póștă f., pl. e (rus. počta, rut. sîrb. pošta, d. germ. post, care vine d. fr. poste, lat. pósita, posta, f. de la pósitus, postus, pus, care e part. d. pónere, a pune, adică „post, pozițiune, caĭ de poștă”). Stațiune de caĭ pușĭ din distanță în distanță p. a trage trăsúrile cu călătorĭ și a aduce corespondența cînd nu era calea ferată. Distanța dintre doŭă stațiunĭ de acestea (10,000 de stînjenĭ saŭ 19 km. 66 m. în Munt. și 22 km. 30 m. Mold.). Administrațiune publică p. transportu corespondențeĭ: căruța poșteĭ. Corespondența adusă de această administrațiune (cu trenu, vaporu, aeroplanu saŭ căruța): azĭ n’a sosit poșta. Edificiu în care funcționează funcționariĭ poștalĭ: palatu poșteĭ. Mold. Poșurĭ, alice marĭ de lupĭ (fr. tot poste). A călători cu poșta, a călători cu vehiculu poșteĭ. Poșta restantă (fr. poste restante), distribuirea scrisorilor la poștă (nu la domiciliŭ) p. aceĭ ce n’aŭ adresă fixă. Cal de poștă, cal saŭ om care trebuĭe să alerge mult: am ajuns curat cal de poștă. A fi poșta orașuluĭ, a purta vorbe de colo colo: baba asta-ĭ poșta mahalaleĭ. A pune poște cuĭva (Cr.), a-ĭ pune la picĭoare, cînd doarme, o fîșie de hîrtie și a o aprinde la un capăt așa în cît focu să-l ajungă cînd te veĭ fi depărtat tu. – În Munt. și poște (sing.) și póștie: doŭă poștiĭ. V. menzil, olac.