care se polenizează cu polenul propriu. 2. (Despre strate) înclinat în același sens (și cu același unghi) față de orizontală; ~crom (v. -crom), adj., care prezintă homocromie; sin. homeocrom; ~cromie (homeocromie) (v. -cromie), s. f., 1. Capacitate a unui organism de a avea culoare și formă asemănătoare cu aceea a mediului ambiant. 2. Proprietate a două tipuri de celule seroase ale glandelor salivare de a lua aceeași culoare ca și colorantul; ~cron (v. -cron), adj., care se produce în același timp; sin. simultan, sincronic; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unei tulburări genetice la aceeași vîrstă a membrilor unei familii; ~dicogamie (homodichogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența homogamiei și a dicogamiei în cadrul aceleiași specii; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu aceeași vigoare în dezvoltarea organelor de reproducere. 2. (Despre hibrizi) cu caracterele paterne transmise la urmași în aceeași măsură; ~dinamic (v. -dinamic), adj., homodinam*; ~drom (v. -drom), adj., (despre nervi) orientat în același sens; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție de un singur fel. 2. (Despre uredinale) cu nutriție legată de aceeași plantă-gazdă; ~fan (v. -fan), adj., (despre animale) care își schimbă culoarea în funcție de unghiul de incidență pe care îl face lumina solară cu suprafața corpului; ~file (v. -fil₂), adj., s. f. pl., (plante) cu frunze uniforme; ~filetic (v. -filetic), adj., derivat din același strămoș comun; ~filie (v. -filie₂), s. f., prezența unei singure forme foliare la aceeași plantă; ~fitic (v. -fitic), adj., 1. Care prezintă două feluri de spori. 2. Care este bisexuat în generația diploidă; ~fon (omofon) (v. -fon), adj., (despre cuvinte) care se pronunță la fel, cu toate că ortografia diferă; ~fonie (omofonie) (v. -fonie₁), s. f., 1. Caracterul de a fi omofon. 2. Tehnică de compoziție caracterizată prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte. 3. Halucinații multiple în care una dintre voci ocupă o poziție dominantă față de celelalte; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre flori) La care anterele și stigmatele ajung în același timp la maturitate funcțională. 2. (Despre antodiu) cu toate florile de un singur fel, hermafrodite, femele sau mascule; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Autopolenizare cu maturitate funcțională concomitentă a anterelor și a stigmatelor, la florile bisexuate. 2. Totalitate a caracteristicilor și a înclinațiilor comune ale persoanelor care se căsătoresc; ~gen (omogen) (v. -gen₁), adj., 1. (Despre un sistem fizico-chimic) Care are aceleași proprietăți în toate punctele sale. 2. (Despre funcții cu mai multe variabile) Ale cărei valori rămîn proporționale pentru variabile proporționale. 3. (Despre o formulă, o relație) Care are aceleași dimensiuni în cei doi membri ai săi. 4. Ale cărui părți se unesc sau au o structură unitară. 5. Care este format din aceeași substanță. 6. Cu o structură genetică similară; ~genetic (v. -genetic), adj., descendent din același strămoș; ~geneză (v. -geneză), s. f., totalitate a generațiilor succesive dintr-un strămoș comun; sin. homogenie^[2]; ~genic (v. -genic), adj., 1. Cu aceeași origine filogenetică sau ontogenetică. 2. (Despre un organism poliploid) Care conține aceeași alelă pe toți locii specifici; ~genie (v. -genie₁), s. f., stare a anterelor și a stigmatelor egal de lungi; ~graf (omograf) (v. -graf), adj., s. n., (cuvînt) care se scrie la fel cu alt cuvînt, dar diferă din punct de vedere fonetic; ~grafie (omografie) (v. -grafie), s. f., 1. Situație în care se află două cuvinte homografe. 2. Corespondență biunivocă între două spații proiective; ~heterostilie (v. hetero-, v. -stilie), s. f., prezență a florilor cu stile egale și cu stile inegale în cadrul aceleiași specii; ~liză (v. -liză), s. f., reacție chimică de desfacere a unei legături covalente cu repartizarea dubletului electronic de legătură în mod egal ambilor parteneri; ~log (omolog) (v. -log), adj., s. m., 1. adj., (Despre organe) Cu aceeași origine și structură, dar cu forme și funcții diferite. 2. adj., (Despre cromozomi) Care prezintă aceeași succesiune a genelor. 3. adj., (Despre laturi sau fețe în figuri omotetice) Care sînt paralele, de același sens sau de sens contrar. 4. adj., (Despre substanțe organice) Cu funcții și structuri analoage. 5. adj., (Despre lucruri) Care corespunde anumitor reguli sau legi determinate, 6. s. m., Cel care îndeplinește aceeași funcție sau are o ocupație identică cu altcineva; ~logie (omologie) (v. -logie₁), s. f., 1. Calitatea de a fi homolog. 2. Corespondență homografică între punctele aceluiași plan proiectiv. 3. Corespondență de structură a unuia sau a mai multor organe la două specii diferite datorită originii comune; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în aceeași direcție; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care este egal divizat. 2. Repartizat uniform. 3. Cu un singur strat de hife sau de gonidii în tal. 4. (Despre flori) Cu același număr de piese în verticil; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă în egală măsură la realizarea unui caracter cantitativ; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Polimerie la care influența reciprocă a factorilor ereditari este identică. 2. Egalitate numerică sau uniformitate a părților, respectiv a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin fuzionarea nucleilor asemănători din punct de vedere genotipic; ~morf (v. -morf), adj., care are aceeași formă; sin. homomorfic; ~morfic (v. -morfic), adj., homomorf*; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Uniformitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului în formă inițială; ~petal (v. -petal), adj., cu petalele la fel; ~plastie (v. -plastie), s. f., transplant chirurgical de la un individ din aceeași specie; sin. homeoplastie^[3]; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu două perechi de aripi membranoase de aceeași formă și mărime; ~seistă (v. -seistă), s. f., curbă care unește pe o hartă punctele unde s-a produs cutremurul în același timp; ~sferă (omosferă) (v. -sferă), s. f., strat inferior al atmosferei, situat între sol și altitudinea de 100 km, în care constituenții principali rămîn în aceleași proporții; ~spori (v. -spor), s. m. pl., adj., (spori) asemănători ca formă și structură; ~sporie (v. -sporie), s. f., 1. Producere numai a unui singur fel de spori. 2. Reproducere sexuată prin spori identici morfologic; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., uniformitate a staminelor la aceeași plantă; ~stile (v. -stil), s. f. pl., plante aparținînd aceleiași specii, cu stiluri egal de lungi; ~stilie (v. -stilie), s. f., uniformitate a stilelor la toate florile unei specii de plantă; ~tactic (v. -tactic), adj., compus din inflorescențe de un singur fel; ~taxie (omotaxie) (v. -taxie), s. f., sincronism aproximativ a două strate care conțin aceeași faună; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care are sînge cald; ~termic (v. -termic), adj., 1. (Despre apa marină) A cărei temperatură este aceeași de la suprafață pînă la fund. 2. Situat la o adîncime sub 2000 m, unde temperatura este constantă și unde nu există curenți; ~termie (omotermie) (v. -termie), s. f., 1. Scădere treptată a temperaturii apelor marine și oceanice de la suprafață către fund. 2. Caracteristică a unui corp a cărui temperatură este omogenă și constantă; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Parte care corespunde alteia similare, aflată pe cealaltă jumătate a corpului. 2. Parte dintr-un organism similară altora, de la alte organisme; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre meioză sau mitoză) de același fel sau tip; ~tom (v. -tom), adj., (despre organe vegetale) cu inciziuni regulate și cu diviziuni uniforme; ~top (omotop) (v. -top), adj., care prezintă homotopie (3); ~topic (v. -topic), adj., (despre boli) în care atît agentul patogen cît și gazda au aceeași distribuție în spațiu; ~topie (omotopie) (v. -topie), s. f., 1. Identitate a biotopului. 2. Dezvoltare a unui țesut sau a unui organ pe locul obișnuit. 3. Mulțime de părți ale unei mulțimi, supusă anumitor condiții; ~trop (v. -trop), adj., (despre embrioane) curbat sau îndreptat într-o singură direcție; sin. homotropic; ~tropic (v. -tropic), adj., homotrop*.

HETERO- (ETERO-) „diferit, deosebit, inegal, diferențiat”. ◊ gr. heteros „altul, diferit” > fr. hétéro-, germ. id., engl. id. > rom. hetero- și etero-. □ ~bafie (v. -bafie), s. f., colorație diferită la organele vegetale, care sînt în mod obișnuit unicolore; sin. heterocromie (2); ~blaste (v. -blast), s. n. pl., straturi tisulare care se dezvoltă sub o formă diferită de a țesutului de origine; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre plante) cu dezvoltare diferită, prezentînd o evidentă tranziție între forma juvenilă și cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., celulă diploidă în care unul dintre cromozomii unei perechi oarecare prezintă o anomalie structurală; ~carp (v. -carp), adj., cu mai multe forme sau feluri de fructe; ~carpie (v. -carpie), s. f., prezență de fructe heteromorfe la aceeași plantă; ~cefal (v. -cefal), s. m., monstru fetal, avînd două capete de mărimi diferite; ~ceras (v. -ceras), s. m., amonit din cretacicul inferior, avînd cochilia, la început, turiculată^[1], apoi, dreaptă și terminată cu o cîrjă; ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) format din lobi inegali, cel dorsal fiind mai mare decît cel ventral; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., alocheirie*; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., proces meiotic heterotipic; ~chinezie (v. -chinezie), s. f., alochinezie*; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. (Despre compuși organici) Care are în ciclu, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente. 2. (Despre flori) Cu verticile neuniforme sau cu piese inegale; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., compus organic ciclic care conține, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente; ~cist (heterochist) (v. -cist), s. n., (la algele albastre) celulă de altă formă și structură decît restul celulelor dintr-o colonie filamentoasă; ~clin (v. -clin), adj., cu polenizare încrucișată; ~clit (eteroclit) (v. -clit), adj., (despre o creație literară) alcătuit din părți aparținînd unor stiluri și genuri diferite; ~conte (v. -cont), s. f. pl., grupă de alge verzi cu tal unicelular sau pluricelular filamentos, cu zoospori avînd doi flageli inegali; ~cotil (v. -cotil), adj., cu cotiledoane inegale; ~crin (v. -crin), adj., cu secreții diferite; sin. alocrin; ~crom (v. -crom), adj., (despre flori) de culori diferite; ~cromatic (v. -cromatic), adj., (despre flori) de colorație diferită, cele centrale față de cele marginale; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Anomalie congenitală caracterizată prin colorarea diferită a irisurilor. 2. Heterobafie*; ~cromozom (~cromosom) (v. cromo-, v. -zom), s. m., alozom*; ~cron (eterocron) (v. -cron), adj., care se formează sau care se produce în timpuri diferite; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unor organe în momente diferite ale embriogenezei unor specii înrudite; ~dicogamie (~dihogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența la aceeași specie de flori proterandrice și proteroginice; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu predominanța unuia dintre organele de reproducere, în cazul florilor hermafrodite. 2. (Despre hibrizi) Cu predominanța unuia dintre caracterele părintești; ~distilie (v. di-, v. -stilie), s. f., dimorfism floral cu stile lungi și stamine scurte sau invers; ~drom (v. -drom), adj., (despre organe vegetale) orientat în direcții diferite; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție variată. 2. Care parazitează pe plante diferite; ~fenie (v. -fenie), s. f., apariție neașteptată a unei anomalii structurale la indivizii unei familii vegetale; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., reproducere a vegetalelor prin indivizi fenotipic diferiți; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze diferite pe aceeași tulpină; ~filie (v. -filie₂), s. f., prezența unor frunze de forme și dimensiuni diferite pe aceeași plantă; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe, capabile să-și prelucreze și substanțele nutritive luate din substrat și pe cele de natură organică; ~fitic (v. -fitic), adj., care are două feluri de spori, formați pe saprofiți diferiți; ~fon (eterofon) (v. -fon), adj., relativ la heterofonie; ~fonie (eterofonie) (v. -fonie₁), s. f., discordanță provenită din devierea incidentală a vocilor mai multor cîntăreți care improvizează aceeași melodie; ~forie (v. -forie), adj.^[2], s. f., tulburare funcțională a vederii binoculare, provocată de un dezechilibru oculomotor cu tendință mare de fuzionare; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre plante) Care are mai multe feluri de flori. 2. (Despre plante compozite) Care prezintă flori discale și marginale de diferite sexe în același antodiu. 3. Care prezintă heterogamie; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., anizogametangiogamie*; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange femel și mascul pe același tal, specific fungilor; ~gamie (v. -gamie), s. f., copulație totală a doi gameți deosebiți ca formă, dimensiuni și sex; sin. anizogamie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., copulație a gameților de sex diferit; ~gen (eterogen) (v. -gen₁), adj., 1. De natură sau de origine diferită. 2. Compus din elemente deosebite. 3. (Despre un caracter) Care își are originea în afara organismului; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre un organism) derivat din strămoși diferiți; ~geneză (eterogeneză) (v. -geneză), s. f., 1. Proces de apariție a unor urmași neasemănători în cadrul aceleiași specii animale sau vegetale. 2. Alternanță de generații. 3. Heterogenie*. 4. Teorie idealistă care consideră schimbările suferite de organisme ca fiind cu totul independente de mediul exterior; ~genic (v. -genic), adj., 1. (Despre un poliploid) Care are alele diferite pe același locus. 2. (Despre un gamet) Care are două alele ale aceleiași gene; ~genie (eterogenie) (v. -genie₁), s. f., anomalie organică; sin. heterogeneză (3); ~gnate (eterognate) (v. -gnat), s. f. pl., echinide exociclice cu aparat masticator format din cinci piese inegale; ~gonie (v. -gonie), s. f., 1. Formare a două sau trei tipuri de flori diferite din punctul de vedere al structurii androceului. 2. Alternare între generații cu modalități diferite de reproducere sexuată. 3. (La trematode și rotifere) Alternare a generației hermafrodite cu una sau mai multe generații partenogenetice; ~id (v. -id), adj., (despre organe vegetale) cu forme și mărimi diferite; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge celulele vii; ~liză (eteroliză) (v. -liză), s. f., proces de dizolvare sau de distrugere a celulelor sub acțiunea unor agenți externi; ~log (v. -log), adj., 1. Care provine din descendenți diferiți. 2. Care este deosebit din punct de vedere morfologic. 3. Care aparține unor specii diferite. 4. (Despre seruri sau grefe) Care provine de la o altă specie; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în toate direcțiile; ~mer (eteromer) (v. -mer), adj., 1. Format din mai multe părți morfologice sau anatomice. 2. Cu diviziuni inegale sau neuniforme. 3. Cu un număr diferit de elemente în verticilul floral. 4. (Despre gonidii) Dispus în straturi; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă inegal la formarea unui caracter cantitativ; ~mericarpie (v. meri-, v. -carpie), s. f., heterocarpie între mericarpiile aceluiași fruct; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Influență reciprocă diferită a factorilor ereditari multipli. 2. Inegalitate numerică sau neuniformitate a părților sau a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., heteroplazie în care se produc devieri cantitative de la normal; ~mezogamie (v. mezo-, v. -gamie), s. f., prezența mai multor moduri de polenizare la aceeași specie; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin unirea nucleelor cu origini diferite; ~morf (eteromorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă două sau mai multe forme cristaline diferite. 2. Diferit ca formă și dimensiuni. 3. (Despre o colonie vegetală) Format din indivizi diferiți ca formă și funcție. 4. (Despre cromozomi) Diferiți din punct de vedere morfologic. 5. (Despre boli și malformații) Cu forme variate. 6. (Despre frunze, antere) Cu forme diferite; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) cu forme diferite; ~morfie (v. -morfie), s. f., 1. Conformație diferită a unor organe animale sau vegetale. 2. Neasemănare în forma sau în poziție a celulelor. 3. Stare a unei perechi sinaptice de cromozomi diferiți; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Diversitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal sub altă formă. 3. Înlocuire a unei porțiuni dintr-un organ distrus; ~nom (eteronom) (v. -nom₁), adj., care se supune unor legi provenite din exterior, străine fenomenului respectiv; ~nomie (eteronomie) (v. -nomie), s. f., 1. Caracterul a ceea ce este heteronom. 2. Principiu potrivit căruia voința subiectului nu are în sine rațiunea propriei acțiuni, ci o derivă din rațiuni externe; ~pag (v. -pag), s. m., făt teratologic dublu, caracterizat prin faptul că parazitul prezintă un cap și membre pelvine distincte și rudimentare; ~petal (v. -petal), adj., cu petale diferite; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., fenomen caracteristic cromozomilor de sex, manifestat printr-o condensare în cursul etapelor timpurii ale gametogenezei; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., țesut vegetal format pe locuri neobișnuite; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de transplant chirurgical de la o specie la alta; ~plazie (v. -plazie), s. f., 1. Proces de formare a unui țesut patologic în organism. 2. Formare, pe calea diviziunii celulare, a unor celule sau țesuturi noi pe locurile vătămate, care sînt deosebite de cele normale; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de gasteropode marine, cu piciorul transformat în înotătoare; ~polimeri (v. poli-, v. -mer), s. m. pl., molecule polimerizate, compuse din unități structurale diferite; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., hemiptere*; ~rizie (v. -rizie), s. f., prezența de rădăcini diferite, contractile sau de nutriție, la aceeași plantă; ~schiză (v. -schiză), s. f., fragmentare simultană a nucleului-mamă, rezultînd mai multe nuclee; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat al atmosferei situat deasupra homosferei, în care predomină gazele ușoare, dispuse neuniform; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezența de semințe diferite ca formă sau conținut la aceeași plantă; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care produce două tipuri de spori. 2. s. m., Spor cu energide mascule și femele; ~sporie (v. -sporie), s. f., proces de producere a două tipuri, de spori: macrospori și microspori; ~stazie (v. -stazie), s. f., fenomen biologic care constă în stabilirea unor relații de dominanță între gene nealele; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., prezența de stamine de lungimi și forme diferite la aceeași plantă; ~stil (v. -stil), adj., (despre flori) cu stile de lungimi diferite la aceeași plantă; ~stilie (eterostilie) (v. -stilie), s. f., prezența unor stile de lungimi diferite la florile unor plante care aparțin aceleiași specii; ~stom (v. -stom), adj., cu gură asimetrică; ~tactic (v. -tactic), adj., (despre inflorescențe) format în moduri diferite: racemos și botritic; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Dispoziție diferită sau anormală a unor organe sau părți dintr-un organism. 2. Dereglare a proprietăților fizice ale unui organ anatomic; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli cu mijloace și metode specifice alteia; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care prezintă heterotermie; ~termic (v. -termic), adj., 1. Referitor la stratul de apă din mări și oceane, situat pînă la adîncimea de 200 m, unde temperatura este variabilă. 2. Care prezintă diferență de stratificație între diversele pături suprapuse ale apei marine sau oceanice; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen care constă în pierderea sezonieră a capacității de încălzire, caracteristic animalelor care hibernează; ~tip (eterotip) (v. -tip), adj., s. m., 1. adj., Tipărit cu planșe ale căror caractere sînt mobile. 2. s. m., Monstru dublu în care fătul parazit atîrnă de peretele ventral al celui autozit; ~tipic (v. -tipic), adj., 1. (Despre plante) De alt tip, deosebit de cel obișnuit. 2. Care este reprezentat de prima diviziune a meiozei, deosebită de mitoza tipică; ~tipie (v. -tipie), s. f., monstruozitate constînd în atașarea individului accesoriu la peretele anterior al corpului individului principal; ~tom (v. -tom), adj., 1. Cu inciziuni neregulate. 2. Cu diviziuni sau verticile neuniforme; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Ramificație sau segmentare vegetală inegală. 2. Dezvoltare inegală a elementelor învelișului floral; ~top (v. -top), adj., (despre plante) care crește în biotopuri diferite; ~topic (v. -topic), adj., care apare în alt loc decît în cel normal; ~topie (v. -topie), s. f., deplasare sau poziție anormală a unui organ anatomic; ~trih (v. -trih), adj., (despre organisme unicelulare) care prezintă cili sau flageli de diferite mărimi; ~tristilie (v. tri-, v. -stilie), s. f., prezență a stilelor de trei feluri la aceeași specie de plantă; ~trof (v. -trof), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Organism) care utilizează în nutriție substanțe organice, neputînd efectua autonom sinteza lor din cele anorganice. 2. adj., Cu nutriție variată. 3. adj., Cu dezvoltare inegală a unor părți de organe din cauza nutriției neuniforme; ~trofie (eterotrofie) (v. -trofie), s. f., mod de hrănire a organismelor heterotrofe; ~trop (v. -trop), adj., (despre ovul sau embrion) curbat în formă de potcoavă; ~tropie (v. -tropie), s. f., strabism vizibil, în care ochiul se îndepărtează involuntar de axa vizuală; ~xen (v. -xen), adj., 1. (Despre paraziți) Care în ciclul lui evolutiv se dezvoltă pe gazde diferite. 2. (Despre uredinale) Cu ciclu vital succesiv pe diferite plante gazdă. 3. Care prezintă anteridii și oogoane pe filamente deosebite; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., cromozom de sex; ~zomie (v. -zomie), s. f., prezență suplimentară sau absență a unuia sau a cîtorva cromozomi, într-o celulă sau într-un organism diploid.

IZO- (ISO-) „egal, identic, asemănător, același”. ◊ gr. isos „la fel, asemenea, egal” > fr. iso-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. izo- și iso-. □ ~anizosindeză (v. anizo-, v. -sindeză), s. f., sinapsă parțială în meioza aloploizilor segmentali, cu cromozomi parțial omologi; ~bafie (v. -bafie), s. f., caracteristică a unui corp care nu reflectă decît o singură culoare; ~bar (isobar) (v. -bar), adj., s. f., 1. adj., Cu presiune constantă. 2. adj., (Despre substanțe chimice) Cu aceeași greutate atomică, dar cu numere atomice diferite. 3. s. f., Linie care unește pe o hartă sau pe o diagramă punctele cu aceeași presiune; ~bată (v. -bat₁), adj., s. f., 1. adj., De aceeași adîncime. 2. s. f., Linie care unește pe o hartă geologică sau marină punctele cu aceeași adîncime; ~bază (v. -bază), s. f., linie care unește pe o hartă punctele în care un strat geologic apare la aceeași altitudine; ~brontă (v. -brontă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele în care tunetul produs într-un anumit loc este auzit cu aceeași intensitate; ~carp (v. -carp), adj., (despre flori) la care numărul carpelelor este egal cu cel al elementelor periantului; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., asociație vegetală cu fizionomie asemănătoare din cauza condițiilor ecologice similare; ~cerc (isocerc) (v. -cerc), adj., (despre înotătoare) la care ambii lobi au un număr egal de radii; ~chimen (izohimen) (v. -chimen), adj., s. f., 1. adj., Cu temperatură medie de iarnă egală. 2. s. f., Linie care unește punctele de pe suprafața terestră cu aceeași temperatură medie în timpul iernii; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) cu număr egal de piese în fiecare verticil; ~clin (v. -clin), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași înclinație. 2. s. f., Linie care unește pe hartă punctele cu aceeași înclinație magnetică; ~cont (v. -cont), adj., (despre organisme) cu cili sau flageli de aceeași lungime; ~cor (isocor) (v. -cor), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări de stare) Care se face la un volum constant. 2. s. f., Linie de-a lungul căreia un sistem fizic are același volum; ~corie (v. -corie₁), s. f., egalitate a pupilelor la ambii ochi; ~crom (isocrom) (v. -crom), adj., (despre două lumini) care produce aceeași senzație de culoare cînd acționează simultan asupra vederii; ~cromatic (v. -cromatic), adj., 1. De culoare uniformă. 2. Sensibil la toate culorile spectrului; ~cromazie (v. -cromazie), s. f., colorație analoagă a unor obiecte; ~cromocentric (v. cromo-, v. -centric), adj., (despre nuclei) cu număr egal de cromocentre și cromozomi; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom cu brațe omoloage, identice genetic; ~cron (isocron) (v. -cron), adj., s. f., 1. adj., (Despre fenomene) Care se repetă la intervale de timp egale. 2. s. f., Linie care unește punctele egal depărtate în timp de un punct dat; ~dactil (v. -dactil), adj., cu degete egale; ~dimorf (isodimorf) (v. di-, v. -morf), adj., (despre compuși izomorfi) care are proprietatea de a forma cristale mixte; ~dinamă (v. -dinam), s. f., curba care unește punctele cu aceeași intensitate a cîmpului magnetic terestru; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., identitate de valoare energetică a două sau mai multe alimente; ~dizomie (v. di-, v. -zomie), s. f., dizomie uniparentală cu secvențe de alele identice; ~drom (v. -drom), s. n., paralelometru dentar de tip special; ~fag (v. -fag), adj., cu un singur fel de nutriție; ~fază (v. -fază), s. f., curbă care reprezintă izotermele și izobarele coincidente pe o diagramă de stare presiune-volum a unui sistem fizico-chimic format dintr-un singur component cu două faze coexistente; ~fen (v. -fen), adj., 1. Care este derivat din același fenotip. 2. Cu aceeași periodicitate biologică în fenologie; ~fenă (v. -fen), s. f., linie care unește punctele cu aceeași dată de apariție a fenofazei; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., fecundație între indivizi fenotipic asemănători; ~fenotipie (v. feno-, v. -tipie), s. f., situație în care mai multe gene independente să condiționeze același caracter normal sau patologic, indiferent dacă genele se transmit recesiv; ~file (v. -fil₂), adj., s. f. pl., (plante) care formează un singur fel de frunze; ~filie (v. -filie₂), s. f., situație în care toate frunzele unei plante sînt asemănătoare; sin. monomorfism foliar; ~fonă (v. -fon), s. f., curbă care unește punctele cu aceeași viteză de propagare a sunetului în apa de mare; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre frunze) care este expus uniform la lumină; ~gam (v. -gam), adj., (despre vegetale) la care elementele de reproducere sînt asemănătoare; ~gamă (v. -gam), s. f., linie care unește punctele de egală valoare ale accelerației gravitației; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange masculin asemănător din punct de vedere morfologic cu cel feminin; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., proces de unire a doi gametangi; ~gamie (v. -gamie), s. f., fecundație prin unirea a doi gameți identici sub raport morfologic, dar sexual diferiți sub aspect fiziologic; sin. izogamogonie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., izogamie*; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. (Despre țesuturi) Care are aceeași origine embrionară cu un alt țesut. 2. (Despre gemenii monozigoți) Identic din punct de vedere genetic și fenotipic; ~genetic (v. -genetic), adj., (Despre organisme) 1. Cu aceeași origine genetică. 2. Derivat din același genotip; ~genic (v. -genic), adj., (despre un grup de indivizi) care posedă același genotip; ~genotip (v. geno-₁, v. -tip), s. n., tip botanic cu două nume genetice; ~geotermă (v. geo-, v. -term), s. f., linie care unește toate punctele terestre cu aceeași temperatură medie a solului; ~gin (v. -gin), adj., 1. Cu pistile similare. 2. Cu carpele în număr egal cu cel al sepalelor; ~glosă (v. -glosă), s. f., linie care arată pe o hartă limitele teritoriale ale unei particularități de limbă; ~gnat (v. -gnat), adj., (despre dinți) care are creste alveolare egale; ~gon (isogon) (v. -gon₂), adj., s. f., 1. adj., Cu unghiuri egale. 2. s. f., Linie care trece prin punctele terestre de egală declinație magnetică; ~graf (isograf) (v. -graf), s. n., interpolator de curbe de nivel; ~halin (v. -halin), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași salinitate. 2. s. f., Curbă care unește punctele cu aceeași salinitate marină; ~hasmă (v. -hasmă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași frecvență de apariție a aurorelor polare; ~helie (v. -helie), s. f., procedeu fotografic de separație a tonurilor; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., fenomen de dezintegrare a hematiilor provenite de la o anumită specie, de către serul unor indivizi din aceeași specie; ~hemoterapie (v. hemo-, v. -terapie), s. f., procedeu terapeutic bazat pe folosirea sîngelui obținut de la un animal din cadrul aceleiași specii; ~hietă (v. -hietă), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața terestră unde cad cantități egale de apă provenită din precipitații; ~hipsă (v. -hipsă), s t, curbă care unește pe hartă punctele cu aceeași altitudine; ~halogamie (v. halo-, v. -gamie), s. f., conjugare a gameților complet identici ca formă și sexualitate; ~iconie (v. -iconie), s. f., egalitate de mărime a imaginilor retiniene la ambii ochi; ~log (v. -log), adj., (despre substanțe chimice) cu o compoziție analoagă; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care prezintă izomerie. 2. (Despre flori) Cu același număr de elemente omoloage în componența unui ciclu. 3. (Despre factori ereditari) Repartizat în aceeași proporție; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Însușire a unor substanțe de a avea proprietăți fizice și chimice deosebite, deși au moleculele alcătuite dintr-un număr identic de atomi. 2. Însușire a nucleelor atomice ale aceluiași element chimic de a avea stări de energie și, deci, proprietăți radioactive diferite. 3. Egalitate a segmentelor sau a părților omoloage la organele aceleiași specii. 4. Influență egală a factorilor ereditari; ~merogamie (v. mero-, v. -gamie), s. f., proces de copulație a doi gameți identici sub aspect morfologic, dar sexual diferiți sub aspect fiziologic; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., însușire a cristalelor de a avea dimensiuni egale în toate direcțiile; ~metropie (v. metr/o-₂, v. -opie), s. f., anomalie a refracției oculare egală la ambii ochi; ~morf (isomorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă identitate de structură. 2. (Despre cristale) Asemănător ca formă. 3. (Despre organisme sau organe) Care se aseamănă din punct de vedere morfologic; ~morfie (isomorfie) (v. -morfie), s. f., proprietate a substanțelor cu compoziție chimică diferită, dar cu structură înrudită, de a se prezenta în aceleași forme structurale cristalografice; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Uniformitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal în forma inițială; ~nefă (v. -nefă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași nebulozitate; ~nomie (v. -nomie), s. f., analogie în modul de cristalizare; ~osmie (v. -osmie₂), s. f., izotonie* (1); ~pagă (isopagă) (v. -pagă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele de pe cursurile de apă cu aceeași durată a podului de gheață; ~patie (v. -patie), s. f., homeopatie care utilizează diluții din chiar agentul patogen; ~pectă (v. -pectă), s. f., linie care unește pe hartă punctele în care înghețul apei se produce în aceeași zi; ~petal (v. -petal), adj., cu petale egale; ~picnă (isopicnă) (v. -picnă), s. f., 1. Curbă care unește pe o hartă toate punctele de egală densitate a apei oceanice. 2. Linie de-a lungul căreia un sistem fizico-chimic are aceeași densitate; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., condiție în care autozomii manifestă aceeași stare de condensare în tot cursul diviziunii celulare; ~pieză (v. -pieză), s. f., linie care unește, pe o hartă, punctele cu aceeași presiune a zăcămîntului petrolifer la un moment dat; ~pletă (v. -pletă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele de egală valoare ale diverselor elemente meteorologice; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de crustacee acvatice sau terestre, cu șapte segmente toracice și cu toate picioarele la fel conformate; ~polimorf (isopolimorf) (v. poli-, v. -morf), adj., care prezintă izopolimorfie; ~polimorfie (v. poli-, v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe sau a unor minerale de a cristaliza în forme diferite; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), adj., (despre un organism) care este poliploid cu un număr par de seturi cromozomiale; ~poră (v. -por), s. f., linie care unește punctele de egală variație a unui element fizic ca salinitatea, declinația etc.; ~ptere (v. -pter), s. f. pl., ordin de insecte polimorfe cu corpul moale, cu mandibule puternice și cu aripi egale, incluzînd termitele; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., stare a fenomenelor cardiologice care apar și se repetă în același ritm; ~schizomere (v. schizo-, v. -mer), s. n. pl., endonucleaze restrictive, produse de organisme diferite, care recunosc aceeași secvență de nucleotide; ~scop (isoscop) (v. -scop), s. n., tub electronic în care condensatorul orticonului e înlocuit printr-un dispozitiv generator de cîmp magnetic; ~seistă (v. -seistă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași intensitate ale unui cutremur de pămînt; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., sinapsă a cromozomilor cu aceeași origine în meioza alopoliploizilor; ~spor (v. -spor), adj., s. m. pl., 1. adj., Care formează spori identici din punct de vedere morfologic. 2. s. m. pl., Spori identici care se găsesc la plantele inferioare; ~sporie (v. -sporie), s. f., însușire a unor plante de a produce izosporii; ~stazie (v. -stazie), s. f., teorie potrivit căreia între diversele compartimente ale scoarței terestre ar exista un echilibru relativ datorită diferențelor de densitate ale materialelor lor; ~stemon (v. -stemon), adj., (despre flori) la care numărul staminelor este egal cu acela al petalelor sau sepalelor; ~stenurie (v. sten/o-, v. -urie), s. f., condiție în care se elimina o urină finală cu presiune osmotică constantă; ~steră (v. -ster), s. f., linie în diagrama unui sistem fizico-chimic pentru care volumul specific al, sistemului care se transformă rămîne constant; ~sterie (v. -sterie), s. f., proprietate a unor substanțe de a avea aceleași structuri spațiale fără să aibă compoziții chimice identice; ~stih (v. -stih), adj., (despre rădăcini) cu serii sau rînduri egale; ~stil (v. -stil), adj., cu stile uniforme; ~tahă (isotahă) (v. -tahă), s. f., linie care unește punctele unui curs de apă, unde aceasta arată aceeași viteză; ~teră (v. -teră), s. f., linie care unește punctele cu aceeași căldură medie în timpul verii; ~term (v. -term), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași temperatură medie. 2. s. f., Curbă care unește pe o hartă punctele cu aceeași temperatură medie; ~termobată (v. termos, v. -bat₁), s. f., curbă care unește punctele cu aceeași temperatură a apei de mare în adîncime; ~termognozie (v. termo-, v. -gnozie), s. f., sensibilitate patologică în care durerea, frigul etc. sînt percepute ca senzații de căldură; ~tip (v. -tip), adj., s. n., 1. adj., Care prezintă izotipie. 2. s. n., Tip al unei specii de plantă pentru două sau mai multe areale geografice; ~tipie (v. -tipie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a cristaliza în aceleași forme, fără a forma cristale mixte; ~tom (v. -tom), adj., care este ramificat sau despicat uniform; ~tomie (isotomie) (v. -tomie), s. f., 1. Tip de ramificație în două sau mai multe ramuri egale. 2. Diviziune a unui organ în două părți egale; ~tonic (v. -tonic), adj., cu aceeași soluție osmotică; ~tonie (v. -tonie), s. f., 1. Calitate a mai multor soluții de a avea aceeași presiune osmotică; sin. izoosmie. 2. Proprietate a unor nuclee atomice de a avea același număr de neutroni; ~top (isotop) (v. -top), s. m., element chimic avînd aceleași proprietăți fizico-chimice, dar masă atomică diferită; ~topie (v. -topie), s. f., proprietate a unor elemente chimice de a fi formate din mai mulți izotopi stabili sau radioactivi; ~trop (v. -trop), adj., (despre corpuri) care are aceleași proprietăți fizice identice în toate direcțiile; ~tropie (v. -tropie), s. f., însușire a unui corp de a fi izotrop; ~zime (v. -zimă), s. f., forme moleculare multiple ale aceleiași enzime.