POST-RESTANT s. n. Serviciu poștal special care păstrează corespondența la oficiul poștal pentru a fi ridicată de destinatar personal; p. ext. indicație menționată pe plic pentru acest fel de corespondență. – Din fr. poste-restante.

ÎNTÂRZIAT adj. 1. (înv.) zăbavnic, zăbovit, zăbovitor. (Un om ~ la serviciu.) 2. v. tardiv. 3. v. restant. 4. v. arierat.

RESTANT adj. întârziat. (Plată ~.)

post-restant s. n.

restant adj. m., pl. restanți; f. sg. restantă, pl. restante

POST-⁵: ~restant n. 1) Secție a unui oficiu poștal, unde se păstrează corespondența pe care destinatarul o ia personal. 2) Indicație ce o poartă acest fel de corespondență. /<fr. posterestante

RESTANT ~tă (~ți, ~te) 1) Care se află în restanță; rămas în urmă. 2) (despre datorii, sume de bani etc.) Care nu este achitat la timp; neachitat la termen. /<fr. restant, germ. restant

ARIERATE s.f.pl. Datorii, impozite etc. restante. [Pron. -ri-e-. / cf. fr. arriéré].

POST-RESTANT s.n. invar. Serviciu special care păstrează corespondența pînă cînd destinatarul vine să și-o ridice personal; (p. ext.) indicație menționată pe plic pentru o astfel de corespondență. [< fr. poste-restante].

RESTANT, -Ă adj. Rămas în urmă; întîrziat. [Cf. fr. restant].

ARIERAT, -Ă I. adj., s. m. f. înapoiat mintal. II. adj. (despre un împrumut, o sumă; și s. f. pl.) restant, nerambursat la scadență. (< fr. arriéré)

POST-RESTANT s. n. serviciu special care păstrează corespondența până când destinatarul vine să și-o ridice personal; (p. ext.) mențiunea făcută de expeditor pe plic. (< fr. poste-restante)

RESTANT, -Ă adj. neachitat. ◊ rămas în urmă. (< fr. restant)

post (posturi) s. n. – Funcție, slujbă. Fr. poste, în sens militar prin intermediul rus. post. Este dubletul lui poștă, s. f. (haltă pentru a schimba caii de voiaj; călătorie cu diligența; casă pentru odihna călătorilor și schimbul cailor și al diligenței; distanța de la o stație la alta, care se socotea cam de 10 km; diligență, poștalion; instituție pentru distribuirea corespondenței; poștaș; Mold., alică; distracție constînd în a pune o hîrtie aprinsă între degetele de la picioare ale unei persoane adormite), cuvînt cu care ar putea proveni din fr. poste sau din it. posta, prin intermediul rus. pocta (Cihac, II, 281; Sanzewitsch 207; Tiktin), din mag. posta (Gáldi, Dict., 152), sau mai probabil din ngr. πόστα, cf. sb., cr., ceh. pošta, pol. poczta. Der. poștal, adj., din fr. postal; poștalion, s. m., din fr. postillon, cf. rus. počtalion; poștalion, s. n. (diligență); poștar (var. poștaș), s. m. (factor poștal); post-restant, s. n., din fr. poste-restante.

boabă, boabe s. f. 1. (act.) cuvînt, replică (dintr-un rol). 2. (stud.) examen restant. 3. (intl.) condamnare. 4. glonț. 5. (la pl.) bani. 6. (în fotbal) gol.

coadă, cozi s. f. 1. agent de filaj; urmăritor. 2. pedeapsă restantă care, în cazul recidiviștilor, se adaugă la condamnarea cea nouă.

*poste restante. Cuvinte franceze care se pronunță post restant și înseamnă „poștă restantă”. V. poștă.

póștă f., pl. e (rus. počta, rut. sîrb. pošta, d. germ. post, care vine d. fr. poste, lat. pósita, posta, f. de la pósitus, postus, pus, care e part. d. pónere, a pune, adică „post, pozițiune, caĭ de poștă”). Stațiune de caĭ pușĭ din distanță în distanță p. a trage trăsúrile cu călătorĭ și a aduce corespondența cînd nu era calea ferată. Distanța dintre doŭă stațiunĭ de acestea (10,000 de stînjenĭ saŭ 19 km. 66 m. în Munt. și 22 km. 30 m. Mold.). Administrațiune publică p. transportu corespondențeĭ: căruța poșteĭ. Corespondența adusă de această administrațiune (cu trenu, vaporu, aeroplanu saŭ căruța): azĭ n’a sosit poșta. Edificiu în care funcționează funcționariĭ poștalĭ: palatu poșteĭ. Mold. Poșurĭ, alice marĭ de lupĭ (fr. tot poste). A călători cu poșta, a călători cu vehiculu poșteĭ. Poșta restantă (fr. poste restante), distribuirea scrisorilor la poștă (nu la domiciliŭ) p. aceĭ ce n’aŭ adresă fixă. Cal de poștă, cal saŭ om care trebuĭe să alerge mult: am ajuns curat cal de poștă. A fi poșta orașuluĭ, a purta vorbe de colo colo: baba asta-ĭ poșta mahalaleĭ. A pune poște cuĭva (Cr.), a-ĭ pune la picĭoare, cînd doarme, o fîșie de hîrtie și a o aprinde la un capăt așa în cît focu să-l ajungă cînd te veĭ fi depărtat tu. – În Munt. și poște (sing.) și póștie: doŭă poștiĭ. V. menzil, olac.

*restánt, -ă adj. (fr. restant, it. restante. V. rest). Poșta restantă. V. poștă.

*restánță f., pl. e (d. restant; it. restanza, d. restare, a rămînea. V. constanță). Întîrziere. În restanță, în întîrziere: scrisorĭ, banĭ în restanță. Sumă rămasă neplătită: pensionariĭ cer restanțele.

restant adj. m., pl. restanți; f. restantă, pl. restante

post-restant s. n.

post-restant n. formulă scrisă pe adresa unei scrisori spre a înștiința că trebue să rămâie la biuroul poștal, unde destinatarul va veni s’o reclame.

POST-RESTANT s. n. Serviciu special care păstrează corespondența la oficiul poștal pentru a fi ridicată de destinatar; p. ext. indicație menționată pe plic pentru acest fel de corespondență. – Din fr. poste-restante.

RESTANT, -Ă, restanți, -te, adj. Rămas în urmă; întîrziat. Ordonanță de plată restantă.

POST-RESTANT s. n. Serviciu poștal special unde se trimit scrisorile avînd indicate doar numele și localitatea adresantului și care păstrează corespondența pînă cînd vine destinatarul s-c ridice personal; p. ext. indicație menționată pe plic pentru acest fel de corespondență. Scrie-mi tot la Neapol post-restant. BĂLCESCU, la GHICA, A. 612.

SCRISOARE. Subst. Scrisoare, serisorică (dim.), scrisorea (dim., pop.), epistolă (rar), epistolie (înv.), bilet, bilețel (dim.), misivă (glumeț), răvaș (pop.), răvășel (dim., pop.), carte (înv. și pop.), cărticică (dim., înv.). Scrisoare recomandată, recomandată, scrisoare par avion, scrisoare post-restant; scrisoare oficială, mehtup (turcism înv. ); scrisoare de recomandare; scrisoare de acreditare; scrisoare deschisă; ferpar. Mesaj, comunicare scrisă, adresă, citație, citare, înștiințare, notă; notă diplomatică. Carte poștală; vedere, ilustrată. Felicitare. Telegramă, depeșă (înv.), telegramă-fulger, cablogramă, telefonogramă, radiogramă, radiotelegramă. Corespondență; poștă. Epistolar. Timbru, marcă (poștală). Expeditor; adresant, destinatar; corespondent (rar). Cutie poștală. Poștaș, factor poștal, poștar (rar), poștăriță. Adj. Epistolar; de (pentru) corespondență. Timbrat, francat. Datat. Vb. A scrie o scrisoare; a trimite (a expedia) o scrisoare; a adresa cuiva o scrisoare; a coresponda, a avea (a ține, a purta) corespondență, a fi în corespodență cu cineva. A primi o scrisoare. A timbra, a franca. A data. A deschide o scrisoare. A telegrafia, a depeșa (rar), a trimite o telegramă; a radiotelegrafia. Adv. În scris, prin corespondență. V. mesager, scriere.

ÎNTÎRZIAT adj. 1. (înv.) zăbavnic, zăbovit, zăbovitor. (Un om ~ la serviciu.) 2. tardiv, tîrziu. (O intervenție ~.) 3. restant. (Plată ~.) 4. (MED.) arierat, înapoiat. (Persoană ~.)

arierat, ~ă [At: DA ms / P: a-ri-e~ / Pl: ~ați, ~e / E: fr arrière] 1-2 smf, a (Individ) înapoiat mintal. 3 sfp (Lpl) Datorii bănești restante.

RESTANT adj. întîrziat. (Plată ~.)

post-restant

post-restant.

restant, ~ă a [At: BARIȚIU, PA. II, 722 / Pl: ~nți, ~e / E: fr restant, ger restant] 1 Care a rămas (de pe urma cuiva sau a ceva). 2 Rămas în urmă Si: întârziat.

post-restant sni [At: BĂLCESCU ap. GHICA, A. 612 / S și: poste-restante, post-restante / E: fr poste-restante] 1 Serviciu special care păstrează la poștă corespondența unei persoane, până când aceasta vine să și-o ridice. 2 (Pex) Indicație menționată pe plic pentru această corespondență.

restant adj. m., pl. restanți; f. restantă, pl. restante

post-restant adv., s. n.

mandata vb. I. tr. (fin.; compl. indică sume de bani) a ordonanța. Ministrul a mandatat acordarea plăților restante în sectorul medical.

ARGOU Limbaj codificat*, înțeles numai de inițiați. Este utilizat de grupuri sociale relativ închise, care se opun conveniențelor (elevi, studenți, soldați, pușcăriași), grupuri care vor să se diferențieze de alți vorbitori. Argoul utilizează un lexic specializat și structuri sintactice specifice, prin care se asigură circuitul închis. Vocabularul specific al argoului este foarte schimbător, tocmai pentru a face dificilă decodarea* de către alți vorbitori. Cuvintele de bază, fonetica și morfosintaxa sunt ale limbii pe care o dublează. Argoul se folosește mai mult oral. Denumirea de argou dată acestui tip de limbaj specializat apare numai în unele limbi, ca franceza, româna, rusa. Alte limbi folosesc, în aceleași situații, alți termeni (it. furbesco „limbajul șmecherilor”, sp. cale (provenit dintr-un termen țigănesc) desemnează „limbajul hoților”, engl. cant „limbajul răufăcătorilor”). Pentru a satisface condiția permanentei înnoiri, argoul are mai multe surse; 1. Folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din limba comună: cocor 1. „hoț” care voiajează, operând în diverse locuri din țară; 2. „pungaș care înșală femeile prin promisiuni de căsătorie”; cobzar „informator, trădător”; premiat „condamnat”; termometru „bastonul de cauciuc din dotarea polițiștilor”; universitate „închisoare, pușcărie”. Uneori se folosesc chiar mai multe cuvinte din limba comună cu același sens prin așa-numita derivare sinonimică); curcan, scatiu, sticlete „polițist”; caramangiu, hoț, junior, diurnist, angrosist „diverse denumiri pentru hoț”; academie, incubator, mititica, recluziune, preventoriu, „închisoare”. 2. Cuvinte dialectale sau arhaice, care nu sunt cunoscute de toți vorbitorii: pârnaie (reg. „oală de pământ”) „închisoare”, calemgiu „funcționar în administrația publică”, calpuzan „falsificator de bani”. 3. Termeni tehnico-știintifici, cu circulație relativ restrânsă: lunetist „informator”, streptomicină „coniac”, acciz (în expresia te bag la acciz) „intri la plată”, afazit „beat”, incubator „închisoare”, capelmaistru „hoț foarte iscusit”, draibăr, „spărgător de mare clasă” ș.a. 4. Împrumuturi din limbi străine: a) diverse neologisme: bonjur (în expresia l-a servit la bonjur) „l-a furat din buzunarul de la haină”, junior „hoț tânăr”, șvaițer „gestionar, vânzător”, tapeur „profitor”, angrosist „infractor”, audient „tăinuitor, complice”; b) din limba țigănească: rodimos „percheziție”, chișer „hoț de buzunare”, mangli „a fura”, phiraimos „spargere”, solovast „furt de buzunare”, țiflar „polițist”. 5. Derivarea: ascultătoare „urechi”, bălcești „vechea bancnotă de 100 de lei”, diurnist „delapidator”. În limbi ca franceza, există sufixe specifice pentru derivatele din argou. În ce privește expresivitatea argoului, unii susțin că în argou se aleg intenționat termenii vii, cuvinte figurate (vezi 1), folosite cu alt sens decât cel obișnuit. Se pare însă că în interiorul argoului această expresivitate nu e simțită sau e secundară. Este în general admis că termenii din argou sunt expresivi când intră în limba comună, mai ales în limbajul familiar: mișto „bun”, a ciripi „a trăda”, a șparli, a ciordi, „a fura” ș.a. Expresivitatea termenilor din argou este sporită de tipul de tropi pe care îl include: metaforă* (boboc „student în anul I”), metonimie* (foaie „bancnotă”), antonomază* (gherlă „închisoare”), eufemism* (mititica „închisoare”). • S-ar putea clasifica lexicul din argou după domeniile de activitate în care apar cuvintele: în limbajul sportiv (a bubui, boabe „goluri”, dansează-l „dublează-l”, cartonar „arbitru”, dresor „antrenor”), în limbajul studenților (boabă „examen restant”, a bubui, a buși „a nu lua (da) notă de trecere la un examen”, cui „examen greu”, felicitare „mustrare”, a se camufla „a face fițuici”). A.B.V.