ISTORIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊ Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică, este luată sub ocrotirea statului. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real². 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică. Metodă istorică. II. 1. S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice; p. restr. istoriograf. 2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. – Din fr. historique, lat. historicus, it. istorico.

AHO, Juhani (1861-1921), scriitor finlandez. Proză realistă despre viața țăranilor („Calea ferată”). Romane istorice („Panu”).

ALMAȘ, Dumitru (1908-1995, n. Negrești, jud. Neamț), istoric și scriitor român. Prov. univ. la București. Lucrări privind Revoluția Franceză și Războiul Civil din S.U.A. („Căderea Bastilie”, „Nord contra Sud”). Romane istorice.

ARNIM, Achim von (1781-1831), scriitor german. Autorul primului roman istoric german cu tendințe realiste („Paznicii coroanei”). Nuvele istorico-fantastice („Sera”); în colab. cu Clemens Brentano a publicat a culegere de vechi poezii populare germane („Cornul fermecat al băiatului”).

BAICULESCU, George (1900-1973, n. sat Rubla, jud. Buzău), bibliograf și istoric român. Studii („Publicațiile periodice românești”) și ediții.

BARIȚIU, George (1812-1893, n. Jucu, jud. Cluj), om politic, publicist și istoric român. Acad. (1866). Concepții iluministe („Cuvîntare scolaticească”). Întemeietorul presei românești din Transilvania („Gazeta de Transilvania”, 1838; „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, 1838). Unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848-1849; vicepreședinte al Adunării Naționale de la Blaj (3-5/15-17 mai 1848). Membru fondator al ASTREI și al Academiei Române. Preocupări privind istoria românilor („Părți alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani în urmă”). Contribuții la elaborarea unor teme de filozofie a culturii și filozofie a istoriei („Despre filozoful Schopenhauer”).

BELDICEANU, Nicoară (n. 1920, București), istoric român. Stabilit în Franța. Contribuții la istoria Imp. Otoman și a lumii bizantino-balcano-anatoliene în sec. 14-16 („Les actes des premiers sultans conservés dans les manuscrits turcs de la Bibliothèque National à Paris”, „Recherche sur le ville ottomane au XV-e siecle”, „Le monde ottoman des Balkans (1402-1566)”).

BERINDEI, Dan (n. 1923, București), publicist și istoric român. M. coresp. al Acad. (1991). Specialist în istoria modernă a României („Aspecte militare ale răscoalei populare din 1821”, „L’Union des Principautés Roumaines”, „L’Anée révolutionnaire 1821 dans les Pays Roumaines”). Acad. (1992).

BERZA, Mihai (1907-1978, n. Tecuci), istoric român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Specialist în istoria ev. med. („La Mer Noire à fin du Moyen Âge”, „Haraciul Moldovei și Țării Românești în sec. XV-XIX”).

BODEA, Cornelia (1916-2010, n. sat Dud, jud. Arad), istoric român. M. coresp. al Acad. (1990). Specialistă în istoria modernă a României: „Moise Nicoară (1784-1861) și rolul său în lupta de emancipare național-religioasă a românilor din Banat și Crișana”, „Lupta românilor pentru unitatea națională (1834-1849)”, „1848 la români. Mărturii”, „R.W. Seton-Watson și românii” (în colab.). Acad. (1992).

BOGDAN, Ioan (1864-1919, n. Brașov), filolog și istoric român. Frate cu Bogdan-Duică. Acad. (1903), prof. univ. la București. Inițiatorul studiilor de slavistică din România; editor de cronici și documente („Vechile cronici moldovenești pînă la Ureche”, „Cronici inedite atingătoare de istoria românilor”, „Documentele lui Ștefan cel Mare”).

BOLDUR, Alexandru (1886-1988, n. Chișinău), istoric român. Conf. univ. la Petrograd, prof. univ. la Sevastopol, Chișinău și Iași. Colaborator (din 1938) și director (1943-1947) al Institutului de Isotrie Națională din Iași. Contribuții fundamentale privind istoria Moldovei, mai ales a Basarabiei („Basarabia românească”, „Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială și politică”).

BOUREANU, Radu (1906-1996, n. București), poet, pictor și actor român. Poezie cu predilecție pentru peisaj, legendă și istorie („Zbor alb”, „Caii de apocalips”, „Solara noapte”). Poemul dramatic „Satul fără dragoste”, romane istorice, note de drum.

BUNEA, Augustin (1857-1909, n sat Vad, jud. Brașov), prelat și istoric român. Acad. (1909). Unul dintre apărătorii fruntașilor politici români implicați în procesul „Memorandumului”. Contribuții privind istoria românilor în evul mediu, cu deosebire viața socială, politică și culturală din sec. 18 („Din istoria românilor”, „Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751)”, „Încercare de istoria românilor pînă la 1382”).

BUZATU, Gheorghe (n. 1939, Sihlea, jud. Vrancea), istoric român. Contribuții privind istoria contemporană („România și trusturile petroliere internaționale pînă la 1929”, „Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial”).

CAMARIANO 1. Ariadna C. Cioran (n. 1906, Peristeri, Grecia), istoric român. Specialistă în istoria relațiilor culturale greco-române. Editor („Cronica Ghiculeștilor”, în colab.; „Academiile domnești din București și Iași”). 2. Nestor C. (n. 1909, Peristeri, Grecia), istoric român. Frate cu 2 C. (1). Specialist în istoria „Eteriei” și a relațiilor culturale greco-române. Editor („Alexandre Mavrocordato, le grand dragoman. Son activité diplomatique. 1673-1709”).

CANTACUZINO, Ion (1908-1975, n. București), medic psihiatru, critic și istoric român de film. Intensă activitate publicistică („Arta și medicina”, „Momente din trecutul filmului românesc”, „René Clair”) și de pionierat în domeniul producției cinematografice.

CAPROȘU, Ioan (n. 1934, Mitoc, jud. Botoșani), istoric român. Prof. univ. la Iași. Specialist în istoria evului mediu românesc („O istorie a Moldovei prin relațiile de credit”, „Iașul vechilor ziduri”, în colab.). Editor de izvoare.

harfă (harpă) (it. arpa; fr. harpe; germ. Harfe; engl. harp; rus. арфа), instrument cordofon fără tastieră cu coardele ciupite, de origine străveche, cunoscut de mai multe popoare, sub diferite numiri; magadis (1) la greci [μάγαδις], nablium la romani, trigonon la sirieni [τρίγωνον], kinnor la evrei, lebed la popoarele din Asia Centrală etc. Primele instr. aveau forma unui arc, formă prin care este redată și de hieroglifele și basoreliefurile egiptene. H. „eoliană” populară în Elada, de formă pătrată, montată în aer liber, emitea la atingerea brizei sunetele armonice* ale fundamentalelor respectivelor coarde. În Europa, h. apare probabil pentru prima oară la popoarele nordice. În sec 1 î. Hr., istoricul roman Diodor din Sicilia pomenește de h. „gotică”. Un alt tip clarsach este cunoscut de celți în sec. 9. Denumiri ca chitarra anglica, h. „nordică”, h. „irlandeză” justifică de asemenea presupunerile referitoare la originea nordică a h. pe continentul nostru. Aceste instr. aveau deja trei părți esențiale: cutia de rezonanță* (așezată în partea inferioară a instr.), consola și coloana de susținere, care le unește sub forma unui triunghi. Între cutia de rezonanță și consolă sunt montate un număr oarecare de coarde, accesibile din ambele părți ale instr. În procesul de evoluție a h., în sec. 13, apare, pentru o scurtă perioadă, un tip denumit psalterion (cuv. lat. provenit din gr. ψαλτήριον; it. arpanetta, arpa doppia; germ. Spitzharfe, Doppelharfe, Harfenett, Rotta, Rotte), având cutia de rezonanță plată, așezată vertical, coardele fiind întinse pe ambele părți ale acesteia. Acordajul (1-2) h., indiferent de numărul coardelor, era diatonic*, rămas ca atare până în zilele noastre. Pentru a putea utiliza h. în diverse tonalități (2), în sec. 17 s-a construit un tip numit Hakenharfe (germ.) h. cu „cârlige”, cu ajutorul cărora coardele puteau fi scurtate cu un semiton*. În sec. 18, Christian Hochbrucker construiește o h., la care același efect se poate obține prin utilizarea a 7 pedale (1). Georges Cousineau și Sebástien Érard perfecționează acest mecanism în așa fel încât coardele pot fi scurtate cu două semitonuri. Acest instr., denumit h. cu două crestături, are 47 de coarde și o întindere între do bemol² – sol diez⁴. Fixând cele 7 pedale în prima crestătură, acordajul inițial de do bemol major se schimbă în do major. Fixarea pedalelor în a doua crestătură transformă acordajul în do diez major. Astfel, la h. contemporană se pot executa lucrări în toate tonalitățile. Pedalele sunt unite cu mecanismul de scurtare a coardelor prin sârme de oțel care trec prin interiorul coloanei de susținere. Fiecare pedală acționează simultan asupra tuturor coardelor acordate identic. Prin fixarea potrivită a pedalelor, cordele învecinate pot fi acordate și enarmonic (2), cu excepția sunetelor re, sol, la (de. ex. do diez – re bemol, mi diez – fa, sol, la diez – si bemol). Coardele sunt acordate (2) cu ajutorul unei chei de acordaj. În Franța s-au construit și harpe cromatice (cu 80 de coarde) și un tip mai mic denumit harpe-luth, care nu s-au impus. Începând cu Berlioz și Listz, h. este tot mai frecvent utilizată în orch. simf. și de operă. Romanticii au folosit-o ca instr. de acomp., impresioniștii și îndeosebi compozitorii contemporani utilizează toate posibilitățile instr. (flageolete [1], glissando*-uri, ciupirea coardelor pe lângă cutia de rezonanță, „sunete fluide” etc.).

CÂNDEA, Virgil (1927-2007, n. Focșani), istoric român. M. coresp. al Acad. (1990). Contribuții în domeniul istoriei culturii medievale și moderne („Les icônes melkites”, „Stolnicul între contemporani”, „Mărturii românești peste hotare”). M. coresp. al Acad. (1991).

CERNOVODEANU, Paul (1927-2006, n. București), istoric român. Cercetări consacrate relațiilor Țărilor Române cu Anglia și S.U.A. în sec. 18-19: „Imaginea <lumii noi> în Țările Române și primele lor relații cu Statele Unite ale Americii pînă în 1859”; „Relațiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878)”. Editor de izvoare externe (colecția „Călători străini despre Țările Române”).

CHATTERJEE [tʃatergi], Bankim Chandra (1838-1894), scriitor indian de limbă bengali. Unul dintre fondatorii prozei bengali. Romane istorice și sociale („Fiica comandantului fortăreței”, „Lăcașul bucuriei”).

CIHODARU, Costache (1907-1994, n. Ivănești, jud. Vaslui), istoric român. Prof. univ. la Iași. Contribuții la studiul începuturilor vieții de stat la E de Carpați, al instituțiilor și structurilor agrare ale Moldovei („Istoria medie a României, partei I”, în colab., „Alexandru cel Bun”).

ISTORIOGRAFÍE (< fr. {i}; {s} gr. historia „istorie” + graphe „descriere”) s. f. 1. Știință auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și al operelor istorice. Istoria – ca efort de cunoaștere – s-a născut din nevoia de fixare a memoriei evenimentelor petrecute, din necesitatea de a căuta rădăcinile în trecut ale unor fenomene contemporane și din dorința de a desprinde din trecut învățăminte pentru prezent și viitor („Historia, magistra vitae”, istoria, învățătoarea vieții). I. a străbătut, în evoluția ei, mai multe faze: în Antichitate, i. greacă (Herodot „părintele istoriei”, Tucidide și Polibiu) creează adevărate modele de cercetare și analiză, urmate de istoricii romani (Tit Liviu, Tacit); Evul Mediu înregistrează un puternic regres, cronicarii medievali mărginindu-se la consemnarea și explicarea superficială, adesea naivă, a evenimentelor. Renașterea a readus în actualitate operele istorice ale Antichității și a pus bazele criticii istorice, care s-a dezvoltat paralel cu investigația erudită. Raționalismul și iluminismul au influențat puternic i., preocupată tot mai mult să elaboreze o teorie a istoriei (G. Vico) și să detecteze cauzele marilor procese istorice (E. Gibbon). Ca o reacție la teoriile iluministe și la ideologia Revoluției Franceze, a apărut curentul romantic, interesat cu precădere de Evul Mediu, de influența factorilor spirituali, care modelau evoluția organică a popoarelor (istorismul lui L. von Ranke). Așezarea cercetării istorice pe baze strict științifice a fost încercată de pozitivism, al cărui obiect era reconstruirea riguroasă a faptelor și dezvăluirea legăturilor cauzale. Pozitivismul a produs o istoriografie narativă, care privilegia aspectele politice și militare, împotriva căreia s-a manifestat i. marxistă, care explica procesele istorice prin acțiunea legilor obiective de dezvoltare socială și prin lupta de clasă, și Școala de la Annales (revistă franceză de istorie întemeiată, în 1929, de L. Febvre și M. Bloch), promotoarea unei viziuni sintetice, dar interesată în special de condițiile materiale de existență și de mentalitățile și sensibilitățile colective. Subordonarea i. marxiste față de exigențele regimurilor comuniste a dus la discreditarea materialismului istoric. În prezent, se manifestă tendința de abordare pluridisciplinară și statistică a fenomenului istoric. 2. Totalitatea scrierilor istorice dintr-un anumit spațiu geografic sau dintr-o anumită perioadă determinată de timp; totalitatea lucrărilor istorice privitoare la o problemă.

COLESCU-VARTIC, Cezar (1864-1900, n. București), publicist și istoric român. A contribuit la întocmirea unor colecții de documente privind Revoluția de la 1848 și lupta pentru Unirea Principatelor.

OROLES (sfârșitul sec. 3 î. Hr. – începutul sec. 2 î. Hr.), rege dac. Conducător al uniunii de triburi dacice din Transilvania. Menționat de istoricul roman Trogus Pompeius în legătură cu luptele dacilor împotriva bastarnilor.

CONSCIENCE [cosiãs], Hendrik (1812-1883), scriitor belgian de expresie flamandă. Romane istorice care au inaugurat renașterea literaturii flamande („Leul din Flandra”, „Jacob van Artevelde”).

CONSTANTINESCU, Miron (1917-1974, n. Chișinău), sociolog și istoric român. Militant comunist. Acad. (1974), prof. univ. la București. A deținut importante funcții în conducerea de partid și de stat. Op. pr.: „Sociologie generală. Probleme, ramuri, orientări” (în colab.), „Cercetări sociologice, 1938-1971”.

CONSTANTINIU, Florin (n. 1933, București), istoric român. Specialist în domeniul relațiilor agrare și al politicii de reformă a Mavrocordaților („Relațiile agrare din Țara Românească și Moldova în sec. al XVIII-lea”). Preocupări privind istoria celui de-al doilea război mondial („Între Hitler și Stalin. România și Pactul Ribbentrop-Molotov”).

COOPER [cú:pə], James Fenimore (1789-1851), scriitor american. Romane istorice inspirate din viața indienilor din regiunea Marilor Lacuri („Povestirile lui Ciorap de Piele”, „Ultimul mohican”).

HAZOUMÉ [azumé], Paul (1890-1980), scriitor de limbă franceză din Benin. Lucrări de etnografie. Este autorul primului roman istoric african („Doguicimi”).

CORFUS, Ilie (1909-1981, n. Frătăuții Vechi, jud. Suceava), istoric român. Cercetări consacrate relațiilor româno-polone („Mihai Viteazul și polonii”) ca și agriculturii și relațiilor agrare („Agricultura Țării Românești în prima jumătate a secolului al 19-lea”). Editor de izvoare.

DAICOVICIU 1. Constantin D. (1898-1973, n. Căvăran, azi Constantin Daicoviciu, jud. Caraș-Severin), istoric și arheolog român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Contribuții la studiul istoriei Daciei („La Transylvanie dans lántiquité”, „Cetatea Dacică de la Piatra Roșie”, în colab., „Le problème de l’état et de la culture des Daces à la lumière des nouvelles recherches”, „Dacica”). Membru al mai multor societăți și academii științifice străine. Premiul Herder (1968). 2. Hadrian D. (1932- 1984, n. Cluj), istoric român. Fiul lui D. (1). Prof. univ. la Cluj. Studii și cercetări privind istoria Daciei înainte și după cucerirea romană („Dacii”, „Dacia de la Burebista la cucerirea romană”, „Așezările dacice din Munții Orăștiei”).

COSTĂCHESCU, Mihai (1884-1953, n. sat Goești, jud. Iași), istoric român. M. coresp. al Acad. (1939). Specialist de slavistică. Ediții de documente („Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare”, „Documente moldovenești de la Ștefan cel Mare”).

REVISTA ISTORICĂ ROMÂNĂ, publicație trimestrială apărută la București (1931-1947), sug egida Institutului de Istorie Națională de pe lângă Universitatea București. A fost condusă de un comitet de redacție, iar din 1940 de C.C. Giurescu.

HERCULANO DE CARVALHO E ARAÚJO [irkulánu de kərváλu i ərəúiu], Alexandre (1810-1877), scriitor și istoric portughez. Lirică romantică („Harpa credinciosului”), romane istorice. Lucrările sale alcătuiesc un tablou pitoresc al societății și tradițiilor portugheze („Legende și povestiri”).

READE [ri:d], Charles (1814-1884), scriitor englez. Romane realiste în care denunță abuzurile din închisori („Niciodată nu e prea târziu pentru îndreptare”, „tentația teribilă”). Romanul istoric „Mănăstirea și căminul” este considerat capodopera sa.

NĂSTUREL, Petre Șt. (n. 1923, Paris), istoric român. Stabilit la Paris în 1975. Contribuții în bizantinologie, în domeniul istoriei ecleziastice și a Evului Mediu românesc. („Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du XIV^e siècle à 1654”, „Considerations sur l’idée impériale chez les Roumains”, „Le christianisme roumain à l’époque des invasions barbares. Considerations et faits nouveaux”).

JURČIČ [júrtʃitʃ], Josip (1844-1881), scriitor sloven. Romane istorice scrise sub influența lui W. Scott („Sfântul și stăpânul”).

SAUCIUC-SĂVEANU, Theofil (1884-1971, n. Bosanci, jud. Suceava), istoric român. M. coresp. al Acad. (1945). Prof. univ. la Cernăuți și București. În urma unor ample săpături arheologice (1925-1940) a descoperit ruinele orașului Callatis. Studii de epigrafie și asupra Antic. greco-romane („Istoria antică elină și studii de istorie elină în cei 25 de ani din urmă”).

PĂCĂȚIAN, Teodor V. (1852-1941, n. sat Ususău, jud. Arad), ziarist și istoric român. Redactor la „Tribuna”, „Familia”, „Telegraful Român” ș.a. A adunat și publicat un mare număr de documente privitoare la istoria politică a românilor din Transilvania („Cartea de aur sau luptele politice naționale ale Românilor de sub coroana ungară”).

PĂCURARIU, Mircea (n. 1932, sat Ruși, jud. Hunedoara), teolog și istoric român. M. coresp. al Acad. (1997), prof. univ. la Sibiu și la Iași. Lucrări privind istoria bisericii din Transilvania și a Bisericii Ortodoxe Române („Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Țara Românească și Moldova”, „Începuturile Mitropoliei Transilvaniei”, „Transilvania în perioada dualismului”, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”); monografii („Gh. Șincai și Petru Maior”). A publicat numeroase documente istorice. Alte lucrări: „Istoria creștinismului antic”, „Le caractère roumain de la Transylvanie vu par les écrivains hongrois”, „Dicționarul teologilor români”.

POPIȘTEANU, Cristian (1932-1999, n. București), publicist și istoric român. Unul dintre creatorii săptămânalului „Lumea” (1963). A transmis în direct, pentru Radio România, evenimentele de la Praga din aug. 1968. Redactor-șef al revistei „Magazin istoric” (1969-1999). Contribuții la istoria diplomației și a relațiilor internaționale („Istoria clipei”, „Accente”, „Politica externă a României. Dicționar cronologic”, în colab.).

POPOVICI, Gheorghe (1862-1927, n. sat Criciova, jud. Timiș), teolog și istoric român. M. coresp. al Acad. (1909), prof. la Institutul Teologic din Caransebeș. Prototop la Lugoj (din 1887). Intensă activitate politică în cadrul Partidului Național Român; militant pentru unirea Transilvaniei cu România. Lucrări: „Cuvântări bisericești”, „Uniunea românilor din Transilvania cu biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I”, „Istoria românilor bănățeni”.

POPOVICI, Gheorghe (1863-1905, n. Cernăuți), istoric român. M. coresp. al Acad. (1905). Lucrări privind vechile așezăminte românești și organizarea lor judiciară („Starostia Sepinicensă – Notiță privitoare la istoria vechii organizațiuni a Moldovei de Sus”, „Ordinea de succesiune în moșiile donative moldovene în sec. XV”).

PORCESCU, Scarlat (1911-1991, n. Moldoveni, jud. Neamț), preot și istoric român. Prof. la seminarele din Roman, Galați și Iași. Lucrări privind istoria bisericească a Moldovei („Episcopia Romanului în sec. XV. Întemeiere și organizare”, „Biserica episcopală din Roman”, „Episcopia Hușilor. Pagini de istorie”).

PELIMON, Alexandru (1822-1881, n. București), scriitor român. Piese de teatru („Fiul mazâlului”), romane istorice („Bucur, istoria fundării Bucureștilor”) și de moravuri („Hoții și hagiul”). Poezii lirice și epice pe teme de istorie națională; memorialistică de călătorie.

PENELEA FILITTI, Georgeta (n. 1938, București), istoric român. Cercetător la Institutul de istorie „N. Iorga” (1961-1998). Contribuții marcante privind istoria economică modernă românească („Les foires de la Valachie pendant la période 1774-1848”). A realizat numeroase ediții critice din M. Kogălniceanu, N. Iorga, I.C. Filitti, M. Șuțu, V. Slăvescu.

OȚETEA, Andrei (1894-1977, n. sat Sibiel, jud. Sibiu), istoric român. Acad. (1955), prof. univ. la Iași și București. Director (1947-1848 și 1956-1970) al Institutului de Istorie „N. Iorga”. Contribuții fundamentale în domeniul istorie moderne europene și românești. Lucrări le sale se caracterizează prin putere de sinteză și claritate. A desfășurat un efort tenace pentru restabilirea valorilor autentice ale istoriografiei și pentru înlăturarea aberațiilor din epoca stalinistă („François Guichardin – sa vie publique et sa pensée politique”, „Contribution à la Question d’Orient”, „Tudor Vladimirescu și mișcarea eteristă în țările române, 1821-1822”, „Renașterea și Reforma”).

OUOLOGUEM, Yambo (n. 1940), scriitor de limbă franceză din Mali. Romanul istoric „Nevoia de violență”, remarcabil prin abilitatea compozițională, face o incursiune în destinul omului de culoare, victimă a violenței coloniale. Eseuri („Literatura Franței negre”).

ROLLER, Mihail (1908-1958), istoric român. Membru al P.C.R. (din 1926). Colaborator apropiat al lui Iosif Chișinevschi. Acad. (1948). Primul redactor-șef responsabil (1948-1952) al revistei „Studii”. Scrierile sale („Anul revoluționar 1848”, „Studii și note științifice privind istoria poporului român”, „Istoria R.P.R.”, sub redacție) reprezintă o grosolană falsificare a trecutului țării și a istoriei românilor.

SALUSTIU (Caius Sallustius Crispus) (86-35 î. Hr.), om politic și istoric roman. Partizan al lui Cezar. A scris „Despre războiul cu Iugurta”, „Despre conjurația lui Catalina” și o istorie (în 5 cărți) a Republicii romane, între anii 78 și 67 î. Hr., păstrată fragmentar.

LĂZĂRESCU, Emil (1913-1987, n. Constanța), istoric român. Studii și cercetări privind istoria artei medievale românești („Nicodim de la Tismana și rolul său în cultura veche”, „Data zidirii Coziei”, „Biserica mănăstirii Argeșului”). Deținut politic (1947-1954).

LEIPOLDT [léipo:lt], Christian Frederick Louis (1880-1947), ziarist și scriitor sud-african, de limbă afrikaans. Vastă și variată operă literară. Versuri („Unchiul Gert povestește”, „Mângâierea frumuseții”). Teatru („Vrăjitoarea”, „Ultima seară”). Romane istorice („Hughenoții”) sau cu elemente autobiografice („Jan von Riebeek”); povestiri fantastice („Șobolanii roșii”).

MANIU, Vasile (1824-1901, n. Lugoj), scriitor și istoric român. Acad. (1876). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Drame („Amelia sau Victima amorului”, „Conjurația lui Catilina”, „Proscrisul”). A cercetat originea poporului român, încercând să definească conceptul de națiune română („Disertațiune istorico-critică și literară, tratând despre originea românilor din Dacia Traiană”, „Unitatea latină sau cauza română în procesul naționalităților din punct de vedere istoric, juridic și politic”, „La mission de l’Occident latin dans l’Orient de l’Europe”).

MANOLESCU, Radu (n. 1929, București), istoric român. Prof. univ. la București. Contribuții în domeniul istoriei relațiilor comerciale, culturii medievale românești, precum și a civilizației europene („Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul [secolele XIV-XVI]”, „Scrierea latină în evul mediu”, în colab., „Societatea feudală în Europa apuseană”).

MEHMET, Mustafa (n. 1924, Ghiurghenli, jud. Caliacra, Cadrilater), istoric român de naționalitate turcă. Turcolog orientalist („Istoria turcilor”, „Documente turcești privind istoria românilor”, „Cronici turcești privind țările române”, în colab.).

LAURIAN 1. August Treboniu L. (1810-1881, n. sat Fofeldea, jud. Sibiu), lingvist și istoric român. Acad. (1867), prof. univ. la București. A participat la Revoluția de la 1848-1849 din Țara Românească și din Transilvania. Autor al lucrării de gramatică „Tentamen criticum” (Viena, 1840); în colaborare cu I.C. Massim, a alcătuit din însărcinarea Academiei Române „Dicționariulu limbei romane”, ilustrând principiile latinismului. Împreună cu N. Bălcescu, a întemeiat revista „Magazin istoric pentru Dacia”. A scris „Românii din monarhia austriacă” și „Istoria românilor”. 2. Dimitrie August L. (1846-1906, n. București), ziarist și pedagog român. Fiul lui L. (1). M. coresp. al Acad. (1877). Contribuții la reforma învățământului din 1898; a întocmit mai multe manuale („Carte de cetire pentru clasa II primară”, „Manual de drept constituțional și administrativ pentru clasa VIII liceală”). Publicistică. Traduceri.

ROBOBOSTES (sec. 2 î. Hr.), conducător al uniunii de triburi dace din Transilvania. Istoricul roman Trogos Pompeius îi atribuie calități de bun organizator. Succesor probabil al lui Oroles.

RUSSO, Demostene (1869-1938, n. Peristéri, Grecia), istoric român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. la București. Specialist în bizantologie. A publicat o serie de studii privind relațiile greco-române, precum și o lucrare de metodologie filologică, „Critica textelor și tehnica edițiilor”.

RYDBERG [rüdbærʒ], Abraham Viktor (1828-1895), scriitor suedez. Supranumit „patriarhul poeziei suedeze”. Versuri de orientare romantică („Abandonarea lui Robinson Crusoe”, „Prometeu și Athashoerus”), apoi neoclasică („Poezii”). Romane istorice („Singoalla”, „Corsarul din Baltica”).

SACERDOȚEANU, Aurelian (1904-1976, n. Costești, jud. Vâlcea), istoric român. Prof. univ. la București. Director general al Arhivelor Statului (1938-1953). Director al revistei Hrisovul (1941-1947). Specialist în istoria medievală a românilor, practica și teoria arhivistică („Marea invazie tătară și sud-estul european”, „Considerații asupra istoriei românilor în evul mediu”, „Îndrumări în cercetările istorice”, „Arhivistica”). S-a ocupat de editarea critică a operelor lui D. Onciul.

SIENKIEWICZ [ʃéŋkievitʃ], Henryk (1846-1916), scriitor polonez. Romane istorice, caracterizate prin amploarea suflului epic și pitorescu narațiunii, în care documentul și ficțiunea se întrepătrund („Prin foc și sabie”, „Potopul”, „Pan Wołodyjowski”, „Cavalerii teutoni”, „Quo vadis?”); nuvele pline de un dramatism zguduitor sau străbătute de o ironie benignă, caldă („Schițe în cărbune”, „Ianko muzicantul”, „Paznicul farului”, „Hania”). Premiul Nobel pentru literatură (1905).

SLAVICI, Ioan (1848-1925, n. Șiria, jud. Arad), scriitor român. M. coresp. al Acad. (1882). Redactor la ziarul „Timpul”; director al „Tribunei” din Sibiu (1894-1890); fondator, alături de Coșbuc și Caragiale, al revistei „Vatra”. A făcut parte din cercul „Junimii”. Teoretician al „realismului popular”, care indica drept surse de inspirație pentru literatură tradiția folclorică și viața poporului, a realizat un tablou autentic al satului transilvănean („Novele din popor”). Remarcabil analist, a urmărit, uneori în tonalități idilice, dragostea tinerilor („Scormon”, „Pădureanca”, „La crucea din sat”), dezumanizarea sub imperiul setei de înavuțire („Moara cu noroc”, „Comoara”), ridicarea intelectualității rurale („Budulea taichii”). Romanul social și psihologic, de formulă obiectivă, „Mara”, una dintre cele mai valoroase creații epice românești; romane istorice („Din bătrâni”); comedii („Fata de birău”); drame („Gaspar Grațiani”); povești de inspirație folclorică („Zâna zorilor”); memorialistică („Închisorile mele”, „Lumea prin care am trecut”); scrieri didactice și de popularizare.

LIȚIU, Gheorghe (1919-2006, n. sat Roit, jud. Bihor), preot și istoric român. Contribuții la istoria locală („Românii arădani în frământările anilor 1849-1850”, „Episcopia Aradului. Schiță istorică”). Arestat și deținut pentru convingerile sale politice (1960-1964).

LUNGU, Traian Florea (1927-1977, n. Putineiu, jud. Ilfov), istoric român. Prof. univ. la Craiova. Studii consacrate vieții sociale și politice din epoca modernă a României („Relații agrare și mișcări țărănești în România”, în colab.; „Viața politică în România la sfârșitul sec. XIX, 1889-1899”).

MACIU, Vasile (1904-1981, n. Caracal), istoric român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Director general al Arhivelor Statului (1953-1956). Specialist în istoria modernă a României („Condițiile interne ale proclamării independenței României”, „Mouvements nationaux et sociaux roumains au XIX-éme siècle”).

MANZONI [mandzó:ni], Alessandro (1785-1873), scriitor italian. Celebru îndeosebi prin romanul „Logodnicii”, capodoperă a literaturii italiene, frescă istorică ce reflectă cu o mare veridicitate realitatea socială milaneză dintr-o scurtă perioadă (1628-1630) a îndelungatei epoci de ocupație spaniolă (1556-1707). Poezie romantică cu nuanțe religioase („imnuri sacre”) și patriotice („Cinci Mai”, „Câteva versuri inedite”); tragedii istorice („Contele de Carmagnola”). Teoretician al romantismului („Scrisoare asupra romantismului”, „Despre romanul istoric”). Preocupat de problemele limbii literare, a recomandat cultivarea ei pe baza dialectului toscan („Despre limba italiană”, „Despre unitatea limbii și despre mijloacele de răspândire a ei”).

ESPRONCEDA Y DELGADO [espronθéda], José de (1808-1842), poet spaniol. Versuri retorice, pe alocuri pline de forță expresivă, cultivând teme romantice byroniene („Diavolul lume”, ample poeme epice și dramatice „Studentul din Salamanca”, poezie lirică). Romanul istoric „Don Sancho Saldaña”.

EUTROPIU (EUTROPIUS) (sec. 4), istoric roman. A scris o istorie a Romei în 10 cărți, de la întemeierea orașului până la domnia împăratului Valens (Breviarum ab Urbe condita), prețioasă prin informațiile privind sec. 3-4.

FABIUS PICTOR, Quintus (c. 254-200 î. Hr.), istoric roman. Opera sa, „Annales” (păstrată fragmentar), este considerată prima lucrare de istoriografie latină.

FENEȘAN, Costin (n. 1947, Timișoara), istoric român. Specialist în istorie medie și paleografie latină, germană și maghiară („Documente medievale bănățene 1440-1653”); studii de istorie socială și economică a Transilvaniei și Banatului.

FEUCHTWANGER [fɔihtvaŋər], Lion (pseud. lui J.L. Wetcheek) (1884-1958), romancier german. A emigrat în 1933 în Franța, Anglia și apoi, în 1940, în S.U.A. Romane istorice cu aluzii critice la contemporaneitate („Evreul Süss”, trilogia „Josephus”, „Vulpile în vie”, „Goya”), pacifiste și antifasciste (trilogia „Sala de așteptare”).

FLORESCU 1. Grigore F. (1892-1960, n. Poroina Mare, jud, Mehedinți), istoric român. Specialist în arheologia și epigrafia epocii romane din Dacia („Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare”, „Capidava, monografia arheologică”). 2. Radu F. (1931-2003, n. București), arheolog, antropolog cultural și istoric de artă român. Fiul lui F. (1). Prof. univ. la Sibiu. Directorul general al Muzeului Național de Istorie a României (din 1993). Lucrări pr.: „Istoria artei în antichitate pe teritoriul României”, „Strămoșii românilor”, în colab.

FORESTER [fɔristə], Cecil Scott (1899-1966), scriitor englez. Romane istorice („Napoleon”, „Victor Emmanuel II și unitatea Italiei”); o cronică maritimi dedicată tânărului ofițer Hornblower. Romanul „Regina africană” a fost ecranizat.

FOTINO, George (1896-1969, n. București), jurist și istoric român. M. coresp. al Acad. (1945), prof. univ. la București. Contribuții la explicarea originilor și specificului dreptului românesc („Contribution à l’étude des origines de l’ancien droit coutumier roumain”, „Din vremea renașterii naționale a Țării Românești. Boierii Golești”, „Pagini din istoria dreptului românesc”).

GARDONYI, Géza (1863-1922), scriitor ungur. Proză de inspirație rurală; inițial idilică, evoluează ulterior spre un realism accentuat („Satul meu”). Romane istorice elogiind sentimentul patriotic („Stelele din Eger”).

GĂZDARU, Dumitru (1897-1991, n. Grivița, jud. Ialomița), filolog și istoric român. Stabilit în Argentina (1946). Prof. univ. la Iași, București, Roma, Buenos Aires. Contribuții în filologia romanică („Descendenții demonstrativului latin ille în limba română”, „Gramatica limbii italiene”, „Cultura neolatină”). A publicat informații despre români, limba și literatura lor, descoperite în bibliotecile străine.

GEMIL, Tahsin (n. 1943, Medgidia), istoric român. Prof. univ. Sutdii și cercetări privind relațiile româno-turco-tătare („Țările Române în contextul politic internațional 1621-1276”, „Relațiile Țărilor Române cu Poarta Otomană în documente turcești 1601-1712”).

GEORGESCU, Valentin Al. (1908-1995, n. Corabia), istoric român al dreptului și instituțiilor. Acad. (1992). Prof. univ. la Cernăuți și București. Contribuții în istoria dreptului roman și românesc vechi și modern și a instituțiilor medievale („Essai d’une théorie des <leges privatae>”, „Legislația agrară a Țării Românești [1775-1782]”, în colab., „Bizanțul și instituțiile românești pănâ la mijlocul secolului al XVIII-lea”).

GEORGESCU, Vlad (1937-1988, n. București), istoric român. Din 1978, a trăit în exil, ca refugiat politic. Director (din 1983) al departamentului românesc al postului de radio „Europa Liberă”. Cercetător al culturii iluministe și al gândirii politice românești: „Ideile politice și iluminismul în Principatele Române, 1750-1831”, „Istoria ideilor politice românești (1369-1868)”, „Istoria românilor. De la origine până în zilele noastre”.

GIURESCU 1. Constantin G. (1875-1918, n. Chiojdu, jud. Buzău), istoric român. Acad. (1914), prof. univ. la București. A studiat vechile instituții românești („Studii de istorie socială”); cercetări în istoriografie („Contribuțiuni la studiul cronicilor muntene”, „Contribuțiuni la studiul cronicilor moldovene”) și ediții critice. 2. Constantin C. G. (1901-1977, n. Focșani), istoric român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Fondator al Institutului de Istorie Națională (1941) și unul dintre întemeietorii „Revistei istorice române” (1931). Prodigioasă activitate științifică privind istoria românilor, concretizată în lucrări monografice și de sinteză („Istoria românilor”, „Istoria Bucureștilor”, „Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, „Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, „Viața și opera lui Cuza Vodă”, „Istoria podgoriei Odobeștilor”, „Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri și până astăzi”). Amintiri. 3. Dinu G. (n. 1927, București), istoric român. Fiul lui G. (2). M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la București, Texas A and M University, William Paterson College (S.U.A.). Studii și cercetări privind istoria românilor („Ion Vodă cel Viteaz”, „Țara Românească în sec. XIV-XV”, „Distrugerea trecutului României”, „Guvernarea Rădescu”).

GONȚA, Alexandru I. (1918-1977, n. Glăseni, Basarabia), istoric român. Prof. univ. la Iași. Contribuții privind istoria Moldovei și a relațiilor acesteia cu Transilvania („Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în sec. XIII-XVII”, „Satul în Moldova medievală. Instituțiile”).

GOROVEI, Ștefan (n. 1948, Fălticeni), istoric român. Medievist. Contribuții privind istoria Moldovei („Dragoș și Bogdan întemeietorii Moldovei”, „Mușatinii”, „Petru Rareș”). Studii de genealogie.

GRAVES [greivs], Robert (1895-1985), scriitor englez. Prof. univ. la Oxford. Romane istorice, cu accente satirice, dar și cu implicații psihologice și filozofice („Eu, Claudius împărat”, „Claudius zeul”), ecranizate pentru televiziune. Eseuri critice, versuri, traduceri.

GRECESCU, Constant (1900-1959, n. Grecești, jud. Dolj), istoric român. Prof. univ. la București. Specialist în izvoarele istoriei românilor, a publicat ediții critice de cronici („Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până în martie 1717. Cronică anonimă”, „Istoria Țării Românești 1200-1690. Letopisețul Cantacuzinesc”, în colab.).

DIODOR din Sicilia (c. 90-c. 20 î. Hr.), istoric roman de origine greacă. A scris „Biblioteca istorică”, în 40 de cărți, păstrată fragmentar, care cuprinde istoria lumii antice începând din epoca mitologică până la războiul lui Cezar în Galia (58-21 î. Hr.).

DIONYSIOS din Halicarnas (sec. 1 î. Hr.-sec. 1 d. Hr.), retor și istoric roman de origine greacă. Autorul unei istorii a Romei de la origini până în anul 266 î. Hr. („Antichitățile romane”), în 20 de cărți, păstrată fragmentar.

DOBRESCU, Nicolae (1874-1914, n. sat Celeiu, înglobat în orașul Corabia), istoric român al Bisericii. M. coresp. al Acad. (1911), prof. univ. la București. Studii despre Biserica ortodoxă română („Întemeierea mitropoliilor”, „Istoria bisericii române în Oltenia”). Manuale pentru seminarii și licee.

DOBRINESCU, Valeriu Florin (n. 1943, sat Ianca, jud. Brăila), istoric român. Contribuții privind istoria contemporană a României și relațiile internaționale („Relații româno-engleze, 1914-1933”, „România și organizarea postbelică a lumii, 1944-1947”).

DONAT, Ion (1909-1988, n. Craiova), istoric român. Cercetări în domeniul geografiei istorice și în toponimie („Datele principale din istoria Olteniei”, „Satele lui Mihai Viteazul”, „L’Analyse geografique dans l’histoire”).

DUMAS [dümá] 1. A;lexandre D. (zis și Dumas-père, „tatăl”) (1802-1870), romancier și dramaturg romantic francez. Romane istorice de aventuri, captivante prin savoarea narațiunii, eroic, insolit și imprevizibil („Cei trei mușchetari”, „După 20 de ani”, „Contele de Monte Cristo”, „Regina Margot”, „Doamna de Monsoreau”, „Cei patruzeci și cinci”, „Colierul reginei”, „Ange Pitou”); memorii, note de călătorie. Considerat cel mai popular scriitor al timpului său în Franța, este autorul a c. 300 de lucrări. 2. Alexandre D. (zis și Dumas-fils, „fiul”) (1824-1895), romancier și dramaturg francez. Fiul lui D. (1). Drame și comedii cu implicații de critică socială, constituind rechizitorii la adresa prejudecăților vremii, pledoarii în favoarea femeii și copilului („Dama cu camelii”, „Fiul natural”, „Problema banilor”).

DUMITRIU, Dana (1943-1987, n. București), scriitoare română. Tehnică novatoare a prozei de analiză psihologică („Migrații”, „Duminica mironosițelor”, „Întoarcerea lui Pascal”) și a romanului istoric („Prințul Ghica”). Cronici literare, un eseu despre realismul psihologic.

EDROIU, Nicolae (n. 1939, sat Olteni, jud. Covasna), istoric român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții privind istoria medievală și științele auxiliare ale istoriei: „Răsunetul european al Răscoalei lui Horia (1784-1785)”, „Ioachim Crăciun și bibliologia românească”.

ELIAN, Alexandru (1910-1998, n. București), istoric român. Acad. (1993), prof. univ. la București. Studii și cercetări privind relațiile Țărilor Române cu Bizanțul și istoria culturii românești medievale („Moldova și Bizanțul în secolul al XV-lea”, „Fontes Historiae Daco-Romanae”, vo. III, în colab.; „Inscripțiile medievale ale României”, vol. I, sub red.).

MARINESCU, Constantin (1891-1982, n. Șerbănești-Poduri, azi în Pucioasa), istoric român. M. coresp. al Acad. (1928), prof. univ. la Cluj și București. Director al Institutului de Istorie Universală din Cluj (1925-1943) și al Școlii române din Franța (1941-1948), unde s-a și stabilit. Studii privind istoria medievală românească și străină („Jacques Basilicos <le despot> prince de Moldavie [1561-1563]”) și a Imp. Bizantin („De nouveau sur les relations de Manuel II Paléologue [1391-1425] avec L’Espagne”). Membru al mai multor societăți științifice internaționale.

MARINO, Adrian (1921-2005, n. Iași), teoretician și istoric român. Sub influența lui G. Călinescu, abordează inițial monografia literară („Viața lui Alexandru Macedonski”, „Opera lui Alexandru Macedonski”). După 1964, ample studii erudite de hermeneutică și critica ideilor literare, unele apărând și în străinătate („Dicționar de idei literare”, „Hermeneutica ideii de literatură”, „Hermeneutica lui Mircea Eliade”, „Biografia ideii de literatură”). Contribuții teoretice în literatura comparată („Comparatism și teoria literaturii”). Publicistică și memorialistică pledând pentru deschiderea europeană a culturii românești („Prezența românești și realități europene”, „Pentru Europa”). Ediția critică Al. Macedonski (în colab.). A coordonat (1973-1980) „Cahiers roumains d’etudes littéraires”. Deținut politic (1949-1963). Premiul „Herder”.

MARLIN, Josef (1824-1849), scriitor și publicist german din Transilvania. Înflăcărat poet pașoptist („Cruciade politice în țara sașilor”); nuvele („Baba Novac valahul”) și romane istorice („Horia”); drame („Decebal”, „Harteneck”). Publicistică militantă. Culegeri de poezii populare germane și românești.

MÁRMOL, José (1818-1871), scriitor argentinian. În timpul dictatorului Rosas (1835-1852), a trăit în emigrație. Poezie romantică în versuri fluide și spontane („Cântecele peregrinului”, „Armonii”). Autor al unuia dintre primele romane istorice argentiniene („Amalia”).

MARȚIAN, Iulian (Iuliu) (1867-1937, n. Mintiu, jud. Bistrița-Năsăud), istoric român. M. de onoare al Acad. (1933). A descoperit manuscrisul miscelaneu, cunoscut sub numele „Codicele Marțian”. Lucrări privind săpăturile arheologice din Transilvania („Repertoriu arheologic pentru Transilvania”).

MASSOFF, Ioan (1904-1985, n. București), istoric român al teatrului. Lucrări monografice și de sinteză privind viața artistică românească în sec. 19-90 („Istoria Teatrului Național din București”, „Teatrul românesc. Privire istorică”, „Constantin Nottara”); publicistică.

MATEI, Mircea (n. 1929, București), arheolog și istoric român. Cercetări privind geneza și evoluția orașului medieval românesc („Contribuții arheologice la istoria orașului Suceava”, „Geneză și evoluție urbană în Moldova și Țara Românească. Până în secolul al XVII-lea”).

MAXIM, Mihai (n. 1943, Vorniceni, jud. Botoșani), istoric român. Prof. univ. la București și Istanbul. Orientalist. Contribuții privind relațiile Țărilor Române cu Imperiul Otoman („Țările Române și Înalta Poartă”, „L’Empire Ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVI-éme siècle. Etudes et documents”).

MECENA (Caius Clinius Maecenas) (c. 70-8 î. Hr.), om politic și istoric roman. Prieten și sfetnic al împăratului August. S-a înconjurat de un cerc de poeți și scriitori (Horațiu, Vergiliu, Properțiu), numele său devenind sinonim cu acela de protector și de sprijinitor al literaturii și artelor.

MELCHISEDEC (Mihail Ștefănescu) (1823-1892, n. Gârcina, jud. Neamț), prelat și istoric român. Acad. (1870), prof. la Seminarul de la Socola și la cel din Huși. Unionist. A inițiat, împreună cu M. Kogălniceanu, legea secularizării averilor mănăstirești. Episcop al Dunării de Jos (1865-1879) și al Romanului (1879-1892). Editor de izvoare istorice („Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman”). Manuale („Introducere în sfintele cărți ale Vechiului și Noului Testament”).

MERIMÉE [merimé], Prosper (1803-1870), scriitor francez. Romantic prin personajele, conflictele pasionale și gustul pentru exotism, aparține tradiției clasice prin sobrietatea compoziției și concizia stilului. Piese romantice („Teatrul Clarei Gazul”), romane istorice („Cronica domniei lui Carol IX”). Considerat creatorul nuvelei romantice franceze („Carmen”, „Colomba”, „Tramango”, „Matteo Falcone”, „Arsène Guillot”). Versuri („Guzla”); impresii de călătorie, vastă corespondență. Relații de prietenie cu V. Alecsandri.

METEȘ, Ștefan (1886/1887-1977, n. sat Geomal, jud. Alba), istoric român. M. coresp. al Acad. (1919). Director al Arhivelor Statului din Cluj (1922-1947), instituție pe care a organizat-o, contribuind la achiziționarea a numeroase documente. Studii de istorie socială și în domeniul istoriei bisericii („Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungaria”, „Păstorii ardeleni în Principatele Române”, „Emigrări românești din Transilvania în sec. XIII-XIX”, „Din istoria artei religioase la români”). Arestat de autoritățile comuniste și deținut în închisoarea de la Sighet (1950-1955).

MIŁKOWSKI, Zygmunt Fortunat (pseud. lui Teodor Tomasz Jež[jeʃ]) (1824-1915), scriitor polonez. Participant la revoluția ungară de la 1848-1849 și la mișcarea revoluționară polonă din 1863, a fost nevoit să trăiască în exil (mai ales în Elveția). Romane istorice („Fugarii”) remarcabile prin forța caracterizării personajelor și culoarea locală, ce au influențat literatura slavă din S Europei. Memorii.

MINEA 1. Ilie (1881-1943, n. sat Turchești, azi înglobat în Săcele), istoric român. Prof. univ. la Iași. Specialist în istoria Evului Mediu românesc („Din trecutul stăpânirii românești asupra Ardealului...”, „Principatele Române și politica orientală a împăratului Sigismund”). Monografii („Despre Dimitrie Cantemir. Omul, scriitorul, epoca”). 2. Ioan (1878-1941, n. sat Turchești, azi înglobat în Săcele), medic român. Frate cu M. (1). Prof. univ. la Cluj. Elev al lui Gh. Marinescu. Studii asupra celulei nervoase normale și patologice, asupra fenomenului de regenerare și degenerare nervoasă; tratamente originale ale sclerozei în plăci („Recherches sur la régénérescence de la moelle”, în colab.).

MOGA, Ioan (1902-1950, n. Săliște, jud. Sibiu), istoric român. Prof. univ. la Cluj. Specialist în istoria medie și modernă a Transilvaniei („Rivalitatea polono-austriacă și orientarea politică a Țărilor Române la sfârșitul secolului XVII”, „Les roumains de Transylvanie au Moyen Âge”).

MOISIL 1. Constantin I.M. (1876-1958, n. Năsăud), istoric român. M. de onoare al Acad. (1948). Specialist în numismatică și arhivistică. A organizat cabinetul numismatic al Bibliotecii Acad., pe care l-a condus (1910-1958). Președinte al Societății Numismatice Române (1933-1958). Studii în domeniul istoriei, numismaticii, sigilografiei și heraldicii („Monedele dacilor”, „Arta noastră medalistică”, „O pagină de heraldică românească veche”). 2. Grigore C.M. (1906-1973, n. Tulcea), matematician român. Fiul lui M. (1). Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Lucrări în domeniul analizei funcționale, al algebrei, geometriei diferențiale, logicii matematice („Încercări vechi și noi în logica clasică”, „Elemente de logică matematică și teoria mulțimilor”, „Lecții despre logica raționamentului nuanțat”). I se datorează extinderea în spațiul cu mai multe dimensiuni a derivatei areolare a lui D. Pompeiu, a introdus algebrele, denumite de el lukasiewicziene trivalente și polivalente, pe care le-a folosit în logică și în studiul circuitelor de comutație. A aplicat logica matematică la tehnica automatizărilor („Teoria algebrică a mecanismelor automate”, „Circuite cu tranzistori”). Activitate de pionierat în domeniul lingvisticii matematice; s-a ocupat de traducerea automată prin calculator, de modele logice ale limbii etc. Membru al unor academii și societăți științifice străine. 3. George C.M. (1917-1989, n. Vaslui), fizician român. Fiul lui M. (1). Prof. univ. la București. Cercetări în domeniul protecției electrice împotriva coroziunii și al dispersiei curentului electric („Controlul electric al coroziunii rețelelor subterane”). Lucrări de popularizare a fizicii („Cui i-e frică de fizica modernă?”, „Cascada modelelor în fizică”) și sinteze („Fizica pentru ingineri”, „Termodinamica”).

MOISUC, Viorica (n. 1934, București), istoric român. Prof. univ. la Constanța. Studii și cercetări privind istoria relațiilor internaționale și diplomației („Diplomația României și problema apărării suveranității și independenței naționale în perioada martie 1939-mai 1940”, „Izolarea politică a României”, „România la Conferința de pace de la Paris, 1919-1920”).

MORI ŌGAI (pseud. lui Rintarō Mori) (1862-1922), prozator japonez. Personalitate cu o vastă cultură occidentală, a avut o mare influență asupra literaturii japoneze. A evoluat de la romantism („Dansatoarea”, „Spuma”, „Mesagerul”) la scrieri cu predilecție pentru observația psihologică („Gâsca sălbatică”, romanul istoric „Declinul casei Abe”, „Viața sexuală”). Traduceri din literatura germană, franceză și engleză.

MUREȘANU, Camil Bujor (n. 1927, Turda), istoric român. Acad. (2000), prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Istorie din Cluj-Napoca (din 1995). Lucrări privind istoria medievală a României („Iancu de Hunedoara și vremea sa”), istoria modernă universală („Imperiul britanic. Scurtă istorie”, „Președinții Franței”).

MURNU 1. George M. (1868-1957, n. Veria, Grecia), scriitor și istoric român. Acad. (1923), prof. univ. la București. A condus șantierul arheologic de la Adamclisi, publicând o serie de studii referitoare la acesta („Cronica săpăturilor arheologice de la cetatea Tropaeum Adamclisi”, „Cetatea Tropaeum. Considerații istorice”). Lucrări privind arheologia clasică și aspecte ale originii românilor și aromânilor („Arheologie clasică și rostul ei la noi”, „Istoria românilor din Pind: Vlahia Mare, 980-1259”, „Când și unde se ivesc românii întâia dată în istorie?”). Manuale universitare. Versuri clasicizante („Gânduri și vise”, „Alme Sol”, „Altare”, „Tropare”); cercetări lingvistice. Remarcabile traduceri ale „Iliadei” (în hexametri) și „Odiseii” (în endecasilabi). 2. Ary M. (1881-1971, n. Veria, Grecia), pictor și grafician român. Frate cu M. (1). Peisaje și compoziții inspirate din universul rural; caricaturi politice și de moravuri, grafică de carte (ilustrații la Creangă, Sadoveanu, Eminescu). 3. Lucian M. (c. 1911-1984), sculptor și pictor român. Fiul lui M. (2). Prof. la institutul „N. Grigorescu”. Proiecte monumentale („Horia, Cloșca și Crișan”). Portrete („M. Eminescu”). Pictură influențată de austeritatea imaginii bizantine.

NIEMCEWICZ [njemtsévitʃ], Julian Ursyn (1757 sau 1758-1841), scriitor și om politic polonez. Participant la răscoala lui Kościuszko și la cea din 1830. A trăit în emigrație în Franța (după 1831). Autor al primei comedii politice în Polonia („Întoarcerea deputatului”). Poeme patriotice, balade („Cântece istorice”), romane de reconstituire istorică („Ian din Tęczyn”). Lucrări istorice („Colecția memoriilor istorice asupra vechii Polonii”, „Istoria domniei lui Sigismund”).

ONCIUL, Dimitre (1856-1923, n. Straja, jud. Suceava), istoric român. Acad. (1905), prof. univ. la București. Președinte al Acad. Române (1920-1923). Director general al Arhivelor Statului din România (1900-1923); întemeietorul (1922) și primul președinte al Comisiei consultative heraldice. Considerat creatorul școlii critice în istoriografia română. Istoric al Evului Mediu românesc, a abordat problemele continuității daco-romane la nord de Dunăre și ale formării statelor medievale românești („Teoria lui Roesler”, „Radul Negru și originile Principatului Țării Românești”, „Ideea latinității și a unității naționale”, „Originile principatelor române”). Cercetări privind istoria provinciilor românești Bucovina, Maramureș, Banat și Dobrogea; a publicat o serie de documente despre istoria românilor, descoperite în arhivele din Viena. Preocupări de genealogie și cronologie.

PALL, Francisc (1911-1992, n. Carei), istoric român. Medievist. Prof. univ. la Cluj. Membru al școlilor române din Roma și Paris. Contribuții la istoria cruciadei târzii, a ordinelor călugărești catolice în spațiul românesc și la istoria românilor din Transilvania în sec. 13-15 și în vremea unirii cu Roma. Opera sa se caracterizează prin critica riguroasă a izvoarelor și prin siguranța reconstituirii proceselor istorice („Les croisades en Orient au bas Moyen Age”, „Românii din părțile sătmărene [Ținutul Medieș] în lumina unor documente din 1377”, „Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma. 1745-1768”).

PAPADIAMANDIS, Alexandros (1851-1911), prozator grec. Unul dintre cei mai populari nuveliști ai Greciei moderne, a creat un univers populat de oameni simpli, cu moravurile și obiceiurile lor („Christo Milionis”, „Asasina”, „Nuvele de Paști”, „Nuvele de Crăciun”). Romane istorice („Emigranta”, „Negustorii națiunilor”).

PAPACOSTEA 1. Gușu P. (1853-1912, n. în Macedonia), unul dintre membrii primului grup de tineri macedo-români aduși la studii în România în vremea lui Al.I. Cuza la școala de la „Sfinții Apostoli”, în scopul de a forma dascăli și propagatori ai culturii române pentru aromâni. A întemeiat școli românești la Niaguște și Moloviște. Emigrat în România, s-a stabilit la Viziru, jud. Brăila. Lucrări: „În zilele redeșteptării macedo-române”. 2. Alexandru P. (1884-1925, n. Bitolia-Moloviște, Macedonia), jurist, economist și politolog român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Cernăuți. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Alexandru Marghiloman. Lucrări în domeniul finanțelor și doctrinelor economice și politice („România politică. Doctrină, idei, figuri, 1907-1925”). 3. Cezar P. (1887-1936, n. Moloviște), scriitor și traducător român de origine aromână. Fiul lui P. (1). M. coresp. al Acad. (1935), prof. univ. la Iași. Membru al Partidului Poporului, secretar general al Ministerului Educației (1926-1927). Studii asupra filozofiei și religiei antice grecești („Evoluția gândirii la greci”, „Platon, opere”). 4. Petre G.P. (1893-1969, n. Viziru, jud. Brăila), jurist și om politic român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Membru al Partidului Poporului. Secretar personal și politic al mareșalului Al. Averescu. Director general al P.T.T. (1926-1927). Cercetări asupra vieții și personalităților politice române contemporane. Internat în închisori și lagăre de regimul comunist. 5. Victor P. (1900-1962, n. Viziru, jud. Brăila), istoric român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Fondator (1938) al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice și al revistei „Balcania”. Membru al P.N.L., secretar de stat în Ministerul Educației Naționale (1944). A militat pentru cercetarea comparată a istoriei și civilizației popoarelor balcanice („Civilizație românească și civilizație balcanică”). Deținut politic la Sighet sub regimul comunist. 6. Petre-Mihail-Alexandru P. (n. 1926, București), biolog român. Fiul lui P. (4). Președinte al Comisiei de biologie a solului și secretar al Cercului de homeopatie. Organizator al unor simpozioane de biologia solului. A militat pentru o gândire consecvent biologică în agricultură („Biologia solului”, „Agricultura biologică”, „Revoluția biologică”, în colab.). 7. Cornelia Danielopolu P. (1927-1998, n. București), istoric român. Fiica lui P. (5). Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Studii în domeniul relațiilor româno-grecești în epoca modernă și al elenismului modern („Literatura în limba greacă în Principatele Române, 1774-1830”). 8. Șerban-Paul P. (n. 1928, București), istoric român. Fiul lui P. (4). M. coresp. al Acad. (1990) și al Acad. Ligure de Științe și Litere. Codirector al revistei „Il Mar Nero” (Italia), coeditor al colecției „Rumänien-studien” (Germania). Director (1990-2001) al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. A îmbogățit substanțial medievistica românească cu surse inedite sau puțin cunoscute și cu interpretări noi privitoare la secolele 13-15. Lucrări în domeniul istoriei medievale românești în contextul istoriei universale („Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol”, „Geneza statului în evul mediu românesc”, „Ștefan cel Mare al Moldovei”, „Oltenia sub stăpânirea austriacă”).

PAPIU-ILARIAN, Alexandru (1827-1877, n. sat Bezded, jud. Sălaj), om politic, jurist și istoric român. Acad. (1868), prov. univ. la Iași. Unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania. Susținător al unirii Principatelor și al Domniei lui Al.I. Cuza. Ministru de Justiție și ad-interim la Control (1863-1864). A înființat (1938) și condus Societatea „Transilvania” din București. Preocupat mai ales de istoria românilor din Transilvania („Istoria românilor din Dacia Superioară”, „Tesaur de monumente istorice pentru România”). A editat opera lui D. Cantemir. Colaborator la Dicționarul Academiei, de sub redacția lui A.T. Laurian.

PASCU, Ștefan (1914-1998, n. Apahida, jud. Cluj), istoric român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (1973-1989) al Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj. Bogată și variată activitate științifică în domeniul istoriei medii și moderne a României („Petru Cercel și Țara Românească la sfârșitul sec. al XVI-lea”, „Meșteșugurile din Transilvania până în sec. XVI”, „Marea Adunare Națională de la Alba Iulia”, „Voievodatul Transilvaniei”, „Revoluția lui Horea”, „Făurirea statului național unitar român. 1918”, vol. I). Coautor și coordonator al mai multor lucrări istorice de sinteză; editor de vechi documente. Membru al mai multor academii și societăți științifice străine.

PATER, Walther Horatio (1839-1894), eseist, critic literar și scriitor englez. Cea mai de seamă personalitate a esteticii engleze din sec. 19. Susținător al teoriei „artă pentru artă”. Studii consacrate Renașterii italiene și romantismului englez („Studii de istorie a Renașterii”, „Portrete imaginare”). Romane istorice („Marius epicureanul”, „Gaston de La Tour”) în care se remarcă ca un excelent stilist.

PĂCLIȘANU, Zenovie (1886-1958, n. sat Straja, jud. Alba), teolog și istoric român. Greco-catolic. M. coresp. al Acad. (1919), prof. la Seminarul Teologic din Blaj. Director al Arhivelor Statului din Cluj (1920-1922); membru (1946-1947) la Comisiei politico-juridice a delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Cercetări privitoare la istoria bisericii din Transilvania („Biserica și românismul. Studiu istoric”, „Vechile mănăstiri românești din Ardeal”). Alte lucrări: „Istoria creștinismului antic”, „Le caractère roumain de la Transylvanie vu par les ecrivains hongrois”, „Istoria Bisericii Române Unite”. Deținut politic, a murit în închisoare.

PETRESCU, Paul (1921-2009, n. Cetatea Albă), istoric român al artei populare. Stabilit în S.U.A. (1990). M. de onoare al Acad. (1993). Studii și cercetări în domeniile arhitecturii, ceramicii, artelor decorative („Ceramica românească”, „Imaginea omului în arta populară românească”, „Ceramica medievală românească”, în colab., „Creația plastică țărănească”, „Dicționar de artă populară țărănească”, în colab.).

PETRE, Zoe (n. 1940, București), istoric român. Prof. univ. la București. Consilier politic al președintelui Constantinescu (1997-2000). Studii privind istoria și cultura Greciei antice („Civilizația greacă și originile democrației”, „Cetatea greacă”).

PIPPIDI 1. Dionisie M. (1905-1993, n. Craiova), filolog clasic, istoric, arheolog și epigrafist român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Director al Institutului de Arheologie din București (1971-1981). Președinte al Federației Internaționale a Asociațiilor de Studii Clasice (din 1974). Specialist în istoria antică și epigrafie greco-romană („Recherches sur le culte imperial”, „Autour de Tibère”, „Formarea ideilor literare în antichitate”, „Contribuții la istoria veche a României”, „Studii de istorie a religiilor antice”, „Geti e Greci sul Basso Danubio”, „Scythica Minora”, „Parerga”, „Dicționar de istorie veche a României”, autor și coordonator, „Inscripțiile din Scythia Minor, I, Histria”). Traducătorul în limba română al Poeticei lui Aristotel și al filosofilor presocratici („Fragmentele Eleaților”). 2. Andrei (n. 1948, București), istoric român. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Președinte al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice (1997-2001). Director al Institutului Român de Istorie Recentă (2000-2002). Preocupări de istorie medievală occidentală („Contribuții la studiul legilor războiului în Evul Mediu”) și medievală și modernă sud-est europeană („Hommes et idees du Sud-Est europeen”). Studii de istorie a culturii („Mihai Viteazul în arta vremii sale”, „Despre statui și morminte”). Eseuri polemice pe teme istorice și civice („România regilor”, „Rezerva de speranță”). A editat numeroase documente privind istoria românilor. Editor și comentator l unor texte de N. Iorga („Scrisori către Catinca”, „Generalități cu privire la la studiile istorice”). 3. Alina Mungiu-P. (n. 1964, Iași), scriitor și politolog român. Soția lui P. (2). Specialist în domeniul politicilor publice și al metodei econometrice („Românii după ’89”, „Politica după comunism”, „Secera și buldozerul”).

PLATON, Gheorghe (1928-2006, n. Buhuși), istoric român. Acad. (1993), prof. univ. la Iași. Activitate de cercetare concretizată în numeroase studii, monografii, culegeri de documente privind mai ales istoria modernă a României („Istoria modernă a României”, „Unirea Principatelor Române”, „Geneza Revoluției române de la 1848”, „Studii de istorie modernă”). Cercetări în domeniul demografiei istorice („Populația orașului moldovenesc la mijlocul sec. XIX”).

POP, Gavriil (1818-1883, n. sat Sălicea, jud. Cluj), preot și istoric român. M. coresp. al Acad. (1871). prof. de istorie la Gimnaziul din Blaj. Canonic la Episcopia Lugojului (1862-1883). Lucrări de istorie antică sau privind Transilvania și Banatul („Istoria Transilvaniei din cele mai îndepărtate timpuri până la 1571”, „Istoria Daciei antice”, „Istoria Ardealului în anul 1848-49 și drepturile istorice ale românilor”, „Geografia Banatului și cunoștințe istorice și etnografice despre locuitorii Banatului...”).

POP, Ioan-Aurel (n. 1955, Sântioara, jud. Cluj), istoric român. M. coresp. al Acad. (2001), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (din 1993) al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. Director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (din 2003). Lucrări privind istoria instituțiilor medievale, a Transilvaniei și a istoriei istoriografiei („Națiunea română medievală”, „Românii și România. Scurtă istorie”, „Românii și maghiarii în sec. XIV-XV”, „Istoria, adevărul și miturile”).

POPA-LISSEANU, Gheorghe (1866-1945, n. Lisa, jud. Brașov), istoric român. M. coresp. al Acad. (1919). A publicat izvoare literare antice și medievale privind istoria României („Izvoarele istoriei românilor. Fontes historiae Daco-Romanorum”, „Românii în izvoarele istoriei medievale”, „Dacii în autorii clasici”). Studii privind continuitatea populației autohtone la N Dunării („Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă”); monografii („Insula Șerpilor. Basarabia”). Alte lucrări: „Urme de sărbători păgânești”, „Mitologia greco-romană în lectură ilustrată”.

POPESCU, Nicolae M. (1881-1963, n. sat Dâmbovicioara, jud. Dâmbovița), teolog și istoric român. Acad. (1923), prof. la Facultatea de Teologie din București. Preot. Contribuții la istoria bisericii și culturii medievale românești („Viața și activitatea dascălului de cântări Macarie ieromonahul”, „Viața și faptele domnului Țării Românești Constantin Vodă Brâncoveanu”, „Exerciții de paleografie românească”).

POTRA, George (1907-1990, n. Săculeu, jud. Cluj), istoric român. Studii privind istoria orașelor (în special, București), târgurilor și hanurilor, percepțiilor călătorilor români despre Țările Române, precum și viața și activitatea unor personalități politice și culturale: „Hanurile bucureștene”, „Petrache Poenaru (1799-1875), ctitor al învățământului în țara noastră”, „I. Heliade-Rădulescu. Scrisori și acte”, „Documente privitoare la istoria orașului București”, „Din Bucureștii de ieri”, „Bucureștii văzuți de călători străini (secolele XVI-XIX)”. Alte opere: „Contribuții la istoricul țiganilor din România”.

PRODAN, David (1902-1992, n. Cioara, azi com. Săliștea, jud. Alba), istoric român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napoca. Specialist în istoria medie a Transilvaniei și în geneza națiunii române, domenii în care a dat lucrări fundamentale: „Teoria imigrației românilor din Principatele Române în Transilvania în veacul al XVIII-lea” (ed. în lb. română și franceză), „Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române” (ed. în limba română, engleză, germană), „Boieri și vecini în Țara Făgărașului în sec. XVI-XVII” (ed. în limba română și germană), „Iobăgia în Transilvania în sec. al XI-lea”, 3 vol., „Urbarile Țării Făgărașului”, I, 1601-1650 și II, 1651-1680, „Răscoala lui Horea”, 2 vol., „Transilvania și iar Transilvania”.

HANCH [hank], Johannes Carten (1790-1872), scriitor danez. Prof. univ. la Copenhaga. Piese și romane istorice („O familie poloneză”). Lirică romantică („Poezii lirice și romanțe”).

HASDEU 1. Bogdan-Petriceicu H. (1838-1907, n. Cristinești, Hotin), scriitor, lingvist, filolog și istoric român. Acad. (1877), prof. univ. la București. Spirit enciclopedic. A condus numeroase publicații satirice („Aghiuță”, „Satyrul”), istorice („Columna lui Traian”, „Arhiva istorică a României”), literar-culturale („Revista nouă”). Director al Arhivelor Statului (1876-1900). Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Versuri romantice de inspirație socială și fantastică („Sarcasm și ideal”); proză de notație realistă, cu puternice influențe livrești („Duduca Mamuca”) sau de evocare a trecutului („Ursita”); drama istorică în versuri „Răzvan și Vidra”, prima reușită a genului din literatura română; comedia „Trei crai de la Răsărit”, satiră a stricătorilor de limbă. Întemeietor al lingvisticii, filologiei și lexicografiei științifice românești. Primul lingvist român care a folosit larg metoda comparativ-istorică („Principii de filologie comparativă ario-europea”) și care a atras atenția asupra substratului dacic („Perit-au dacii?”). A formulat, pentru întâia oară, în mod argumentat, teoria circulației cuvintelor. A proiectat un vast dicționar al limbii române („Etymologicum Magnum Romaniae”, elaborat până la cuvântul bărbat), conceput ca o enciclopedie a traiului, credințelor și psihologiei poporului român, punând la temelia lui limba vie; a realizat, prin corespondență, prima anchetă dialectală din România. Unul dintre fondatorii folcloristice comparate în România, a studiat geneza motivelor (vol. II din „Cuvinte din bătrâni”). A pus bazele filologiei științifice românești prin precizarea unor metode și principii de studiu care preconizau publicarea integrală a documentelor, însoțite de un comentariu filologic și istoric. Bun cunoscător al limbilor slave, a publicat documente slavone, rusești, sârbești și polone privind istoria Țărilor Române. Admirator al lui Bălcescu, a scris în formula romantică a acestuia monografia „Ion-Vodă cel Cumplit” și „Istoria critică a românilor”. Spre sfârșitul vieții zdruncinat de moartea fiicei sale, Iulia, a cultivat spiritismul („Sic cogito”). 2. Iulia H. (1869-1888, n. București), poetă română de limbă franceză. Fiica lui H. (1). Satire, meditații, comedii și drame pline de sensibilitate („Opere postume”).

HAUCH [hauk], Johannes Carsten (1790-1872), scriitor danez. Prof. univ. de estetică la Copenhaga. Romane istorice („O familie poloneză”, „Castelul de pe Rin”), drame („Onoarea pierdută și recucerită”). Memorii.

HAUFF [háuf], Wilhelm (1802-1827), scriitor german. Basme inspirate din folclor („Muck cel mic”, „Califul Barză”), lirică în stil popular. Nuvele cu accente de satiră social-politică („Evreul Süss”), romane istorice („Lichtenstein”).

HEIKE MONOGATARI, cea mai importantă operă literară japoneză a perioadelor Kamakura (1185-1333) și Muromachi (1333-1568); roman istoric ce descrie războaiele dintre două mari familii rivale ale vremii, Taira și Minamoto.

1) *román n., pl. e (fr. roman, vfr. romanz, d. lat. pop. *románice, în limba romană saŭ în latina populară [adv.]; it. romanzo, sp. romance. V. romantic). În evu mediŭ, povestire adevărată orĭ imaginară, în proză orĭ în versurĭ, scrisă în limba pe care o vorbea poporu din țările latine; astăzĭ, povestire închipuită (mult maĭ mare de cît nuvela) în care se descriŭ aventurĭ, moravurĭ și pasiunĭ: romanele istorice ale luĭ Dumas tatăl îs pline de interes. Fig. Povestire care pare de necrezut: ceĭa ce spuĭ tu e curat roman. Aventură: maĭ lasă-te de romane, măĭ prietene! – Forma cea maĭ bună ar fi romanț, pl. urĭ saŭ e, cum s’a și zis la început (după it. romanzo) și se maĭ zice și azĭ ironic. Asemenea s’a zis și se maĭ zice rar pin Moldova și romans, pl. e (după rus. románs, romanță).

HOLBAN 1. Ștefan H. (1869-1939, n. Vaslui), general și om politic român. În primul Război Mondial a comandat Divizia 9 în Dobrogea și Divizia 2 în Moldova (1917). În 1918-1919, a comandat Divizia 6 în Transilvania și Ungaria, până la ocuparea Budapestei, al cărei guvernator militar a fost în perioada 1919-1920. Ministru de Război (1921-1922). membru al P.N.Ț. (din 1928). 2. Maria H. (1901-1991, n. București), istoric român. Fiica lui H. (1). M. coresp. al Acad. (1990). Specialistă în paleografie latină și în limba textelor latine medievale. Editor și coordonator și al unor importante corpus-uri de documente („Documente privind istoria României”, seria „Transilvania” și „Călători străini despre Țările Române”, vol. I-IV). Autoare a lucrărilor „Din cronica relațiilor româno-ungare în sec. XIII-XIV”, „Istoria raporturilor româno-maghiare”.

HUREZEANU, Damian (n. 1929, com. Stejari, jud. Gorj), istoric român. Studii și cercetări în domeniul raporturilor agrare, al mișcărilor și gândirii sociale, politice și naționale („Problema agrară și lupta țărănimii din România la începutul sec. al XX-lea”, „Constantin Dobrogeanu-Gherea. Studiu social-istoric”).

ILIESCU, Octavian (1919-2009, n. Craiova), istoric român. Numismat. Studii privind monedele din epoca medievală: „Emisiunile monetare ale Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare”, „Moneda în România (491-1864)”. Preocupări de heraldică și medalistică.

INGEMANN [iŋəman], Bernhard Severin (1789-1862), scriitor danez. Romane istorice („Valdemar victoriosul”, „Otto al Danemarcii”). Poeme epice de inspirație medievală („Ogier danezul”).

INOUE, Yasushi (1907-1991), scriitor japonez. Romane având ca temă singurătatea, prezentată ca o stare fundamentală a ființei umane, a cărei consolare rămâne doar natura („Pușca de vânătoare”, „Țara zăpezii”); romane istorice („Șarlatanii din veacul războaielor”, „Vânturile, valurile”).

IONAȘCU, Ion (1902-1979, n. Tulnici, jud. Vrancea), istoric român. Prof. univ. la București. Specialist în istoria medievală a României („Biserici, chipuri și documente din Olt”, „Bucureștii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice”).

IONESCU, Gheorghe T. (1914-1986, n. Jilava, jud. Ilfov), istoric român. Specialist în istoria medie a României și în studiul științelor auxiliare ale istoriei („Contribuțiuni la studiul începuturilor folosirii hârtiei în cancelaria Valahiei și Moldovei”, „Contribuțiuni la cronologia domniei lui Mircea cel Bătrân în Țara Românească”).

IONNESCU-GION, George (1857-1904, n. Pitești), publicist și istoric român. M. coresp. al Acad. (1889). Colaborator la „Românul”, „Timpul” ș.a. Cronici literare și teatrale. Autorul uneia dintre primele monografii asupra Bucureștilor („Istoria Bucureșcilor”).

IORDACHE, Anastasia (1933-2009, Seaca de Pădure, jud. Dolj), istoric român. Cercetări privind istoria modernă a României („Viața politică în România, 1910-1914”, „Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României”).

IUSTIN (Marcus Iunianus Iustinus) (sec. 3), istoric roman. Autorul unei „Istorii universale” prescurtate după lucrarea lui Pompeius Trogus „Istoriile filipice”. Cuprinde informații referitoare la geto-daci.

IWASZKIEWICZ [ivaʃkiévitʃ], Jarosław (cu pseud. Elenter) (1894-1980), scriitor polonez. Poeme lirice („Ode olimpice”, „Pletele toamnei”); romane istorice („Scuturile roșii”) și nuvele („Maica Maria a îngerilor”) de o pătrunzătoare analiză psihologică.

JENSEN [jénsən], Johannes Wilhelm (1873-1950), scriitor danez. Unul dintre creatorii literaturii daneze moderne. Nuvele în care evocă Iutlanda natală, remarcabile prin expresivitatea stilului („Povestiri din Himmerland”). Romanul istoric cu caracter simbolic „Căderea regelui”. Cicluri epice, mitologice și eseistice, prezentând istoria civilizației umane („Lunga călătorie”, „Mituri”). A reînnoit lirica daneză printr-o poezie densă și modernistă ca expresie („Poezii”, „Anotimpuri”). Premiul Nobel pentru literatură (1944).

JOHNSON [júnson], Eyvind Olof Verner (1900-1976), scriitor suedez. Înnoitor al prozei suedeze interbelice printr-o operă cu un pronunțat caracter intelectualist. Proză de inspirație autobiografică (ciclul „Romanul lui Olof”), romane istorice cu aluzii la contemporaneitate („Întoarcerea lui Ulise”, „Vise de trandafir”, „Nori peste Metaponte”), romane alegorice, în care apără valorile umane amenințate de fascism și război (trilogia „Krilon”, „Valul uriaș”), sau marcate de psihanaliză („Ploaie în zori”). Premiul Nobel pentru literatură (1974), împreună cu H. Martinson.

JÓKAI [jó:koi], Mór (1825-1904), scriitor și publicist ungur. Participant la Revoluția din 1848-1849. Unul dintre cei mai de seamă romancieri unguri, contribuind la dezvoltarea limbii literare. Romane istorice de factură romantică („Un nabab maghiar”, „Diamantele negre”, „Omul de aur”, „Trandafirul galben”). Romanul „Săracii bogați” îi evocă cu multă simpatie pe românii din M-ții Apuseni.

KEMAL, Tahir (1910-1973), prozator turc. Romane istorice („Oamenii din orașul captiv”) sau romane-fluviu de investigație psihologică asupra condiției sociale a țăranului („Valea îndepărtată”, „Ceață ușoară”, „Ana”, „Legea lupului”). Bogată corespondență cu Nazim Hikmet. Arestat pentru convingerile sale politice.

KENEALLY [kəni:li], Thomas (n. 1935), romancier australian. Romane istorice cu caracter psihologic și moral privind colonizarea, conflictele rasiale („Supraviețuitorul”, „Foșnetele pădurii”, „Un anotimp în Purgatoriu”).

KUKRIT (pe numele adevărat Mom Rojawong K. Pramoj) (1911-1995), romancier, ziarist și om politiv thailandez. Romane istorice („Cele patru domnii”) sau prezentând impactul dintre atmosfera tradițională a satului thailandez și societatea modernă contemporană („Bambusul roșu”), într-un pronunțat stil satiric ce evidențiază caracterul efemer al vieții.

RĂDUȚIU, Aurel (n. 1936, Deva), istoric român. Cercetări și studii privind în special, istoria Transilvaniei („Incursiuni în istoriografia vieții sociale”, „Repertoriul actelor oficiale privind Transilvania tipărite în limba română 1690-1847”, în colab., „Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania 1690-1847”).

REZACHEVICI, Constantin (n. 1943, Iași), istoric român. Cercetări și studii consacrate Ev. med. românesc, precum și relațiilor româno-polone („Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, secolele XIV-XVI”, „Istoria popoarelor vecine și neamul românesc în Evul Mediu”, „Rolul românilor în apărarea Europei de expansiune otomană”).

ROMAN, municipiu în jud. Neamț, situat în culoarul Siretului, pe stg. râului Moldova, la 3 km în amonte de confl cu Siretul; 71.307 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată la 15 dec. 1872). Nod rutier. Turnătorii de fontă. Producție de țevi din oțel. Constr. de mașini. Fabrici de mobilă, confecții, tricotaje, mat. de constr., obiecte sanitare din porțelan și de produse alim. Centru de ceramică populară (oale și străchini ornamentate cu motive geometrice sau florale pe culoare verde deschis sau brun pe fond alb). Spital (din 1798). Muzee de istorie, de artă și de științele naturii,. Institutul Teologic Franciscan. Parc zoologic. Liceu de artă cu sediul în casa natală a lui Sergiu Celibidache. Monumente: ruinele cetății (sec. 14-17); catedrala episcopală cu hramul Cuvioasa Parascheva (sau Sfânta Vineri), ctitorie din 1542 a lui Petru Rareș, terminată în 1550 de fiul său, Iliaș, cu unele modificări din sec. 17-18 (reparată în 1805). Biserica păstrează picturi murale interioare din sec. 16. Clopotniță dinainte de 1786; biserica Precista Mare sau Adormirea Maicii Domnului construită în anii 1568-1569 din grija Doamnei Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu, refăcută în 1753-1754 de episcopul Ioanichie pe cheltuiala domnului Constantin (Cehan) Racoviță, reparată în 1787 și renovată în 1836; biserica Sfinții Voievozi sau biserica Albă-Domnească, ctitorie din 1611-1615 a domnului Ștefan Tomșa II, a căzut în ruină la mijlocul sec. 17, pe locul ei zidindu-se (1695) o nouă biserică; biserica Precistă Mică sau Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1791-1826, restaurată în 1867 și 1945); bisericile Sf. Nicolae (1747-1770) și Sf. Gheorghe (1843-1847, renovată în anii 1927-1929); biserica armenească (1709); hanul Episcopiei (ante 1752); casa vornicului Grigore Done (1828); statuia domnului Roman I, dezvelită la 31 mai 1992. Vestigii din Paleolitic, Neolitic și din Epoca Bronzului. Umanistul italian Antonio Bonfini presupune că localitatea a fost întemeiată de romani sub numele Forum Romanorum, iar istoricul grec Dionisie Fotino amintește într-una din lucrările sale că „orașul datează din timpul împăratului roman Caracalla, care a trimis aici o colonie romană”. Unii istorici români consideră R. ca fiind anterior întemeierii statului medieval Moldova, argumentând că „orașul ar fi purtat numele Sânmedru”. Nicolae Iorga și A.D. Xenopol afirmă că așezarea a fost fundată de domnul Roman I, al cărui nume îl poartă. Acesta a construit la sfârșitul sec. 14 o cetate de pământ și lemn, amintită documentar în 1392, în jurul căreia s-au stabilit mai mulți negustori și meșteșugari, punându-se bazele unui târg la marginea cetății. R. apare menționat documentar, întâia oară, cu numele Târgul lui Roman pe Moldova, într-o listă cu orașe alcătuită în perioada 1388-1391, dar primul document care consemnează orașul R. este uricul din 30 mart. 1392, semnat de domnul Roman I. În 1410, la R. a fost stabilit sediul unei Episcopii care există și în prezent. În perioada 1466-1483, domnul Ștefan cel Mare a construit (la R.) o puternică cetate de piatră, pe care a numit-o Cetatea nouă a Romanului sau Smederovo (azi azi cartierul Smirodava), cu rol de avanspost al Sucevei. În sec. 16-18, activitatea meșteșugărească a fost amplificată de dezvoltarea comerțului, impulsionat și de stabilirea la R. a unui număr însemnat de armeni și sași. În sec. 17, R. este menționat ca reșed. domnească a lui Gheorghe Ștefan. În 1675, cetatea construită de Ștefan cel Mare a fost distrusă de Dumitrașcu Cantacuzino din ordinul Porții Otomane. În prima jumătate a sec. 20, R. a fost reșed. jud. omonim (până în 1950). Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

ROSETTI, familie de boieri români, descendenți din boierii Ruset. Rol însemnat în viața politică și culturală a țării, mai ales în sec. 19. Mai importanți: 1. Constantin A.R. (1816-1885, n. București), om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru unirea Principatelor Române. În timpul Revoluției de la 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție și redactor al ziarului „Pruncul român”. În anii exilului (1848-1957) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a susținut ideea unirii Principatelor Române într-un stat democratic. Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de sec., a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării. Unul dintre conducătorii Partidului Național-Liberal, creat în 1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion C. Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut proclamarea independenței țării și a participarea României la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Adunării Deputaților. Membru fondator (iun. 1867) al Societății Academice Române, din care demisionează (iul. 1867). Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris și versuri sentimentale și social-patriotice („Ceasuri de mulțumire”). A tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo. 2. Maria R. (1819-1893, n. Guernsey, Anglia), publicistă română. Soția lui R. (1). Considerată prima ziaristă română (a scris aproape în întregime ziarul „Mama și copilul”, 1865-1866). A luat parte la activitatea politică a soțului ei. 3. Theodor G. R. (1837-1923, n. Iași), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1891). Unul dintre membrii fondatori ai Societății „Junimea”. Guvernator al Băncii Naționale (1890-1895). Ministru în mai multe rânduri; prim-min. (1888-1889). 4. Vintilă C.A.R. (1853-1916, n. Donet, Franța), om politic și publicist român. Fiul lui R. (1). Redactor și, din 1885, conducător al ziarului „Românul”. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia viitoare” și al „Ligii culturale”. Memorialistică („Amintiri istorice”). 5. Radu R. (1853-1926, n. Iași), scriitor și istoric român. Studii asupra evoluției problemei agrare, scrise de pe poziții liberal-radicale („Despre originea și transformările clasei stăpânitoare în Moldova”, „Pentru ce s-au răsculat țăranii?”, „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”). Proză de evocare a trecutului („Păcatele slugerului”). 6. Radu R.R. (1877-1949, n. Căiuți, jud. Bacău), general și istoric militar. Fiu lui R. (5). Acad. (1934). Lucrări de istorie militară („Încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab și Vasile Lupu”, „Studii asupra chipului cum se înfăptuia războiul de către Ștefan cel Mare”, „Essais sur l’art militaire des Roumains”). 7. Alexandru R. (1895-1990, n. București), lingvist și filolog român. Elev al lui Ovid Densusianu. Acad. (1948), prof. univ. la București. Membru al Academiei Regale Suedeze de Științe. Doctor Honoris Causa al Univ. din Lyon. A întemeiat și editat revista „Bulletin linguistique” (1933-1948) și Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale din București (1961). Redactor responsabil al revistelor „Studii și cercetări lingvistice” și „Revue roumaine de linguistique”, al publicației neperiodice „Cahiers de linguistique théorique et appliquée” și a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică și dialectologie”. Lucrări: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XIV-lea”, „Curs de fonetică generală”, „Istoria limbii române” (vol. I-IV și VI), „Filozofia cuvântului”, „Lingvistica”. A editat texte românești vechi. Memorialistică („Note din Grecia”, „Cartea albă”).

Bălcescu (Nicolae) m. eminent istoric român, născut în București la 1819, luă parte activă la revoluțiunea dela 1848 si scrise în exil opera sa capitală (Istoria Românilor sub Mihaiu-Vodă Viteazul), ce n’avu parte a o duce la capăt. El muri la Palermo în 1852.

Corneliu-Nepos m. istoric roman, scrise Viețile generalilor iluștri (sec. I a. Cr.).

Florian (Aron) m. istoric român, ardelean de origină (1805-1887).

roman n. 1. narațiune închipuită în care interesul e excitat prin pictura moravurilor, prin jocul pasiunilor sau prin bizareria aventurilor: roman istoric, filozofic, social; 2. fig. povestire lipsită de probabilitate: asta e un roman.

Ilarian (Papiu) m. istoric român, a publicat un Tezaur de documente și biografia lui Șincai (1828-1879).

Laurian (Treboniu) m. erudit latinist și istoric român, originar din Ardeal, reprezentant al iperlatinismului și unul din autorii proiectului de Dicționar academic (1810-1881).

DAN, Mihail (1911-1976, n. Turnu Măgurele), istoric român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii privind istoria relațiilor românilor cu vecinii („Cehi, slovaci și români în veacurile XIII-XVI”, „Sub flamura Taborului. Mișcarea revoluționară husită”).

Quintu-Curțiu m. autor roman al unei Istorii a lui Alexandru cel Mare, care este mai mult un roman istoric (sec. III a. Cr.).

Scott (Walter) m. romancier englez, născut la Edimburg, fundatorul romanului istoric: Ivanhoe, Quentin Durward, Anticvarul (1771-1832).

Suetoniu m. istoric roman: Viețile celor 12 Cezari (65-135).

Tacit m. celebru istoric roman, remarcabil prin gravitatea, energia și conciziunea stilului său: Anale, Datinile Germanilor (55-135).

Titu-Liviu m. istoric roman, născut la Padua, a lăsat o Istorie romană, mai remarcabilă prin stil decât prin autenticitatea faptelor (58 a. Cr.-17 d. Cr.).

ISTORIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊ Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică este ocrotită de lege. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real². 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică. Metodă istorică. II. 1. S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice; p. restr. istoriograf. 2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. – Din fr. historique, lat. historicus, it. istorico.

ERONAT, -Ă, eronați, -te, adj. Greșit, inexact, neadevărat. L-a rugat să-i scrie pentru a rectifica o dată eronată dintr-un roman istoric. C. PETRESCU, O. P. II 190. Ceea ce nu se prețuiește în Moldova... sînt sistemele pedantice și eronate, anahronismele care se impun în numele științei. RUSSO, S. 162.

ROTH, Viktor (1874-1936, n. Sebeș), preot și istoric român de naționalitate germană. M. de onoare al Acad. (1926). Predicator al comunității evanghelice din Sibiu și Sebeș. Lucrări de istorie a artei plastice din Transilvania („Geschichte der deutschen Plastik in Siebenbürgen”, „Die deutsche Kunst in Siebenbürgen”).

ISTORIC³, -Ă, istorici, -e, adj. 1. Care aparține istoriei, care a intrat în istorie, privitor la istorie; p. ext. care are o importanță deosebită în dezvoltarea omenirii, a unui popor etc. (v. semnificativ, însemnat, remarcabil, excepțional). Studii istorice. ▭ Congresul al V-lea al P.C.R. a avut o însemnătate istorică pentru lupta revoluționară din țara noastră. IST. R.P.R. 595. Cucerind acest oraș [Leningrad], în istoricele zile ale lui Octombrie 1917, proletariatul rus și-a cucerit nu numai marea sa patrie, dar a cucerit viitorul pentru proletariatul mondial. STANCU, U.R.S.S. 125. Din timpurile celor dintîi domni romîni au rămas mai multe familii istorice. BOLINTINEANU, O. 423. ◊ Monument istoric = construcție veche care, pentru valoarea ei artistică și istorică, este luată sub ocrotirea statului. ◊ Materialism istoric v. materialism. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care reprezintă un fapt din istorie, care tratează un subiect din istorie. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul istoriei. Legile economice sînt legi cu caracter istoric. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a fost, a existat în realitate, demn de crezut; real, just. Adevăr istoric. 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordine cronologică. Metodă istorică. ◊ Gramatică istorică v. gramatică. Fonetică istorică v. fonetică.

SCOTT [skót], Sir Walter (1771-1832), scriitor romantic scoțian de limbă engleză. Creator al romanului istoric. A exercitat o puternică influență asupra creației romantice europene. Romane pline de culoare locală, de o vibrantă forță narativă, cu o intrigă captivantă și cu un dialog viu („Guy Mannering”, „Ivanhoe”, „Quentin Durward”, „Talismanul”). Poeme epice în stil popular („Cântece de la fruntariile Scoției”). Drame istorice. Memorialistică.

SCURTU, Ioan (n. 1940, com. Dochia, jud. Neamț), istoric român. Prof. univ. la București. Director general al Arhivelor Naționale (1991-1996), directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” (2001-2006). Preocupări privind viața politică din România, activitatea unor personalități istorice (Ion I.C. Brătianu, I. Maniu, N. Iorga, Spiru C. Haret ș.a.), relațiile internaționale, minoritățile naționale, viața cotidiană etc. Lucrări: „Tratatul de Istoria Românilor”, autor și coord. vol. 8 (1918-1940), „Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică”, „Istoria românilor în timpul celor patru regi” (1866-1947), „Istoria Partidului Țărănesc”, „Istoria Partidului Național-Țărănesc”.

ŠENOA [ʃenoa], August (1838-1881), scriitor croat. Considerat creatorul nuvelei („Frumoasa Anka”, „Cerșetorul Luka”) și al romanului istoric croat („Răscoala țiganilor”, „Blestemul”). Prin cronici dramatice și piese („Ljubica”) a promovat realismul în teatru.

ARHAISM (< fr. archaisme < gr. arkhaismos, vechi) Cuvinte sau construcții gramaticale și sintactice vechi, nemaifolosite în vorbirea curentă, deoarece, prin evoluția limbii, au ieșit din circulație. Arhaismele se întîlnesc de cele mai multe ori în operele literare cu caracter istoric, pentru a înfățișa mai bine coloritul istoric al epocii (C. Negruzzi, în nuvela Alexandru Lăpușneanu ; M. Sadoveanu, în romanele istorice: Frații Jderi, Nicoară Potcoavă etc.) Ele apar fie în lexic (au = sau; giudeț = judecată; a purcede = a pleca; a certa = a pedepsi; zavistie = intrigă), fie în forme gramaticale (fost-au, zis-au), în construcții sintactice, ca în Scrisoarea III de M. Eminescu, precum și în acele forme vechi, dispărute din limbă, conservate însă regional (ex. îmbla, păcaș), arhaisme fonetice, ce fac parte din categoria arhaismelor de forme. Arhaismele sînt folosite nu numai în operele literare în proză, dar și în poezie. Ex. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi venit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierți: Dar acu' vei vrea cu oaste sau război ca să ne cerți Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război... (M. EMINESCU, Scrisoarea III)

SPECIE LITERARĂ (< lat. species, specie și lat. litterarius, derivat din littera, slovă) Subdiviziune a unui gen literar. Criteriile de diferențiere a speciilor unui gen literar diferă de la un gen la altul. În genul liric, factor determinant este natura sentimentului exprimat în cuprinsul speciei [ex. melancolie, în elegie (v.), admirație, în odă (v.) etc.], în cel epic, amploarea și complexitatea acțiunii [ex. schiță, nuvelă, roman, epopee (v.)], iar în cel dramatic, elementul tragic sau comic [ex. tragedie, comedie (v.)]. Creații ale scriitorilor, unele specii literare noi [ex. tragicomedia, reportajul (v.) ș.a.] apar ca o sinteză a altor specii existente anterior, altele dispar sau sînt căzute în desuetudine, și înlocuite de alte specii (epopeea, de roman, poemul didactic, de disertație). Esteticienii constată un proces ne întretăiere a speciilor. Tot așa, unele specii, în evoluția lor, s-au diferențiat, dînd naștere la alte subdiviziuni, ceea ce, în terminologia curentă, a îndreptățit considerarea acelei specii și a subdiviziunilor respective ca gen. Este situația romanului și a subdiviziunilor lui, care sînt socotite gen: genul romanului istoric, genul romanului de analiză, genul romanului social etc. Tendința aceasta aproape ca s-a generalizat în folcloristică, unde specii, ca balada sau basmul, au devenit genuri: genul baladei, genul basmului, genul doinei și al cîntecului, genul proverbelor etc. Problemele pe care le ridica speciile, ca și genurile literare, fie în cadrul teoriilor clasice normative, fie în acela al teoriilor moderne, mai elastice și analitice, sînt folositoare nu atît prin clasificarea ordonatoare a varietății operelor, cît mai ales prin faptul că atrag atenția asupra dezvoltării lăuntrice a literaturii.

RECENZIE (< germ. Rezension ; it. recensione; lat. recensio, numărare) Scriere ce aparține genului publicistic și care constă într-o succintă analiză și dare de seamă critică, în paginile unui cotidian, periodic etc., asupra unei lucrări literare sau științifice, recent apărute. Concisă, fără a avea întinderea unui studiu, recenzia are ca scop informarea cititorilor asupra lucrării respective, scoțîndu-se în evidență meritele sau scăderile acesteia. Ea implică din partea recenzentului pregătire, documentare, acuitate critică, obiectivitate. Ex. „Cu Zodia Cancerului, D-l Mihail Sadovoanu are în sfîrșit un roman istoric. Epoca este domnia a treia a lui Duca-vodă cel bătrîn, domnie frămîntată da turburări caracteristice da altfel acelor vremi bîntuite de vizite împărătești și prădăciuni tătare. Autorul a ales un moment bun, colorat și un om reprezentativ... Într-adevăr remarcabil este eposul acestui cu adevărat roman, interesul crescînd al acțiunii, împletirea ingenioasă și pacinică a episoadelor. Se înțelege, nu poate fi vorba de vreo adîncire. Priveliștea sufletelor se face dinafară, gesturile sînt pitorești, și chiar dramatice, dar nu zguduitoare. Atenția este înlănțuită de alegerea faptelor, dar sufletul nu este oprit pe loc să contemple...” (G. CĂLINESCU, M. Sadaveanu – Zodia Cancerului)

ROMAN (< fr. roman) Specie a genului epic, în proză, construcție cu acțiune complexă și de mare întindere, personaje numeroase, intrigă complicată. Greu de definit și de clasificat, datorită complexității și interferențelor lui cu alte genuri literare, romanul se dezvoltă în literatura modernă îndeosebi, deși scrieri asemănătoare se întîlnesc în literatura antică, greacă sau latină (Theogen și Haricleia de Heliodor, la greci; Satyricon de Petronius, Măgarul de aur de Apuleius, la romani); în literatura evului mediu, Roman de la rose, Roman de Troie, Roman dAlexandre, alături de acestea circulînd romanele cavalerești și alte forme de romane ca romanul pastoral, satiric, picaresc, acesta îndeosebi în Spania, cu eroi din lumea vagabonzilor, cerșetorilor, aventurierilor, de un crud realism și o limbă cu rezonanțe argotice. Datorită elementelor noi pe care le aduce în structura romanului clasic – lărgirea cadrului epic, diversitatea mediilor sociale surprinse de autor, transformările sufletești ale personajelor sale etc. – Balzac este socotit creatorul romanului modem. Felurit ca structură și conținut, romanul apare ca un adevărat gen proteic, după unii teoreticieni, iar perspectivele de cercetare ale lui (istorice, sociologice, psihologice, filozofice) sînt multiple. Diversele lui clasificări, privite din punctul de vedere al conținutului, ca romanul istoric, social, pastoral, didactic, umoristic, satiric, epistolar, intim, de moravuri, psihologic, de aventuri, de capă și spadă (de cape et dépée), polițist, de ficțiune sau fantastico-științific, sînt greu acceptate în rigiditatea lor, datorită interferenței de elemente variate, structurale și de conținut. Chiar și încercări de clasificare a romanului în urban, rural, al provinciei, exotic, burghez, al proletariatului, clasificare care are drept criteriu cadrul social sau geografic, cum și aceea de roman al existenței, al unei generații, bazată pe întinderea acțiunii, precum și clasificări ca roman de observație, de roman-dramă, roman de acțiune și caracter, de anticipație, experimental sau noul roman, cultivat de romancierii francezi, romanul de formare sau bildungsroman, acesta avînd ca obiect formarea sufletească a omului, nu limpezesc dificila problemă a clasificării romanului. „Critica analitică a romanului deosebește în general trei elemente constitutive ale acestuia: intriga, caracterizarea personajelor și cadrul, ultimul, care capătă atît de lesne semnificația simbolică, este denumit, în unele teorii moderne, ”atmosferă„ sau ”tonalitate„. Este inutil să subliniem că toate aceste elemente se determină reciproc.” (R. Wellek și A. Warren – Teoria literaturii) În arta romanului s-au produs, pe parcursul cîtorva secole de existență, o serie de modificări sau mutații, mai ales în privința structurii, a compoziției, ca și în aceea a construirii personajelor. Romanul tradițional de tip balzacian sau tolstoian se prezintă ca o construcție masivă. În Teoria romanului, G. Lukacs socotește arhitectonica romanului o reușită asupra haosului nelimitat de care individul este înconjurat. Arhitectonica aceasta este rezultatul prezenței în roman a eroului, a personajului. „Dimensiunile lumii se reduc la experiențele trăite de către erou și suma acestora este organizată de orientarea evoluției eroului către sensul vieții sale.” Romanul clasic are un caracter linear, închis, finit. De exemplu, în romanul Roșu și Negru de Stendhal este narată adolescența lui Juilen Sorel, încercarea acestuia de a pătrunde în mediul aristocratic, de a parveni, apoi moartea sa. Circuitul este perfect închis; ultima pagină a romanului închide universul construit. Rigorile, compoziționale – proporția, echilibrul volumelor narative, coerența, soliditatea construcției, corelațiile dintre compartimentele romanului – caracterizează zeci și zeci de modalități ale romanului clasic, tradițional. Romanul modern însă este lipsit de legi, după cum îl caracterizează Gide. În romanul modern ne întâmpină o deplină libertate imaginativă și constructivă. De aici a rezultat un apreciabil număr de structuri romanești, concretizate în romane ca: În căutarea timpului pierdut de Proust, Valurile de Virginia Woolf, Ulysse al lui James Joyce, Procesul de Kafka ș.a., în literatura străină, iar în literatura noastră: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război și Patul lui Procust de Camil Petrescu, O moarte care nu dovedește nimic și Ioana de A. Holban ș.a. Romancierii moderni proclamă virtuțile romanului deschis, liber în mișcările sale, ceea ce dă romanului similitudine perfectă cu viața. Unii romancieri moderni au viziunea panoramicului (James Joyce), alții sînt adepți ai vagului și fragmentarismului (Sarraute). Odată cu Proust, se manifestă tendința cuprinderii în roman a noianului de percepții pe care fiecare individ le poartă cu sine, în locul cuprinderii spațiale (societatea) sau a celei temporale (istoria). Romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu este construit într-o unică perspectivă și organizat prin stratificarea acelor „dosare ale existenței” din jurnalul doamnei T. al lui Fred Vasilescu și corespondența lui Ladima. S-au produs schimbări și în legătură cu concepția despre personaj și realizarea lui. Valoarea romanului tradițional o constituie acea logică internă a caracterelor și corelația la fel de logică dintre caractere și evenimente. Romanul modern respinge aceste trăsături, precum și acea previzibilitate a evenimentelor, anticipate uneori chiar din prima pagină, ca un program, care trebuie realizat. Locul tipului sau al caracterului continuu din romanul tradițional îl ia tipul sau caracterul discontinuu, cu acalmiile și crizele sale. Aceste mutații în structura romanului și în conceperea personajului sînt semnul înnoirii artei romanului contemporan. Structura compozițională a romanului mai implică și alte probleme de artă, ca: ritmul dezvoltării, care coordonează într-un anumit fel materialul de viață, prin încetinire și desfășurare lentă sau prin accelerare și desfășurare trepidantă; succesiunea momentelor în ordine cronologică a dezvoltării lor sau prin răsturnarea cronologiei evenimentelor; perspectiva compozițională, uneori mai mobilă, prin multiplicarea unghiurilor de vedere, prin apropiere sau depărtare, cuprinzînd ansamblul sau detaliul de viață. În literatura noastră, începuturile romanului sînt influențate de romantism (ex. Manoil și Elena de D. Bolintineanu).

STAHL 1. Henriette Yvonne S. (1900-1984, n. Saint-Avold, Franța), scriitoare română. Proză de observație a vieții țărănești („Voica”); nuvele („Mătușa Matilda”) și romane de analiză sobră și lucidă, plasate într-un mediu citadin („Steaua robilor”, „Între zi și noapte”, „Fratele meu omul”); proză simbolică („Nu mă călca pe umbră”). 2. Henri H. S. (1901-1991, n. București), sociolog, jurist și istoric român. Frate cu S. (1). Acad. (1990), prof. univ. la București. Colaborator al lui D. Gusti, la cererea căruia a construit, împreună cu V.I. Popa, Muzeul Satului din București. Lucrări teoretice privind metodele de investigație sociologică („Tehnica monografiei sociologice”, „Teoria și practica investigațiilor sociale”) și de istorie socială („Nerej, un village d'un région archaïque”, „Contribuții la studiul satelor devălmășate românești”, „Civilizația vechilor sate românești”). Alte lucrări: „Introducere în sociologie”, „Gânditori și curente de istorie socială românească”. 3. Paul H. (1925-2008, n. București), sociolog și etnolog francez de origine română. Stabilit în Franța (1969). Prof. univ. la Sorbona. Director al Institutului de Studii Sud-Est Europene (din 1999). Lucrări privind arta și civilizația românească („Arta populară românească: ceramica”, „Arhitectura populară românească”, „Civilizația vechilor sate românești”) și a Europe de Sud-Est („Triburi și sate din sud-estul Europei”). M. de onoare al Acad. Române (1993).

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

Diodor Deosebit de frecvent la vechii greci, Diódoros este la orgine un compus din Diós, formă cazuală pentru Zeus și dóron „dar”, numele încadrîndu-se în bogata serie de teoforice a căror semnificație ne lasă să înțelegem că părinții considerau copilul ca un „dar al divinității”, iar atribuirea unui astfel de nume era o formă a recunoștinței fie față de forța divină în general (ca în Diódoros, Diódotos, Théodoros, Dorótheos etc.), fie față de un anume zeu (ca în Apollódoros – de la Apollo, Heliódoros – de la Helios, zeul soarelui, Isídoros – de la Isis, Menódoros – de la Mene, zeița lunii etc.). După cum atestă cele mai vechi inscripții creștine, în primele secole ale erei noastre tipul de compuse cu lat. Deus sau gr. Theós se bucura de cea mai mare favoare printre cei care aderaseră la noua religie (din această epocă datează, de ex., formațiile Deus-dedit, păstrată în fr. Daudé sau Daudet, Adeodatus și Deodatus, rămas în fr. și magh. Deodat etc.). Dar cu toate că acum Deus sau Théos era „singurul și adevăratul dumnezeu”, în onomasticonul creștin au pătruns și numeroase nume care păstrează amintirea multor zei vechi din perioada politeismului. Puternic concurat de → Tudor, care are aceeași semnificație, Diodor n-a avut niciodată o frecvență prea mare, la noi fiind în secolele trecute chiar o raritate (în documentele Țării Românești doar o singură atestare din a doua jumătate a sec. 17). Mult mai vechi și mai frecvent în secolele trecute (astăzi însă ieșit din uz) este Dia (prima atestare în 1464), numele masc. calendaristic care ar trebui considerat probabil fie un hipocoristic al compuselor cu Dio-, fie chiar un nume simplu, format tot de la Diós: Dion (purtat printre alții de istoricul roman de limbă greacă Dio(n) Cassius sau de oratorul și filozoful Dio(n) Chrysostomus). Diodór și Diodóra, reluate în epoca modernă și nemaipăstrînd nimic din semnificația mistică pentru că nu mai sînt înțelese, apar doar arareori ca prenume.

printru pp [At: PSALT. HUR. 74^v/18 / V: pen~, (pop) pîn~, (îrg) păn~, pin~, (înv) păîn~, pean~, peîn~, pentră, preîn~, priîn~, pren~, (reg) păntu, pântu, pentu, pintu, prîntra, prîn~^[1], pun~ / E: pre + întru] 1-2 Semnifică ideea de includere a unei realități (în cuprinsul unui element singularizat față de altele subînțelese de același fel sau) în cuprinsul nedeterminat al mai multora singularizate dintr-o multitudine subînțeleasă de elemente identice. 3 Exprimă situarea unei realități în cuprinsul unei suprafețe singularizate față de altele subînțelese Se jucau printr-o curte. 4 Arată că suprafața pe care se situează o realitate este parte a unui interior spațial singularizat față de altele de același fel L-a găsit printr-un sertar. 5 Exprimă faptul că interiorul spațial este un mediu lichid sau masa unui material afânat, unei structuri elastice Se bălăceau printr-o apă murdară. 6 Exprimă faptul că interiorul spațial este gândit ca plasat între limitele unei stări fizice, ale manifestării unui fenomen meteorologic etc. Se vedea casa printr-o ceață alburie. 7 Arată că starea fizică gândită ca interior spațial este un mediu sonor sau optic Vocea se auzea printr-un zgomot infernal. 8 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți rămase neocupate de vreunul dintre elementele de același fel aflate într-o aglomerare discontinuă Avea vizuina printr-o pădure de fagi. 9 Arată că situarea în cuprinsul unui spațiu este percepută explicit senzorial Omul pândea printr-o gaură a gardului. 10 Exprimă faptul că senzația este resimțită ca localizată într-una sau mai multe părți din interiorul spațial al corpului unei ființe Simțea o durere printr-un picior. 11 Exprimă străbaterea unui traseu nedefinit pe una sau mai multe linii posibile de traversare a unei suprafețe singularizate față de altele de același fel Au trecut printr-o localitate. 12 Arată că suprafața traversată este un loc de trecere care permite intrarea și ieșirea a ceva dintr-un spațiu în altul A intrat printr-o spărtură a gardului. 13 Arată că suprafața traversată este o cale de trecere dintr-un loc în altul Printr-o cărare îngustă se ajunge la râu. 14 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți, zone de pătrundere, de străpungere, de infiltrare într-o masă materială compactă Morcovul îl pasezi printr-o sită. 15 În legătură cu o suprafață, cu un cuprins spațial, determinate cantitativ, exprimă extinderea a ceva pe tot întinsul indicat de determinant prin singularizare față de alte întinderi identice Printr-un sfert de țară a plouat. 16 Exprimă îndrumarea unei deplasări spre o localizare spațială singularizată ca reper orientativ sau spre mai multe localizări spațiale singularizate Evacuarea s-a făcut printr-o ieșire de serviciu. 17 Arată că localizarea spațială singularizată ca reper orientativ este parte a unui interior Treceți printr-aceeași cameră pe unde ați venit. 18 Exprimă mijlocirea realizării a ceva de către o orientare spațială singularizată față de altele de același fel Printr-un drum drept ajungi mai repede. 19 Exprimă încadrarea a ceva într-un interval de timp sau în decursul duratei unei circumstanțe. 20 Exprimă plasarea petrecerii unui fapt într-un interval calendaristic singularizat față de altele de același fel Era printr-un august ploios. 21 Exprimă faptul că interiorul duratei privește perioada desfășurării unei stări fizice, fiziologice, meteorologice etc. Muncea printr-o arșiță mare. 22 Exprimă parcurgerea unui interval de timp delimitat calendaristic și singularizat față de altele de același fel Am trecut printr-o vară secetoasă. 23 Este urmat de determinări care marchează explicit durata în interiorul căreia se manifestă o circumstanță A trecut printr-un moment dificil. 24 În legătură cu un interval de timp determinat cantitativ, exprimă extinderea pe toată durata indicată de determinant prin singularizare față de alte durate de același fel A trecut printr-un deceniu de frământări sociale. 25 Exprimă faptul că perioada de desfășurare a unui fapt este delimitată în tot interiorul duratei unei circumstanțe Printr-una din acele ierni, n-a existat zi fără zăpadă. 26 Exprimă proiectarea unui fapt într-un interval de timp singularizat față de altele subînțelese Vom face excursia printr-o lună de vară. 27 Exprimă rolul mediator în favoarea sau în defavoarea împlinirii unui fapt, al scurgerii unui interval de timp singularizat față de altele de același fel Printr-o lună de practică, muncitorii au deprins meșteșugul. 28 Exprimă faptul că intervalul de timp care favorizează împlinirea unui fapt este delimitat de o circumstanță Mi-am revenit printr-un concediu de odihnă. 29 Exprimă integrarea a ceva în sfera unui domeniu, a unei posibilități, a unei modalități etc. 30 Exprimă implicarea a ceva ca aspect înglobat, ca parte componentă în sfera unitară a unui domeniu singularizat față de altele de același fel Prezența elementelor progresiste printr-unele literaturi occidentale este evidentă. 31 Arată că sfera de implicație în care se singularizează aspectele eterogene ale unui tot este o însușire dominantă unificatoare Operele se caracterizează printr-o sobrietate stilistică remarcabilă. 32 Exprimă faptul că sfera de implicație este suportul obiectiv al unui act de comunicare Nu se înțelegea nimic printr-aceste vorbe laconice. 33 Exprimă petrecerea de către cineva sau ceva a unui fapt singularizat față de altele de același fel El trece printr-o criză morală. 34 În legătură cu un fapt determinant cantitativ, exprimă amploarea modului de manifestare, de săvârșire a acestui fapt Se remarca printr-o bogată activitate literară. 35 Exprimă faptul că amploarea modului de manifestare a unui fapt rezultă din aspectul cantitativ al realității asupra căreia se extinde Aducerea aminte a acelei epoci se păstrează printr-o mulțime de legende. 36 Exprimă direcționarea către ceva singularizat ca reper intermediar în descrierea desfășurării cursului evolutiv al unui fapt Romantismul a trecut printr-unii poeți minori până la marii săi reprezentanți. 37 În legătură cu un termen care indică o modalitate, exprimă recurgerea la un factor mediator sau datorarea decurgerii a ceva din manifestarea unui factor mediator Printr-acest mijloc obținură victoria. 38 Arată că factorul mediator la care se recurge privește modalitatea de trimitere sau de primire a ceva Animalele vii se trimit printr-o coletărie specială. 39 Arată că factorul mediator la care se recurge privește modalitatea de justificare a manifestării unui fapt E vestit printr-un castel încărcat de opere de artă. 40 Exprimă faptul că factorul mediator prin care poate fi demarcată o manifestare specifică este o modalitate de exteriorizare particulară Boala începe printr-o stare de indispoziție. 41 Arată că factorul mediator privește modalitatea adecvată de realizare a ceva A trântit-o printr-o lovitură. 42 În legătură cu un termen care indică un instrument, exprimă faptul că factorul mediator la care se recurge este un mijloc concret Apa a fost absorbită printr-o pompă. 43 Arată că mijlocul concret la care se recurge privește transportarea a ceva Ziarele veneau printr-o bandă rulantă. 44 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge privește actul recepționării unei informații îi vorbisem printr-un videofon. 45 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge privește eficiența îndeplinirii unui fapt Circulația era dirijată printr-un semafor. 46 În legătură cu un termen cu valoare operațională, exprimă faptul că factorul mediator este o cale de obținere a unui rezultat Am închis robinetul printr-o înșurubare bruscă. 47 Arată că mijlocul la care se recurge privește felul de redare a unui conținut de idei sau de sentimente Relatase totul printr-un grai foarte colorat. 48 În legătură cu un termen care indică un document, exprimă faptul că mijlocul mediator la care se recurge este un asemenea înscris Și-a lăsat averea printr-un testament legalizat. 49 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge privește transferarea unei sume de bani Suma e transferată printr-o foaie de virament. 50-51 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge privește (aducerea la cunoștință sau) justificarea unui fapt îl anunț printr-o telegramă. Mă justific printr-o chitanță. 52 Exprimă faptul că înscrisul datorită căruia poate fi consemnată o manifestare specifică într-un anumit stadiu din desfășurarea unei activități este o fonnă de contribuție în domeniul activității respective Și-a încheiat activitatea printr-un roman istoric. 53 În legătură cu un termen care indică o persoană, o instituție, un organ administrativ, exprimă faptul că factorul mediator este un asemenea intermediar Nota a fost remisă printr-o ambasadă. 54 Arată că intermediarul la al cărui serviciu se recurge privește aducerea unei probe despre ceva L-am convins printr-un martor ocular. 55 Arată că intermediarul datorită căruia poate surveni trecerea într-un nou stadiu al unei situații este un agent declanșator Totul a început printr-un prieten care ne-a făcut cunoștință. 56 Exprimă faptul că intennediarul datorită căruia pot fi puse în legătură două sau mai multe elemente este un factor determinant al unirii sau separării Suntem legați printr-un copil. 57 În legătură cu un termen care indică o stare psihică, exprimă faptul că factorul mediator datorită căruia decurge ceva este o reacție afectivă sau comportamentală O îmbună printr-un compliment. 58 Arată că reacția afectivă sau comportamentală privește exteriorizarea atitudinii față de ceva sau față de cineva Ea își manifestă dezaprobarea printr-o tăcere ostentativă. 59 Exprimă faptul că reacția comportamentală datorită căreia poate fi generată o ambianță specifică este o formă de manifestare consacrată în circumstanța dată Ceremonia se încheia printr-o horă mare. 60 Exprimă faptul că reacția comportamentală prin intermediul căreia pot fi puse în legătură două elemente este o manifestare a divergenței dintre ele Se deosebea de colegii săi printr-o rară dibăcie.

Glafira Mai puțin folosit astăzi, Glafíra reproduce numele pers. gr. Glaphýra, masc. Gláphyros, cunoscut mai ales în Asia Mică (mai exact în Capadocia) și cu siguranță mai vechi decît operele care îl atestă (la istoricii romani Appianus, sfîrșitul sec. 1 e.n. – 170, Dio Cassius, c. 155 – 235 etc.). Cu semnificație clară pentru greci și foarte potrivit pentru un nume feminin (din punct de vedere al sensului), Glaphýra corespunde adj. glaphyrós, fem. glaphyrá „delicat, fin, grațios, elegant”. Cu toate că apare și la bulgari, ruși etc., Glafira ar putea fi considerat la noi de influență neogrecească (primele apariții în documente coincid cu perioada acestei influențe). ☐ Bg. Glavira, Glafina, rus. Glafira.

Iustin Prenumele Iustín și Iustína, nu prea frecvente la noi, reproduc pe cale cultă numele pers. lat. Iustínus, Iustína. Frecvente încă din epoca imperială, acestea sînt derivate cu suf. -inus (-ina) de la cognomenul Iústus, a cărui semnificație era clară pentru romani (ca și pentru vorbitorii limbilor romanice), întrucît corespunde adj. iustus „just, drept, conform legii” și este derivat de la subst. ius, gen. iuris „drept” (din aceeași familie fac parte și justețe, justiție, juridic, jurisprudență). De la Iustinus s-a format și lustiniánus, devenit renumit mai ales datorită împăratului bizantin Iustinian. Deși Iustín și Iustína sînt nume calendaristice, ele nu au fost populare la români; ceva mai mult sînt folosite începînd cu secolul trecut, datorită modei numelor romane. ☐ Fr. Juste, Justin, Justine, germ. Justus, Justa, Justin, Justina, it. Giusto, Giusta, Giustino, Giustina, magh. Jusztusz, Jusztin, Jusztina, bg. Iustin, Iustina, rus. Iust, Iustin (popular Ustin), Iustina, ucr. Ustini, scr. Just, Justin, Justina etc. ☐ Iustinus, istoric roman din sec. 2 î.e.n., autor al unei compilații unde se găsesc și informații cu privire la daci; Iustinian, împărat bizantin (527 – 565), trac de origine, a încercat restabilirea Imperiului roman și a codificat dreptul civil roman (Codul lui Iustinian).

creanga, crancalîc Creanga, glosat de DA prin „a umbla hăbăuca”, „a umbla în zadar” e cunoscut în special din nordul Moldovei. Nu pare de loc natural să credem, cu DA și DLRM, că avem de-a face „cu creangă ”,ramură„”, în orice caz legătura de înțeles nu se vede. Scriban preferă să explice pe creanga prin craina, fără a arăta cum se explică diferența de formă. DU, TDRG și CADE nu cunose cuvîntul. Cuvîntul apare și sub forma cranga. Cred că nu trebuie să dăm mare atenție acestei deosebiri, deoarece fiecare din cele două variante se poate ușor explica prin cealaltă, fiind vorba numai de pronunțarea dură sau moale a lui r (și creangă „ramură” are varianta crangă). Răspîndirea, geografică a cuvîntului ne îndeamnă să-i căutăm un original ucrainean, și într-adevăr acest original există : ucr. гранка „graniță”. O serie de cuvinte și expresii paralele întăresc această ipoteză : craină „margine”, a umbla craina „a umbla fără rost” (vezi a da boilor craina „a da boilor drumul din grajd, jug, să umble încolo și încoace”, MCD, p. 137, din Banat); a bate laturile „a umbla fugar” (vezi și lăturean „musafir venit din altă localitate”, MCD, p. 285, regiunea Cluj); a ține marginea, a umbla huciu-marginea „a umbla hoinar” și aici mai jos holisturile (de observat că în toate aceste expresii substantivul este articulat). Întrucîtva asemănător este și cotei «om leneș, care „bate coturile”», Lex. Reg., p. 100. (raionul Rădăuți). Atmosfera pe care o aduce toate aceste expresii este -cea pe care o cunoaștem mai ales din romanele istorice rusești : tot felul de aventurieri cuțreierau regiunile de frontieră, unde supravegherea era mai puțin strictă. În această lumină, mi se pare neconvingătoare explicațiile lui Bogrea, DR, IV. (1927), p. 176-177, pentru o parte din cuvintele citate aici. Cît privește aspectul fonetic al lui creanga, trebuie să observăm că și creangă „ramur㔄 are la bază tot o formă granka, numai că provine din bulgară. Probabil aici trebuie să referim și pe crant ”fără rost„ (CV, 1951, nr. 12, p. 37, raionul Balș); după cît se pare, indicația e greșită, căci se spune că cuvîntul e adjectiv, cu exemplul Lina Beaca toată ziua umblă crantă, deci s-ar părea că avem de-a face tot cu un substantiv feminin. De creangă este legat desigur și crancalîc ”petrecere, chef, orgie„, pentru care DA trimite la crancalău ”cioară„, DU și CADE la crancău, care, pe lîngă înțelesul de ”corb„ l-ar mai avea și pe acela, de ,,om fără căpătîi” și care ar fi derivat de la onomatopeea cranc ! În sfîrșit, DLRM combină liber pe crancău cu crailîc. Pare la mintea omului să admitem că e vorba de un derivat în -lîc de la cranga.

BABELON, Ernest (1854-1924), arheolog și numismat francez. Prof. la Collège de France. Specialist în numismatica greco-romană („Descriere istorică și cronologică a monedelor din timpul republicii romane”, „Tratat de numismatică greacă și romană”). M. de onoare al Acad. Române (1914).

BALTAZAR, Apcar (Abgar) (1880-1909, n. București), pictor și critic de artă român. Compoziții istorice, portrete, peisaje și scene de gen, evocînd viața mahalalelor („Muza mahalalelor”).

BOGDAN-DUICĂ, Gheorghe (1866-1934, n. Brașov), istoric literar român. Frate cu I. Bogdan. Acad. (1919), prof. univ. la Cluj. Studii de istorie culturală și literară (despre Simion Bărnuțiu, Ion Ionescu de la Brad, Vasile Alecsandri, Ioan Barac), cercetări de literatură comparată și o sinteză de istorie literară („Istoria literaturii române moderne. Întîi poeți munteni”).

BOTEZ, Octav (1884-1943, n. Iași), critic și istoric literar român. Frate cu Jean Bart. Prof. univ. la Iași. A făcut parte din cercul „Vieții românești”. Studii, analize și eseuri critice („Pe marginea cărților”, „Alexandru Xenopol, teoretician și filozof al istoriei”, „Figuri și note istorico-literare”).