CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit¹, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Nici un capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândită la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse întrebuințări, roca naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dintâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să pună capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = prima și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin utilizarea uneltelor de piatră (I 1). 3. (Urmat de determinări care arată felul, întrebuințarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră de moară. ◊ Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă, care servește, în litografie, la prepararea clișeelor. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dură folosită la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității care marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și întrebuințat de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. ◊ (Bot.; în compusul) Piatră-linte = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din zona alpină (Astragalus australis). 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). 5. (Min.; în compusul) Piatra-lunii = varietate de feldspat cu reflexe albăstrui folosită ca piatră semiprețioasă. – Lat. petra.

LICHIDA, lichidez, vb. I. Tranz. 1. A termina, a pune capăt unei acțiuni, unui fapt, unei activități etc. 2. Spec. A îndeplini toate formele necesare pentru ca o situație juridică sau financiară să ia sfârșit. ♦ A plăti (o datorie). 3. (Arg.) A omorî; a asasina. – Din fr. liquider.

MEDIA, mediez, vb. I. Tranz. A mijloci o înțelegere între două sau mai multe părți adverse, a face demersuri oficiale pentru a preveni sau pentru a pune capăt ostilităților dintre două sau mai multe state; a face un act de mediație. [Pr.: -di-a] – Din lat. mediare.

STINGE, sting, vb. III. 1. Tranz. A face să nu mai ardă, a opri din ardere focul sau obiectele care ard. ◊ Expr. (Absol.) Bea de stinge = e foarte bețiv. ♦ Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde; a se distruge, a se trece, a se consuma prin ardere. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) potoli; a (se) liniști, a (se) astâmpăra. ♦ Refl. Fig. A slăbi, a deveni lipsit de puteri, a se slei, a se topi. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A sărăci cu totul, a se ruina. 2. Tranz. și refl. A face să nu mai lumineze, să nu mai radieze etc. sau a înceta să lumineze, să radieze. ♦ Refl. (Despre aștri; adesea fig.) A-și pierde lumina și strălucirea, a se întuneca; (rar; despre culori) a deveni palid, șters. ♦ Tranz. Fig. A întuneca ochii, vederea; a orbi. ♦ Refl. A se voala, a nu se mai vedea (bine, clar). 3. Refl. și tranz. A slăbi în intensitate; a se auzi sau a face să se audă tot mai puțin sau deloc. 4. Refl. A înceta din viață; a muri. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. ♦ A dispărea fără a lăsa urmași. ♦ Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. 5. Tranz. A șterge de pe fața pământului; a distruge, a nimici. 6. Tranz. A pune capăt unei obligații, unei acțiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse (lăsând în continuare preparatul la foc). ♦ (Chim.) A amesteca două substanțe al căror contact produce o efervescență, cu dezvoltare de căldură, care încetează când soluția devine saturată. ◊ Expr. A stinge var = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru ca, în urma reacției chimice produse, să se obțină var pentru construcții. – Lat. stinguere.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți dintr-însul. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă. ♦ Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rumpe vb. III] – Lat. rumpĕre.

DEPARTAJA, departajez, vb. I. Tranz. A pune capăt unui balotaj, a arbitra între două opinii. – Din fr. départager.

SFÂRȘI, sfârșesc, vb. IV. 1. Tranz. A duce la capăt un lucru, o activitate; a termina, a isprăvi; a pune capăt la ceva, a încheia, a înceta. ◊ Loc. adv. Pe sfârșite = aproape gata, pe terminate. ◊ Expr. (Intranz.) A sfârși cu ceva = a nu se mai ocupa cu ceva, a nu mai vorbi de ceva. A sfârși cu cineva = a rupe relațiile cu cineva, a se supăra pe cineva. ♦ A termina de vorbit, a nu mai avea nimic de spus; a încheia cele spuse. ♦ (Reg.) A înfăptui, a realiza. ♦ A consemna până la sfârșit; a epuiza. 2. Refl. și intranz. A ajunge la capăt, a lua sfârșit, a se termina. ♦ (Despre obiecte) A se termina cu... ♦ Intranz. (Despre oameni) A ajunge într-un anume fel, într-o anumită situație; (urmat de un infinitiv precedat de prep. „prin”) a ajunge să... Ei sfârșeau prin a se convinge. 3. Refl. A-și pierde viața, a se prăpădi, a muri. ◊ Tranz. A omorî. 4. Refl. A avea o senzație de sfârșeală, de leșin; a fi istovit, sleit de puteri. – Din sl. sŭvŭršiti.

A DEPARTAJA ~ez tranz. 1) A selecta și a separa (făcând distincte opinii, metode etc.). 2) A arbitra între două opinii, două situații (punând capăt unui balotaj). /<fr. départager

A RUPE rup tranz. 1) (obiecte tari sau materiale) A face să se rupă. 2) (oase sau membre) A supune unei leziuni prin acțiunea violentă a unei forțe; a frânge; a fractura. ~ coastele. ◊ A-și ~ picioarele a alerga mult (și fără rost). A-și ~ gâtul (sau grumajii) a suferi un insucces. A-și ~ pieptul a vorbi sau a striga mult și tare, fără a fi ascultat. ~ în bătăi a bate foarte tare. 3) (stări de lucruri) A opri brusc; a curma. ~ relațiile. ◊ A (o) ~ cu cineva (sau cu ceva) a pune capăt legăturilor cu cineva sau a înceta de a se ocupa cu ceva. ~ prețul (sau târgul) a se învoi în privința prețului după o tocmeală îndelungată. A (o) ~ la (sau de) fugă a porni iute la fugă. 4) A strica forțând; a sparge. ◊ ~ frontul a străpunge linia de apărare a dușmanului. ~ rândurile a se împrăștia, stricând ordinea. 5) A supune unei fărâmițări, smulgând bucăți. Lupul a rupt o oaie. 6) (flori, frunze etc.) A desprinde de pe tulpină sau de pe creangă. ◊ A fi (ca) rupt din soare a fi foarte frumos. ~ (cuiva) urechile a pedepsi (pe cineva), trăgând de urechi. A-și ~ (ultima bucățică) de la gură a da altuia din puținul pe care îl are. 7) fig. (bunuri materiale) A lua aproape cu forța de la cineva; a smulge. ~ bani datorați. 8) (limbi străine) A vorbi slab. A o ~ franțuzește. /<lat. rumpere

A SCURTA ~ez tranz. (dimensiuni, distanțe, termeni etc.) A face să se scurteze. ~ o rochie. ~ drumul. ◊ ~ limba (cuiva) a face (pe cineva) să tacă, punând în imposibilitatea de a bârfi. ~ vorba a pune capăt discuției. /Din scurt

TRECUT¹ n. 1) Timp scurs până în momentul de față. ◊ A-și aminti ~ul a-și aminti de timpul de altă dată, de întâmplările din alte timpuri. Din ~ de altă dată; de odinioară. În ~ pe vremuri; altă dată. 2) fig. Stare de lucruri de până acum. ◊ A o rupe cu ~ul a pune capăt unei situații trecute. 3) gram. Timp verbal care exprimă o acțiune săvârșită înainte de momentul vorbirii. /v. a trece

DEPARTAJA vb. I. tr. A pune capăt unui balotaj, a arbitra între două opinii. [P.i. 3,6 -jează, 4 -jăm. / < fr. départager].

LICHIDA vb. I. tr. 1. A îndeplini formalitățile pentru încetarea definitivă a activității unei întreprinderi, a unei bănci etc. ♦ A plăti (o datorie). 2. A pune capăt, a termina, a încheia (o acțiune, un fapt). 3. (Argotic) A omorî, a asasina. [< fr. liquider, it. liquidare].

REPRIMA vb. I. tr. A pune capăt, a înăbuși prin măsuri drastice (o acțiune, o opoziție etc.). [P.i. reprim. / < fr. réprimer, it., lat. reprimere].

curm (curmuri), s. n. – (Olt., Munt.) Legătură, laț. – Mr. curmu. Gr. ϰορμός „trunchi”, probabil cu semantismul primitiv („bont”, sau „capăt de sfoară”, cf. Laurian; Meyer, Alb. St., IV, 72; Giuglea, Dacor., III, 620; Diculescu, Elementele, 459; Rosetti, II, 67; DAR); cf. alb. kurm (după DAR, alb. este etimon al rom.), calabr. kurmu „trunchi” (Rohlfs, EWUG, 1086), arab. qurma, de unde sp. corma. – Der. curmei, s. n. (tulpină de plantă agățătoare, lăstar; legătură), probabil der. internă, cu suf. -el, pe care Diculescu vrea să-l reducă la un gr. *ϰορμήιον; curma, vb. (a tăia, a trunchia, a împărți, a separa; a strînge; a ocoli, a se abate; a străbate; a tăia, a întrerupe; a termina, a pune capăt; a hotărî, a rezolva, a tranșa), cf. mr. curm, curmari („a înceta, a face să înceteze”), al cărui semantism indică faptul că este vorba mai puțin de o der. internă a rom., decît de o conservare imediată a sensului primitiv al gr. probabil prin intermediul gr. ϰορμάζω „a tăia”, lat. *cormāre (Pascu, I, 193), cf. alb. kurmue „scurt” (der. lat. *corrimare REW 2254 este mai greu de admis, cf. Graur, BL, V, 94 și Rosetti, I, 160); curmă, s. f. (tăiș, parte care taie), deverbal al cuvîntului anterior, înv.; necurmat, adj. (continuu, neîntrerupt); curmător, adj. (tăios); curmăni, vb. (a tăia, a face o incizie), pe care DAR propune să fie derivat de la s. *curman, dar care pare mai curînd un der. cu suf. expresiv; curmătură, s. f. (incizie; tăietură; falie, chei, strîmtoare, canion; zvîcnet, înțepătură); curmeziș, adv. (pieziș, transversal, de-a latul); (în)curmezișa, vb. (a devia; refl., a se lua la ceartă), care presupune, după Pușcariu, Lr., 295, existența unui s. *curmez, cf. alb. kurmezue „scurt”. – Cf. curpen, curmea. Din rom. provine rut. kurmei, kurmán, pe care Bogrea, Dacor., IV, 806, îl propunea ca etimon al rom. Pare destul de incertă der. din rus. koromyslo pe baza rom. curmeziș (Berneker 574).

DECONDIȚIONA vb. tr. a înceta să condiționeze, a pune capăt unei condiționări. (< fr. déconditionner)

DEPARTAJA vb. I. tr. a pune capăt unui balotaj, a arbitra între două opinii. II. tr., refl. a (se) distanța ca punctaj într-un clasament. (< fr. départager)

LICHIDA vb. tr. 1. a pune capăt, a termina, a încheia (o acțiune). 2. a îndeplini formalitățile pentru încetarea definitivă a unei situații juridice sau financiare. ◊ (refl.) a-și plăti datoriile. 3. (arg.) a omorî, a asasina. (< fr. liquider)

TRANSIGE vb. intr. a aplana un conflict prin concesii reciproce, a ajunge la un compromis. ◊ (jur.) a pune capăt unui proces. (< fr. transiger, lat. transigere)

ieși (ies, ieșit), vb. – 1. A părăsi un loc plecînd afară. – 2. A pleca de acasă, a se duce. – 3. A părăsi o poziție, o situație dificilă. – 4. A se elibera, a scăpa. – 5. A se distinge, a se evidenția. – 6. A defeca. – 7. A apărea, a se ivi, a se manifesta. – 8. A se naște, a răsări, a crește. – 9. A proveni, a rezulta. – 10. A se publica, a se face cunoscut. – 11. A părăsi, a abandona, a pune capăt. – 12. A avea o izbucnire neașteptată. – 13. A întrece măsura, a depăși limitele. – 14. (Despre pete) A se șterge, a dispărea. – 15. A ajunge la un rezultat, a obține, a cîștiga ceva. – 16. A se întîmpla, a avea loc, a se produce. – 17. A manifesta anumite calități. – 18. A juca la un joc de cărți cînd vine rîndul cuiva. – 19. A interveni cu o declarație. – 20. La unele jocuri, a cîștiga. – Var. (înv.) eși. Mr. es, ișii, ișită; megl. ies. Lat. exῑre (Diez, I, 164; Pușcariu 770; Candrea-Dens., 815; REW 3018; DAR), cf. it. escire (calabr. ssi, escere), prov., v. fr. eissir, cat., v. sp. exir. – Der. ieșire, s. f. (acțiunea de a ieși și rezultatul ei; încetare; părăsire; rezultat); ieșitură, s. f. (parte ieșită în afară, proeminență); ieșitoare, s. f. (înv., ieșire, poartă; privată).

încheia (închei, încheiat), vb. – 1. A îmbina, a uni, a asambla. – 2. A împreuna, a articula. – 3. A închide, a sfîrși, a termina. – 4. A stabili un acord, a definitiva, a semna un tratat. – 5. A redacta, a alcătui un act oficial. – 6. A prinde în nasturi un obiect de îmbrăcăminte. – 7. A pune capăt. – 8. (Refl.) A se limita, a se rezuma la... – Mr. ncl’iare. De la cheie (Tiktin; Candrea-Dens., 327; Scriban), sau direct dintr-un lat. *inclaviare (Pascu, Beiträge, 15). Der. din lat. inclāvāre, de la clāvus (Pușcariu 815; REW 2392; DAR) este mai puțin probabilă, și însuși Pușcariu, Dacor., IV, 708-10, admite o încrucișare cu cheie. Cf. cheotoare. Der. încheiere, s. f. (final, sfîrșit); încheiat, adj. (terminat; determinat, precis; prins în nasturi); încheietor, s. m. (montor); încheietor, s. n. (croșetă pentru încheiat nasturii); încheietoare, s. f. (crestătură, fantă; articulație; butonieră; plantă, Sideritis montana); încheietură, s. f. (articulație; loc unde se împreunează două bîrne; înv., articol; înv., concluzie), pe care DAR îl derivă de la un lat. pop. *clautūra, care nu pare necesar; descheia, vb. (a desface nasturii); încheibăra (var. încherbăra, încherbăla, închelbăra, închiolba, încherba, închelba), vb. (a asambla, a îmbina), pare a fi nu der. de la încheia cu un suf. expresiv neclar, cf. încăibăra, înhărbăla (după Pușcariu, Dacor., IV, 712-20 și DAR, de la un lat. *incalvarĭāre, de la calvaria „hîrcă”, soluție ce nu pare convingătoare; după Tiktin și Scriban, în legătură cu încăibăra).

închide (închid, închis), vb. – 1. A mișca o ușă, o fereastră, un capac, etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. – 2. A împrejmui, a înconjura cu un gard. – 3. A interzice, a opri. – 4. A termina, a sfîrși, a pune capăt. – 5. A băga la închisoare. – 6. A vîrî, a ascunde într-un spațiu închis. – 7. A astupa. – 8. (Refl.) Despre răni, a se cicatriza. – 9. (Refl.) Despre culori, a deveni mai închisă ori mai intensă. – Mr. ncl’id, ncl’ișu, ncl’idire; megl. ancl’id, ancl’iș, istr. (ă)ncl’id, (ăn)cl’iș. Lat. includĕre, cu sensurile lui cl(a)udĕre (Pușcariu 816; Candrea-Dens., 368; REW 1967; DAR), cf. it. chiudere, prov. claure, fr. clore, cat. clourer, v. port. chouvir. – Der. închis, adj. (care acoperă o deschizătură, încuiat; de culoare închisă, întunecat; taciturn, abătut, trist); închis, s. m. (ostatic, prizonier); închizătoare, s. f. (dispozitiv de închidere); închizătură, s. f. (împrejmuire); închisoare, s. f. (detenție; temniță, carceră; împrejmuire). – Cf. deschide.

ANTIGONA (în mitologia greacă), una dintre fiicele lui Edip. Reîntoarsă la Teba după moartea tătălui său, A. a nesocotit porunca regelui Creon, ca Polinice, fratele ei, care ridicase armele împotriva cetății, să fie lăsat neînmormîntat. Condamnată să fie închisă într-o peșteră, și-a pus capăt zilelor.

AZTÉC, Ă (< fr. {i}) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Triburi amerindiene din reg. centrală a statului Mexic, din familia de limbi uto-aztecă. A., una dintre ramurile populației cicimecilor, au coborît stepele nordice ale Mexicului precolumbian și au cucerit și supus terit. ale triburilor învecinate (toltecii, mixtecii, huaxtecii, olmecii și zapotecii) întemeind o vastă stăpînire în reg. Americii Centrale. Între 1325 și 1370 au ocupat ins. din L. Texcoco unde și-au fondat capitala statului, Tenochtitlán (astăzi Ciudad de Mexico), dînd naștere unei strălucitoare civilizații căreia i-au pus capăt conchistadorii spanioli conduși de Hernán Cortés (1519-1521). ♦ Persoană care face parte din această populație. 2. Adj. Care aparține a (1), privitor la a. ♦ Arta a. v. artă precolumbiană.

BUCUREȘTI, cap. României, municipiu în S țării, în Cîmpia Română, pe Dîmbovița și afl. său Colentina, la 70-90 m alt., la intersecția paralelelor de 44°25′50″ lat. N cu meridianul de 26°06′50″ long. E; 2.107177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol Ilfov 2.375.679 loc. și o densitate de 1.277 loc./km²). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km² și este împărțit în șase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol Ilfov, care este subordonat municipiului, are 1.594 km², 268.502 loc. (1991) și cuprinde un oraș (Buftea) și 38 com. Cel mai important centru politic, economic, științific și cultural al țării. Ind. puternică (c. 13% din producția ind. a țării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentrale (București-Sud, București-Vest Militari ș.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de mașini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier și chimic, mașini-unelte și agregate, mașini și utilaje agricole, locomotive și vagoane, avioane și elicoptere, autobuze, troleibuze și tramvaie. Se detașează subramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ș.a.), electronică (calculatoare și mașini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio și TV ș.a.) și mecanică fină și optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură și control, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele și coloranți, anvelope și articole din cauciuc, produse farmaceutice și cosmetice ș.a.); întreprinderi de materiale de construcții (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porțelan și faianță ș.a.); întreprinderi de prelucr. a lemnului (mobilă, placaje și furnire, instrumente muzicale, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piel., marochinărie, blănărie și încălț., poligrafice, textile (filaturi și țesături de bumbac, lînă, mătase, in și cînepă, iută și pîslă ș.a.) și alim. (morărit și panificație, conserve din carne și legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, țigarete ș.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale și o c. f. de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „București-Otopeni” (inaugurat 1970, pentru traficul internațional). Metrou cu 3 linii magistrale, construite între 1974 și 1989, însumînd c. 60 km lungime. În B. își au sediul Parlamentul, Guvernul, Președenția, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituții cultural-științifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări științifice, studii și proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mil. vol.; Biblioteca Națională, fundată în 1955, c. 7 mil. vol.: Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mil. vol., incendiată în 22-23 decembrie 1989). Învățămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B. (înființată în 1864), Universitatea de medicină și Farmacie „Carol Davila”, institutele Politehnic, Construcții, de Arhitectură „Ion Mincu”, Agronomic „N. Bălcescu” și academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru și Film, de Artă, de Educație Fizică (în total cu 56 de facultăți), precum și prin numeroase colegii tehnice, economice, de administrație și secretariat, informatică și asistență socială etc. În B. există numeroase instituții muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Națională a Radiodifuziunii ș.a. și teatre („Național”, „Comedie”, „Mic”, „Lucia Sturdza-Bulandra”, „C.I. Nottara”, „Odeon”, de Revistă „C. Tănase” ș.a.). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colțea, Kretzulescu și Stravropoleos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) și Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Șuțu, Știrbei, Regal, Justiției, Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie), C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Românești), Victoria (sediul Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Școlii Centrale de Fete, Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universității, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fîntîni etc. Muzee: Național de Istorie, de Artă al României, Satului, de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Militar Central, Colecțiilor de Artă, Geologiei, Țăranului Român, Tehnic „ing. D. Leonida”, Sticlei și Porțelanului etc. În B. există mari complexe și baze sportive (Stadionul Național, „Steaua”, „Dinamo”, „Steaua”, „Giulești”, „Palatul Sporturilor și Culturii”), parcuri („Tineretului”, 200 ha, „Herăstrău”, 187 ha, „Cișmigiu”, 13 ha – cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1860, „Parcul Carol”, 36 ha) ș.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădina Zoologică Băneasa ș.a. În B. se află numeroase edituri de stat și particulare, studiouri centrale de radio și televiziune și altele independente, apar o mare diversitate de ziare și reviste. În anii de după cel de al doilea război mondial, B. a cunoscut un proces intens de modernizare și sistematizare într-o concepție urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari și uniforme ansambluri de locuințe (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-șos. Alexandriei, Militari, Pantelimon, Colentina, Floreasca ș.a.), dar și unele clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952-1957), Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziției (1964), Studioul de televiziune (1969), Institutul Politehnic (1972), Teatrul Național (1974), Hotelul „Intercontinental” ș.a. În cadrul așa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al orașului a fost demolată c. 1/3 din suprafața zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice și de arhitectură. În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990, în B. au fost distruse și avariate un număr mare de locuințe, edificii administrative, monumente istorice, școli, spitale ș.a., înregistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieți omenești. Menționat pentru prima oară într-un hrisov dat la 20 sept. 1459, de către Vlad Țepeș, orașul B. are însă o existență mult mai veche. Pe terit. actual al orașului s-au descoperit urme de așezări din neolitic, epoca bronzului și a fierului, iar din sec. XIV existența unei așezări feudale. Grație așezării sale favorabile din punct de vedere comercial, orașul s-a dezvoltat și s-a extins, începînd încă de la mijl. sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) și continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic, politic și cultural al țării. Capitala permanentă a Țării Românești din 1659, B. a fost principalul centru al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B. a devenit capitala statului român (1862) și a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani și de aliații lor la 23 nov. /6 dec. 1916, în timpul primului război mondial, orașul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după unire, capitala statului național unitar român. În perioada interbelică, în B. s-au înființat și și-au desfășurat activitatea numeroase instituții publice, administrative, economice și culturale. Orașul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara și vara anului 1944, și a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatrul Național ș.a.) și au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut loc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autoritățile comuniste, marea manifestație promonarhică inițiată de organizațiile de tineret ale PNL și PNȚ. În cadrul Revoluției Române din dec. 1989 la B. s-a desfășurat (21-22 dec.) mari manifestații populare anticomuniste și anticeaușiste, soldate cu ciocniri între demonstranți și forțele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812); Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obținea autonomie internă; totodată se sancționa alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr. / 3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiului dintre Serbia și Bulgaria; 3) la 28 iul. / 10 aug. 1913, tratatul care încheia al Doilea Război Balcanic. Grecia obține S Macedoniei și o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor și Caliacra, Cadrilaterul pînă la linia Turk-Smil-Ekrené să între în componența României. 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianță între România și Aliați (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) privind intrarea României în război. 5) la 24 apr. / 7 mai 1918, tratatul dintre România și Puterile Centrale, încheiat în urma defecțiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prin el se impuneau României condiții înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5.600 km²) în Carpați în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ș.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament și suveran și România l-a denunțat la 28 oct. 1918.

BULGARIA, stat în SE părții centrale a Europei, în Pen. Balcanică; 110,9 mii km²; 9 mil. loc. (1989). Limba de stat: bulgara. Cap.: Sofia. Orașe pr.: Plovdiv, Varna, Ruse, Burgas. Pop. urbană: 63,5%. Este împărțit în opt regiuni și capitala. Țară muntoasă, traversată în centru de M-ții Balcani (Stara Planina) și M-ții Sredna Gora, care în SV trec în munții, mai înalți, Rila și Rodopi (alt. max. din B., 2925 m, vf. Musala). În N alt. coboară treptat spre valea Dunării (Pod. Prebalcanic). Climă temperat-continentală cu cu nuanțe mediteraneene în S. Expl. de cărbuni (34,3 mil. t., 1988), cupru, zinc, plumb, bauxită, min. de fier, mangan, petrol și expl. forestiere. Ind. dă peste 60% din venitul național. Produce energie electrică (44,3 miliarde kWk, 1988), oțel, metale neferoase, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, autovehicule, nave, produse chimice, ciment (5 mil. t., 1989), țesături, zahăr, conserve de fructe, vinuri (3,7 mil. hl., 1988), esențe de trandafir. Terenurile cultivate reprezintă 37,3% din terit. B. pe care se cultivă grîu (4,7 mil. t, 1988), secară, porumb (1,6 mil. t., 1988), orez, cartofi, sfeclă de zahăr, tutun (117 mii t., 1988), bumbac, in, cînepă. Pomicultură, legumicultură, viticultură (929 mii t. struguri, 1988) și vaste culturi de trandafiri. Pășunile și fînețele reprezintă 18,3% din supr. țării pe care se cresc ovine (8,9 mil. capete, 1988), bovine, porcine (4 mil. capete, 1988); e dezvoltată și sericicultura. C. f.: 4.300 km (2.588 km electrificați, 1988). Căi rutiere: 36.897 km (258 km autostrăzi, 1988). Flota comercială: 1,2 mil. t. Moneda: 1 leva = 100 stotinki. Exportă echipament ind., mijloace de transport (c. 1/2), produse alim., materii prime, bunuri de larg consum ș.a. și importă combustibili, materii prime minerale și produse metalurgice (c. 1/2), echipament ind., mijloace de transport (c. 1/3), materii prime agricole și forestiere, produse chim. ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi trace, terit. B. a făcut parte în sec. 1-4 din Imp. Roman, iar în sec. 5-7 din cel Bizantin. În sec. 5-6 terit. țării a fost populat de triburi slave, iar în a doua jumătate a sec. 7 de triburile protobulgare, asimilate de slavi în procesul cristalizării relațiilor feudale. În 681 se creează primul țarat bulgar, cu capitala la Pliska, care a dăinuit pînă în 1018, cînd a fost cucerit de bizantini. Ocupația bizantină s-a menținut pînă la răscoala din 1185-1186, condusă de frații Petru și Asan, de origine românească, în urma căreia s-a creat Imp. Vlaho-Bulgar, care a atins o mare înflorire în timpul domniei lui Ioan Asan II (1218-1241). La sfîrșitul sec. 14, B. a fost cucerită de turci, sub stăpînirea cărora a rămas cinci secole. Lupta de eliberare a poporului bulgar de sub jugul otoman a luat amploare în sec. 19, culminînd cu răscoala din mai 1876. În urma Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878), B. a fost eliberată și proclamată principat (1878), sub suzeranitatea Imp. Otoman; la 5 oct. 1908 și-a proclamat independența, iar Ferdinand de Saxa-Coburg (ales cneaz în 1887) a luat titlul de țar al bulgarilor. În 1912-1913, B. a participat la războaiele balcanice (în urma cărora o serie de terit. au ieșit din componența statului bulgar), iar 1915 a intrat în primul război mondial de partea Puterilor Centrale. Înfrîngerea Bulgariei, care a semnat Pacea de la Neuilly (1919), a favorizat ascensiunea lui A. Stamboliiski, ostil participării la război. Conducător al Uniunii Populare Agrare, el a preluat puterea, fiind răsturnat în 1920 de forțele de dreapta. Pentru a pune capăt instabilității politice, Boris al III-lea a introdus un regim autoritar (1934). Orientarea revizionistă a politicii externe a apropiat B. de Germania nazistă. B., beneficiind de sprijinul Puterilor Axei și al U.R.S.S., a silit România să-i retrocedeze Cadrilaterul (1940) și a participat, alături de Germania și Italia, la ocuparea Greciei și Iugoslaviei. În stare de război cu Marea Britanie și Franța, B. a rămas neutră față de U.R.S.S., care i-a declarat, totuși, război (5 sept. 1944). Intrarea Armatei Roșii în B. a făcut posibilă luarea puterii de către comuniști (9 sept. 1944), care au trecut la epurări sîngeroase, apoi la eliminarea adversarilor politici (execuția lui N. Petkov). Monarhia a fost abolită (15 sept. 1946), B. devenind republică populară. Regimul comunist sub conducerea lui Todor Jivkov, s-a angajat în industrializarea și colectivizarea forțată și a secondat cu fidelitate U.R.S.S., în acțiunile de politică externă. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului, au avut loc manifestații de stradă soldate cu înlăturarea lui Todor Jivkov în nov. 1989. Sub presiunea populară președintele Petăr Mladenov, implicat în intenția de reprimare a mișcărilor revoluționare de la sfîrșitul anului 1989, a demisionat (1990). Funcția de șef al statului a fost preluată de liderul grupărilor de opoziție, Jelio Jelev.

a-și pune capăt zilelor expr. a se sinucide.

CAZIMIR (KAZIMIERZ), cneji și regi ai Poloniei. Mai importanți: 1. C III, cel Mare, rege (1333-1370); a pus bazele monarhiei pe stări (prin statutele de la Wiślica și Piotrków, 1347) și a extins autoritatea coroanei polone asupra regiunilor Kujawya, Dobrzyń (1343), Halici, Lemberg și Volînia (1349-1356); întemeietorul Universității din Cracovia (1364). 2. C. IV Iagełło, mare cneaz al Lituaniei (din 1440), rege (1447-1492); a pus capăt Războiului de 13 ani (1454-1466), încheind Pacea de la Toruń (1466) prin care Polonia căpăta ieșire la M. Baltică, iar Ordinul Teutonic i se recunoștea vasal. A întreținut relații de prietenie cu Ștefan cel Mare, domnul Moldovei.

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început. În capăt = în frunte; exact, deplin. Din capăt = de la început. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina. A da de capăt = a duce la bun sfîrșit. A scoate (sau a duce) ceva la capăt = a termina ceva (cu succes); a izbuti. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. 2. Fragment; rămășiță de... ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot. – Din pl. capete (< lat. capita).

CĂPĂTÎI, căpătîie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui culcuș, pe care se pune capul. ◊ Expr. A sta la căpătîiul cuiva = a veghea lîngă o persoană bolnavă. 2. Pernă sau alt obiect pe care pune capul cel care se culcă. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătîi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A nu avea căpătîi = a nu avea nici un rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătîi = a căpătui; a căsători (pe cineva). Carte de căpătîi = carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; carte preferată. 3. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 4. Capăt (1). Puse iarăși căpătîi la căpătîi celelalte oscioare (ISPIRESCU). ◊ Expr. A scoate ceva la căpătîi sau a o scoate la căpătîi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătîi = a da de capăt, a descurca. [Var.: (reg.) căpătăi s. n.] – Lat. capitaneum.

DOBROGEA 1. Podișul Dobrogei, mare unitate de podiș în SE României, între Dunăre la V și N, Delta Dunării la NE, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, suprapusă peste trei subunități structurale, diferite atît prin fundament, cît și prin cuvertura sedimentară: I. Podișul Dobrogei de Nord, situat între valea Dunării la V și N, Delta Dunării la NE, complexul Razim-Sinoe la E și aliniamentul văilor Peceneaga-Slava la S (cu înălțimi de 150-450 m), reprezintă o asociere de trei subunități morfostructurale, bine diferențiate între ele: M-ții Măcinului, Dealurile Tulcei, Depr. Nalbant și Pod. Babadag. Fundamentul este constituit din formațiuni paleozoice, străbătute de mase granitice, acoperite de depozite calcaroase, grezoase, argiloase, triasice și cretacice. Importante zăcăminte de pirite cuprifere (Altân Tepe) și baritină (Somova); roci de constr. (granite, porfire, calcare). Păduri de stejar în amestec cu gorun, tei alb, jugastru etc. Pomicultură; viticultură (podgoria Niculițel). II. Podișul Dobrogei Centrale sau Pod. Casimcea, situat între aliniamentele văilor Peceneaga-Slava la N, țărmul Mării Negre la E, Pod. Carasu la S și Dunăre la V, este constituit predominant din șisturi verzi în fundament, care adeseori apar la supr., peste care stau formațiuni jurasice și cretacice, fiind un pod. de eroziune, cu înălțimi de 150-320 m, fragmentat pe direcție NV-SE de râul Casimcea. Masivele calcaroase, resturi ale unei bariere de corali din Jurasic, rămase la supr. sub forma unor martori de eroziune pe aliniamentul Hârșova – Crucea – Gura Dobrogei, cheile, dolinele și peșterile din această zonă dau o notă de diversitate în peisaj. Cuprinde mai multe subunități: Pod. Casimcei – propriu-zis, Pod. Hârșovei, și Pod. Istriei. III. Podișul Dobrogei de Sud, cuprins între Dunăre la V, Pod. Dobrogei Centrale la N, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, corespunde în fundament soclului rigid de platformă, format din șisturi cristaline mezometamorfice, peste care sunt extinse depozite de gresii și calcare mezozoice și neogene, acoperite de o cuvertură de loess care conferă pod. un caracter structural tubular. c. 2/3 din supr. este drenată de bazine hidrogeografice care sunt tributare în cea mai mare parte Dunării. Unele diferențieri geomorfologice permit împărțirea Pod. Dobrogei de Sud în patru subunități: Pod. Medgidiei cu Pod. Dorobanțului, Pod. Oltinei, Pod. Negru Vodă și Pod. Cobadin. Vegetație de stepă cu procent ridicat de plante termofile. Viticultură (podgoriile Murfatlar, Ostrov). 2. Prov. istorică în SE României, între Dunăre și Marea Neagră. Terit. D., locuit din Paleoliticul mijlociu, a fost populat din milen. 2 î. Hr. de strămoșii geto-dacilor. Coloniștii greci au întemeiat în sec. 7-6 î. Hr. pe litoralul Mării Negre, coloniile Histria, Callatis, Tomis. În sec 1 î. Hr. a intrat în componența statului lui Burebista, apoi a Imp. Roman și Bizantin (până în sec. 7). Reintrată sub dominația bizantină (din 971), D. a fost menținută cu greu de către aceștia (sec. 10-13), fiind invadată de pecenegi, uzi și bulgari. În sec. 14, în D. s-a constituit o formațiune politică de sine stătătoare, condusă, pe rând, de Balica, Dobrotici (din c. 1348) și Ivanco (din c. 1386). A făcut parte din Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânire turcească (1417-1878). În urma Războiului de Independență din 1877-1878, Congresul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României și restabilirea autorității statului român asupra D. de Nord. Prin Pacea de la București (1913), ce pune capăt celui de-al doilea Război Balcanic, partea de S a D. (Cadrilaterul) a intrat în componența statului român. În 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost silită să cedeze cadrilaterul Bulgariei.

VATICAN, Cetatea Vaticanului ~ (Stato della Città del Vaticano/Status civitatis Vaticanae), stat în S Europei, în perimetrul Romei (Italia), pe dreapta râului Tibru; 0,44 km² (cel mai mic stat din lume); reședința papei și centrul mondial al catolicismului. 921 loc. (2005) – statul cu cel mai redus număr de loc. din lume. Limba oficială: italiana; latina este limba Bisericii romano-catolice. Religia: creștină (romano-catolică) 100%. De dimensiuni liliputane (c. 900 m lungime max. și c. 600 m lățime max.) statul V. este amplasat pe colina omonimă (una dintre cele șapte coline ale Romei) cu alt. între 19 m și 75 m. Înconjurat de ziduri, V. dispune de șase intrări, dintre care trei pentru public (inclusiv intrarea în muzeul V. amplasată în zidul de nord). V. cuprinde bazilica San Pietro, piața omonimă, palatele V., muzee, grădini; în afara acestui spațiu Sfântul Scaun dispune de alte 13 edificii în Roma (bazilicile Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano, San Paolo’ fuori le Mura, unele palate și vile), palatul de la Castel Gandolfo (reședința estivală a papei) și zona din apropiere de Cesano (în vecinătatea Romei). Climă mediteraneană. Sursele de venit ale statului sunt reprezentate de Instituto per le Opere di Religione (IOR, 1887), de contribuții voluntare, donații și dobânzile investițiilor făcute în străinătate, din comercializarea timbrelor poștale și din turism. V. dispune de un patrimoniu cultural și artistic inestimabil care atrage anual mil. de turiști din întreaga lume. Întregul stat a fost inclus (din 1984) în Patrimoniul cultural universal. Bazilica San Pietro, cel mai mare edificiu religios creștin din lume; „Capela Sixtină”; Palatul Vatican (construit începând cu sec. 15) cuprinde muzeele Pio-Clementino (cu sculpturi antice elene și romane, între care „grupul Laocoon”, „Apolo din Belvedere” și „Atletul”), Chiaromonti (sec. 19). Galeria candelabrelor. Muzeul egiptean, Muzeul etrusc, Muzeul Etnologic, Muzeul istoric; faimoase sunt, de asemenea, Pinacoteca (unde pot fi admirate tablouri de Rafael și alți pictori celebri ai Renașterii italiene și europene), Galeria hărților, Galeria de tapiserii și Biblioteca cu peste 2 mil. volume și o colecție de hărți și manuscrise (65.000 cele mai multe în latină și greacă) unică în lume. – Istoric. V. este astăzi cel mai mic stat suveran al Globului, constituit în 1929 pentru a asigura o bază temporală suveranității spirituale a papei. Episcopul orașului Roma, considerat urmaș al Sf. Apostol Petru, își impune treptat primatul în Italia, apoi asupra episcopilor din Occidentul latin. În 313, Papalitatea dobândește proprietatea domeniului Lateran din Roma, care devine reședința princiară până în 1309. Papa Gelasius I (492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei lumești, ceea ce va declanșa, în Ev. med., conflicte între Papalitate și suveranii Sfântului Imp. Roman („lupta pentru învestitură”) sau regii Franței („captivitatea babiloneană”, la Avignon, în 1309-1377). Statul papal ia ființă în sec. 8, când papa obține în stăpânire fostele posesiuni bizantine din Italia centrală, sporite în cursul Ev. med., făcând din Roma centrul politic și spiritual al Bisericii catolice. În Ev. med., statul papal deține un rol important pe eșichierul politic european. Reforma (sec. 16) scoate de sub autoritatea papală terit. ai căror loc. îmbrățișează confesiunea protestantă. Declinul puterii papale continuă și în sec. 17-18. Desființat de către Napoleon I, statul papal (0,44 km²) este restaurat prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), dar terit. sale sunt înglobate în statul național italian. În 1870, trupe italiene ocupă Roma, ultimul bastion deținut de Papalitate și o proclamă, la 20 aug. 1870, capitala Italiei. În semn de protest, papa se retrage (1870) în Vatican, pe care nu-l părăsește până în 1929. Legea din 1871 garanta papei suveranitatea și libera exercitare a autorității sale spirituale. Statul V. ia ființă prin Tratatul de la Lateran din 11 febr. 1929 (devenit art. 7 al Constituției italiene din 26 mart. 1947), când statul italian recunoaște V. proprietatea exclusivă și jurisdicția suverană asupra unui cartier din NV Romei. Noua Constituție a Italiei din 22 dec. 1947 reafirmă adeziunea la Concordat (prin care religia catolică devine religie de stat pe terit. italian) și la Tratatul de la Lateran. Conclavul V. îl alege, la 16 oct. 1978, pe cardinalul Karol Wojtyła, arhiepiscop de Cracovia, drept cel de-al 264-lea papă, Ioan Paul II devenind primul papă neitalian de după 1523 și cel mai tânăr di ultimul sec. Personalitatea puternică și dinamică a papei Ioan Paul II marchează din plin istoria Bisericii catolice din ultimele decenii. Noul Concordat dintre V. și Italia, semnat la 18 febr. 1984, îl înlocuiește pe cel din 1929 și consacră abolirea „relațiilor speciale” instaurate prin Tratatul de la Lateran, Biserica catolică și statul italian fiind acum „independente și suverane”, catolicismul încetând a mai fi religia oficială a statului italian, iar predarea religiei în școlile italiene devenind facultativă. În 1993, V. și statul Israel se recunosc reciproc, iar la 15 iun. 1994 stabilesc relații diplomatice. Ioan Paul II se afirmă, în decursul celor 25 de ani de pontificat, ca un factor activ în viața internațională, militând, în cursul vizitelor sale întreprinse în cele 129 de țări ale lumii (multe situate în zone de conflict – Bosnia și Herțegovina, Liban, Cuba, Israel ș.a.), pentru pace și concordie. Vizitând, în mai 1999, România, Ioan Paul II este primul suveran pontif care pășește pe pământul unui stat locuit în majoritate covârșitoare de credincioși ortodocși. La 30 oct. 1999, Biserica catolică și Uniunea Mondială Protestantă semnează, la Augsburg, un document care pune capăt unor dispute vechi de 450 de ani între aceste două confesiuni creștine. În timpul manifestărilor, suveranul pontif a cerut iertare pentru greșelile comise de catolici, în ultimii două mii de ani, împotriva semenilor lor, pentru persecuțiile religioase sau discriminările față de femei. Călătoria lui Ioan Paul II în Grecia (2001) este prima vizită a unui papă după Marea Schismă (1054) care a separat cele două Biserici. Vizitând Siria (2001), Ioan Paul II este primul papă care intră într-o moschee și se roagă ca musulmanii și creștinii să-și ierte reciproc fărădelegile săvârșite unii împotriva altora. La 1 febr. 2001, Ioan Paul II a promulgat noua „Lege fundamentală a statului V.”, Care o înlocuiește pe cea din 1929. După 26 de ani de pontificat, timp în care a vizitat 129 state și s-a întâlnit cu peste 1.300 șefi de stat și guvern căutând să împletească dimensiunea politică cu cea de promovare a valorilor credinței și moralei creștine, se stinge din viață la 2 apr. 2005. La 19 apr. 2005 conclavul cardinalilor reuniți în Capela Sixtină îl alege pe Joseph Ratzinger ca suveran pontif sub numele de Benedict XVI.

AMORI FINEM TEMPUS NON ANIMUS FACIT (lat.) timpul pune capăt dragostei, nu judecata – Publilius Syrus, „Sententiae”, 35.

AUTOS EPHA (Aὑτός ἔφα) (gr.) el însuși a spus – Formulă utilizată de discipolii lui Pitagora pentru a pune capăt unei dispute. Argument fără replică. V. și Ipse (magister) dixit.

acvasol s. m. (chim.) ◊ „Pentru a pune capăt acestei controverse, inventatorul spray-ului cu aerosoli, americanul R.A. a pus la punct un nou tip de recipient cu acvasoli care folosește ca «vehicul antrenant» un amestec de apă și butan.” Sc. 19 VII 77 p. 5 (din acva- + sol, după modelul lui aerosol)

demotiki s. (cuv. gr.) ◊ „Din acest an, în Grecia, manualele școlare utilizează, în locul limbii așa-zis literare, «katharevusa», pe care de fapt nu o mai vorbește nimeni, limba vorbită cotidian, «demotiki».” Sc. 15 X 76 p. 5. ◊ „Guvernul grec a pus capăt unei dispute lingvistice datând de 150 de ani și a declarat greaca modernă, «dhimotiki», vorbită de popor și cultivată de poeți ca limbă obligatorie în școli, universități și instituții publice. Înfrântă a ieșit greaca veche, «katharevousa», limbă pe care învățații greci au reluat-o din documentele antichității și au declarat-o limbă oficială în 1921.” Sc. 26 VIII 77 p. 4 [și dhimotiki]

star-sistem s. (anglicism) Organizare a industriei cinematografice și a spectacolului pornind de la publicitatea și cultul vedetei (starului) ◊ „Televiziunea, care a pus capăt starsistemului, îl reînvie [...]” Almanah Cinema 1973 p. 24. ◊ „Specificul acestui nou tip de superproducții pune un accent important pe star-sistemul incriminat până nu demult.” R.lit. 3 IV 75 p. 23. ◊ „Un Cannes debucolizat, renunțând la circul star-sistemului și la naive euforii cinefile.” R.lit. 2 VI 77 p. 24. ◊ „[...] sute, poate mii de admiratori – recrudescența star-sistemului! – se reped asupra propriului idol și-s gata să-l devore [...]” R.lit. 30 V 85 p. 20. ◊ „Vechea idiosincrazie a star-sistemului a dispărut [...]” R.lit. 6 VI 85 p. 21 (din engl. star-system; cf. fr. star-system; DMC 1950; C. Lupu în SCL 6/82 p. 504)

pulă sf [At: TDRG / Pl: pule / E: lat pulla] (Trv) 1 Penis. 2 (Înv) Nuia. 3 (Înv) Coadă. 4 (Iht; îc) pula ciobanului Pietrar (Aspro zingel). 5 (Îac) Pește care trăiește în bălți, pe fundul mlăștinos sau argilos, cu corp scund, turtit, mai mult gros decât înalt, lung de 12-18 centimetri, și care aduce pagube însemnate, hrănindu-se cu puii de pește (Gobius kessleri) Si: guvidie-de-baltă. 6 (Bot; îc) pula calului Burete pucios (Ithyphallus impudicus). 7 (Trv; îs) pulă bleagă Individ neînsemnat, fără personalitate. 8 (Trv; îe) Ce pula mea? Se spune pentru a exprima un sentiment de frustrare, de neputință sau de revoltă față de o problemă dificilă în care vorbitorul refuză să se implice. 9-10 (Trv; îe) Îmi bag pula Se spune pentru a exprima (disprețul pentru ceva sau) nepăsarea și renunțarea de a se mai implica în ceva greu de rezolvat. 11 (Trv; dep; d. bărbați; îe) A sta cu pula în mână A fi onanist. 12 (Trv; d. bărbați; îae) A nu face nimic, a fi leneș și indolent. 13 (Trv; îe) Du-te-n pula mea Expresie injurioasă care de obicei se adresează unui coleg sau unui prieten acuzat de lipsă de solidaritate, sinceritate, principialitate etc., cu intenția de a pune capăt relației cu acesta. 14 (Trv; îe) Îmi bag pula în mă-ta Expresie injurioasă foarte răspândită între bărbați, care consideră actul sexual drept un mod de înjosire atât a interlocutorului cât și a persoanei la care acesta ține cel mai mult.

MANU MILITARI (lat.) cu putere armată – A procede manu militari; a pune capăt unei stări de lucru prin măsuri drastice.

KARKEMIȘ, oraș-stat în Siria antică, întemeiat în milen. 2 î. Hr. Importantă așezare comercială a Orientului Apropiat. Centru al unui principat dependent de Regatul Hitit (se.c. 17 î. Hr.), ulterior stăpânit de statul Mitanni (sec. 16-15 î. Hr.), de hitiți (sec. 14-13 î. Hr.) și de asirieni (sec. 9 î. Hr.). Inclus în 717 î. Hr. în Imp. Asirian. Aici a avut loc, în 605 î. Hr., o mare bătălie, în care Nabucodonosor II, regele Babilonului, a înfrânt oștile asiriene și egiptene conduse de faraonul Nechao II, punând capăt existenței statului asirian. Azi, Jerablus.

KARLOWITZ (CARLOWITZ [kárlovits]; SREMSKI KARLOVICI), oraș în Iugoslavia (Serbia), pe Dunăre, la SE de Novi Sad; 7,4 mii loc. (1991). Aici a avut loc congresul de pace (1698-1699) care a pus capăt războiului dintre „Liga Sfântă” (Rusia, Austria, Veneția și Polonia) și Imp. Otoman. Prin tratatul încheiat de Polonia cu Imp. Otoman (16 ian. 1699), prima obținea o parte din Ucraina apuseană și Podolia, iar, prin tratatul încheiat de Austria și Veneția cu Imp. Otoman (26 ian. 1699), Habsburgilor le erau recunoscute teritoriile cucerite în timpul războiului (centrul Ungariei, Transilvania, aproape întreaga Slavonie ș.a.), Veneția primind Morea și recunoscându-i-se stăpânirea asupra unor cetăți din Dalmația. Rusia a încheiat un armistițiu pe doi ani, care a fost înlocuit cu Tratatul de Pace de la Constantinopol (1700). Tratatele de pace de la K., consemnau începutul retragerii turcilor otomani din Europa.

IRIGOYEN, Hipólito (1850-1933), om politic argentinian. Lider al Partidului Radical. Președinte al Argentinei (1916-1922; 1928-1930). Inițiator al unor reforme menită să pună capăt corupției și să relanseze economia.

CONSTANTINOPOL, oraș fundat de împăratul roman Constantin cel Mare, pe locul vechii colonii grecești Byzantion, devenit în 330 capitala Imp. Roman, apoi a Imp. Bizantin. Unul dintre cele mai mari orașe ale ev. med., puternic centru cultural, economic și religios; asediat de avari, persani, arabi, selgiucizi, slavi și cruciați (care l-au cucerit în 1204, stăpînindu-l pînă în 1261); cucerit de turcii otomani la 29 mai 1453, C. a devenit capitală a Imp. Otoman (pînă în 1923), sub numele de Istanbul. Aici au fost semnate numeroase tratate de pace. La C. s-au ținut trei sinoade ecumenice: în 381 (convocat de împăratul Teodosie I cu intenția de a pune capăt controversei ariene și de a se pronunța în legătură cu ereziile timpului); în 553 (convocat de împăratul Justinian cel Mare cu intenția de a împăca monofizitismul cu ortodoxia); în 680-681 (convocat de Constantin IV Pogonatul pentru a formula credința adevărată față de erezia monotelismului).

CONSTANȚA (KONSTANZ) 1. Lac alpin în Europa Centrală, între Germania, Elveția și Austria, la 395 m alt., străbătut de Rin; 538 km². Lungime: 64 km; lățime max.: 14 km. Ad. max.: 252 m. Navigație. Pescuit. Turism. Pe malurile sale sînt situate orașele Konstanz, Bregenz și Friedrichshafen. Se mai numește Bodensee. 2. Oraș în S Germaniei (Baden-Württemberg), pe malurile lacului cu același nume; 70,5 mii loc. (1987). Electrometalurgie, constr. de mașini; produse textile și chimice; echipament electronic; prelucrarea lemnului. Stațiune balneoclimaterică. Universitate. Catedrală (sec. 11-16), biserică gotică (sec. 15). Aici a avut loc un conciliu ecumenic (1414-1418) cu scopul de a pune capăt schismei din Biserica catolică, de a o organiza și a condamna ca eretici pe John Wycliffe, Jan Hus și Ieronimus din Praga.

1) cápăt n., pl. capete (lat. caput, cápitis, pl. cápita. V. cap 2). Margine, sfîrșit: capătu lumiĭ. Vîrf: un capăt de ață. Muc, rest: capăt de lumînare, de țigară, de chibrit. Călăvie. A pune capăt unuĭ lucru, a face să înceteze, a-l opri. A scoate la capăt, a ajunge la rezultat, a termina bine. Pînă la capăt pînă la sfîrșit, pînă la urmă. De la capăt, de la’nceput. V. căpătîĭ.

SERGIU, numele a 4 papi. Mai important: S. I (687-701). De origine siriană. A respins unele canoane ale Sinodului quinisext (al V-VI-lea) de la Constantinopol (691-692), fapt pentru care împăratul Iustinian II a încercat (fără succes) să-l aresteze și să-l ducă la Constantinopol. A pus capăt schismei din Aquileia și a introdus cântarea Agnus Dei în liturghia latină și procesiunea cu lumânări la sărbătorirea Întâmpinării Domnului (2 febr.). Canonizat.

RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE, denumirea războiului civil din Anglia (1455-1485), dintre familiile nobiliare Lancaster și York. Se numea așa deoarece familia Lancaster avea ca blazon trandafirul roșu, iar familia York, trandafirul alb. În lupta de la Bosworth Field (aug. 1485), Henric Tudor, ultimul descendent al dinastiei Lancaster, unit cu o parte a partidului york, pune capăt domniei lui Richard III și întemeiază dinastia Tudor.

SAMUIL, țar (997-1014) al Țaratului Bulgar de Apus. A purtat un îndelungat război cu Imp. Bizantin, eliberând o mare parte a Bulgariei și cucerind Tesalia, Epirul și o parte a Serbiei. În cele din urmă trupele sale au fost înfrânte în bătălia de la Belașița (29 iul. 1014) de cele ale împăratului bizantin Vasile II, care a fost supranumit Bulgaroctonul, adică „omorâtorul de bulgari”, datorită cruzimii sale. După victorie, din ordinul bazileului au fost orbiți prin scoaterea ochilor 15.000 de prizonieri bulgari, după care au fost eliberați. Se zice că țarul bulgar, văzându-și oștenii mutilați, și-a pus capăt zilelor (oct.).

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

conéț n., pl. urĭ saŭ e (vsl. konĭcĭ, rus. konéc, sfîrșit. V. concină). Vechĭ. Sfîrșit. Azĭ. Mold. Fam. A-ĭ face conețu, a-ĭ pune capăt, a o sfîrși.

SASANÍZI, dinastie de șahi persani (224-651), care a condus o formațiune statală ce a cuprins în hotarele sale terit. dinspre Sogdiana și Georgia până în N Pen. Arabia și de la fl. Indus până la Tigru și Eufrat (terit., integral sau parțial, al actualelor state: Iran, Afghanistan, Iraq, Armenia, Georgia ș.a.); capitala la Ctesifon (azi în ruine, pe malul E al Tigrului, în apropiere de Bagdad). Întemeiată în 224 de Ardașir, un dinast local din Persida (era din neamul lui Sasan, de unde și numele dinastiei), care s-a răsculat împotriva arsacidului Artabanos (Artavaste) V, pe care l-a înfrânt decisiv, punând capăt existenței Regatului parților. Imperiul condus de S. a fost, timp de patru sec., prima mare putere militară a Orientului Mijlociu, considerându-se continuatorul veleităților universale ale Persiei ahemenide. De-a lungul istoriei sale statul sasanid s-a confruntat în E cu kușanii și cu heftaliții (hunii albi), iar în V cu Imp. Roman și cu succesorul acestuia – Imp. Bizantin. Respingând elementele civilizației elenistice, S. au restabilit zoroastrismul ca religie de stat. Între cei mai de seamă reprezentanți ai dinastiei – pe lângă întemeietor – sunt: Șapur I (241-272), Șapur II (309-379), Chosroe/Chosroes I (531-579) – în timpul domniei căruia Imp. S. atinge maxima expansiune terit. și apogeul puterii politice și militare, și Chrosroe II (590-628). Yezdegerd (Yezdigird) III, reprezentant al dinastiei (632-651), după ce a suferit o grea înfrângere în lupta de la Kadisyya (31 mai-1 iun. 637) din partea arabilor, abandonează Ctesifonul și se retrage în munți – unde a supraviețuit până în 651. S. a fost ultima dinastie originară din Persia, înainte de cucerirea arabă, iar stăpânirile lor au devenit parte lumii islamice.

SAMOS, ins. grecească în SE M. Egee (Sporadele de Sud), la 1,6 km de țărmul continental al Tucrciei; 477 km²; 43 km lungime; 19 km lățime max. Relief muntos în partea de V, cu alt. max. de 1.433 (vf. Kerketeus), de dealuri și câmpii în E. Climă mediteraneană. Orașe pr.: Sámos, Vathí, Pythagóreico. Plantații de măslini și viță de vie. Culturi de bumbac și tutun. Cariere de marmură. Zăcăminte de min. de fier, de argint și plumb. Vestigii din epocile greacă, elenistică și romană. Din timpul tiranului Policrate datează templul Heraion (sau Templul zeiței Hera), precum și ruinele vechiului oraș-port fortificat Pythagoreion, fosta capitală a ins., cu monumente grecești și romane, toate incluse (în 1992) în Patrimoniul cultural universal. Locuită din vremuri străvechi, S. a fost colonizată în jurul anului 1000 î. Hr. de ionieni. Din sec. 8 î. Hr., S. a devenit un înfloritor polis comercialo-meșteșugăresc, atingând maxima dezvoltare în timpul tiranului Policrate. Ocupată de perși în sec. 6 î. Hr. și-a căpătat libertatea în 479 î. Hr., după victoria de la Mycale, devenind membră a Primei Ligi Maritime ateniene până în 404 î. Hr. când și-a recăpătat independența. În 365 î. Hr. a intrat în cea de-a Doua Ligă Maritimă ateniană. În perioada elenistică a făcut parte din Macedonia și Regatul Pergam; în 129 î. Hr. a intrat în componența provinciei romane Asia. În Ev. med. s-a aflat rând pe rând în stăpânirea Bizanțului, genovezilor, venețienilor, iar din sec. 16 a Imp. Otoman. Anexată de greci în 1912, fapt recunoscut de Conferința de Pace de la București (29 iul.-10 aug. 1913) ce pune capăt celui de-al Doilea Război Balcanic (1912-1913); hotărâre confirmată de Tratatul de Pace de la Lausanne din 24 iul. 1923.

cúmplu, a -plí v. tr. (lat. cóm-pleo, -plére, pop. complire, a termina, adică „a pune capăt”; it. compire, vfr. complir, nfr. accomplir. V. compli- și complement, umplu). Vechĭ. Nimicesc, prăpădesc. V. refl. Mă prăpădesc. – Și co- la formele accentuate pe term.

OSMAN, casa lui Osman, Casa Otomană (Osman-oğullari, Âl-i Osman) – dinastie turcă ce a domnit între anii 1299 (data tradițională) și 1922 în Statul otoman (Devlet-i Osmaniye), căruia i-a dat și denumirea, derivată de la numele întemeietorului familiei, Osman I, din tribul turco-oğuz Kayi, venit în sec. 13 din Asia Centrală, sub presiunea mongolilor. Suveranii otomani, 36 la număr, au purtat cu toții titlul de han, moștenit din tradiția central-asiatică, iar cei de până la 1453 (cucerirea Constantinopolului), și pe cel de beğ (turc.) sau emir (arab) = „principe”. Primul suveran otoman căruia i s-a atribuit, de către califul abbasid de la Cairo, titlul de sultan („deținător de putere”) a fost Baiazid I, după victoria asupra cruciaților de la Nicopole (1396). Tot el a fost primul căruia europenii i-au spus Imperator Turcarum („împărat al turcilor”), după ce acesta a anexat minusculele „împărății” (țarate) bulgare de Târnovo (1393) și de Vidin (1396). Tentativa imperială a lui Baiazid I, anihilată în 1402, de către Timur Lenk, a fost reluată, treptat, după 1413 și a fost încununată cu succes sub Mehmed II, „adevăratul fondator al Imperiului otoman”, căruia după 1453 i se spune padișah („împărat”). Din 1517, o dată cu Selim I, care a cucerit Egiptul, a pus capăt Califatului abbasid și a luat sub protecție centrele sfinte ale Islamului, Mecca și Medina, suveranul otoman devine și calif (halife = „locțiitor” al Profetului Mahomed), adică liderul comunității islamice (sunnite). În acest fel, sultanul otoman se transformă într-un triplu suveran: han turco-mongol; Caesar romano-bizantin și calif arabo-musulman, deși de acest ultim titlu s-a făcut uz mai ales în perioada decăderii puterii otomane. Un specific al acestei dinastii a constat în practica legală a suprimării tuturor fraților și rudelor considerate ca reprezentând un pericol potențial pentru unitatea statului. Sultanatul, ca instituție, a fost desființat în 1922, dată ce semnifică și sfârșitul Imperiului Otoman, iar califatul în 1924, după proclamarea Republicii Turcia (1923). Ultimul sultan otoman, al 36-lea, care a deținut și titlul de calif, a fost Mehmed VI (Vahideddin), iar ultimul Osmannoğlu, Abdul-Medjid II, a deținut doar calitatea de calif (1920-1924). Unii suverani otomani, mai ales cei din perioada viguroasei expansiuni otomane, au purtat și titlul de Gazi („luptător în războiul sfânt” = gaza = cihad). Cei mai mari suverani din Casa lui Osman au fost cei din perioada expansiunii și a apogeului: Baiazid I, Mehmed II, Selim I, Sűleiman I Magnificul (pentru turci: Kanunî = Legiuitorul). În perioada declinului s-au distins reformatorii Selim III, Mahmud II, precum și Abdul-Hamid II, acesta din urmă fiind însă cunoscut și ca „sultanul roșu” pentru absolutismul său.

Minotaurus, ființă monstruoasă – jumătate taur și jumătate om – născută din dragostea nefirească nutrită de Pasiphaë, soția regelui Minos, pentru un taur (v. și Minos). Închis de regele Minos în faimosul labirint (v. și Daedalus), Monitaurul constituia spaima întregului ținut. Îi era adus, drept hrană, tributul pe care Minos îl pretindea atenienilor. Acest tribut consta din șapte tineri și șapte tinere, pe care Minotaurul îi devora în fiecare an. Theseus a fost cel care a pus capăt acestei fărădelegi: el a ucis Minotaurul, izbăvindu-i totodată pe atenieni de sîngerosul tribut (v. Theseus).

LECH, râu în Europa Centrală (Austria și Germania), afl. dr. al Dunării, în aval de Augsburg; 263 km. Izv. din Alpii Alfgäu, străbate parte de SV a Bavariei și trece prin Augsburg. Hidrocentrale. Pe câmpia de lângă râul L. (Lechfeld), la S de Augsburg, în 10 aug. 955, armatele germane și cehe, conduse de Otto I cel Mare, au înfrânt pe maghiari, punând capăt invaziilor acestora în Imp. German.

MEHMET (MAHOMED, MOHAMMED, MEHMED), numele a șase sultani otomani: M. I (1413-1421). A pus capăt luptelor pentru tron (izbucnite în 1403) și a înfrânt răscoalele din Asia Mică și Pen. Balcanică. M. II Cuceritorul (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (1453). A purtat numeroase războaie, supunând Serbia (1456-1459), Despotatul de Morea (1460), Imperiul de Trapezunt (1461), stăpânirile din Asia Mică ale hanului Uzun-Hasan, cetățile genoveze din Crimeea, Hanatul Crimeii devenind dependent de Imperiu (1475). A luptat împotriva Veneției, Albaniei (condusă de Skanderbeg), a lui Iancu de Hunedoara, de care a fost înfrânt la Belgrad (1456), apoi împotriva lui Vlad Țepeș (1462) și Ștefan cel Mare, care l-a învins la Vaslui (1475). M. III (1595-1603). A înăbușit răscoala din Asia Mică (1595-1598). Armata sa a fost învinsă de Mihai Viteazul, în 1595, la Călugăreni. În 1596, a obținut victoriile de la Eger și Mezökeresztes asupra armatelor imperiale și transilvănene. M. IV (1648-1687). Sub sultanatul său, imperiul a fost guvernat de marii viziri Mehmed, Ahmed Köprülü și Kara Mustafa, care au încercat prin reforme să consolideze situația internă, iar pe plan extern, să reia politica expansionistă. În timpul lui au avut loc, între 1657 și 1661, războiul antiotoman al Țărilor Române, condus de Gh. Rákóczi II, Mihnea III și Constantin Șerban, Războiul Turco-Austriac (1663-1664), Războiul Turco-Polon (1672-1676), Războiul Turco-Rus (1676-1681) și primul asediu al Vienei (iul.-sept. 1683) din cadrul Războiului Turco-Austriac (1683-1699). M. V (1909-1918). Urcat pe tron în urma Revoluției „Junilor turci”, a acceptat introducerea regimului de guvernare constituțională. După înfrângerea în Războiul Italo-Turc (1911-1912), în primul război balcanic (1912-1913) și în primul război mondial (1914-1918), la care a participat de partea Puterilor Centrale, Imp. Otoman s-a dezmembrat. M. VI (1918-1922), ultimul sultan al Turciei. Înlăturat prin rezoluția Marelui Medjilis Național care abolea sultanatul (nov. 1922).

SAAVEDRA LAMAS, Carlos (1878-1959), jurist și om politic argentinian. Prof. univ. la Buenos Aires. Ministru al Afacerilor Externe (1932-1938). Președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor (1936). A prezidat (1935), la Buenos Aires, conferința care a pus capăt războiului dintre Bolivia și Paraguay (1932-1935). Președinte al Conferinței Panamericane (1936). Premiul Nobel pentru pace (1936).

SAHARA OCCIDENTALĂ, terit. în NV Africii la Oc. Atlantic, locuit de triburi arabo-berbere, administrat de Regatul Marocului; 252,1 mii km²; 324 mii loc. (2003). Localit. pr.: Laâyoune (El Aaiún) și Dakhla. Relief de câmpie joasă în V, mai fragmentată spre E și N. În E, pod. Adrar des Iforas, cu alt. 300-350 m. Climă tropicală aridă. Expl. de fosfați, sare gemă și min. de fier. Păstorit nomad: cămile, ovine, caprine. Culturi de curmale, orez, mei, grâu, iarba alfa. Pescuit. Nu are c. f. Export: pește, piei, lână, fosfați. Import: produse alim., bunuri manufacturate. În 1884 spaniolii și-au proclamat protectoratul asupra coastei africane (numit o vreme Río de Oro), în anul următor au fundat o factorie, dar numai în 1903 a început ocuparea terit. și instituirea adm. coloniale propriu-zisă, primul guvernator fiind Francisco Bens Argandoña (1903-1925), S.O. a intrat, în 1946, în componența Africii de Vest Spaniole (împreună cu reg. Saguiat el Hamra); în 1958, după dezmembrarea acesteia, S.O. a fost declarată „provincie de peste mări” a Spaniei. În epoca de după al Doilea Război Mondial a luat avânt mișcarea de eliberare națională în care Frontul POLISARIO a ocupat un loc de frunte. La 26 febr. 1976 Spania a pus capăt prezenței militare în S.O., transferând competențele administrative Marocului (partea de N a terit.) și Mauritaniei (parte de S a terit.). La 27 febr. 1976 Frontul POLISARIO a proclamat „Republica Arabă Democratică Sahariană” recunoscută de Algeria și de alte 10 state (1985) și a întreprins acțiuni miitare împotriva forțelor armate marocane și mauritaniene, instalate în terit. În aug. 1979 este semnat un acord de pace între Mauritania și Frontul POLISARIO în termenii căruia autoritățile mauritaniene declară că nu au nici o pretenție teritorială asupra părții de S a S.O. (Tiris El-Gharbia), zonă care a trecut apoi sub administrație marocan.

SAINT-VINCENT [sənt vinsənt] (SFÂNTUL VINCENȚIU) 1. Ins. în arh. Antilele Mici, în M. Caraibilor; 344 km²; 29 km lungime; 18 km lățime max. Orașe pr.: Kingstown, Layou, Stubbs, Georgetown. Relief muntos vulcanic, cu alt. max. de 1.234 m (vf. La Soufrière). Descoperită de Cristofor Columb în 1498. Caribii, care erau pe ins. din c. 1300, au opus o rezistență îndârjită față de colonizatori (până în sec. 18). Acordată de regele englez Carol I lui Earl de Carlisle, în 1627, ins. a rămas nelocuită de europeni până în sec. 18. În 1762 ocupată de englezi, a căror stăpânire era confirmată de Tratatul de Pace de la Paris (10 febr. 1763), care punea capăt Războiului de 7 Ani (1756-1763). Exceptând un scurt interludiu francez între 1779 și 1783, ins. a rămas colonie britanică sub diferite formule ad-tive coloniale; din 1960 a devenit colie separată. Afectată de frecvente uragane și de mai multe erupții vulcanice. 2. Golf al Oc. Indian, care scaldă țărmul sudic al Australiei, situat între pen. Yorke la V și continent la E; 160 km lungime; 73 km lățime max. Comunică cu Oc. Indian prin str. Investigator în SV și prin pasajul Backstairs în SSE. La intrarea în golful S.V. se află ins. Kangaroo. Porturi pr.: Port Adelaide, Port Wakefield, Ardrossan. Explorat în 1802 de navigatorul britanic Matthew Flinders. 3. Cap în Oc. Atlantic (Cabo de São Vicente), în SV Portugaliei. Formează cu capul Pontia promontoriul Sagres. Lângă Sagres, în Villa do Infante, prințul Henric Navigatorul a construit (c. 1420) un observator și o școală pentru navigatori. În apele S.V. s-a desfășurat o bătălie navală, în care amiralul britanic John Jervis a înfrânt flota franco-spaniolă (1797) cucerind Trinidad.

SOCIETATEA NAȚIUNILOR, organizație internațională creată oficial la 10 ian. 1920, în urma Conferinței de pace de la Paris (1919) care a pus capăt Primului Război Mondial. Scopul S. n., conform statului, era „dezvoltarea colaborării între popoare, garantarea păcii și securității internaționale”. Organele principale ale S. n. au fost: Adunarea, Consiliul și Secretariatul. Statutul S. n. a fost semnat de 44 de state printre care și România. Deși S.U.A. au fost printre inițiatori, n-au ratificat statutul S. n. Sediul organizației a fost la Geneva. În anii 1930-1931 președintele S. n. a fost Nicolae Titulescu. S. n., care și-a încetat activitatea în 1940, a fost dizolvată la 18 apr. 1946.

LODI, oraș în NNV Italiei (Lombardia), pe stg. râului Adda, la 32 km SE de Milano; 42,2 mii loc. (1994). Ind. chimică, textilă, alim. Bisericile San Lorenzo (sec. 12-13), San Francesco (sec. 13-17), palatul Vistarini (sec. 14). La 9 apr. 1454 la L. s-a încheiat pacea care a pus capăt Războiului de Succesiune (1450-1454) pentru ducatul Milan-ului. Conflictul Florenței, Genovei și Mantovei împotriva Veneției, Neapolelui, Savoiei și ducatului Montferrato s-a soldat cu recunoașterea lui Francesco Sforza ca duce de Milano și stabilirea granițelor acestui ducat. Aici, armatele franceze, conduse de generalul Bonaparte, au înfrânt trupele austriece (10 mai 1796).

LÜBECK, oraș în partea de N a Germaniei (Schleswig-Holstein), port la estuarul fl. Trave, în aval de confl. canalului Elba-Lübeck cu fl. Trave, la 56 km NE de Hamburg; 216,9 mii loc. (1996). Nod de comunicații. Șantiere navale. Ind. metalurgică, chimică (cauciuc sintetic), electrotehnică, constr. de automobile, de tractoare și avioane, de prelucr. a lemnului, textilă, a celulozei și hârtiei, alim. (conserve de pește). Export de cărbune, sare, oțel, produse chimice. Monumente: catedrală romanică (1173, reconstruită în stil gotic în sec. 13-14, cu unele transformări în sec. 16); Marienkirche (sec. 13-14), ridicată din cărămidă, în stil gotic, renovată în 1880; Katharinekirche (1250-1350); Petrikirche (1305-1330); Jakobikirche (1334); mănăstirea Sankt Annen (1502-1515); spitalul Der Heilige Geist (sec. 13); Primăria (1298-1308). Poarta Holstentor (1477-1478). Orașul vechi a fost declarat patrimoniu cultural mondial. Întemeiat în 1143 de Adolf II, conte de Holstein, devine oraș imperial liber în 1226. Negustorii din L. au avut un rol important în organizarea Hansei. Centru principal al comerțului hanseatic, L. a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 14-15, pentru ca apoi să decadă. Aici s-a semnat, în 1629, pacea care punea capăt „perioadei daneze” (1625-1929) a Războiului de 30 de ani și care sancționa înfrângerea regelui danez Cristian IV. În 1815, L. intră ca oraș liber în Confederația Germană, în 1866 în Confederația Statelor Germane de Nord, iar în 1871 în Imperiul German. L. și-a menținut statutul de oraș liber până în 1937.

LUCREȚIA (?-509 î. Hr.), matroană romană. Celebră prin frumusețe și virtute. Soția lui Tarquinius Lucius Collatinus. Potrivit tradiției, s-a sinucis întrucât a fost răpit și violată de Sextus, fiul regelui Tarquinius Superbus. Acest fapt a determinat o revoltă a aristocrației, care a condus răscoala ce a pus capăt regalității, instituindu-se regimul republican roman.

MANTINEEA, oraș antic în Arcadia (Grecia). Aici, în 362 î. Hr., armata tebană a înfrânt armata spartană, punând capăt hegemoniei Spartei în Grecia.

închíd, -chís, a -chíde v. tr. (lat. [in]clúdere și [in]chiudere, pv. claure, fr. clore, cat. clourer, vpg. chouvir, V. des-chid, con-clud). Pun într’un spațiŭ separat pin părețĭ: a închide baniĭ în ladă, un vinovat în arest. Astup intrarea unuĭ loc: a închide o casă, o curte, un port, un drum, o carte. Cicatrizez, vindec: a închide o rană (și fig.), o durere. Fig. Termin, pun capăt, finesc: a închide discusiunea. Ĭes ultimu: a închide balu, tîrgu. V. refl. Devin de o coloare maĭ întunecată: aluatu prăjit se închide. Închid ușa, închid casa pin ajutoru ușiĭ. Fig. Închid gura, tac. Închid cuĭva gura, îl fac să nu maĭ vorbească (înfricoșîndu-l saŭ dîndu-ĭ banĭ). Închid ochiĭ, mor. Închid ochiĭ (față de un fapt), îl tolerez, mă fac că nu văd (V. conivență). Închid cuĭva ochiĭ, asist la moartea luĭ și-ĭ las în jos pleoapele ca să nu rămînă deschise.

GERSON [jersõ], Jean (pe numele adevărat Jean de Charlier) (1363-1429), teolog francez. Mare cancelar al Universității din Paris (din 1395). A participat la Conciliul de la Constanța (1414-1418), unde a încercat să pună capăt luptei dintre papii de la Roma și cei de la Avignon (1378-1417).

MAI¹ adv. I. (Înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuțiuni adjectivale sau adverbiale) 1. (Servește la formarea gradului comparativ) Mai bun. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Mai întîi (și-ntîi). Mai apoi. Mai (î)nainte. 2. (Precedat de articolul „cel”, servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel mai bun. ◊ (Înaintea unui substantiv) Judeci ca cea mai femeie dintre femei (C. PETRESCU). ◊ (Precedat de „ce”, în construcții exclamative, cu valoare de superlativ absolut) Ce mai drac frumos de noră! (COȘBUC). ◊ Expr. Mai rar = întîlnit rareori; deosebit. Așa om, mai rar! II. (Înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuțiuni adjectivale sau adverbiale; cu valoare atenuată) O mulțime de oameni și mai învățați și mai proști (SADOVEANU). ♦ (Înaintea unui verb) În oarecare măsură, puțin. Ninsoarea mai încetase (CREANGĂ). III. (Înaintea oricărei părți de vorbire) Aproape; aproximativ, cam. Mai îmi vine a crede că aiasta-i țara spînilor (CREANGĂ). ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. „că” sau „să”) Gata să... La pămînt mai că ajunge al ei păr (EMINESCU). ◊ Mai-mai = cît pe ce, gata-gata. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată că acțiunea durează) Și acum, încă. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur, neapărat. ♦ (În formule interogative, cu referire la o situație nouă) Ce mai faci? 2. (Arată repetarea acțiunii) Din nou, iar. Poate să ne mai întîlnim. 3. (Exprimă nedumerire) Furnicile... s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut (CREANGĂ). V. (Arată că, pe lîngă lucrurile cunoscute, intervine un element nou) 1. (În enumerări) În afară de aceasta, în plus. ◊ Expr. Ce mai atîta vorbă sau ce mai încoace-ncolo, se zice cînd voim să punem capăt unei discuții. 2. (Repetat) Cînd... cînd, ba... ba, parte... parte. Mai una, mai alta. VI. (În propoziții și construcții exclamative, intensifică ideea din frază) Ce mai freamăt, ce mai zbucium! (EMINESCU). – Lat. magis.

LATERAN (LATERANO), complex arhitectonic monumental din Roma. Inițial proprietate a familiei nobiliare Laterano (de unde și denumirea), a fost dăruită de Constantin cel Mare papei Miltiades, devenind ulterior proprietatea statului Vatican. Include bazilica San Giovanni in Laterano (construită între 311-314; forma exterioară actuală aparținându-i lui A. Galilei – 1735, iar cea interioară, 1646-1649, lui Borromini), baptisteriul numit și San Giovanni in Fonte, palate apostolice (Palatul construit, 1586, de D. Fontana în timpul papei Sixtus V, azi complex muzeistic). Aici au avut loc cinci concilii ecumenice (1123, 1139, 1179, 1215, 1512-1517). – Acordurile de la ~, acord italo-papal semnat de Benito Mussolini și de cardinalul Pietro Gasparri (reprezentantul papei Pius XI), la 11 febr. 1929. După doi ani și jumătate de negocieri s-au încheiat trei documente: un tratat (care punea capăt definitiv „chestiunii romane”, recunoscând Sf. Scaun, un mic teritoriu pe care s-a ridicat Stato della Città del Vaticao), un concordat (ce regla raporturile statului italian cu Biserica catolică) și o convenție financiară.

MARTIN, numele a cinci papi. Mai important: M. V (Oddone Colonna) (1417-1431). Ales la Conciliul de la Constanța (1414-1418), a pus capăt Marii Schisme din sânul Bisericii catolice, întărind puterea Paplității și a restabilit reședința pontificală la Roma. Adversar al mișcării husite.

NIJMEGEN [néime:hə], oraș în partea de E a Olandei (Gelderland), în apropiere de granița cu Germania, port fluvial pe brațul Waal al Rinului; 147,6 mii loc. (1996). Șantiere navale. Constr. de aparataj electrotehnic; ind. hârtiei chimică (fibre sintetice), încălțămintei, cauciucului, textilă și alim. Monumente: biserica Sint-Stevens (1272-1554, restaurată în 1945), clădirea Primăriei (1553, renovată în 1951-1953) în stil renascentist, castel (reconstruit în 1155), biserica Sint-Peter Canisius (1960). Muzee. Universitate (1923). În franceză Nimègue; în germ. Nimwegen. – Tratatele de pace de la ~, au pus capăt războiului început în 1672 între Franța și Olanda, provocat de rivalitatea comercială și colonială. În acest război, Franța a fost aliată cu Anglia, Suedia, Köln și Münster, iar Olanda a primit sprijinul Imp. German, Spaniei, Brandenburgului și Danemarcii. Aceste tratate încheiate între Franța și Olanda (10 aug. 1678), Franța și Spania (17 sept. 1678), Franța și Imp. German (5 febr. 1679), Suedia și Olanda (12 oct. 1679), au marcat apogeul puterii Franței în Europa sec. 17. Primul tratat internațional în limba franceză.

NYSTAD [nü:sta], denumirea suedeză a orașului finlandez Uusikaupunki. – Tratatul de pace de la ~, tratat încheiat între Rusia și Suedia la 30 aug. 1721. Punea capăt Războiului Nordului (1700-1721) și consfințea victoria Rusiei, căreia îi era recunoscută stăpânirea asupra Livoniei (cu Riga), Estoniei (cu Reval și Narva), asupra unei părți din Karelia, obținând ieșire la M. Baltică. Suedia primea o mare parte din Finlanda și o însemnată despăgubire bănească.

PIRAM (în mitologia romană), tânăr babilonean îndrăgostit de Tisbe. Pentru că părinții le-au interzis să se întâlnească, au hotărât să se vadă într-un loc secret. Găsinf vălul fetei sfâșiat de o leoaică, a crezut-o moartă și și-a pus capăt zilelor. Ieșind din ascunzătoare, Tisbe s-a străpuns și ea cu sabia găsită lângă trupul neînsuflețit al iubitului, Mitul apare în „Metamorfozele” lui Ovidiu.

PRAGA (PRAHA), capitala Cehiei, situată în NV țării, în Pod. Boemiei, la 192-380 m alt., pe râul Vltava; 1,16 mil. loc. (2003). Pr. centru politic, economic, cultural-științific, financiar-bancar, comercial și turistic al țării. Important nod internațional de comunicații (zece magistrale feroviare, șapte rutiere și aeroportul Ruzynĕ, modernizat în 1960). Ind. constr. de mașini (automobile, avioane, motociclete, mașini agricole, mașini-unelte, utilaj siderurgic, material feroviar, instrumente de precizie ș.a.), siderurgică, chimică, electrotehnică (turbine, generatoare), electronică (uzinele „Tesla”), optică, a pielăriei și încălțămintei, mat. de constr., textilă, a confecțiilor, farmaceutică, alim. (preparate din carne și lapte, zahăr, bere, produse de panificație etc.) ș.a. Mari tipografii. Universitatea Carolina (1348, cea mai veche din Europa Centrală), Universitatea Tehnică (1707), Universitatea de Economie (1953), Academia de Artă (1799), Academia de Muzică (1811), Academia Cehă de Științe Agricole (1924), Academia Cehă de Științe (1952), 22 de mari biblioteci, 20 de muzee și galerii de artă, 26 de teatre (între care Teatrul Tyl, 1783, Teatrul Național, 1868, Teatrul Mozartian), studiourile cinematografice „Barrandov”, două orchestre simfonice etc. Festivalul muzical „Primăvara la Praga”. Monumente: c. 1.700 vestigii istorice și monumente arhitectonice, grupate cu precădere în orașul vechi (Staré Mĕsto), între care se remarcă complexul arhitectonic Hradčany (sec. 9-19), care cuprinde palatele Munizipal (1338), Belvedere (1536-1552), în stil renascentist, Wallenstein (1623-1630), Ludovik (1702-1707) și Thun (1716-1727), catedrala gotică Sf. Vit (1344, cu completări din sec. 19 și din 1929), Biserica Sf. Jiři (sec. 10-17), pavilioane ș.a.; Primăria veche (sec. 13-14), în stil gotic, celebră prin turnul cu orologiu (sec. 15), cu 12 statuete ale Apostolilor; bisericile Sf. Fecioară Maria-Týn (1370-1510), în stil gotic, cu altar baroc, Sf. Gheorghe (sec. 12), Sf. Nicolae (1704-1745); rotonda romanică (sec. 12); colegiul Klementinum al Iezuiților (1665-1699), în stil baroc; Turnul Pulberăriei (sec. 15), în stil gotic târziu; Turnul Petrin (1891); podul Karol (Karluv-most), construit peste Vltava în anii 1357-1380 (consolidat și renovat în 1971), decorat cu 26 de statui în stil baroc, datând din sec. 18, care leagă orașul vechi de cel nou. Centrul istoric al P. a fost inclus (în 1992) în patrimoniul cultural universal. Orașul a fost afectat (aug. 2002) de mari inundații, provocate de revărsarea Vltavei, care au pricinuit imense pagube materiale. Locuită din timpuri străvechi și menționată documentar în sec. 9, P. a devenit în sec. 10 capitala statului ceh. A cunoscut o mare dezvoltare în sec. 13-15, ajungând unul dintre cele mai puternice centre economice, politice și culturale din Europa Centrală. Reședință imperială în timpul lui Rudolf II. Rol important în războaiele husite (sec. 15) și în răscoala antihabsburgică (1618-1620), cu episodul „defenestrării de la P.” (23 mai 1618), care a marcat începutul Războiului de 30 de Ani. De la sfârșitul sec. 18, P. a fost centrul mișcării naționale cehe, care a culminat cu Revoluția din 1848-1849. Aici s-a semnat (1866) tratatul care punea capăt Războiului Austro-Prusian. După proclamarea Republicii Cehoslovace (1918), capitala acesteia. Ocupat de trupele germane (mart. 1939), orașul a fost eliberat la 9 mai 1945, în urma insurecției naționale izbucnite la 5 mai 1945. În 1989, aici s-a aflat centrul mișcării care a pus capăt în mod pașnic („Revoluția de catifea”) regimului comunist din Cehoslovacia. Din 1992 capitala Cehiei. – Cercul de la ~, școală lingvistică structuralistă, fondată la P., în 1926, de N. Trubețkoi și R. Jakobson; activ până în 1939. Primăvara de la ~ = denumire dată programului de reforme (din ian.-aug. 1968) de liberalizare a regimului, sub egida partidului comunist, după înlocuirea lui A. Novotný cu Al. Dubčev, orientat către un socialism cu față umană. Intervenția trupelor țărilor Pactului de la Varșovia (20-21 aug. 1968), cu excepția României, a pus capăt acestui experiment.

pozmă, -e, s.f. – Bucată de lemn legat la capete, pus pe vârful clăii de fân să nu le ia vântul (în Chioar și Codru); rudă (Maram. ist.) (ALR 1956: 137). – Probabil magh. pózna „stâlp”; Din magh. püzma, püzna (MDA).

*reguléz v. tr. (mlat. régulo, -áre; fr. régler, it. regolare). Pun în regulă, pun în ordine, rînduĭesc, hotărăsc locu saŭ mersu, fac să stea bine saŭ să umble bine: a-țĭ regula vĭața, hîrtiile, socotelile, o ceremonie, o mașină, un ceasornic. Pun capăt, fac să înceteze: a regula un diferend, o datorie. Fam. Pedepsesc cum se cuvine, pun la locu luĭ, învăț minte: l-am regulat și pe acest obraznic! corectat(ă)

HENRIC, numele mai multor regi și împărați germani. Mai importanți: 1. H. I Păsărarul, rege al Germaniei (919-936), întemeietor al dinastiei saxone. Victorios asupra slavilor (929) și ungurilor (933). În 925, a alipit Lorena la Germania. 2. H. II cel Sfânt, rege (1002-1014) și împărat (1014-1024, încoronat la Roma) al Sfântului Imperiu Roman. Ultimul reprezentant al dinastiei saxone. Canonizat în 1146. 3. H. IV, rege (1056-1105) și împărat (din 1084). Prin politica de întărire a autorității centrale, a provocat revolta marilor seniori feudali. A intrat în conflict și cu papa Grigore VII în problema acordării învestiturii episcopilor germani. Victoria asupra feudalilor, l-a depus pe Grigore VII (Worms, 1076); excomunicat, la rândul său, de papă, care i-a dezlegat pe supușii săi de jurământul de credință, a fost nevoit să se umilească la Canossa (1077). Perioada domniei sale se caracterizează prin slăbirea puterii centrale și tendința de creștere a fărâmițării teritoriale a Germaniei. 4. H. V, fiul lui H. IV, rege (1105-1125) și împărat (din 1111). A încheiat cu papa Calixt II Concordatul de la Worms (1122), care punea capăt luptei pentru învestitură. Ultimul reprezentant al dinastiei franconiene.

HENRIC, numele a patru regi ai Franței. Mai importanți: 1. H. II (1547-1559). A continuat lupta începută de tatăl său, Francisc I, împotriva lui Carol Quintul, aliindu-se cu principii protestanți germani. A încheiat cu Spania Tratatul de la Cateau-Cambrésis (1559), care punea capăt războaielor pentru supremație în Pen. Italică (Războaiele italiene) (1494-1559). Pe plan intern, a întărit monarhia; i-a prigonit pe protestanți (edictul de la Châteaubriant, 1551) și a introdus impozite, care au provocat răscoale. 2. H. III (1574-1589). Fiul lui H. II și al Caterinei de Medici. Ultimul rege al dinastiei de Valois. A fost și rege al Poloniei (1573-1574). Domnia lui se caracterizează printr-o fiscalitate apăsătoare, care a nemulțumit atât pe hughenoți, cât și pe catolici. Neliniștit de creșterea popularității liderului Ligii Catolice, Henric de Guise, organizează asasinarea acestuia (1588); pentru a face față Ligii, H. III l-a recunoscut pe H. de Navarra ca moștenitor prezumtiv al coroanei Franței. Asasinat de un călugăr dominican. 3. H. IV, rege al Navarrei, ca H. III (din 1572), și al Franței (1589-1610), întemeietor al ramurii de Bourbon a dinastiei Capetingilor. Pentru a obține tronul a luptat împotriva Ligii Catolice, dar a fost nevoit să revină la catolicism (1593). Victorios asupra Spaniei, a restabilit, prin Tratatul de la Vervins (1598), pacea, iar prin Edictul de la Nantes (1598) a pus capăt războaielor religioase, asigurând hughenoților libertatea cultului. Ajutat de hughenoți (ducele de Sully) și de catolici (Pierre Jeannin), a consolidat absolutismul monarhic și a dezvoltat industria, comerțul și agricultura. În 1604, a început colonizarea franceză a Canadei. Asasinat de un catolic fanatic.

HENRIC, numele a opt regi ai Angliei.H. I (1100-1135), fiul lui William I Cuceritorul. A ocupat tronul cu sprijinul baronilor englezi, cărora le-a acordat, pentru prima dată, o „Cartă a libertăților”. Urmărind consolidarea puterii regale, a intrat în conflict cu Anselm, arhiepiscop de Canterbury, iar apoi cu papa în problema dreptului de învestitură. H. II (1154-1189), întemeietorul dinastiei Plantagenet. A stăpânit întinse teritorii și în Franța (Normandia, Anjou, Poitou, Aquitania ș.a.). Prin reformele sale administrative, militare și judecătorești a întărit puterea centrală. A încercat, prin Constituțiile de la Clanderon (1164), să subordoneze jurisdicția ecleziastică autorității regale, ceea ce a stârnit nemulțumirea clerului; însuși arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket, a căzut victimă acestui conflict (1170). În vremea sa, a început ocuparea Irlandei. H. III (1216-1272). În timpul domniei sale, impozitele, abuzurile, dependența de Papalitate etc. au provocat o ascuțire a luptei politice, care a condus la război civil (1263-1267), având drept principal rezultat instituirea practicii convocării Parlamentului în Anglia (1265). H. IV (1399-1413), întemeietor al dinastiei Lancaster. Proclamat rege în urma detronării lui Richard II. În timpul domniei sale au fost extinse drepturile Parlamentului. H. V (1413-1422). Fiul lui H. IV. Reluând ostilitățile în Războiul de 100 de Ani, a înfrânt armata franceză la Azincourt (1415). În urma Tratatului de la Troyes (1420), a obținut regența și moștenirea tronului Franței (prin căsătoria cu Caterina de Franța). H. VI (1422-1461 și 1470-1471). Fiul lui H. V. A pierdut toate posesiunile engleze din Franța (cu excepția Calais-ului). Dominația seniorilor feudali și fiscalitatea excesivă și au provocat mari nemulțumiri sociale, care au culminat cu răscoala condusă de John Cade (1450). În timpul domniei sale, a izbucnit și Războiul Celor Două Roze (1455-1485). A fost detronat, închis și ucis. H. VII (1485-1509), întemeietor al dinastiei Tudor. A pus capăt Războiului Celor Două Roze. Restaurând autoritatea regală, a creat bazele regimului monarhiei absolute din Anglia și a asigurat țării o lungă perioadă de prosperitate. H. VIII (1509-1547). A continuat politica de întărire a absolutismului, slujind, într-o anumită măsură, interesele burgheziei și a agravat situația țăranilor prin introducerea „legilor sângeroase” (1530 și 1536). S-a aflat în conflict cu Papalitatea și s-a separat de Biserica catolică, devenind șef al Bisericii anglicane (1534). A unit Țara Galilor la Anglia (1534-1536) și s-a proclamat rege al Islandei (1541). A secularizat averile mănăstirești (1536, 1539).

HIROHITO (1901-1989), împărat al Japoniei (1926-1989); regent (din 1921). Până la adoptarea Constituției din 1947, puterea sa a fost absolută (o dată cu instaurarea regimului parlamentar a fost nevoit să renunțe la prerogativele divine, rămânând însă un simbol al unității statale). În 1945, după bombardamentul atomic asupra orașului Nagasaki, a făcut presiuni asupra cabinetului de război pentru a pune capăt ostilităților.

HONDURAS 1. Republica ~ (República de Honduras), stat în America Centrală istmică, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (M. Caraibilor) și Pacific; 112,1 mii km²; 5,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: spaniola; uzuale: dialectele amerindiene. Religia: creștină (catolici 90%, protestanți etc.). Cap.: Tegucigalpa. Orașe pr.: San Pedro Sula, El Progreso, Choluteca, Danlí, La Ceiba. Este împărțit în 18 departamente. Una dintre cele mai muntoase țări din lume (peste 80% din supr.; alt. max. în vf. Cerro Las Minas, 2.849 m), dar unica din America Centrală fără vulcani activi. Depresiunea centrală străbătută de valea râului Ulua și înguste câmpii litorale. Climă tropical umedă cu precipitații bogate pe coasta caraibiană (peste 2.000 mm anual), modificată de alt. Rețeaua hidrografică bogată, cu râuri scurte și lacuri. Păduri tropicale (35% din terit.) cu esențe prețioase (cedru, mahon) și savană. Resurse min. variate, dar insuficient valorificate (min. auro-argentifere, zinc, plumb, sare, petrol). Economie bazată pe agricultură (60% din populația activă, c. 25% din PNB și 2/3 din exporturi). Terenurile arabile reprezintă 15,8% din terit. țării. Se cultivă porumb (1/3 din supr. cultivată), manioc, sorg, orez, batate, fasole, legume, tutun, trestie de zahăr (2,9 mil. t, 1993); plantații de citrice, mango, Persea americana (fructul avocado), ananas, bananieri (931 mii t, 1993), arbori de cafea, cacao, palmieri de cocos. Creșterea bovinelor pentru carne (2,3 mil. capete, 1993) și a porcinelor (0,6 mil. capete). Industria (15% din populația activă și 17% din PNB) produce bunuri de consum (produse textile și alim., încălț., țigarete, zahăr, bere, lactate), cherestea, ciment, produse petroliere. C. f.: 1,27 mii km. Căi rutiere: 18.629 km (inclusiv autostrada panamericană). Turism dezvoltat: capitala, apoi vestigiile maya de la Copán (al doilea mare oraș al mayașilor), orașul San Pedro Sula, minele maya de la Travesia, lacul Yojoa – sporturi nautice, plajele de la Islas de la Bahía (G. Honduras) și Trujilo (M. Caraibilor). Moneda: 1 lempira = 100 centavos. Export: cafea (40%), banane, lemn, carne, minereuri. Import: mașini și echipament de transport, combustibili, produse manufacturate de bază și chimice etc. În nov. 1998, H. a fost afectat de uraganul Mitch, care a provocat numeroase victime omenești și grave pagube materiale. – Istoric. H. a fost locuit în epoca precolumbiană de triburi amerindiene (lencas, paya, pipila), nordul și vestul terit. aparținând strălucitei civilizații maya. Descoperită în 1502 de Cristofor Columb, care i-a dat actuala denumire, H. a fost cucerit (din 1524), ca urmare a expedițiilor conduse de conchistadorii Cristobal de Olid, Hernán Cortez și Pedro de Alvarado. În 1537 are loc revolta indienilor conduși de Lempira; asasinat în 1538, el va deveni erou național, numele său fiind dat monedei honduriene. În 1539 este inclus în Căpitănia Generală Guatemala. Populația H. va crește numeric după descoperirea zăcămintelor de aur și argint de la Comayagua (1578). În 1579 a fost fundat orașul Tegucigalpa, viitoarea capitală a țării. În sec. 17-18, pe terit. H., cu ajutorul indienilor mosquito, au pătruns englezii. La 15 sept. 1821, s-a declarat independent, dar, între 1822 și 1823, a fost anexat Imperiului Mexican, iar, între 1823 și 1838, a făcut parte din Federația Provinciilor Unite ale Americii Centrale (alături de El Salvador, Guatemala, Nicaragua, Costa Rica) care se destramă în 1838, cele cinci state devenind independente. Ca și majoritatea statelor Americii Centrale, H. a cunoscut, până la mijlocul sec. 20, o pronunțată instabilitate politică, soldată cu numeroase lovituri de stat, dictaturi, revolte sociale și armate. Exemplu tipic de „republică bananieră”, controlată de o oligarhie ale cărei interese sunt legate de marile companii nord-americane „United Fruit” și „Standard Fruit”. Instabilitatea politică internă a determinat intervenția S.U.A., care a ocupat H. (1911-1933), fără a reuși să instaureze un regim democratic. Numeroase litigii privind frontierele opun H. țărilor învecinate Nicaragua și El Salvador (războiul declanșat cu acesta în 1969, în urma unei partide de fotbal a fost aplanat sub patronajul Organizației Statelor Americane – O.S.A. – Prin Tratatul de pace încheiat în 1980). Fragilitatea democrației este accentuată de imixtiunea armatei în treburile politice (260 revolte armate în 160 de ani de la proclamarea independenței). Datorită poziției strategice, H. a fost folosit de S.U.A. în încercarea de a pune capăt războaielor din Nicaragua și El Salvador. Ultimii ani sunt dominați de eforturile guvernamentale de a introduce în țară un regim democratic. Republică prezidențială potrivit Constituției din 1982, puterea legislativă este exercitată de un Parlament unicameral, Adunarea Națională, iar cea executivă, de președinte, ales pe patru ani.

HONORIUS, numele a patru papi și al unui antipapă. Mai importanți: H. II (Lambert Scannabecchi) (1124-1130). A negociat, în numele papei Calixt II, Concordatul de la Worms (1122) care punea capăt luptei pentru învestitură, și a confirmat Ordinul Templierilor; H. III (Cencio Savelli) (1216-1227). Considerat un mare administrator, a întărit rolul Papalității. I-a înfrânt pe albigenzi. A confirmat ordinele Dominicanilor, Franciscanilor și Carmeliților.

IAȘI 1. Municipiu în NE României, situat în lunca și pe terasele râului Bahlui, reșed. jud. cu același nume; 349.544 loc. (1998). Nod de comunicații. Aeroport. Important centru industrial, cu numeroase întreprinderi, care produc: energie electrică și termică, țevi sudate, laminate de diferite profile, utilaj greu, mașini și utilaje agricole, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr., aparate radio, mase plastice, fibre sintetice, fire de bumbac, tricotaje, țesături de bumbac, in și cânepă, mătase artificială, conf., mobilă, medicamente, preparate din carne și lapte, conserve de legume și fructe, ulei, alcool etc. Centrul unei importante zone pomiviticole. Ape minerale sulfuroase, iodurate, clorurate, bromurate sodice, bicarbonatate (în cartierul Nicolina), indicate în tratarea afecțiunilor reumatice, ginecologice, dermatologice etc. Centru cultural-artistic, științific și de învățământ cu vechi tradiții. Aici a luat naștere, în 1640, Academia Vasiliană, școală superioară de limbă greacă și slavonă, întemeiată de Vasile Lupu la mănăstirea Trei Ierarhi, iar în sec. 19 s-au înființat mai multe instituții culturale: Societatea de Medici și Naturaliști (1834), Academia Mihăileană (1835), Conservatorul Filarmonic-Dramatic (1836), Universitatea (1860). În aceeași perioadă au început să apară la I. reviste și ziare de mare însemnătate: „Albina românească” (1829), „Dacia literară” (1840), „Propășirea” (1844), „România literară” (1855), „Convorbiri literare” (1867), „Contemporanul” (1881), „Viața românească” (1906) ș.a. În I. azi există numeroase instituții de învățământ superior (politehnic, agronomic, medico-farmaceutic, de informatică, conservator), o filială a Academiei Române, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” (întemeiat în 1840), Teatrul de Operă și Balet (1956), o orchestră simfonică (Filarmonica „Moldova”), Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie a municipiului Iași, Muzeul de Științe Naturale, Muzeul Teatrului, biblioteci, edituri, stații de radio-emisie publice (postul „Moldova” emite din 2 nov. 1941) și particulare, șase posturi locale de televiziune, Grădina publică „Copou” (1834) etc. Valoroase monumente de arhitectură, obiective arheologice și istorice: Curtea Domnească (1434), pe locul căreia s-a ridicat în anii 1906-1921 Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii, construit în stil neogotic după planurile arhitectului I.D. Berindei; biserica Sf. Nicolae-Domnesc, ctitorie a lui Ștefan cel Mare din 1491-1492 (cu adăugiri din sec. 16); biserica Înălțarea Domnului a Mănăstirii Galata, ctitorie din 1579 a lui Petru Șchiopul, terminată în 1584; complexul Mănăstirii Golia, cu biserica Înălțarea Domnului, rezidită în 1650-1653 de Vasile Lupu; biserica Trei Ierarhi, ctitorie a lui Vasile Lupu, construită între 1635 și 1639 și refăcută după planurile lui Lecomte de Noüy (cu paramentul sculptat în întregime). Aici se află mormintele lui Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza; biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1668-1672); biserica Frumoasa, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1818-1819), în stil neoclasic; Catedrala Mitropoliei, cu hramul Întâmpinarea Domnului, construită în etape (1833-1839 și 1881-1886), cu picturi interioare de Gh. Tattarescu (1887). Aici se află moaștele Sfintei Parascheva, aduse de Vasile Lupu, în 1641, de la Constantinopol și depuse inițial în biserica Trei Ierarhi. Arhitectura civilă este reprezentată prin: Casa Dosoftei (1677), palatul D. Sturdza (sec. 19), palatul Cantacuzino-Pașcanu (sec. 17, cu modificări din sec. 19), casa Alecu Balș (sec. 19) etc. Numeroase case memoriale: bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul Țicău, casele în care au locuit Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Vasile Alecsandri, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Emil Racoviță ș.a. Săpăturile arheologice au identificat pe terit. I. o suprapunere de culturi materiale din neolitic (cultura Cucuteni) și perioada dacică (sec. 3). Prima mențiune documentară a orașului datează din perioada 1387-1392, dar existența sa este anterioară întemeierii Moldovei. Punct de vamă, reședință a Curții Domnești, important centru meșteșugăresc și comercial (sec. 16-17). Capitală a Moldovei începând din a doua jumătate a sec. 16 până în 1862. La 29 dec. 1791/9 ian. 1792, la I. a fost semnat un tratat de pace ce punea capăt Războiului ruso-turc, izbucnit în 1787, și care prevedea revenirea Principatelor Române sub suzeranitatea Porții Otomane, iar Rusia primea Oceakovul și terit. dintre Bug și Nistru, devenind astfel, pentru prima oară, vecină cu Moldova, granița aflându-se pe Nistru. La I. s-a desfășurat mișcarea revoluționară din mart. 1848, iar în perioada luptei pentru unirea Principatelor (1859), orașul a fost un puternic centru al mișcării unioniste. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 și 1918, în I. s-a aflat sediul guvernului român. – Iași-Chișinău, operațiune strategică (aug. 1944), desfășurată la aripa de sud a frontului sovieto-german, în partea de est a României, pe un front de 634 km, și executată de fronturile 1 și 2 ucrainene, comandate de generalii R.I. Malinovski și F.I. Tolbuhin, soldată cu ruperea frontului și înaintarea trupelor sovietice până în apropierea aliniamentului fortificat Focșani-Nămoloasa. 2. Județ în NE României, în partea central-estică a Moldovei, în zona bazinelor mijlocii ale râurilor Prut și Siret, la granița cu Rep. Moldova; 5.476 km² (2,30% din supr. țării); 826.307 loc. (1998), din care 51% în mediul urban; densitatea: 150,9 loc./km². Reșed.: municipiul Iași. Orașe: Hârlău, Pașcani (municipiu), Târgu Frumos. Relief deluros cu aspect de podiș înalt (Pod. Moldovei), fragmentat, cu înălțimi ce depășesc 500 m, străbătut de văi largi. Climă temperat-continentală cu ierni aspre și veri călduroase; precipitații medii (550-650 mm/an); vânturi predominante dinspre N și NE. Rețeaua hidrografică majoră aparține sectoarelor Prutului (care colectează majoritatea afl. de pe terit. jud. I. prin intermediul Jijiei) și Siretului. Resurse naturale: roci de constr. (calcare și gresii exploatate la Pietrăria, Șcheia, Ipatele ș.a., argile la Ciurea, Vlădiceni). Izv. minerale cu ape bicarbonatate, sulfatate, magneziene la Strunga și ape sulfuroase, cloruro-sodice, iodurate, cu proprietăți radioactive și caracter artezian la Nicolina. Pr. ramuri cu ponderi mari în realizarea prod. globale ind. a jud, sunt: ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor, producătoare de mașini și unelte agricole, utilaj greu, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr. (Iași), material rulant feroviar (Iași, Pașcani), apoi ind. chimică, în cadrul căreia se produc mase plastice, fibre sintetice, antibiotice (Iași), ind. textilă, metalurgică (țevi de oțel, benzi de oțel, laminate) etc. În cadrul altor întreprinderi ind. se mai produc: aparate de radio, țesături de bumbac, in și cânepă, confecții, tricotaje, mobilă curbată, articole din piele și blană, articole de sticlă și porțelan, cărămidă și țiglă, produse alim etc. În 1996, din totalul supr. agricole (275.881 ha), 248.664 ha reveneau terenurilor arabile, 105.465 ha pășunilor și fânețelor naturale, 12.678 ha viilor și pepinierelor viticole și 9.074 ha livezilor și pepinierelor pomicole. În același an, pe terenurile arabile se cultivau: porumb (117.107 ha), grâu și secară (25.345 ha), plante de nutreț (38.969 ha), plante oleaginoase (11.703 ha), sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, soia, cartofi ș.a. Legumicultură în luncile râurilor. Pomicultură (bazinele Aroneanu, Cotnari, Strunga, Bivolari, Iași); viticultură (Cotnari, Iași, Bucium). Creșterea animalelor (1997): 126.000 capete bovine, 235.000 capete porcine, 421.000 capete ovine; avicultură (2.842.000 capete); apicultură (21.000 familii albine). C. f. (1996): 289 km (132 km electrificate); drumuri: 3.337 km (415 km modernizate). În 1996, în jud. I. existau 511 școli generale, 36 licee, 23 școli profesionale, 481 grădinițe pentru copii, o universitate și cinci instituții de învățământ superior cu un total de 49 de facultăți și 38.774 studenți (1996/1997), trei teatre (dramatic, de operă și balet, de păpuși), o filarmonică („Moldova”), șase case de cultură, 606 biblioteci, cu 8,4 mil. volume, 13 cinematografe, numeroase muzee, formații artistice de amatori, grupuri folclorice etc. La I. apar revistele „Convorbiri literare” și „Cronica” și mai multe ziare. Numeroase obiective turistice de prim rang în municipiul Iași și în Hârlău; rezervația paleontologică de pe Dealul Repedea, palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa, stațiunea balneoclimaterică Strunga etc. Indicativ auto: IS.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.

IORDANIA, Regatul Hașemit al Iordaniei (al-Mamlakah al-Urdunnῑyah al-Hashimῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Apropiat, cu o mică ieșire la Marea Roșie (G. ’Aqaba); 97,74 mii km²; 5,4 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (90% musulmani sunniți), creștină. Cap.: Ammān. Orașe pr.: Az-Zarqā’, Irbid, Aș-Șalt, ’Aqaba. Este împărțit în 8 guvernorate. Cea mai mare parte a țării este ocupată de spațiile aride ale unui vast podiș, dominat de culmi izolate, nu prea înalte (alt. max.: 1.734 m, vf. Jabal Ramm), separate prin depresiuni largi, cu văi seci și dune de nisip. În V se află depr. tectonică El Ghor, drenată de râul Iordan (265 km), aflată, în parte, sub nivelul Oc. Planetar, dominată de o reg. colinară, dens populată, și de M-ții Iudeii (alt. max. 1.004 m), lipsiți de vegetație forestieră. Climă subtropicală uscată (mediteraneană), cu ariditate excesivă (98% din terit. primește sub 200 mm/an precipitații). În V se află Marea Moartă (un lac cu salinitate ridicată, 260‰), din apele căreia se extrag importante cantități de săruri de sodiu și potasiu. Vegetație sărăcăcioasă (ierburi xerofite, pâlcuri de stejar și pin de Alep). Expl. de petrol, cupru (55 mil. t rezerve), fosfați (4,2 mil. t, 1994, al 3-lea exportator mondial), săruri de potasiu (1,5 mil. t, 1994), sare gemă, min. de fier și mangan. Ind. prelucrătoare, concentrată în zona Ammān-Az-Zarqā’-’Aqaba, produse energie electrică (5,1 miliarde kWh, 1994), oțel și laminate, acumulatori, produse petroliere, îngrășăminte chimice, detergenți, acizi, ciment (3,4 mil. t, 1993), țesături de bumbac și lână, piei brute și prelucrate, produse alim. (ulei de măsline, carne, lactate, țigarete, bere și băuturi alcoolice). Terenurile agricole ocupă 13,1% (arabil 4,2%) din supr. țării (irigații în zona El Ghor), pe care se cultivă cereale (grâu, orz, porumb, mei), cartofi, tutun, legume (tomate 550 mii t, 1994), fructe; plantații de măslini çitrice, viță de vie, curmali. 86% din supr. țării este neproductivă (deșert). Se cresc ovine și caprine (2,6 mil. capete, 1994), păsări etc. C. f.: 619 km. Căi rutiere: 6,9 mii km. Turism (3,1 mil. turiști străini, 1993). Principalele obiective: malul estic al Iordanului, cu Jerash (vechea Gesara), unul dintre cele mai bine păstrate orașe antice din lume, Ammān, Madaba (biserică din timpul lui Iustinian), Petra (sec. 8 î. Hr.-13 d. Hr.), ’Aqaba (port fondat de regele Solomon, turism subacvatic). Moneda: 1 dinar iordanian = 1.000 fils. Export: fosfați, săruri de potasiu, citrice, ciment, îngrășăminte chimice, ulei de măsline, piei, legume, etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produse alim. (carne tăiată), bunuri de larg consum etc. – Istoric. Istoria antică a I. este strâns legată de istoria biblică. Locuit de triburi semitice și arabe, teritoriul I. a fost succesiv ocupat de asirieni, babilonieni, greci, de imperiile Roman (106 d. Hr.) și Bizantin (395), de califatul arab (636, în urma bătăliei de la Yarmuk), care impune islamul ca nouă religie, și, parțial, de cruciați (Regatul Latin de Ierusalim, 1118-1187). Terit. I. a fost cucerit în 1187 de Saladin, el rămânând în stăpânirea sultanilor mameluci din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a lui Selim I, DIN 1516-1517, terit. I. a fost cucerit și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la primul război mondial. În urma revoltei arabilor împotriva Imp. Otoman, sprijinită de englezi, după primul război mondial teritoriul I. trece în regim de mandat, încredințat de Societatea Națiunilor, spre administrare, Marii Britanii (1920). Cu sprijin britanic se constituie (1921) emiratul numit Transiordania, condus de Abdullah ibn Hussein din familia Hașemiților, beneficiind de o largă autonomie, supravegheată însă de Legiunea arabă, creată în 1928 și condusă de Glubb-pașa (generalul britanic Sir John Bagot Glubb). Sigură de fidelitatea emirului Abdullah, Marea Britanie renunță la mandat (22 mart. 1946) și Transiordania este proclamată regat independent (25 mai 1946). În urma primului război arabo-israelian (1948-1949), regatul Transiordaniei ocupă partea de E a Palestinei (Cisiordania) și vechiul Ierusalim. În 1950, Transiordania ia denumirea de Regatul hașemit al Iordaniei. În 1956, regele Hussein II (din 1952) a denunțat tratatul anglo-iordanian (1948) și l-a expulzat pe Glubb-pașa. Participantă la războiul iaraelo-arab din 1967, I. a pierdut vechiul Ierusalim și Cisiordania. În sept. 1970, în urma încercării gherilelor palestiniene de a răsturna guvernul, s-a trecut la reprimarea sângeroasă a acestora (c. 3.000 de victime) și la expulzarea lor de pe terit. I. În iul. 1988, regele Hussein a renunțat la responsabilitățile sale asupra Cisiordaniei și a recunoscut suveranitatea Organizației pentru Eliberarea Palestinei pe care o recunoscuse în 1974 ca reprezentant legitim al palestinienilor) asupra acestui teritoriu. În conflictul irakiano-iranian (1980-1988), I. a sprijinit Iraqul. Dependentă de livrările de petrol irakian, I. a avut o atitudine critică față de operațiunea militară împotriva Iraqului, condusă de S.U.A. (1991), fapt ce a provocat o oarecare izolare a țării în cadrul lumii arabe. La 25 iun. 1994, regele Hussein și primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin, au semnat la Washington o declarație prin care se punea capăt stării de război dintre cele două țări, care dura din 1948, urmată de un tratat de pace (26 oct.). Poziția constructivă a I. în conflictul israelo-arab, a atras ameliorarea raporturilor cu S.U.A., deteriorate în timpul Războiului din Golf. În ian. 1999, regele Hussein l-a desemnat succesor pe fiul său Abdullah, care a devenit rege în 8 febr. 1999. Monarhie constituțională, ereditară, conform Constituției din 1952. Activitatea legislativă este exercitată de rege și de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă, de un guvern desemnat de rege.

ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km²; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sub 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (ținta cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

IRLANDA (EIRE) 1. Republica ~ (Poblacht na h-Éireann/Irish Republic), stat în Europa de Vest, cuprinzând cea mai mare parte a insulei cu același nume din Arh. Britanic; 70,3 mii km²; 3,6 mil loc. (1996). Limbi oficiale: irlandeza și engleza. Religia creștină: (catolici 93%, anglicani 2,8%, presbiterieni), mozaică ș.a. Cap.: Dublin (Baile Atha Cliath). Orașe pr.: Cork = Corcaigh, Limerick = Luimneach, Galway = Ghailimh, Kingston = Dun Laoghaire etc. Este împărțit în 27 de comitate (counties), grupate în 4 provincii (provinces). Relieful cuprinde o câmpie centrală joasă (sub 100 m alt.), acoperită de mlaștini, lacuri, turbării și pășuni, drenată de fl. Shannon și înconjurată de coline și munți vechi fragmentați (Macgillicuddy’s Reeks, cu vf. Carrantuohill, 1.041 m alt. max.), puternic modelați de eroziunea glaciară. Climă temperat-oceanică blândă, datorită apelor calde ale curentului Golfstrom, cu precipitații mai bogate pe coasta atlantică (c. 2.000 mm/an). Pădurile acoperă doar 4,6% din terit. țării. Economie dezvoltată, cu o puternică ind. prelucrătoare, în cadrul căreia lucrează c. 25% din populația activă, care realizează peste 1/3 din PNB și are ponderea cea mai importantă la export. Expl. de turbă (3,3 mil. t, 1993), cărbune, gaze naturale, plumb (53,7 mii t, 1994), zinc (194,5 mii t, 1994), cupru, argint, mercur, pirite, gips. Ind. este concentrată în zonele Dublin, Cork și Shannon și produce energie electrică (13,4 miliarde kWh, 1993), oțel, aluminiu, montaj de automobile, nave, derivate petroliere, echipament electronic și electrotehnic, mașini agricole și textile, ciment, îngrășăminte chimice, cauciuc, mase plastice, fire și fibre sintetice, produse farmaceutice, textile (in, lână, bumbac) și alim. (zahăr, bere, țigarete, lactate, conserve de pește). Terenurile arabile ocupă 13,8% din supr. țării pe care se cultivă orz (0,9 mii t, 1994), ovăz, grâu, cânepă, plante furajere, cartofi (589 mii t), sfeclă de zahăr (1,4 mil. t), legume (tomate, ceapă), fructe. Agricultura (c. 10% din populația activă și peste 10% din PNB) este axată pe prod. animalieră (aproape 90% din totalul prod. agricole) favorizată de pășunile și fânețele naturale (66,7% din supr. țării). Se cresc bovine (7,1 mil. capete, 1995), ovine (8,4 mil. capete), porcine (1,5 mil. capete), caprine, cabaline. Producție ridicată de carne (700 mii t), unt (137,9 mii t), lapte (5,4 mil. t), brânzeturi, lână. Pescuit: 260,6 mii t (1994). C. f.: 2.814 km (1994). Căi rutiere: 92,8 mii km. Flota comercială: 187,1 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 Irish Pound (lira) = 100 pence. Turism dezvoltat: 3,7 mil. turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala și împrejurimile (stațiunile Howth, Malahide, Dun Laoghaire etc.), Riviera irlandeză de pe coasta de sud (Tramore, Sinsale, Youghal, Bantry etc.), golful Galway, valea Avoca, lacurile Killarney din SV ins., castele (Ross Castle de pe ins. Ross), orașul Donegal din NV ins. Balanța comercială este excedentară. Export: mașini, utilaje și echipament industrial, produse chimice și alim. (carne, lactate, bere, țigarete), medicamente, textile și conf. etc. Import: utilaj ind. și mijloace de transport, bunuri de larg consum, combustibili, produse chimice și agricole etc. – Istoric. Locuită de o populație care a dezvoltat o civilizație megalitică, originară din zona Mării Mediteraneene, insula a fost invadată (sec. 4 î. Hr.) de celți (gaeli), populație venită din Britannia și Galia care a cucerit întreaga insulă (inclusiv sudul, locuit de eirainni, de la care provine actualul nume Eire – Irlanda). Organizați în triburi sau clanuri (inițial cinci, apoi șapte), sub conducerea unor regi locali, acestea au conferit insulei, prin religie și cultură, o personalitate aparte. Creștinat în sec. 5. În sec. 8-9 invadat deseori de vikingi, care au fundat aici primele orașe (Dublin, 841). În 1171, regele Henric II proclamă suveranitatea statului englez asupra I. Intensificarea colonizării I. și disputele religioase dintre protestanți și catolici au provocat numeroase răscoale (culminând cu cea izbucnită în 1641, reprimată de Cromwell în 1649-1652). Reforma religioasă din 1534 a accentuat conflictul dintre anglicanii protestanți și catolici. În sec. 17, stabilirea coloniștilor protestanți (c. 100.000 de scoțieni și englezi) în NE are ca rezultat ruperea unității insulei, împărțită acum între Ulster (cu o populație majoritar protestantă), bază a stăpânirii engleze, și restul terit., rămas catolic. În 1801, prin aplicarea „Actului de uniune”, I. a fost alipită Angliei, formând Regatul Unit al Marii Britanii și I. Condițiile grele de viață au provocat în sec. 19 o masivă emigrare în S.U.A., ceea ce a dus practic la o înjumătățire a populației. În condițiile intensificării luptei pentru autonomie („Home Rule”) și apoi pentru independență, în I. au loc răscoala din 1867, organizată de feniani, și răscoala de la Dublin (1916), organizată de membrii de stânga a Partidului Sinn Fein (creat în 1905), ambele înfrânte. Ca rezultat al creșterii mișcării de eliberare națională și al războiului de partizani dus de irlandezi împotriva englezilor, Adunarea de la Dublin a proclamat independența I. (21 ian. 1919), ceea ce a provocat un nou conflict între trupele islandeze și cele engleze, încheiat cu Acordul anglo-irlandez de la Londra (6 dec. 1921), potrivit căruia cea mai mare parte a insulei a obținut statut de dominion sub denumirea de „Statul Liber Irlanda”, partea de NE a I. (Ulster) rămânând în componența Marii Britanii. Eamon de Valera se impune drept conducător al luptei de emancipare națională (devenind fondatorul Partidului Fianna Fáil). La 29 dec. 1937, I. se proclamă stat independent și adoptă denumirea gaelică de „Eire”; la 21 dec. 1948 devine republică suverană, retrăgându-se din Commonwealth (18 par. 1949) și promovând o politică externă de neutralitate în timpul celui de-al doilea război mondial. La 10 apr. 1998, se încheie un acord de pace, care pune capăt conflictului dintre protestanți și catolici. Guvernele Marii Britanii și Irlandei își afirmă dorința de a renunța la forță și acte de terorism în rezolvarea disputelor politice dintre cele două state. Însă unele facțiuni din I.R.A. nu au recunoscut acordul, continuând să desfășoare acte de violență. Republică parlamentară, conform Constituției din 29 dec. 1937. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat (Senat Éireann) și Camera Reprezentanților (Dail Éireann), iar cea executivă de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. Cea mai vestică ins. a Arh. Britanic, limitată de Marea Irlandei (la E), Oc. Atlantic (la V) și separată de Anglia prin North Channel și Canalul St. George; 84,4 mii km²; 5,11 mil. loc. (1988). Mici masive muntoase domină o câmpie mlăștinoasă centrală, drenată de fl. Shannon. Țărmuri crestate cu estuare și golfuri. Munții sunt vechi, erodați. Alt. max.: 1.041 m (vf. Carrantuohill). Pășuni naturale întinse. Climă temperat-oceanică, cu amplitudini termice reduse. Orașe pr.: Dublin, Belfast, Cork, Londonderry. Cea mai mare parte a ins. este ocupată de Rep. Irlanda, iar în NE se află Irlanda de Nord (Marea Britanie). 3. Marea Irlandei, mare a Oc. Atlantic, între ins. Irlanda și Anglia, care comunică cu oceanul prin North Channel și Canalul St. George; 47 mii km². Ad. max.: 197 m. Maree max.: 8,4 m. Ins. pr.: Man, Anglesey. Pr. porturi: Liverpool, Blackpool (Marea Britanie), Dublin (Irlanda). Țărmuri foarte fragmentate. Pescuit intens.

IRLANDA DE NORD (ULSTER [álstə], NORTHERN IRELAND [nó:ðən áiələnd]), terit. în NE ins. Irlanda, parte componentă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (din 1921); 14,1 mii km²; 1,6 mil. loc. (1991). Orașe pr.: Belfast, Londonderry, Newtownabbey. Constr. navale, aeronautice, de utilaj textil și echipament de calcul. În agricultură predomină creșterea animalelor pentru carne și lapte. Se cultivă ovăz, cartofi, in și plante furajere. După 1968 s-a declanșat o gravă criză social-politică între comunitățile religioase catolică și protestantă; în 1972-1973, guvernul britanic a suspendat guvernarea locală. Ca răspuns, atentatele I.R.A. s-au înmulțit făcând numeroase victime și provocând mari pagube materiale. În urma apelurilor conjugate de Marea Britanie și Irlanda (dec. 1993), care propuneau aripii politice (Sinn Fein) a I.R.A. să participe la negocieri cu condiția încetării atacurilor teroriste, acestea s-au diminuat, dar au fost reluate în preajma alegerilor legislative din 1997 din Marea Britanie. La 10 apr. 1998, a fost încheiat un acord de pace (sub patronaj american), care a pus capăt conflictului ce dura de 30 de ani între protestanți și catolici. Acordul a fost încheiat între guvernele Marii Britanii și Irlandei și a partidelor politice din Irlanda de Nord. Unele facțiuni din I.R.A. nu recunosc acest acord, desfășurând în continuare activități teroriste.

ÎMPĂRȚEÁLĂ (< împărți) s. f. Împărțire a unor bunuri între mai multe persoane. 2. (Dr.) Operație prin care se pune capăt unei stări de devălmășie, coproprietate sau indiviziune, prin determinarea sau atribuirea, în natură sau în bani, a părții ce i se cuvine fiecăreia dintre persoanele ale căror bunuri se aflau în această stare.

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

KENYA, Republica ~ (Jamhuri ya Kenya, Republic of Kenya) 1. Stat în partea de E a Africii ecuatoriale, cu ieșire la Oc. Indian; 582.65 mii km²; 30,5 mil. loc. (1995). Limbi oficiale: swahili și engleza. Religia: creștină (protestanți, catolici) c 80%, islamică ș.a. Cap.: Nairobi. Orașe pr.: Mombasa, Garissa, Kisumu, Nakuru. Este împărțit în opt provincii. Relief predominat de podiș, mai înalt în V, dominând L. Victoria care coboară spre E, trecând într-o îngustă câmpie litorală de-a lungul Oc. Indian. Podișurile din V sunt străbătute de la N la S de Rift Valley, cu numeroase lacuri (Victoria, cel mai mare din Africa, Turkana, Nakuru) și jalonate de masive muntoase vulcanice (Aberdare, Mount K., 5.199 m alt. max. din țară și a doua din Africa). Climat tropical cu variații determinate de altitudine sau de vecinătatea oceanului Vegetație predominantă de savană; pădurea ecuatorială ocupă supr. restrânse. Faună bogată, ocrotită în numeroase parcuri naționale. Expl. de aur, argint, cupru, plumb, magnetit, magnezit, fluorit, diatomit, grafit, azbest și sare. Economia este centrată pe agricultură, care concentrează peste 70% din populația activă și asigură 30% din PNB și 70% din valoarea exporturilor. Pe 4% din supr. țării (terenuri arabile) se cultivă porumb (2,9 mil. t, 1994), sorg și mei (1/3 din supr. cultivată), grâu, orz, orez, floarea-soarelui, ricin, cartofi și batate, manioc, susan, tutun, legume. Există plantații de ceai (209 mii t, 1994, locul 4 pe glob și locul 2 pe glob la prod./loc.), arbori de cafea (74 mii t, 1994), bumbac, nuci de cocos, mahon, trestie de zahăr, ananas, citrice, mango, banane, sisal (34 mii t, 1994, locul 3 pe glob), piretru (c. 80% din necesarul mondial). Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (11), ovine (5,5), caprine (7,4), cămile (0,8), porcine, cabaline. Pescuit; vânătoare. Ind. prelucrătoare (c. 15% din populația ocupată), produce (1994): energie electrică (3,2 miliarde kWh), derivate petroliere, televizoare (4,19 mil., 1990), sodă calcinată, îngrășăminte chimice, ciment (1,5 mil. t), cherestea, hârtie, fire și țesături din bumbac și lână, produse alim. (lapte și produse lactate, zahăr, carne, bere, țigarete, miere – 19 mii t, 1992). K. dispune de una dintre cele mai dezvoltate rețele de transport din Africa. C. f.: 2,6 mii km. Căi rutiere: 55 mii km. Turism dezvoltat: 680 mii turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala, țărmul Oc. Indian, orașul Mombasa, Mount Kenya și Aberdare Range, L. Victoria, parcurile naționale Nairobi, Tsavo, Aberdare, Nakuru și rezervațiile de vânătoare (safari) Rift Valley, cu lacurile Naivasha, Nakuru, Turkana, Victoria. Moneda: 1 Kenya shilling = 100 cents. Export: cafea și ceai (peste 40% din exporturi), fructe, produse petroliere, ciment, sisal, carne, bumbac, aur. Import: combustibili, mașini și echipament de transport, produse chimice și agro-alimentare, produse manufacturate de bază. – Istoric. Terit K. a fost locuit din timpuri străvechi. Importante descoperiri de hominizi de acum 2-3 mil. ani au fost făcute aici, în reg. Rift Valley, de o echipă de arheologi condusă de prof. L.S. Leakey. În sec. 1 d. Hr. regiunea de coastă este amintită, sub denumirea de Azania, de Pliniu cel Bătrân, care menționează aici existența comercianților arabi și indieni. Expansiunea islamului, care începe în sec. 7, e marcată de înființarea comptoarelor comerciale de la Lamu, Mombasa și Malindi, care au dezvoltat importante relații comerciale cu populația autohtonă. Vizitat de Vasco de Gama în 1498, devine în sec. 16-18 obiectul luptei dintre arabi și portughezi, așezările ocupate de portughezi fiind abandonate sub presiunea Sultanatului de Oman și Zanzibar, care, în 1729, încheie ocuparea întregii regiuni de coastă. În 1890, după o îndelungată luptă între Marea Britanie și Germania, K. a trecut sub control britanic, devenind, din 1895, posesiune a Coroanei, iar din 1920, colonie. În condițiile accentuării nemulțumirilor populației, administrația colonială a permis apariția unor organizații naționaliste. În 1952 a izbucnit revolta anticolonială a organizației „Mau-Mau”, violent reprimată și în urma căreia a fost instaurată starea excepțională (până în 1960). În vara anului 1960, autoritățile coloniale au autorizat apariția partidelor politice (Uniunea Națională Africană din Kenya – K.A.N.U., condusă de J. Kenyatta și Uniunea Democratică Africană din Kenya – K.A.D.U., condusă de R. Ngala). Ca urmare a intensificării mișcării naționale, britanicii acordă K. autonomia internă (1961) și apoi independența (1963) cu statut de dominion în cadrul Commonwealth-ului. În 12 dec. 1964, devine republică, iar. J. Kenyatta, primul președinte al țării (1964-1978), asigurând stabilitatea politică a țării. Moartea președintelui declanșează noi tulburări etnice, soldate cu venirea la putere a lui Daniel arap Moi. Deteriorarea vieții politice prin asasinarea opozanților politici, intensificarea mișcărilor interetnice și creșterea corupției atrag nemulțumirile opiniei publice, care impune reintroducerea pluripartidismului, punând capăt monopolului exercitat de K.A.N.U. (1991). În fața unei opoziții dezbinate, președintele Moi câștigă (1993) un nou mandat și introduce o serie de măsuri în scopul democratizării vieții politice și al creșterii nivelului de trai. Republică prezidențială potrivit Constituției din 12 dec. 1963. Activitatea legislativă este exercitată de președinte de Adunarea Națională, iar cea executivă, de președinte și de un guvern numit și condus de președinte. 2. Vulcan stins, al doilea vârf ca înălțime din Africa (după Kibo), situat la E de Marele Galben Est African, în statul cu același nume la S de Ecuator. Alt.: 5.199 m. Până la 1.200 m acoperit de păduri umede ecuatoriale, între 2.000 și 3.000 plantații de cafea, banane, de la 3.000 până la 4.500 m păduri umede montane și pajiști alpine; la peste 4.800 m, zăpezi perene și ghețari (c. 15 cu lungimi până la 1,5 km). Face parte din Parcul Național Mount K. (716 km², înființat în 1949).

RASTATT (RASTADT) [ráʃtat], oraș în SV Germaniei (Baden-Württemberg), în C. Renană, pe dr. Rinului, la 30 km SV de Karlsruhe; 46,2 mii loc. (2002). Constr. de mașini și de instrumente de precizie; produse textile; fabrici de mobilă, bere și hârtie. Monumente (castel baroc din sec. 17-18). Turism. Menționat documentar în 1207. Aici s-a încheiat, la 6 mart. și 7 sept. 1714, tratatele de pace care, împreună cu cu cel de la Utrech (1713), puneau capăt Războiului pentru Succesiune la Tronul Spaniei (1701-1714); prin acestea împăratul german Carol VI a recunoscut dinastia Bourbonilor în Spania, iar Habsburgii au primit actualul teritoriu al Belgiei și posesiunile franceze și spaniole din Italia.

RIGA 1. Golf al M. Baltice, mărginit de Letonia și Estonia; 19 mii km². Lungime: 160 km; lățime max.: 97 km; ad. max.: 54 m. Salinitate: 3,5-6‰. Închis parțial de ins. Saaremaa la NNV. Comunică cu M. Baltică prin str. Irbeni. În el se varsă Daugava (Dvina de Vest). Îngheață din dec. până în apr. 2. Capitala Letoniei, situată pe ambele maluri ale fl. Daugava (Dvina de Vest), la 15 km de vărsarea acestuia în G. Riga; 747,1 mii loc. (2002). Port fluvio-maritim. Aeroport. Nod feroviar și rutier. Șantier naval. Ind. constr. de mașini, chimică, a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, textilă, a confecțiilor, celulozei și hârtiei, sticlăriei și alim. Academie de Științe (1919); Universitate (1919), Institut Politehnic, Institut de Medicină; Conservator, opt teatre. Muzeu etnografic în aer liber. Stațiune balneară. Centru turistic. Monumente: catedrală (c. 1215, restaurată în ec. 16 și 19), cu o orgă renumită instalată în 1883; Fortăreață (1201); Castel al cavalerilor teutoni (sec. 14-16); biserica Petri (1211, reconstruită în sec. 14, renovată în sec. 17); catedrala Sfinții Petru și Pavel (sec. 18), în stil neoclasic; Turnul Pulberăriei (sec. 16, azi muzeu). Centru istoric al orașului a fost inclus (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. Așezare anterioară sec. 13, a devenit în 1201 domeniul lui Albert I de Buxhoevden, episcopul Livoniei, iar în 1253 centru episcopal și apoi arhiepiscopal. În 1282 a aderat la Liga hanseatică, afirmându-se ca important centru comercial. În perioada 1237-1561 a fost dominat de Cavalerii teutoni; declarat oraș liber în 1561. Stăpânit de poloni (din 1561), apoi de suedezi (din 1621), care i-au garantat autoguvernarea; ocupat de Rusia, în 1710, în timpul Războiului Nordului. Populația orașului a fost convertită la luteranism în sec. 16. Capitala Letoniei independente (1918-1940), apoi a R.S.S. Letone (1940-1990) din cadrul U.R.S.S. și a Letoniei independente (din 1991). Tratatul de la R. încheiat în 1921 între Polonia și Rusia Sovietică, pune capăt Războiului ruso-polon (1919-1920).

RIJSWIJK (Ryswick), localit. în S Olandei, suburbie a orașului Haga; 47,4 mii loc. (2004). La 20 sept. 1697 la R. a fost semnat un tratat între Franța și Țările de Jos, Anglia și Spania, iar la 30 oct. cu Imp. Habsburgic care punea capăt războiului cu Liga de la Augsburg. Franța restituie Spaniei orașele ocupate prin Pacea de la Nijmegen și primea V ins. Hispaniola. Ea recunoștea pe Wilhelm de Orania ca rege al Angliei. Provinciile Unite obțineau avantaje comerciale în porturile franțuzești, iar Lorena era restituită ducelui Leopold.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

capăt n. 1. margine, sfârșit: un capăt poeziei și pustiului să pun EM.; 2. fig. rezultat, scop: a scoate la capăt, a-și ajunge ținta, a reuși; a pune capăt, a sfârși; 3. început: a începe din capăt; 4. Mold. osie: să-i rup vreun capăt dela car CR. [Abstras din pl. capete. V. căpătâiu].

desnodământ n. modul de a desnoda, de a pune capăt unei intrigi, unei acțiuni dramatice.

sfîrșít n., pl. urĭ. Capăt, fine, punct orĭ moment final: sfîrșitu pămîntuluĭ, al lumiĭ, al liniiĭ, al lupteĭ, al zileĭ. A pune sfîrșit, a pune capăt, a curma (de ex., o suferință). Moarte: ĭ-a sosit sfîrșitu. Sfîrșeală (Rar): niște sfîrșiturĭ îmĭ vin (Pan). În sfirșit, în fine, la urma urmelor: în sfîrșit, după atîta muncă, am ajuns. Pe sfîrșite, aproape de sfîrșit: baniĭ îs pe sfîrșite. – Vechĭ și pop. și fîrș-.

deciziv a. 1. care decide, care pune capăt: bătălie decizivă; 2. îndrăzneț: spirit deciziv.

închide v. 1. a coprinde într’un spațiu dat: l’a închis într’o cetate; 2. a astupa ceea ce e deschis: a închide ușa; 3. a opri trecerea: a închide un drum; 4. fig. a pune capăt: a închide o discuție; 5. a se cicatriza (de o rană). [Lat. INCLUDERE].

luptă f. 1. exercițiu de cercare a puterilor: luptă dreaptă; 2. bătălie: pacea puse capăt luptei sângeroase; 3. fig. discuțiune, ceartă: luptă electorală. [Lat. LUCTA].

Constanța f. oraș în Germania, în marele ducat de Baden; pe lacul cu acelaș nume: 32.000 loc. Aci se făcu conciliul care condamnă pe Huss și puse capăt marei schisme occidentale (1414).

regulà v. 1. a supune unor regule: a-și regula vieața; 2. a pune în ordine: a-și regula hârtiile; 3. a hotărî dinainte: a regula ordinea unei ceremonii; 4. a pune capăt: a regula abuzuri, un diferend; 5. a face să umble regulat: a regula o mașină, o pendulă; 6. a plăti un cont; 7. fig. fam. a pune la locul său, a da pedeapsa meritată: îl voiu regula eu.

Henric m. numele mai multor regi ai Angliei: HENRIC I (Beauclerc), fiu lui Guilom Cuceritorul (1100-1135); HENRIC II (Plantagenet), puse să se asasineze pe arhiepiscopul Toma Becket (1154-1189); HENRIC IV (de Lancaster), deposeda pe vărul său Ricard II (1399- 1413); HENRIC VII (Tudor), puse capăt răsboiului celor Două Roze (1485-1509); HENRIC VIII, se luptă cu Francisc I și consumă marea schismă a Angliei (1509-1547).

Lisandru m. general spartan care puse capăt răsboiului peloponeziac (405 a. Cr.).

Ruyswick n. sat în Olanda, lângă Haga, cu 2800 loc. Aci se încheia tractatul ce puse capăt răsboiului Ligei din Augsburg (1697).

Sardica f. numele roman al orașului Sofia, Aci se strânse în 344 un Conciliu pentru a pune capăt schismei ariene.

Scipione m. familie patriciană din Roma, ai cării membrii principali fură: SCIPIONE- AFKICANUL, puse capăt răsboiului II Punic prin învingerea lui Anibal la Zama (202 a. Cr.); SCIPIONE AZIATICUL, învingătorul lui Antioh la Magnezia (139) ȘI SCIPIONE EMILIANUL, distruse Cartaginea (146 a. Cr.).

Tractat n. Tractatele cele mai importante pentru istoria Românilor au fost: TRACTATUL LUI MIRCEA CU MAHOMED I (1411): Muntenia își conserva autonomia, Turcilor nu le era permis a se așeza în țară și primiau în schimb plata unui peșcheș de 3000 lei turcești; TRACTATUL LUI BOGDAN CU SELIM I (1511): condițiuni identice, dar peșcheșul era de 4000 de galbeni turcești, 20 șoimi și 40 iepe de pravilă; TRACTATUL DIN CARLOWITZ, între Austria și Turcia (1699): Austria căpăta toată Ungaria, Banatul și Ardealul; TRACTATUL DELA PRUT, între Rusia și Turcia (1711): Rusia pierdea mai multe teritorii; TRACTATUL DIN PASSAROWITZ, între Austria și Turcia (1718): Austria căpătă Banatul, Oltenia și o parte a Serbiei; TRACTATUL DIN BELGRAD, între Austria și Turcia (1639): Oltenia se înapoiă Valahiei; TRACTATUL DIN KIUCIUK-KAINARGI, între Rusia și Turcia (1774): el puse capăt dominațiunii ruse asupra Principatelor; TRACTATUL DIN ȘIȘTOV, între Austria și Turcia (1791): statu-quo-ante; TRACTATUL IAȘI, între Rusia și Turcia (1792): Nistrul formând hotarul între cele două imperii; TRACTATUL DIN BUCUREȘTI, între Rusia și Turcia (1812): Rusia capătă Basarabia; TRACTATUL DIN ADRIANOPOLE, între Rusia și Turcia (1829): Principatele recădeau sub dependența Rusiei; TRACTATUL DIN PARIS, între Rusia, Anglia, Franța, Turcia și Sardinia (1856): se înapoia României Sudul Basarabiei și Rusia renunța la protectoratul asupra Principatelor rămase excluziv sub suzeranitatea Porții; TRACTATUL DIN BERLIN, între Rusia și Turcia (1878): recunoașterea independenței noului regat al României și reluarea Sudului Basarabiei de către Ruși în schimbul Dobrogei; TRACTATUL DIN BUCUREȘTI, 10 August 1913, între Bulgari și celelalte popoare balcanice: Români, Sârbi, Greci (v. aceste nume). V. Convențiune.

Utrecht n. oraș în Olanda, pe Rin: 140.000 loc. Tractat încheiat de o parte între Franța și Spania, iar de alta între Anglia, Portugalia, Savoia, Prusia și Olanda, care puse capăt răsboiului de succesiune în Spania (1713).

Viena f. oraș frumos, cap. fostului imperiu austriac, pe malul drept al Dunării: 2.035.000 loc. Universitate dela 1365. Numeroase și bogate biblioteci, edificii frumoase. Industrie foarte activă. Aci se semnară mai multe tractate: primul puse capăt răsboiului de succesiune din Polonia (1738), al doilea fu semnat în urma Congresului ținut la Viena de puterile aliate (1814-1815) și regulă starea Europei după căderea lui Napoleon I (Vienez).

Westfalia f. Provincie a Prusiei renane, între Rin și Wezer; 4.488.000 loc. Cap. Münster. Aci fură semnate în 1648 tractatele care puseră capăt Răsboiului de 30 de ani.

CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit¹, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Niciun capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).

SFÂRȘI, sfârșesc, vb. IV. 1. Tranz. A duce la capăt un lucru, o activitate; a termina, a isprăvi; a pune capăt la ceva, a încheia, a înceta. ◊ Loc. adv. Pe sfârșite = aproape gata, pe terminate. ◊ Expr. (Intranz.) A sfârși cu ceva = a nu se mai ocupa cu ceva, a nu mai vorbi de ceva. A sfârși cu cineva = a rupe relațiile cu cineva, a se supăra pe cineva. ♦ A termina de vorbit, a nu mai avea nimic de spus; a încheia cele spuse. ◊ (Reg.) A înfăptui, a realiza. ♦ A consemna^[1] până la sfârșit; a epuiza. 2. Refl. și intranz. A ajunge la capăt, a lua sfârșit, a se termina. ♦ (Despre obiecte) A se termina cu... ♦ Intranz. (Despre oameni) A ajunge într-un anume fel, într-o anumită situație; (urmat de un infinitiv precedat de prep. „prin”) a ajunge să... Ei sfârșeau prin a se convinge. 3. Refl. A-și pierde viața, a se prăpădi, a muri. ◊ Tranz. A omorî. 4. Refl. A avea o senzație de sfârșeală, de leșin; a fi istovit, sleit de puteri. – Din sl. sŭvŭršiti.

STINGE, sting, vb. III. 1. Tranz. A face să nu mai ardă, a opri din ardere focul sau obiectele care ard. ◊ Expr. (Absol.) Bea de stinge = e foarte bețiv. ♦ Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde; a se distruge, a se trece, a se consuma prin ardere. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) potoli; a (se) liniști, a (se) astâmpăra. ♦ Refl. Fig. A slăbi, a deveni lipsit de puteri, a se slei, a se topi. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A sărăci cu totul, a se ruina. 2. Tranz. și refl. A face să nu mai lumineze, să nu mai radieze etc. sau a înceta să lumineze, să radieze. ♦ Refl. (Despre aștri; adesea fig.) A-și pierde lumina și strălucirea, a se întuneca; (rar; despre culori) a deveni palid, șters. ♦ Tranz. Fig. A întuneca ochii, vederea; a orbi. ♦ Refl. A se voala, a nu se mai vedea (bine, clar). 3. Refl. și tranz. A slăbi în intensitate; a se auzi sau a face să se audă tot mai puțin sau deloc. 4. Refl. A înceta din viață; a muri. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. ♦ A dispărea fără a lăsa urmași. ♦ Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. 5. Tranz. A șterge de pe fața pământului; a distruge, a nimici. 6. Tranz. A pune capăt unei obligații, unei acțiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse (lăsând în continuare preparatul la foc). ♦ (Chim.) A amesteca două substanțe al căror contact produce o efervescență, cu dezvoltare de căldură, care încetează când soluția devine saturată. ◊ Expr. A stinge var = a turna apă peste piatra-de-var arsă, pentru ca, în urma reacției chimice produse, să se obțină var pentru construcții. – Lat. stinguere.

DEPARTAJA, departajez, vb. I. Tranz. A pune capăt unui balotaj, a arbitra între două opinii. ♦ Refl. (Despre doi adversari) A se distanța în punctaj. – Din fr. départager.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți din acesta. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă. ♦ Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rumpe vb. III] – Lat. rumpĕre.

LICHIDA, lichidez, vb. I. Tranz. 1. A termina, a pune capăt unei acțiuni, unui fapt, unei activități etc. 2. Spec. A îndeplini toate formele necesare pentru încetarea unei situații juridice sau financiare. ♦ A plăti (o datorie). 3. (Arg.) A omorî; a asasina. – Din fr. liquider.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândită la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse utilizări, roca naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dintâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se obosi zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să pună capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = cea mai veche și cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii, care a durat circa un milion de ani și în care principala materie primă pentru confecționarea uneltelor, a ustensilelor și a armelor a fost piatra (I 1). 3. (Urmat de determinări care arată felul, utilizarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră de moară. ◊ Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă, folosită la confecționarea formelor de tipar litografice. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dură folosită în trecut la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității care marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și folosit de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. ◊ (Bot.; în compusul) Piatră-linte = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din zona alpină (Astragalus australis). 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). 5. (Min.; în compusul) Piatra-lunii = varietate de feldspat cu reflexe albăstrui folosită ca piatră semiprețioasă. – Lat. petra.

MEDIA¹, mediez, vb. I. Tranz. A mijloci o înțelegere între două sau mai multe părți adverse, a face demersuri oficiale pentru a preveni sau pentru a pune capăt ostilităților dintre două sau mai multe state; a face un act de mediație. [Pr.: -di-a] – Din lat. mediare.

APĂSĂTOR, -OARE, apăsători, -oare, adj. 1. Copleșitor; greu de suportat, chinuitor. În fața frumosului... singurătatea devine apăsătoare. M. I. CARAGIALE, C. 36. ◊ Aspru, sever. Începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. 2. Care oprimă, împilează; asupritor. Revoluția din februarie 1917 a pus capăt tiraniei apăsătoare a țarilor.

ASERVIRE, aserviri, s. f. Acțiunea de a aservi și rezultatul ei; supunere, subjugare, robire. Eliberarea țării noastre de către armata sovietică a creat condițiile pentru a se pune capăt o dată pentru totdeauna aservirii țării noastie de către trusturile străine. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 237, 2/4.

ATICĂ, atice, s. f. Partea superioară a unui edificiu, constînd de obicei din pilaștri sau formînd o balustradă, menită să mascheze acoperișul. (Atestat în forma atic) [Constantin cel Mare] văzu arcul lui Troian stînd fără căpăta... puse îndată de-i ciopli pentru piedestaluri niște grosolane figuri de victorii... iar pe ambele fețe ale aticului așternu lungi dedicațiuni. ODOBESCU, S. III 73. – Variantă: (învechit) atic s. n.

BATOJIT, -Ă, batojiți, -te, adj. (Mold.) Fără putere, stors, istovit (de bătrînețe). Unchiule... ești bătrîn, ostenit, batojit, ai podagră; prin urmare trebuie numaidecît să pui capăt holteiei. ALECSANDRI, T. 807.

GATA adj. invar. 1. (Despre lucruri concrete și abstracte) Făcut de tot, pregătit astfel încît să poată fi întrebuințat; isprăvit, terminat. În fundul sufletului lui însă sta gata hotărîrea. SADOVEANU, O. I 481. Masa fiind gata, s-au apucat să cineze. CARAGIALE, O. III 80. Mărita-m-aș și eu, biata, Rufele de pat nu-s gata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. ◊ (Adverbial) Fiecare nouă generație, pășind în viață, găsește gata pregătite forțele de producție și relațiile de producție create de generațiile anterioare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 89. Glicherie se și întoarse iute cu migdale și cu alune stricate gata. HOGAȘ, DR. 283. (Cu valoare de predicat) Deodată, cînd a ajuns locomotiva în fața ei, s-a repezit și gata. C. PETRESCU, C. V. 36. ♦ Pregătit pentru a..., pe punctul de a... [Recruții] stăteau gata să ia drumul Galațului. BUJOR, S. 39. Luceafăru-i gata s-apuie. COȘBUC, P. II 7. ◊ Haine (de) gata = (în opoziție cu de comandă) haine confecționate, care se pot cumpăra într-un magazin. Bani gata v. ban. ◊ Loc. adv. (Pe) de-a gata = pe nemuncite, din munca altuia. Așteaptă să le vie toate de-a gata. REBREANU, R. I. 191. Doar cu gîndul le gîndește Și de-a gata toate-i vin. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A da gata = a) (cu privire la acțiuni exprimate sau subînțelese) a isprăvi, a lichida, a pune capăt. De mult dăduseși gata biblioteca mică a vărului tău. PAS, Z. I 297. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297. La vîrsta de 11 ani, un copil... a dat gata gramatica cu etimologia, sintaxa și cu toate chichițele ei. VLAHUȚĂ, la TDRG; b) (cu privire la persoane) a chinui, a distruge, a prăpădi; fig. a ului, a zăpăci. Mîndră, galben puișor, Mă dai gata cu-al tău dor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 96. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a veni (sau a sosi) la ceva făcut de altul și de care tu numai profiți, fără a fi depus nici o muncă. ♦ Care a luat ființă, care a căpătat existență. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I 167. Cînd se deșteptă... văzu ziua gata. ȘEZ. V 20. Urîtul din ce-i făcut? – Din omul care-i tăcut; Pune-o buză peste alta, Și iată, urîtu-i gata! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjecție) Ajunge! destul! Nu mai turna! Gata! 2. (Despre ființe sau despre lucruri văzute în acțiune) Care a făcut toate pregătirile (pentru ceva), care a ajuns în situația de a putea face ceva; pregătit. Aștepta gata la ușă. CARAGIALE, O. III 66. Cînd avem să pornim? – Și acuma, moș Nichifor, dacă ești gata. – Gata, jupîne. CREANGĂ, P. 113. De vreți să vi le povestesc... eu sînt gata. ALECSANDRI, T. I 95. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «de») Toți să fim gata de jertfă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 103. Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul. ISPIRESCU, L. 4. Și să fim gata de fugă. ALECSANDRI, T. I 460. ♦ (Urmat de un conjunctiv, de un infinitiv sau de un supin) Dispus să..., în stare să... Din clipa aceea se simți alt om... gata să înfrunte toată lumea. REBREANU, I. 92. Eu, iată, sînt gata a-mi da viața pentru tine. ISPIRESCU, L. 12. ◊ Expr. Gata pentru muncă și apărarea patriei = titlu al unui complex sportiv de masă (G.M.A.). 3. (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv, introdus uneori prin prep. «de») Cît p-aci să..., aproape să..., pe punctul, pe cale de a... Era gata să cadă pe brînci. DUMITRIU, N. 152. Becurile se balansau, clipind, gata să se stingă. C. PETRESCU, C. V. 137. Cînd era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea: Stăi, Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 5. ◊ (Întărit prin repetare) Cînd ai trecut, după vreo douăzeci de ani... erai gata-gata să nu o mai cunoști. PAS, Z. I 12.

GĂTI, gătesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A se îmbrăca (frumos), a se împodobi, a se dichisi. Și doamnele grăbit au prins Să se gătească dinadins Ca niciodat’. COȘBUC, P. II 54. A doua zi seara, mă gătii cum putui mai bine, și la ceasurile 9 fără ceva mă aflam la Sărindar. CARAGIALE, O. II 10. Ți-a mai cumpărat o oglindă... La care să te gătești ca mireasă. TEODORESCU, P. P. 164. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana) Pe pruncul ei, Ileana îl gătise și mai ceva: avea o cămășuică înflorită în cusătură de mărgele, o pălăriuță cu pană strălucitoare de rățoi. CAMILAR, TEM. 319. Pe Ileana și-o gătea Cu peteală de mireasă. ALECSANDRI, P. P. 28. ♦ (Rar, complementul indică o podoabă) A potrivi. Spune la badea... Să-și gătească peana bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 40. 2. Refl. (De obicei urmat de un conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de») A se pregăti, a face preparative, a fi gata de... Mama Paraschiva se gătea să plece și ea. BUJOR, S. 65. Tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Ce vifor se gătește! NEGRUZZI, S. I 58. Tufani, paltini, ghindari, se îngroziră foarte: «Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte». ALEXANDRESCU, P. 131. ◊ Tranz. Intră și gătește măriei-sale feredeul. SADOVEANU, D. P. 73. Pasărea-și gătește cuibul, floarea, mîndrele-i colori, Cîmpul, via sa verdeață. ALECSANDRI, O. 180. Am gătit caiete, condeie nouă. NEGRUZZI, S. I 7. 3. Tranz. (Cu privire la mîncări) A prepara, a pregăti. Într-una din zile ea își găti bucate singură. ISPIRESCU, L. 22. Gătitu-le-ați ceva bob fiert, găluște... și vărzare? CREANGĂ, A. 10. 4. Tranz. (Regional, cu privire la materiale, provizii) A sfîrși, a epuiza, a isprăvi. Dacă tu-i avea noroc să nu gătesc demîncatul și apa, nu te voi mînca. EMINESCU, L. P. 196. ◊ Refl. Pădurea nu se mai gătește. ȘEZ. I 5. (Și în forma găta) La casa de om sărac S-a gătat făina-n sac Și n-avem să-ți dăm colac. GOGA, C. P. 28. ♦ (Cu privire la acțiuni) A duce pînă la capăt, a pune capăt. Au gătit ei de vorbit. SBIERA, P. 71. Șede moș Nichifor așa pe gînduri, pînă-și gătește de băut luleaua. CREANGĂ, P. 132. 5. Tranz. (Mold., cu privire la persoane) A pune capăt vieții, a ucide. El șopti...: mă rog, lasă-mă la părete, că de-a veni să-mi mai deie un ciomag, mă gătește. ȘEZ. I 266. ◊ (Întărit prin «de zile») Pînă acu era s-o gătească de zile. SBIERA, P. 136. ♦ A zăpăci (pe cineva), a ului, a veni de hac, a da gata. Ștrașnică femeie... m-a fript la inimă, m-a gătit! SADOVEANU, O. I 467. Aceea însă în care te întrece prietenul meu și cu care te-a gătit, este danțul. NEGRUZZI, S. I 64. – Variantă: (Transilv.) găta, gat (DEȘLIU, G. 26, RETEGANUL, P. III 9), vb. I.

RUBICON, mic râu în Italia, care forma, la sfârșitul republicii romane, granița dintre Italia propriu-zisă și Galia Cisalpină. Spre a preveni eventualele lovituri de stat militare, Senatul a declarat inamic public pe cel care va trece cu armata peste râu în Italia. Pornind din Galia Cisalpină împotriva Senatului, Cezar a trecut R. cu o parte a armatei sale în ian. 49 î. Hr., îndreptându-se asupra Romei, fapt care marchează începutul războiului civil, care a pus capăt regimului republican de la Roma. Cu acest prilej, el ar fi rostit memorabilele cuvinte: Alea jacta est! (Zarurile au fost aruncate); devenite proverbiale, aceste cuvinte exprimă simbolic luarea unor hotărâri irevocabile, decise după îndelungi ezitări.

CAPĂT, capete, s. n. (Înlocuiește adesea pe «cap») Extremitate a unui obiect; parte extremă (în special finală) a unei perioade de timp; punct final, mai rar inițial, al unei situații, împrejurări, stări; margine, limită, sfîrșit. Acuma se vedea la capătul dorințelor sale! SBIERA, P. 97. Fă-te tu cerșitor Ia capătul ist de pod, și eu la celalalt și să vezi cum are să ne deie amîndouă carboavele de pomană bietul om! CREANGĂ, P. 298. Casa din capătul uliței era galbănă, cu ferești poleite de lună, cu perdele albe. EMINESCU, N. 63. Pe la capătul anului 1593... BĂLCESCU, O. II 41. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit, îndelungat, întins. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective. CAMILAR, TEM. 127. Bătrînul dascăl... într-un calcul fără capăt, tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr’de capăt, Cînd a serii raze reții Asfințind din ceruri scapăt. EMINESCU, O. I 66. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început; (în legătură cu verbul «a scrie») cu alineat nou. În capăt = a) exact, deplin, în cap. Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, [moartea] iar pornește la dumnezeu, să primească porunci. CREANGĂ, P. 313. Eu mă duc să gătesc banii. Cinci mii în capăt? ALECSANDRI, T. 257; b) (rar) În frunte, în cap. Mîndra masă e întinsă... Iar în capăt cine șade? ALECSANDRI, P. P. 206. Din capăt = de la început. Spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit. CREANGĂ, P. 45. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; consecvent. Rupse plicul și, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. BART, E. 21. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru) = a face să înceteze, a termina. De-acum logodnei punem capăt, Curînd începem nuntă mare. BENIUC, V. 103. A da de capăt = a ajunge la sfîrșitul unui lucru, a duce la bun sfîrșit. Locul însuși era o poveste lungă și-ncurcată... căreia nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsați de somn. EMINESCU, N. 67. A scoate (sau a duce) ceva la (sau în) capăt (bun) = a termina ceva cu succes, a izbuti. Seceratul a fost dus la bun capăt de femei. STANCU, D. 215. De mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la capăt. bun. ISPIRESCU, L. 22. Asta-i o treabă foarte grea, și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși bine dintr-o situație, dintr-o încurcătură, a face față unor greutăți, a ieși la socoteală. Cu lemnele o s-o scoatem noi la capăt iarna asta. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege, a avea trai bun cu cineva. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de» ) Fragment mărunt, rămășiță. Capăt de luminare. ▭ Ian trece-mi, camarade, și mie capătul [de țigară]. CAMILAR, N. I 11. ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pină-ntr-un capăt de ață. 3. Extremitate a unor obiecte de uz gospodăresc (osia carului, brațele ferăstrăului, sulul războiului de țesut etc.). Taie un sulhari de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum trebuie, pune roata la loc. CREANGĂ, P. 135.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.