BĂLĂCĂREALĂ, bălăcăreli, s. f. (Fam.) Ceartă cu proferare de injurii, scandal.

bălăcăreálă s.f. (fam.) Ceartă cu proferare de injurii; scandal. Vin alegerile generale, începe marea bălăcăreală (DIN.). • pl. -eli. /bălăcări + -eală.

*execrațiúne f. (lat. ex-secrátio, -ónis). Sentiment de groază, de scîrbă extremă. Persoană saŭ lucru care inspiră acest sentiment: Nerone a fost execrațiunea neamuluĭ omenesc. Imprecațiune, blestem: a profera miĭ de execrațiunĭ. – Și -áție.

extremist, ~ă [At: SCRIBAN, D / Pl: ~iști, ~e / E: fr extrémiste] 1-2 smf, a (Persoană) care susține, proferează idei extreme (23). 3-4 smf, a (Adept) al extremismului. 5 a (D. idei, concepții, atitudini etc.) Care aparține extremismului. 6 a (D. idei, concepții, atitudini etc.) Specific extremismului. 7 a (D. idei, concepții, atitudini etc.) Care provine de la extremism. 8 a (D. idei, concepții, atitudini etc.) Care se referă la extremism.

FULMINA vb. I. intr. (fig.) a profera amenințări. II. tr. a vorbi vehement. (< fr. fulminer)

înjurare sf [At: NEGRUZZI, S. I, 211 / Pl: ~rări / E: înjura] 1 Proferare a unor cuvinte injurioase Si: înjurat¹ (1). 2 (Rar) Ofensă verbală Si: înjurat¹ (2).

MUSTRA¹ vb. I. 1. R e f l. i m p e r s. (Prin Olt.) A se spune, a se bănui. Cf. GRAIUL, I, 20. Să mustrează c-ar fi venit di pestă munte, de la Jina. ib. 2. T r a n z. A-și arăta (prin cuvinte) nemulțumirea față de atitudinea sau faptele cuiva; a dojeni, a certa. V. dezaproba, imputa, reproșa, probozi. O mustra și o preobrîziia pentru pâgînătatea ei. VARLAAM, C. 254. Și pre boiari . . . i-au fost mustrănd vezirul în divan (a. 1657). BUL. COM. IST. II, 221, cf. ST. LEX. 149^v/3. Și-i va mustra de ocară, Pentru caria-l supărară. DOSOFTEI, PS. 14/7. Atunce Adam Sineavschii hatmanul i-au mustrat pe gheneralii moschicești. NECULCE, L. 208. Au ieșit împreună și Ahamen, foarte mustrînd pre Teaghen pentru obrăznicie. AETHIOPICA, 33^r/22, cf. 8^r/5. Ce i-au zis, cum l-au mustrat, Nu știu (a. 1777). GCR II, 116/13. Și de-m[i] va cădea din limbă cît de mică minciună, voi, cei ce sînteți de față aici, mustrați-mă la arătare. MOLNAR, RET. 97/7. Începu a-i mustra, pentru ce au făcut aceasta. ȘINCAI, ap. GCR II, 206/5. Cîți vor fi înțelepți și cu dreaptă socoteală a minții nu mă vor mustra (a. 1826). GCR II, 253/31. Dăstul este pă unul numai să-l mustrezi, că ceilalți să vîră pîn fundurile su' paturilor. GOLESCU, în PR. DRAM. 62. Tatăl său la aceasta nu-i da ascultare, ce dimpotrivă îl mustra. DRĂGHICI, R. 5/12. Să mă mustri ai dreptate, Căci am învins nenvățat. PANN, E. II, 119/12. Îl țineau nemișcat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernală și mustrîndu-l. NEGRUZZI, S. I, 165. Nu mă mustra, stăpîne, . . . Căci m-am luptat eu tare Cu inima-mi aprinsă; dar nu am izbutit, BOLINTiNEANU, O. 201. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra cu lacrimile în ochi. CREANGĂ, P. 89. Mamă-sa . . . a mustrat-o cu asprime. CARAGIALE, O. IV, 135. Alții poate că ar fi deschis gura să-l mustre pe Iordache. GALACTION, O. 285. O mustra, că o găsește în fiecare an mai slabă și mai lipsită de vlagă. C. PETRESCU, A. 399. Mustră, ca de obicei, pe monahul Pafnutie, pentru vreo oală nespălată. STĂNOIU, C. I. 73. De ce-ai plecat ? îl mustră Otilia. CĂLINESCU, O. I, 88. Am mustrat-o că fumează. SADOVEANU, O. XIV, 304. N-am de gînd să mă las mustrat de nimeni. STANCU, R. A. IV, 69. Cînd eram la mama fată, Orice vream făceam îndată, Iar dacă m-am măritai, Bărbățelul m-a mustrat. ALECSANDRI, P. P. 332. Mult mă mustră măicuța, Să las seara ulița. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29. Mult mă mustră preotul Să-i spun eu ibovnicul. DOINE, 40. Bate-o maico, ș-o muștrează Ș-o-ntreabă un'e-nserează. DENSUSIANU, Ț. H. 169. Mă mustrează stâpîna, Că nu-mi place slănina. ANT. LIT. POP. I, 199. ◊ Fi g . D[oa]mne, nu cu mîniia ta să mă mustri, nici cu urgia ta să mă cerți. BIBLIA (1688), 383²/12. Fuge cardinalul ! . . . Împrejurul lui Vîjîie și-l mustră boarea vîntului. ALECSANDRI, POEZII, 246. Ulciorul mi-a vorbit, Vrînd, se vede, să mă mustre. COȘBUC, P. I, 319, cf. II, 268. Rău mă mustră murmurul fîntinii de argint. BENIUC, C. P. 36. ◊ E x p r. A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conștiința, inima) = a-și face reproșuri, a avea remușcări. Vai mie, ce folosesc laudele a toatei lumi, cînd inima noastră ne mustră și clevetirea cugetului ne înboldeaște. BELDIMAN, N. P. I, 159/5. Nu te mustră cugetul că ești necredincios femeii d-tale ? ALECSANDRI, T. 313. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau. ODOBESCU, S. III, 45. De două săptămâni mă mustră mereu conștiința. AGÎRBICEANU, A. 258. Nu mai pot rămîne aici. M -ar mustra conștiința toată viața. DEMETRIUS, C. 64. Vai, săracu bădița, Mult îl mustră inima Că nu m-a putut lua. PODARIU, FL. 35. ◊ (Complementul indică un animal sau un obiect personificat) Cînd țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisa cu cleștele. CREANGĂ, A. 35. Cînd văzu baba iapa, începu . . . a o mustra că de ce nu s-a ascuns bine. ȘEZ. VII, 11. ◊ R e f l . r e c i p r. Busuioc de sub părete, Mult se mustră două fete, Frunză verde de bujor, Se mustră pentr-un ficior. F (1885), 91. Pe din sus de cea grădină, Merge-o tînără copilă Cu drăguțul ei de mînă, De mînă ținîndu-se, Din gură. mustrîndu-se. ȘEZ. II, 212. După masă cine-mi șede ? Șede Mircea cu Codrea. Numa ei de să mustra. ȚIPLEA, P. P. 33, cf. MAT. DIALECT, I, 81. ♦ R e f l. A-și imputa singur (fără cuvinte) faptele săvîrșite, comportarea, atitudinea. Să și mustrează și să dojănește cel curat mai mult și mai vîrtos în greșeli și să ține în bărbăție, în deșteptare și în înviorare, mai mult și mai cu seamă decît cel îngălat. PISCUPESCU, O. 156/19. Au început a să mustra pe sineș. DRĂGHICI, R. 58/15. Se simțea crescut în casa Boarului și se mustra pentru greșelile ce le-a făcut. SLAVICI, N. I, 67. Se împiedică de treptele peronului și rîse . . . se mustră fără prea mare severitate. C. PETRESCU, C. V. 366. ♦ T r a n z. (Învechit; complementul indică atitudinea, faptele omului) A înfiera, a condamna. După aceaia [blestemele prorocului mincinos] le-au mustrat și basne le-au arătat cu sila cuvîntului și cu putearea scripturilor. BIBLIA (1688), [prefață] 7/11. Au mustrat de față împietrirea inimii împăratului Dioclitian și cu limba au rănit pre tiranul cel de obște al besearicii. MOLNAR, RET. 50/17. Gîndeai că, orbit de frumuseță și nuri N-oi cerceta nici mustra a tale prefăcături. CONACHI, P. 221. Mă-ngrozea durerea Că nici c-un semn, nici cu nimic Ea nu-mi mustra tăcerea. COȘBUC, P. II, 268. ♦ (Regional; în e x p r.) Mă mustră nevasta cu . . . = mă ceartă nevasta și mă bănuiește că o înșel cu . . . Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ R e f l. r e c i p r. (Prin Maram.) A se lua la întrecere, a-și disputa întîietatea. Cf. ȚIPLEA, P. P. 113. Da nu-i mîndră ca mîndrele, Da-i soră cu soarele, Șî grăia cu florile, Mustră-să cu zorile Pîn tăte grădinile. T. PAPAHAGI, M. 95, cf. 226. 3. T r a n z. (Învechit, rar) A profera. Lasă dară că asupra mea vă măriți și mustrați asupră-mi ocăr[i]. BIBLIA(1688), 371¹/16. ♦ I n t r a n z. (Prin sudul Transilv.; suspect) A striga. Cf. T. DINU, Ț. O. 33. Mustră copilu pă uliță. id. ib. 4. T r a n z. (Învechit) A insulta, a înjura, a ocărî. Cînd va grăi neștine cătră altul cuvinte de sudalmă și lui nu i-are fi fost gîndul să-l suduiască (să-l mustre MUNT.) . . . , să să cearte ca un suduitoriu. PRAV. 223. Pentru ceia ce clevetesc și suduiesc (mustră sau î n j u r ă MUNT.) pre domnul țărăi. ib. 244. ♦ (Prin exagerare) A amenința; a pedepsi. Mustrîndu-i cu seamne și minuni au întărit leagea. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6^v/22. Și-i ținea în chisoare, numai pentru să-i mustre și să-i dosădească (a. 1760). GCR II, 72/33. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat. HODOȘ, P. P. 46. 5. T r a n z. (Învechit) A înfrunta, a brava. Nu sînt de a se auzi turci cînd îl fac fricos, pe carii el adeseori cu sabia i-au mustrat. ȘINCAI, HR. II, 16/20. ◊ I n t r a n z. Eu cătră D[o]mnul voiu grăi și voiu mustra înaintea lui, de va vrea. BIBLIA (1688), 368²/20. – Prez. ind.: mustru și (popular) mnstrez. – Și: (regional) muștra vb. I. – Lat. monstrare.

mustra¹ [At: VARLAAM, C. 254 / V: (reg) mușt~ / Pzi: mustru și (pop) ~rez / E: ml monstrare] 1 vrim (Olt) A se spune. 2 vrim (Olt) A se bănui. 3 vt A-și arăta prin cuvinte nemulțumirea față de atitudinea sau faptele cuiva Si: a certa, a dojeni Vz a dezaproba, a imputa, a reproșa, (pop) a probozi. 4 vt (Îlv) A-l ~ (pe cineva) cugetul (sau conștiința, inima) A-și face reproșuri. 5 vr A-și imputa singur, fără cuvinte faptele săvârșite, comportarea, atitudinea. 6 vt (Înv; c. i. atitudinea, faptele omului) A condamna. 7 vt (Reg; înv; îe) Mă ~ră nevasta cu... Mă ceartă nevasta și mă bănuiește că o înșel cu... 8 vrr (Mar) A se lua la întrecere. 9 vt (Îvr) A profera. 10 vi (Trs; sst) A striga. 11 vt (Înv) A insulta. 12 vt (Înv) A amenința. 13 vt (Înv) A pedepsi. 14 vt (Înv) A înfrunta.

PORFIRIE gr. ∏ορφύριος < πορφύρα „purpură”. I. 1. Porfir; -a f. și t.; -ă (Mar; Ard); l -iu (Bîr I); -u (Br 85); -i b. mold. act. și -iu, act. 2. Scurtat, Porfie f. (Ard). 3. Porhira f. (Mar; Sd XXI); Porhiriĭa f. (P¹³); Porhiriĭ b. (Buc). II. Cu met.: 1. Profir vameș, 1644, mold. (RI VI 86); -a, -e, -ă, olt. (Cand); Profil, Cojocaru (D Buc). 2. Cu afer.: Firu, Fira, Firan, Firoiu, olt. (Cand) sau < Sanfir; 3. Prohir, Gav. (RI XXIII 181); -a și -oiu (Sc). 4. Profer, Ion (Buc). 5. + Prohor: Profor (Sur XXI). 6. Cf. Profa s. > Profeanu fam.

*prefér, a -á și (rar) a -í v. tr. (fr. préférer, lat. práe-fero, -férre. – El preferă, să prefere. Cp. cu confer, defer, ofer, profer și sufer). Îmĭ place maĭ mult, vreaŭ maĭ bine, admit maĭ de grabă, stimez maĭ mult: prefer limonada vinuluĭ (dativ) saŭ în locu vinuluĭ, trebuĭe să preferĭ banuluĭ onoarea, prefer să mor de cît) să trădez patria.

prilesti [At: PSALT. HUR. 9^v/4 / V: ~los~, (înv) prelăs~, prel~, prelis~, ~lăs~, ~lejti, (reg) ~lis~ / Pzi: ~tesc / E: slv прѣльстити] 1-2 vtr (Îrg) A (se) amăgi. 3 vt (Spc) A ademeni. 4 vr (Îvr; îf prilosti) A se degrada. 5 vt (Înv; îf prilăsti) A calomnia. 6 vt (Înv; îaf) A profera. 7-8 vtr (Reg; îf prilosti) A (se) schimonosi. 9 vr A se strâmba. 10 vr (Îvr; îf prelesti) A se strădui.

prilestit, ~ă a [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 30^v/11 / V: (îrg) prel~, ~los~, (înv) ~lăs~, ~lis~ / Pl: ~iți, ~e / E: prilesti] 1 (Înv) Amăgit. 2 (Spc) Ademenit. 3 (Îrg) Zăpăcit. 4 (Reg; d. copii; îf prelestit) Neastâmpărat. 5 (Reg; îf prelestit, prilistit) Pipernicit. 6 (Reg; d. oameni; îf prilostit) Care nu are noroc. 7 (Îvr) Degradat. 8 (Înv) Calomniat. 9 (Înv) Proferat. 10 (Reg) Schimonosit.

*profér, a -á v. tr. (fr. proférer, d. lat. pro-ferre. V. su-fer). Pronunț, rostesc, articulez: a profera insulte.

Profer v. Porfirie II 4.

profera (ind. prez. 3 sg. și pl. proferă)

PROFERA, proferez, vb. I. Tranz. A rosti, a pronunța (mai ales injurii, amenințări etc.). Îi oprise vitele, proferînd înjurături răcoritoare și patriarhale. CĂLINESCU, E. 22. Mulțimea asta care cu un minut înainte proferase strigătul de «moarte!» făcu gestul de iertare. ANGHEL-IOSIF, C. L. 40. Nu mă voi plînge, nu voi profera blesteme în contra soartei și a oamenilor! CARAGIALE, O. VII 105.

profera vt [At: VALIAN, V. / V: (înv; cscj) ~feri / Pzi: ~rez, (rar) profer / E: fr proférer] (C. i. de obicei blesteme, amenințări etc.) A rosti¹ cu voce ridicată Si: (grî, rar) a proferisi.

PROFERA vb. (grecism înv.) a proferisi. (A ~ un blestem.)

profera (a ~) (livr.) vb., ind. prez. 1 sg. proferez, 3 proferează; conj. prez. 1 sg. să proferez, 3 să profereze

A PROFERA ~ez tranz. (amenințări, blesteme, injurii) A enunța cu glas răstit. [Și profer] /<fr. proférer

PROFERA vb. (grecism înv.) a proferisi. (A ~ un blestem.)

!profera (a ~) (livr.) vb., ind. prez. 3 proferează

PROFERA vb. tr. a spune, a rosti injurii, blesteme, amenințări. (< fr. proférer)

PROFERA vb. I. tr. A spune, a rosti injurii, amenințări etc. [< fr. proférer, cf. lat. proferre – a purta înainte].

profera vb., ind. prez. 1 sg. proferez/profer, 3 sg. și pl. proferează/proferă

proferà v. a rosti: a profera amenințări.

proferare s. f., g.-d. art. proferării; pl. proferări

proferare (livr.) s. f., g.-d. art. proferării; pl. proferări

proferare sf [At: CANELLA, V. 251 / Pl: ~rări / E: profera] Rostire cu voce ridicată a unor blesteme, amenințări etc.

PROFERARE s.f. Acțiunea de a profera și rezultatul ei. [< profera].

proferare (livr.) s. f., g.-d. art. proferării; pl. proferări

PROFERARE, proferări, s. f. (Rar) Acțiunea de a profera; pronunțare, rostire. Proferare de amenințări.

proferez.

proferi v vz profera

proferisi vt [At: (a. 1820) GÁLDI, M. PHAN. 238 / Pzi: ~sesc / E: ngr προφέρω] (Grî, rar) A profera.

PROFERISI vb. v. profera.

proferisi vb. v. PROFERA.

vocifera [At: SION, P. 233 / Pzi: ~rez / E: fr vociférer, lat vociferare] 1 vi A vorbi cu glas ridicat (și enervat) Si: a răcni, a striga, a țipa. 2 vt (Înv) A profera injurii, amenințări pe un ton răstit și mânios.