brahma s.f., invar. Rasă de găini mari (3,5-5,5 kg), originară din Asia, crescute pentru producția cărnii; găină care aparține acestei rase. • /de la nm. pr. Brahma[putra], fluviu în Asia.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

BRAHMA s. f. Rasă de găini grele (3,5-5,5 kg), originară din Asia, crescută în special pentru producția de carne. – Din n. pr. Brahma[putra].

MINNESOTA s. f. Rasă de porci creată în America și crescută pentru producția de carne. [Pr.: mi-ni-său-ta] – Cuv. engl.

DURHAM s.n. Rasă englezească de taurine, cu cap mic și membre scurte, crescută pentru producția de carne. [< engl., fr. durham].

OXFORD s.n. 1. Țesătură de bumbac sau de lînă în carouri din fire colorate. 2. Rasă de oi care dau o bună producție de carne. [< fr. oxford, cf. Oxford – oraș în Anglia].

DURHAM DARHAM/ s. n. rasă englezească de taurine, cu cap mic și membre scurte, crescută pentru producția de carne. (< engl. durham)

MINNESOTA /MINISĂUTA/ s. f. rasă de porci creată în America și crescută pentru producția de carne. (< engl. minnesota)

OXFORD s. n. 1. țesătură de bumbac sau de lână în carouri, din fire colorate. 2. rasă de oi pentru producție de carne. (< engl. oxford)

PLYMOUTH s. n. rasă de găini cu producție de carne și ouă. (< engl. plymouth)

BAZNA (< localit. Bazna) s. f. Rasă de porci de culoare neagră și cu o dungă albă în dreptul spetelor. Este crescută pentru producția de carne și grăsime.

CHAROLAISE (cuv. fr.) [șaroléz], subst. Rasă de taurine, formată în Franța și răspîndită în peste 40 de țări, avînd talia de c. 133 cm și o greutate corporală de 700-800 kg. Este crescută pentru producție de carne.

CORNISH (cuv. engl.) [có:niș] subst. Rasă de găini grele, originară din Marea Britanie, crescută în special pentru producția de vcarne (3,5-4,5 kg). În România, două linii c. împreună cu două linii plymouth rock alb, au participat la formarea a doi hibrizi de găini, exploatați pentru producția de carne: robro 69 și robro 70.

RHODE ISLAND [roud áilənd] subst. Rasă de găini creată în S.U.A., cu penajul de culoare roșie (mai rar albă), bună atât pentru producția de carne, cât și pentru cea de ouă.

HEREFORD [hérifəd] 1. Oraș în SV Marii Britanii, pe râul Wye, la N de Cardiff; 47,7 mii loc. (1994). Renumit centru de creștere a bovinelor (rasa H.). Catedrală (sfârșitul sec. 11). 2. (ZOOT.) Rasă de taurine precoce, formată în Anglia, crescută și în România pentru producția de carne. Are culoarea roșie (cu excepția capului, abdomenului și extremităților membrelor, care sunt albe).

CURCÁN (< curcă) s. m. (ZOOT.) Pasăre din ordinul galiformelor, care trăiește în stare sălbatică în S.U.A. și Mexic, de c. 45-70 cm, cu coada lată, ce o desfășoară sub formă de evantai (Meleagris gallopavo); a fost singura pasăre domesticită de azteci, iar europenii l-au adus, la c. 1500, pe vechiul continent, ca pasăre domestică; este crescut pentru producția de carne; p. restr. masculul curcii.

PÉKING (PÉKIN) (< fr.; de la n. pr. Peking) subst. 1. Țesătură din mătase naturală în dungi, lucrată cu efecte de culori sau cu materiale de contrast (ex. lână și mătase). ♦ Țesătură din mătase naturală, pictată. 2. Rasă de rațe de culoare albă, crescută pentru producția de carne (la vârsta de 2-2,5 luni atinge greutatea de 2-2,5 kg).

LINCOLN (< engl.) subst. (ZOOT.) 1. Rasă de porci creată în Anglia, de talie mare, de culoare alb-gălbuie, crescută în special pentru producția de grăsime; areo prolificitate ridicată. 2. Rasă de oi masive, creată în Anglia, cu lână foarte lungă, crescută pentru producția de carne.

PIETRAIN [pietrẽ] (cuv. fr.) subst. Rasă de porci de culoare albă cu pete negre, crescută pentru producția de carne (în special pentru șuncă).

PLYMOUTH [plíməθ] (cuv. engl.) subst. Rasă englezească de găini cu producție mixtă (carne și ouă). Are mai multe varietăți, dintre care cea „barată” (fond cenușiu deschis cu dungi de culoare închisă) este crescută și în România.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., s. m., s. n., s. f. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = grup de popoare cu pielea deschisă la culoare. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că Soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. Magie albă = capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență miraculoase, care însă pot fi explicate științific; (livr.) teurgie. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după Revoluția Franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea tuturor componentelor spectrului luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). ◊ (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie); țincvais. Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1), crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. 1. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. ◊ Alba-neagra = (tip de) joc de noroc. – Lat. albus.

BRAHMA n. pr. f. Rasă de găini grele (3,5-5,5 kg), originară din Asia, crescută în special pentru producția de carne. – Din n. pr. Brahma[putra].

MINNESOTA s. f. Rasă de porci originară din America, crescută pentru producția de carne. [Pr.: mi-ni-său-ta] – Cuv. engl.

alb, ~ă [At: PALIA (1582), ap. GCR I, 36/9 / E: lat albus] 1 a De culoarea zăpezii sau a laptelui. 2 a (D. culori) Ca zăpada sau ca laptele. 3 a (Îs) Bilă ~ă Bilă de culoare albă care se pune în urnă la vot (în parlament), însemnând vot pentru. 4 a (Înv; îas) Nota cea mai mare la examene. 5 a (Îs) Carne ~ă Carne de pasăre și de pește. 6 a (Îs) Pește ~ Pește cu carne albă (5). 7 a (Îas) Albișor. 8 a (Îs) Hârtie (sau coală) ~ă Hârtie nescrisă. 9 a (Îs) Rând ~ Spațiu între două rânduri nescrise. 10 a (Fig; îas) Rând nescris. 11 a (Îs) Pâine (sau pită) ~ă Pâine făcută din faină albă. 12 a (Îas; pop) Grâne. 13 a (Îs) Vin ~ Vin făcut din struguri albi. 14 a (Îs) Vite ~e Bovine. 15 a (Îs) Versuri ~ Versuri fără rimă. 16 a (Îs) ~ la față Palid. 17 a (Îe) Ba e ~ă, ba e neagră Se zice despre spusele cuiva care se contrazice. 18 a (Îe) Nici ~ă, nici neagră Nici așa, nici așa. 19 a (Îae) Fără vorbă multă. 20 a (Îae) Deodată. 21 a (Îe) De când lupii ~i Din timpuri străvechi. 22 a (Îe) Până-n pânzele ~e Până la moarte. 23 a (Îs) Săptămâna ~ă A opta săptămână înainte de Paști. 24 a (Îe) A scoate cuiva peri ~i A necăji mereu pe cineva. 25 a (Îae) A agasa. 26 a (Îe) A împleti coadă ~ă A rămâne fată bătrână. 27-28 smf, a (Persoană) care are pielea albă. 29 a (D. obiecte de metal) Strălucitor. 30 a (Pop; îe) A strânge bani ~i pentru zile negre A păstra o sumă de bani pentru situații dificile. 31 a (Îs) Armă ~ă Armă cu lamă de oțel. 32 a (Rar; îas) Armă scoasă din teacă. 33 a (D. lumina zilei) Însorit¹. 34 a (Îs) Noapte ~ă Noapte petrecută fără somn. 35 a (Îs) Lume ~ă Lumea reală. 36 a Curat. 37 a (Reg; îs) Calea ~ă Calea pe care o face mireasa la casa mirelui, îndată după nuntă. 38 a (D. băuturi) Limpede. 39 a (Fig; d. vânt) De miazăzi. 40 a (Îe) A trăi lumea ~ă A duce viața în petreceri. 41 a (Pop; îe) A avea (sau a duce) zile ~e A duce un trai tihnit. 42 sn Culoarea albă (1). 43 sn (Irn; îe) A da de ~ A se spăla (bine) pe față, pe mâini etc. 44 sn (Îs) ~ul ochiului Sclerotică. 45 sn (îlav) Negru pe ~ În scris. 46 sn (Îe) A semna în ~ A iscăli o poliță în care nu sunt specificate nici suma, nici scadența. 47 sn (Fig; îae) A acorda cuiva încredere deplină. 48 sn (Îs) -ul zilei Zorii zilei. 49 sf (Pop; îe) A intrat ~a-n sat S-a făcut ziuă. 50 sf (Îae) A început să ningă. 51 sf (Fig) Făină de grâu. 52 sf (Pop; îs) ~ în căpistere (sau în strachină) Făină de grâu. 53 sf (Pop; îas) Mălai. 54 sf (Pop; îas) Merinde. 55 sf (Pop; îe) A vedea ~ în căpistere A-și atinge scopul. 56 sf (Pop; îae) A se îmbogăți. 57 sf (Lpl) Albituri. 58 sf (Îe) A fi îmbrăcat în ~ A purta haine de culoare albă (42). 59 sfp (Trs) Lemnișoare folosite în jocul de-a ~ele. 60 sm (Ent) Vierme dăunător cartofilor nedefinit mai îndeaproape. 61 sf (Bot) Varietate de viță de vie Cf albișoară. 62 sm (Iuz; supranume pentru) Conservator. 63 sm (Reg) Partizan al regimului țarist. 64 sn (Chm; îs) ~ de plumb Carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor. 65 sn (Îs) ~ de balenă Spermanțet. 66 sn (Îs) Rasă ~ă Unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. 67 a (D. oameni sau părul lor) Cărunt. 68 a (Îs) Nopți ~e Nopți luminoase, obișnuite, în perioada solstițiului de vară, în regiunile situate între paralele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. 69 a (Îs) Magie ~ă Capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență, miraculoase, care însă pot fi explicate științific. 70-72 sn (Îs) Negru pe ~ Asigurare că cele spuse sunt (adevărate sau) sigure (ori scrise). 73 sn (Îs) ~ de zinc Oxid de zinc (folosit în vopsitorie). 74 sm Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (1) crescute pentru producția de carne. 75 sfp Piesele albe de la unele jocuri distractive sau de noroc. 76 sma (La jocul de șah) Jucătorul care are piesele albe (75). corectat(ă)

durham sn [At: DER / Pl: ? / E: eg durham] Rasă englezească de taurine, cu cap mic și membre scurte, crescută pentru producția de carne.

minnesota sf [At: DEX² / P: mi-ne-său-ta / E: eg minnesota] Rasă de porci creată în America și crescută pentru producția de carne.

oxford sns [At: DN³ / E: fr oxford] 1 Țesătură de bumbac sau de lână în carouri din fibre colorate. 2 Rasă de oi care dau o bună producție de carne.

plymouth sni [At: DEX / P: plaimăs / E: eg plymouth] Rasă de găini cu producție mixtă, carne și ouă, crescută și în România.

bázna s.f. (zootehn.) Varietate de porci de culoare neagră, cu o dungă albă, crescută pentru producția de carne și de grăsime, creată în localitatea Bazna. • /de la nm. pr. Bazna, localitate în România.

COCHINCHINA s. f. 1. Rasă de găini originară din China, cu penaj bogat, crescută pentru producția mare de carne. 2. Găină din rasa Cochinchina (1). – Din engl. Cochinchina.

AFRICA DE SUD, Republica ~, stat în S Africii; 1,22 mil. km²; 33,75 mil. loc. (1988; 68,2 la sută negri; 18 la sută albi; 10,5 la sută metiși și 3,3 la sută asiatici). Limbi de stat: afrikaans și engleza. Cap.: Pretoria (reșed. guvernului) și Cape Town (reșed. parlamentului). Orașe pr.: Johannesburg, Soweto/Southwest Town, Durban, East London, Port Elizabeth. Este împărțit în patru prov. (Cape, Natal, Orange, Transvaal) și nouă teritorii autonome indigene. Relief predominant de podișuri străbătute de lanțuri muntoase nu prea înalte; excepție M-ții Scorpiei (Drakensberg) cu alt. max.: 3.657 m; în lungul țărmului înguste cîmpii litorale. Climat tropical în N și subtropical în restul terit., moderat de alt.; în NV (deșertul Kalahari) și pe litoralul vestic (deșertul Namib) ariditate accentuată. Mari expl. de aur (664,6 t. 1985, locul I pe glob), diamante (10,2 mil. carate, 1985), min. de fier (29,84 mil. t. 1989), mangan (1,5 mil. t. 1989, locul 2 pe glob), nichel, crom (1,05 mil. t., 1985, locul 1 pe glob), bauxită, cupru, uraniu, metale rare (antimoniu, platină, titan). Expl. carbonifere (173,6 mil. t., 1989) și forestiere (4,5 mil. ha de pădure). Ind. A. de S., diversificată, produce energie electrică (156,74 miliarde kWh, 1989), fontă, oțel (9,1 mil. t., 1989), material rulant, autovehicule (montaj, 368,4 mii buc., 1988), tractoare, echipament pentru centrale electrice, mașini agricole, nave maritime, aparataj electrotehnic, utilaj minier, ciment (6,94 mil. t., 1989), țesături de lînă și bumbac, produse chimice, alim. (conserve de carne și de pește, lactate), zahăr (2,26 mil. t., 1988), hîrtie și celuloză etc. Predomină creșterea ovinelor (29,8 mil. capete, 1988), bovinelor (11,8 mil. capete, 1988), caprinelor (5,84 mil. capete, 1988), porcinelor (1,5 mil. capete, 1988), realizîndu-se o producție ridicată de carne, lînă (92,4 mil. t., 1988) și produse lactate. Pescuit intens (628,7 mii t. pește, 1986). Pe 10,8 la sută din terit. se cultivă porumb (6,9 mil. t., 1988), grîu (3,4 mil. t. 1988) cartofi (956 mii t. 1988), viță de vie (1,4 mil. t. struguri, 1988), tutun, citrice (620 mii t. 1988), arahide (231 mii t. 1988), banane, ananas ș.a. C. f.: 23,4 mii km² (c. 5,5 mii km electrificați). Căi rutiere: 184.520 km. Moneda 1 rand = 100 cents. Exportă aur, cărbune, produse siderurgice, diamante, metale neferoase, utilaje și mijloace de transport ș.a. și importă utilaje industriale și mijloace de transport, produse chimice, bunuri de larg consum, prod. alim. ș.a. – Istoric. Înainte de colonizarea europeană, terit. A. de S. a fost populat de boșimani, de hotentoți, iar apoi de polulația bantu. Colonizarea a fost începută de olandezi: în 1652 s-a întemeiat Colonia Capului (din 1806 în stăpînirea Angliei). Prin războaie împotriva cafrilor, purtate în sec. 18-19 de buri și de englezi, aceștia și-au lărgit considerabil posesiunile. În deceniul 4 al sec. 19 burii întemeiază republica Natal (proclamată colonie engleză în 1843), iar în deceniul 6 al sec. 19 republicile Transvaal și Orange, ocupate de Anglia în urma războiului anglo-bur (1899-1902). În 1910 se creează Uniunea Sud-Africană, ca dominion britanic, prin unirea Coloniei Capului, republicilor Orange, Natal și Transvaal, care participă la primul război mondial, de partea Aliaților. În 1949, guvernul Uniunii Sud-Africane a anexat Africa de Sud-Vest, pe care o administrase pînă atunci sub un mandat instituit de Liga Națiunilor și mai tîrziu de O.N.U. În anii postbelici, autoritățile sud-africane au înăsprit regimul de asuprire rasială, legiferînd apartheid-ul. La 31 mai 1961 Uniunea Sud-Africană s-a proclamat republică sub denumirea actuală și s-a retras din Commonwealth. Ca urmare a politicii de apartheid și a ignorării rezoluțiilor O.N.U., Adunarea Generală a hotărît în nov. 1974 să suspende participarea delegației autorităților sud-africane la lucrările sale. Izolarea republicii A. de S. s-a accentuat după destrămarea sistemului colonial portughez (1975) și a proclamării independenței Republicii Zimbabwe (1980). Guvernul de la Pretoria a lansat atacuri împotriva Angolei și a Mozambicului (1981), apoi împotriva republicilor Zimbabwe, Botswana și Zambia (1986), pe ca le-a acuzat că sprijină mișcarea SWAPO (Angola) și Congresul Național African. Amploarea mișcărilor de protest ale populației de culoare a determinat introducerea stării de urgență pe întreg teritoriul (12 iun. 1986). Sprijinul larg acordat de opinia publică internațională luptei împotriva apartheid-ului a constrîns guvernul să facă un șir de concesii, între care eliberarea din închisoare a lui Nelson Mandela, lider al Congresului Național African. În 1991 s-a adoptat o legislație prin care apartheid-ul a fost abandonat. A. de S. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral ales exclusiv de populația albă, iar cea executivă de președinte și de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării.

BRUN, -Ă (< fr.) adj., subst. 1. Adj., s. n. Cafeniu-închis. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) cu părul negru, cu ten negricios; (om) brunet, oacheș, smead, negricios. 3. S. f. Brună de Maramureș = rasă autohtonă de taurine, formată (începînd din 1881) prin încrucișarea de absorbție a animalelor din rasa de munte (mocăniță) cu tauri schwyz; este de culoare brună cu nuanțe de la brun-argintiu pînă la brun-închis, crescută pentru producția mixtă (lapte-carne).

OÁIE (lat. ovis) s. f. 1. Animal rumegător din familia cavicornelor, subfamilia ovideelor, genul Ovis, crescut pentru producția de lână, carne și lapte (Ovis aries). Are corpul de mărime mijlocie acoperit cu lână, botul ascuțit, cu buze subțiri și mobile, cu 32 de dinți. Femelele ating maturitatea sexuală la un an și jumătate. Ca urmare a procesului domesticirii și ameliorării au fost create peste 300 de rase, foarte diferite în ceea ce privește caracterele morfologice și productive: rase de lână (în care intră toate tipurile de merinos, țurcană, caracul), de carne (oile precoce crescute în Anglia), de lapte (stogoșă, larzac etc.), de lână și lapte (țigaie, spancă). În diverse regiuni ale globului se întâlnesc specii sălbatice înrudite cu oaia domestică: arharul, muflonul, oaia Munților Stâncoși, oaia (sau berbecul) lui Dali (NV Americii de Nord), oaia zăpezilor (Siberia Orientală). V. și ovin. ♦ Carne de oaie (1). ♦ Blană de oaie (1). 2. (În limbajul bisericesc) Creștin; credincios în raport cu preotul. 3. O. seacă = (în Evul Mediu, în Țara Românească), dare pe oile sterpe plătită domniei în sec. 16-18. Era deosebită de oierit, datorat pentru celelalte oi. 4. Oaia năzdrăvană = (în mitologia românească), animal oracular care dezvăluie unui cioban complotul urzit contra lui de alți doi (sau trei, ori chiar mai mulți) ciobani. Cea mai celebră o.n. din literatura populară română este Miorița, eroina baladei cu același nume.

IRLANDA (EIRE) 1. Republica ~ (Poblacht na h-Éireann/Irish Republic), stat în Europa de Vest, cuprinzând cea mai mare parte a insulei cu același nume din Arh. Britanic; 70,3 mii km²; 3,6 mil loc. (1996). Limbi oficiale: irlandeza și engleza. Religia creștină: (catolici 93%, anglicani 2,8%, presbiterieni), mozaică ș.a. Cap.: Dublin (Baile Atha Cliath). Orașe pr.: Cork = Corcaigh, Limerick = Luimneach, Galway = Ghailimh, Kingston = Dun Laoghaire etc. Este împărțit în 27 de comitate (counties), grupate în 4 provincii (provinces). Relieful cuprinde o câmpie centrală joasă (sub 100 m alt.), acoperită de mlaștini, lacuri, turbării și pășuni, drenată de fl. Shannon și înconjurată de coline și munți vechi fragmentați (Macgillicuddy’s Reeks, cu vf. Carrantuohill, 1.041 m alt. max.), puternic modelați de eroziunea glaciară. Climă temperat-oceanică blândă, datorită apelor calde ale curentului Golfstrom, cu precipitații mai bogate pe coasta atlantică (c. 2.000 mm/an). Pădurile acoperă doar 4,6% din terit. țării. Economie dezvoltată, cu o puternică ind. prelucrătoare, în cadrul căreia lucrează c. 25% din populația activă, care realizează peste 1/3 din PNB și are ponderea cea mai importantă la export. Expl. de turbă (3,3 mil. t, 1993), cărbune, gaze naturale, plumb (53,7 mii t, 1994), zinc (194,5 mii t, 1994), cupru, argint, mercur, pirite, gips. Ind. este concentrată în zonele Dublin, Cork și Shannon și produce energie electrică (13,4 miliarde kWh, 1993), oțel, aluminiu, montaj de automobile, nave, derivate petroliere, echipament electronic și electrotehnic, mașini agricole și textile, ciment, îngrășăminte chimice, cauciuc, mase plastice, fire și fibre sintetice, produse farmaceutice, textile (in, lână, bumbac) și alim. (zahăr, bere, țigarete, lactate, conserve de pește). Terenurile arabile ocupă 13,8% din supr. țării pe care se cultivă orz (0,9 mii t, 1994), ovăz, grâu, cânepă, plante furajere, cartofi (589 mii t), sfeclă de zahăr (1,4 mil. t), legume (tomate, ceapă), fructe. Agricultura (c. 10% din populația activă și peste 10% din PNB) este axată pe prod. animalieră (aproape 90% din totalul prod. agricole) favorizată de pășunile și fânețele naturale (66,7% din supr. țării). Se cresc bovine (7,1 mil. capete, 1995), ovine (8,4 mil. capete), porcine (1,5 mil. capete), caprine, cabaline. Producție ridicată de carne (700 mii t), unt (137,9 mii t), lapte (5,4 mil. t), brânzeturi, lână. Pescuit: 260,6 mii t (1994). C. f.: 2.814 km (1994). Căi rutiere: 92,8 mii km. Flota comercială: 187,1 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 Irish Pound (lira) = 100 pence. Turism dezvoltat: 3,7 mil. turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala și împrejurimile (stațiunile Howth, Malahide, Dun Laoghaire etc.), Riviera irlandeză de pe coasta de sud (Tramore, Sinsale, Youghal, Bantry etc.), golful Galway, valea Avoca, lacurile Killarney din SV ins., castele (Ross Castle de pe ins. Ross), orașul Donegal din NV ins. Balanța comercială este excedentară. Export: mașini, utilaje și echipament industrial, produse chimice și alim. (carne, lactate, bere, țigarete), medicamente, textile și conf. etc. Import: utilaj ind. și mijloace de transport, bunuri de larg consum, combustibili, produse chimice și agricole etc. – Istoric. Locuită de o populație care a dezvoltat o civilizație megalitică, originară din zona Mării Mediteraneene, insula a fost invadată (sec. 4 î. Hr.) de celți (gaeli), populație venită din Britannia și Galia care a cucerit întreaga insulă (inclusiv sudul, locuit de eirainni, de la care provine actualul nume Eire – Irlanda). Organizați în triburi sau clanuri (inițial cinci, apoi șapte), sub conducerea unor regi locali, acestea au conferit insulei, prin religie și cultură, o personalitate aparte. Creștinat în sec. 5. În sec. 8-9 invadat deseori de vikingi, care au fundat aici primele orașe (Dublin, 841). În 1171, regele Henric II proclamă suveranitatea statului englez asupra I. Intensificarea colonizării I. și disputele religioase dintre protestanți și catolici au provocat numeroase răscoale (culminând cu cea izbucnită în 1641, reprimată de Cromwell în 1649-1652). Reforma religioasă din 1534 a accentuat conflictul dintre anglicanii protestanți și catolici. În sec. 17, stabilirea coloniștilor protestanți (c. 100.000 de scoțieni și englezi) în NE are ca rezultat ruperea unității insulei, împărțită acum între Ulster (cu o populație majoritar protestantă), bază a stăpânirii engleze, și restul terit., rămas catolic. În 1801, prin aplicarea „Actului de uniune”, I. a fost alipită Angliei, formând Regatul Unit al Marii Britanii și I. Condițiile grele de viață au provocat în sec. 19 o masivă emigrare în S.U.A., ceea ce a dus practic la o înjumătățire a populației. În condițiile intensificării luptei pentru autonomie („Home Rule”) și apoi pentru independență, în I. au loc răscoala din 1867, organizată de feniani, și răscoala de la Dublin (1916), organizată de membrii de stânga a Partidului Sinn Fein (creat în 1905), ambele înfrânte. Ca rezultat al creșterii mișcării de eliberare națională și al războiului de partizani dus de irlandezi împotriva englezilor, Adunarea de la Dublin a proclamat independența I. (21 ian. 1919), ceea ce a provocat un nou conflict între trupele islandeze și cele engleze, încheiat cu Acordul anglo-irlandez de la Londra (6 dec. 1921), potrivit căruia cea mai mare parte a insulei a obținut statut de dominion sub denumirea de „Statul Liber Irlanda”, partea de NE a I. (Ulster) rămânând în componența Marii Britanii. Eamon de Valera se impune drept conducător al luptei de emancipare națională (devenind fondatorul Partidului Fianna Fáil). La 29 dec. 1937, I. se proclamă stat independent și adoptă denumirea gaelică de „Eire”; la 21 dec. 1948 devine republică suverană, retrăgându-se din Commonwealth (18 par. 1949) și promovând o politică externă de neutralitate în timpul celui de-al doilea război mondial. La 10 apr. 1998, se încheie un acord de pace, care pune capăt conflictului dintre protestanți și catolici. Guvernele Marii Britanii și Irlandei își afirmă dorința de a renunța la forță și acte de terorism în rezolvarea disputelor politice dintre cele două state. Însă unele facțiuni din I.R.A. nu au recunoscut acordul, continuând să desfășoare acte de violență. Republică parlamentară, conform Constituției din 29 dec. 1937. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat (Senat Éireann) și Camera Reprezentanților (Dail Éireann), iar cea executivă de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. Cea mai vestică ins. a Arh. Britanic, limitată de Marea Irlandei (la E), Oc. Atlantic (la V) și separată de Anglia prin North Channel și Canalul St. George; 84,4 mii km²; 5,11 mil. loc. (1988). Mici masive muntoase domină o câmpie mlăștinoasă centrală, drenată de fl. Shannon. Țărmuri crestate cu estuare și golfuri. Munții sunt vechi, erodați. Alt. max.: 1.041 m (vf. Carrantuohill). Pășuni naturale întinse. Climă temperat-oceanică, cu amplitudini termice reduse. Orașe pr.: Dublin, Belfast, Cork, Londonderry. Cea mai mare parte a ins. este ocupată de Rep. Irlanda, iar în NE se află Irlanda de Nord (Marea Britanie). 3. Marea Irlandei, mare a Oc. Atlantic, între ins. Irlanda și Anglia, care comunică cu oceanul prin North Channel și Canalul St. George; 47 mii km². Ad. max.: 197 m. Maree max.: 8,4 m. Ins. pr.: Man, Anglesey. Pr. porturi: Liverpool, Blackpool (Marea Britanie), Dublin (Irlanda). Țărmuri foarte fragmentate. Pescuit intens.

REPAUS (REPAOS) (*lat. repausum) s. n. 1. (FIZ.) Stare a unui corp ale cărui puncte nu-și modifică poziția în raport cu un sistem de referință. 2. (FIZIOL.) Suspendare temporară a unei activități, care are rolul de a reface capacitatea de muncă a unui organ sau a întregului organism (ex. r. fizic, r. intelectual); odihnă. 3. (ZOOT.) R. mamar = intervalul de timp de la încheierea unei lactații (încetarea mulsului) până la următoarea fătare a vacilor și a oilor. Durata r. m. la vaci este în medie de 50-60 de zile, putând varia în funcție de tipul de producție (lapte sau carne), vârstă, starea de întreținere etc. Respectarea r. m. condiționează într-o măsură importantă capacitatea productivă a femelei la viitoarea lactație, precum și dezvoltarea viitorului făt.

COCHINCHINA s. f. Rasă de găini originară din China, cu penaj bogat, crescută pentru producția mare de carne; găină din rasa Cochinchina*. – Din engl. Cochinchina.^[1]

cochinchina sf [At: DEX² / E: eg Cochinchina] 1 Rasă de găini originară din China, cu penaj bogat, crescută pentru producția mare de carne. 2 Găină din rasa Cochinchina (1).

HERMINÁT, -Ă adj. (Zoot.; despre găini) Care are culoarea penajului caracterizată printr-un fond alb, cu penele din coadă și din vârful aripilor negre, cu cele de la gât (lanțetele) negre, mărginite cu alb. ♦ (Substantivat, f.) Herminată de Bonțida = rasă de găini creată în România și crescută pentru producția mixtă (ouă și carne). – Din fr. – Dicționar Enciclopedic, Ed. Enciclopedică, București 1999.

ÓRPINGTON (< engl., germ.) subst. Rasă de găini originară din Anglia, crescută pentru producția mixă (ouă și carne).

ÎNCRUCIȘARE, încrucișări, s. f. Acțiunea de a (se) încrucișa și rezultatul ei. 1. Așezare, împreunare, îmbinare crucișă a mai multor lucruri. Încrucișarea fiarelor. ▭ Lanul de orz se împlinise și cu greu i se mai putea deosebi încrucișarea rîndurilor. MIHALE, O. 454. ♦ Locul unde se încrucișează două drumuri, linii etc.; întretăiere. Roțile pocneau tot mai des peste încrucișări, treceau de pe o linie pe alta cu o siguranță mașinală. REBREANU, R. I 13. Ai observat încrucișarea ulițelor în mijlocul satului? id. ib. 75. 2. (Biol.) Împreunare, împerechere (de obicei artificială) de animale sau de plante (cu scopul ameliorării rasei). Pentru obținerea unei producții mai mari de carne și grăsime se va aplica pe o scară largă metoda încrucișării artificiale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. Oamenii își făceau vizite și își admirau, unii altora, micile făpturi întraripate. Făceau între ei schimburi. Își împrumutau porumbița pentru încrucișare. PAS, Z. I 129. 3. (Lingv.) Schimbarea formei unui cuvînt sau a structurii unei expresii, în urma confuziei create cu un cuvînt sau cu o expresie asemănătoare (ca formă sau ca sens); contaminare. Construcția «haine de gata» e rezultatul încrucișării între «haine gata» și «haine de comandă». ♦ Influențare reciprocă a două limbi aflate în contact îndelungat și de pe urma căreia una din limbi iese de obicei învingătoare, impunîndu-se în dauna celeilalte, care dispare treptat. Încrucișarea nu dă o nouă, o a treia limbă, ci menține una dintre limbi, menține structura ei gramaticală și fondul ei principal de cuvinte și îi dă posibilitatea să se dezvolte potrivit legilor ei interne de dezvoltare. STALIN, PROBL. LINGV. 27. I. V. Stalin a arătat că din încrucișările cu alte limbi, vocabularul limbii ruse nu a slăbit, ci s-a întărit întotdeauna. MACREA, F. 18.

ȚIGAIE, țigăi, adj. (Despre lână) Scurtă și creață, moale, mătăsoasă; (despre oi) cu lână scurtă, creață și mătăsoasă. ♦ (Substantivat) Rasă de oi autohtonă, crescută pentru producția de lână semifină, de carne și lapte; oaie din această rasă. – Et. nec.

ȚIGAIE, țigăi, adj. f. (Despre lână) Scurtă și creață, moale, mătăsoasă; (despre oi) cu lână scurtă, creață și mătăsoasă. ♦ (Substantivat) Rasă de oi autohtonă, crescută pentru producția de lână semifină, de carne și lapte; oaie din această rasă. – Et. nec.

SCHWYZ (< n. pr. Schwyz) [ʃvits] subst. Rasă superioară de taurine de culoare brună, originară din Elveția, crescută pentru producția de lapte și de carne. Greutatea corporală a vacilor este de 500-600 kg și a taurilor de 750-900 kg; producția medie anuală de lapte variază între 3200 și 6000 l.

schwyz ssg [At: ENC. AGR. / S și: schwiz, schwitz / P: șviț / E: np Schwyz] 1 Rasă superioară de taurine, de culoare predominant brună, originară din Elveția, crescută pentru producția de lapte și de carne. 2 Animal care aparține rasei schwyz (1). corectat(ă)

PÍNZGAU (cuv. germ.) subst. 1. Rasă de taurine pentru producția mixtă de lapte și de carne, originară din Austria. Are culoarea roșie-castanie, cu o dungă albă de-a lungul spinării. În România este crescută în regiunile muntoase (Sibiu, Vatra Dornei ș.a.). 2. Rasă de cai grei (750-850 kg) de tracțiune. În România se crește în număr restrâns în Transilvania și în Banat. Numită și rasă norică.

sussex smf, ain [At: DER / P: sasics / E: eg sussex] 1-2 (Găină sau rasă de găini) crescută pentru ouă (cu o producție de 130-180 pe an) și pentru carne (cu o greutate de 3-4 kg).

DANEMARCA 1. Regatul Danemarcii (Kongeriget Danmark), stat în NV Europei, cuprinzând o parte din Pen. Iutlanda și Arh. Danez (482 de insule, dintre care 100 sunt locuite); 43,2 mii km²; 5,19 mil. loc. (1993). Limba oficială: daneza. Religia: creștină (luterani 88,2%, catolici 1,6%). Cap.: Copenhaga. Orașe pr.: Århus, Odense, Ålborg. Este împărțită în în 14 regiuni (amtskommune) și două municipalități (kommune). Relief de câmpie (alt. max. 173 m), insulele fiind despărțite de numeroase strâmtori. Climă temperat-oceanică, cu ierni relativ blânde și veri răcoroase. Expl. de gaze naturale (3.249 mil. m³, 1990), petrol (7,6 mil. t, 1990), sulf și sare (550 mil. t, 1990). Ind. complexă și diversificată, cu tradiție în constr. navale (vase de pasageri, pescărești) și în ind. alim. (conserve de fructe, carne și pește, zahăr, produse lactate, uleiuri vegetale, bere – 9,6 mil. hl, 1990, ciocolată, țigarete). Alte produse ind.: energie electrică (32,8 md. kWh, 1990), utilaje pentru ind. alim., motoare Diesel navale, produse electronice și electrotehnice, mijloace de transport, mobilă, ceramică fină. Agricultura este specializată în creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,24 mil. capete, 1990), porcine (9,5 mil. capete, 1990), păsări (15,5 mil. capete, 1990). 59,6% din supr. țării o reprezintă terenurile arabile, 5% pășunile, iar 11,4% pădurile. Importantă producție de lapte, unt (931 mii t, 1990), brânzeturi (295 mii t, 1990), carne de porc (1,3 mil. t, 1990), ouă etc. Culturi principale: grâu (3,9 mil. t, 1990), secară, orz (5 mil. t, 1990), plante furajere, cartofi, sfeclă de zahăr (3,3 mil. t, 1990), legume. Pomicultură. Pescuit intens (1,83 mil. t, 1989). C. f. (1990): 2.838 km (230 km electrificate, 1989); numeroase linii de feribot leagă între ele insulele daneze sau fac legătura cu restul Europei, inclusiv cu Pen. Scandinavă. Căi rutiere (1991): 71.063 km (835 km autostrăzi, 1990); 1,6 mil. autoturisme (1990). Flota comercială: 8,2 mil. tdw (1991). Moneda: 1 krone (coroana daneză) = 100 øre. Turism: 8,9 mil. (1990). Export (1990): utilaje, mașini ți mijloace de transport, produse alim., chim., agricole ș.a. Import (1991): echipament ind. și mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, produse chimice, combustibili, produse siderurgice, metale neferoase ș.a. Din regatul D., mai fac parte, cu autonomie internă, Ins. Groenlanda și Ins. Feroe. – Istoric. Terit D. a fost locuit în Antic. de populațiile germanice (cimbri, iuți, angli și saxoni), iar din sec. 5-6 de dani, veniți din S Pen. Scandinave. Regatul danez, întemeiat în sec. 10 de Gorm cel Bătrân (?-c. 940), a cunoscut o maximă întindere în timpul regelui Knud cel Mare (1019-1035), sub a cărui stăpânire s-au aflat, pentru scurtă vreme, Anglia și Norvegia. În sec. 10 este adoptat creștinismul. În sec. 13 și la începutul 14, Regatul danez a trecut, a urmare a hegemoniei politice și a expansiunii comerciale a Hansei, printr-o profundă criză economică și politică. La sfârșitul sec. 14 s-a produs redresarea regatului sub domnia Margaretei I (1387-1412), care a impus, în 1397, încheierea Uniunii de la Kalmar dintre D., Suedia și Norvegia, D. având rolul de hegemon. În a doua jumătate a sec. 16, D. a cucerit, în luptă cu Ordinul Livonian și Suedia, supremația în Marea Baltică. Adoptând luteranismul în 1536, D. a participat la Războiul de 30 de Ani, în urma căruia a pierdut, în 1648, toate posesiunile sale din S Pen. Scandinave și din M. Baltică. În sec. 18, D. a cunoscut o perioadă mare de înflorire economică (agricultură și comerț), favorizată, între altele, și de promovarea unei politici de neutralitate. Aliată a Franței în timpul războaielor napoleoneene, D. a fost constrânsă să cedeze Suediei, prin Pacea de la Kiel (1814), Norvegia, iar Helgolandul a trecut la Anglia. Prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), D. a primit terit. Schleswig și Holstein, iar în 1816, în urma acordului cu Prusia, a obținut ducatul Lauenburg. În perioada evenimentelor revoluționare din 18148-1849, D. a devenit monarhie constituțională. În 1864, învinsă în războiul cu Prusia și Austria, D. a pierdut ducatele Holstein, Schleswig și Lauenburg (partea de N a Schleswig-ului a revenit D., în 1920, în urma unui plebiscit). În anii primului război mondial, D. s-a declarat neutră; în 1918, D. a recunoscut independența Islandei, care rămâne însă legată de D. (până în 1944) printr-o uniune personală. Între 1924 și 1940 (cu excepția anilor 1926-1929), la conducerea țării s-au aflat guverne social-democrate. Ocupată (apr. 1940-mai 1945) de trupele germane. În anul 1979, D. a acordat autonomie internă Groenlandei. După al doilea război mondial, guvernele sunt formate, mai ales, de social-democrați. Membră a N.A.T.O (din 1949), a Consiliului Nordic (din 1952), a A.E.L.S.-ului (1960-1972), a Uniunii Europene (din 1972). D. este o monarhie ereditară constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de suveran și de un parlament unicameral (Folketing), iar cea executivă de un cabinet condus de un prim-min. 2. Strâmtoarea Danemarcii, str. între Ins. Groenlandei și Islanda, străbătută de curentul rece al Groenlandei de Est și curentul cald al Islandei de Vest. Lățime min. c. 287 km; ad. max.: 227 m. Unește Oc. Arctic cu Oc. Atlantic.

MERINÓS (< fr.) subst., adj. invar. 1. Subst. Rasă de oi de talie mijlocie, producătoare de lână fină; masculii au capul masiv, coarnele bine dezvoltate. Pielea formează în jurul gâtului o salbă de cute caracteristice („cravate”). ◊ M. de Palas = rasă de ovine crescută pentru lână și carne, creată în stațiunea experimentală Palas din Dobrogea. Se caracterizează printr-o producție ridicată (în medie c. 9 kg de lână, cu recordul de 22,4 kg) și o mare finețe a lânii (diametrul firului 20-24μ). 2. Adj. invar. (Despre lână) Care este obținută de la rasa de oi m. (1).

BIELORUSIA (BELARUS), Republica ~, stat în Europa estică; 207.6 mii km²; 10,2 mil. loc. (1989); 64,2% bieloruși; ruși, polonezi, ucrainieni, evrei. Limba de stat: bielorusa. Cap.: Minsk. Orașe pr.: Gomel, Moghilev, Grodno, Brest. Este împărțit în șase reg. Relief de cîmpie joasă în S, colinară în N și E, cu șiruri de morene cu alt. max. de 345 m. Climă temperat-continentală excesivă în E, cu nuanțe maritime în V (precipitații 500-700 mm/an). Rîuri pr.: Nipru (cu afl. Berezina și Pripet), Daugava (Dvina de Vest), Neman și Bugul de Vest. Peste 1/3 din terit. este mlăștinos (mai ales în reg. Polesia de S). Lacuri numeroase de origine periglaciară. Expl. de petrol, gaze naturale, turbă, sare gemă, săruri de potasiu, cărbune. Ind. B. produce energie electrică (36,3 miliarde kWh, 1986), autocamioane, tractoare, strunguri, mașini unelte, aparate de radio, televizoare și produse electrotehnice, aparate optice. Ind. chimică produse îngrășăminte, cauciuc sintetic, fire și fibre chimice, mase plastice și produse petroliere. Mari cantități de ciment, sticlă, mobilă, cherestea și hîrtie. Ind. bunurilor de consum produce tricotaje și conf., fire de lînă și bumbac, încălțăminte, ulei, produse din carne și lactate, conserve ș.a. Se cultivă 33,4% din supr. țării mai ale cereale (45%); grîu, secară, orz, ovăz (7,1 mil. t, 1986). Mari producții de cartofi (13,4 mil. t, 1986), sfeclă de zahăr (1,6 mil. t, 1986), in (95 mii t, 1986), legume, plante furajere. Peste 50% din valoarea prod. agricole este dată de creșterea animalelor: bovine pentru carne și lapte (7,5 mil. capete, 1987), porcine (5,1 mil. capete, 1987), păsări de curte. C. f.: 5,54 mii km; căi rutiere: 44,4 mii km; navigație fluvială pe Nipru, Berezina, Dvina de Vest ș.a. și canale: 3,8 mii km. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi, o mare parte a terit. B. (Rusia apuseană), a intrat, începînd din sec. 9, în componența Rusiei Kievene. În sec. 11-12, în condițiile fărîmițării feudale, pe terit. B. s-au constituit mai multe cnezate între care: Poloțk-Minsk, Turov-Pinsk și Smolensk. În sec. 13-14, treptat, terit. B. au fost cucerite de lituanieni și incluse în Marele Ducat al Lituaniei (din 1569, Rzecsposlolita). În această perioadă a apărut denumirea de „Rusia Albă” pentru terit. de vest ale Rusiei. La sfîrșitul sec. 18, terit. B. a fost anexat de Rusia. Populația din B. a participat la evenimentele revoluționare din 1905-1907, precum și la cele din febr. și nov. 1917. În timpul primului război mondial, B. a devenit teatrul de luptă al beligeranților, partea de V a țării fiind ocupată de trupele germane. În nov. 1917, în B. s-a instaurat puterea sovietică, iar la 1 ian. 1919 s-a constituit R.S.S. Bielorusia. Prin tratatul ruso-polon de la Riga (mart. 1921) partea de V a B. a trecut la Polonia. La 30 dec. 1922, B. a intrat în componeneța U.R.S.S.; în nov. 1939, B. apuseană a fost inclusă în R.S.S. Bielorusia. Ocupată în 1941 de trupele hitleriste, în B. s-a organizat o puternică mișcare de partizani. În iul. 1944, a fost eliberată de trupele sovietice. La 25 aug. 1991 B. și-a proclamat independența. Membră a O.N.U. (din 1945).

SINAIA, oraș în jud. Prahova, situat pe cursul superior al râului Prahova, la poalele SE ale m-ților Baiului, la 798-971 m alt.; 12.253 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată șa 10 iun. 1879). Expl. de calcar. Întreprindere mecanică (din 1953) profilată pe producția de pompe de injecție pentru echiparea motoarelor Diesel, de pompe de ulei și de distribuitoare hidraulice. Fabrici de cherestea, de conserve și de preparate din carne (salam, din 1897). S. este una dintre cele m ai importante stațiuni balneoclimaterice ale țării. Are un climat de culoar montan, cu veri răcoroase și ierni puțin friguroase, tonic, cu aer curat, lipsit de praf și alergeni și izvoare cu ape minerale sulfuroase, bicarbonatate, calcice, magneziene. Localit. S. apare menționată documentar în 1690, când, în preajma Mănăstirii Sinaia, au fost construite primele locuințe ale unor scutelnici, care apoi au format o populație stabilă. Inițial, așezarea s-a numit Izvorul, iar din 1874 poartă denumirea actuală. Declarat oraș în 1880, când localit. a devenit reședința de vară a regelui Carol I. În prezent, S. este un important centru turistic și de desfășurare a unor conferințe internaționale și naționale, în cadrul căruia, alături de numeroase hoteluri moderne (Alpin, Palas, Sinaia, Montana, Păltiniș, Cota 1400 ș.a.), vile cu arhitectură specifică așezărilor de munte, hanuri, popasuri turistice, cabane ș.a., există amenajări speciale destinate practicării sporturilor de iarnă: pistă de bob cu 13 viraje și 132 m diferență de nivel, pârghii de schi cu diferite grade de dificultate, pârtii pentru săniuș ș.a. Numeroase poteci marcate, șoseaua cu acces auto până la cota 1400, telefericul (dat în folosință în 1971) între Sinaia și Cota 1400 și în continuare până la Vârful cu Dor, asigură legăturile turistice între zona centrală a orașului și platoul m-ților Bucegi. S. reprezintă punctul de plecare spre cabanele și obiectivele turistice din m-ții Bucegi, Monumente; Mănăstirea Sinaia, cu biserica veche, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 m lungime și 6 m lățime), a fost construită în anii 1690-1695 din inițiativa și prin strădania marelui spătar Mihail Cantacuzino (fiu postelnicului Constantin Cantacuzino și fratele domnului Șerban Cantacuzino)după modelul unei mănăstiri de pe Muntele Sinai, pe care o vizitase cu puțin timp înainte; de aici provine și numele. Biserica veche a fost inițial pictată de renumitul zugrav de biserici Pârvu Mutu, reparată și repictată în anii 1792-1795, când s-a scris și pisania (16 sept. 1795), sub domnia lui Alexandru Moruzi. Biserica veche a fost supusă unor lucrări de consolidare și de spălare a picturilor în anii 1994-1995. Alături de chiliile construite la adăpostul unor ziduri înalte, se află biserica-paraclis, datând din aceeași perioadă (1690-1695) și refăcută în 1792, sub stăreția monahului Damaschin. Biserica nouă, cu hramul Sf. Treime, este o construcție elegantă, începută în 1843 de starețul Paisie, împreună cu chiliile laterale. Între 1897 și 1903, Biserica nouă și chiliile au fost restaurate sub conducerea arhitectului francez Émile André Lecompte du Noüy, pe cheltuiala Eforiei Spitalelor Civile din București, realizându-se o sinteză de elemente stilistice moldovenești și muntenești. Atunci s-a efectuat ornamentația exterioară cu ceramică policromă, smălțuită, și s-au executat picturile murale interioare, în stil neobizantin, de către danezul Aage Exner. În pronaos, se află și portretele regelui Carol I, reginei Elisabeta și a fiicei lor principesa Maria. Clopotnița a fost ridicată în 1892. Muzeu de artă religioasă (înființat în 1895), primul de acest fel din țară, care funcționează și astăzi. La mănăstirea Sinaia se află cavoul lui Take Ionescu, iar în cimitirul orașului, la Izvoru Rece, este înmormântat Badea Cârțan; Castelul Peleș, construit între 1873 și 1883 (etajul întâi) și între 1896 și 1914 (etajul II), în stilul Renașterii germane, după planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer și ale celui german Johann Schultz din Lemberg (Lvov), cu transformări și adăugiri gotice efectuate de arhitectul ceh Karel Liman, în anii 1896-1914, este compus din 160 de camere și are un turn central de 66 m înălțime. Castelul a fost reședința regală de vară (până în 1947), iar în prezent adăpostește un muzeu cu colecții de pictură și sculptură, de armuri, covoare, mobilă, tapiserii ș.a. În apropierea castelului Peleș se află castelul Pelișor, destinat inițial prințului Ferdinand, astăzi muzeu; clădirea Cazinoului, construită în 1912 după planurile arhitectului Petre Antonescu. În cartierul Cumpătul, pe stg. văii Prahova, se află rezervația complexă Aninișul de la Sinaia (1,4 ha) în care este ocrotit pâlcul de pădure de foioase, în cadrul căruia aninul (Alnus incana) are o frecvență mare. În zona centrală a orașului S. se află un frumos parc natural.

supertrust s. n. (ec.) Trust care cuprinde întreprinderile dintr-o ramură de producție din mai multe țări ◊ „Arbitrariul supertrusturilor în atenția forurilor internaționale” Sc. 27 III 73 p. 6. ◊ „Supertrustul născut din fuziunea puternicei «United Fruit Company» cu cel mai mare producător de carne al Statelor Unite, «United Brands Company».” Sc. 27 XII 75 p. 6; v. și Cont. 16 III 79 p. 8 (din engl. supertrust; FC II 235236, VRC 273; DEX, DN3)

FERMĂ¹, ferme, s. f. Subunitate administrativă și de producție a unei întreprinderi agricole socialiste care are drept obiect creșterea unei anumite specii de animale. Fermă de porci. ▭ Gospodăriile agricole colective trebuie ajutate să devină mari producătoare de carne și lapte, pe calea creării și dezvoltării fermelor de vite. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2785. ♦ Exploatare agricolă capitalistă compusă dintr-o suprafață de teren cu construcții, instalații, mașini și alte mijloace de producție necesare exploatării în vederea obținerii unui profit. O fermă vastă se-ntinde pe munte, bălțată de toate păsările de curte. ARGHEZI, P. T. 104.

BĂLȚÁȚ, -Ă, (lat. balteatus) adj. 1. (Despre animale) Care are părul sau penele de culori deschise formînd pete. ♦ (Substantivat, f.) Bălțată românească = rasă de taurine cu însușiri mixte (lapte și carne), creată în Transilvania, Banat și Bucovina la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20, prin încrucișarea vacilor locale din rasa sură de stepă cu tauri simmenthal. De culoare bălțată albă cu galben, vacile au în medie o greutate de 550 kg și o producție anuală de 3.000 l lapte. 2. Ir. Cu prea multe culori; format din elemente eterogene; îmbrăcat fără gust.

BOTOȘANI 1. Municipiu în NE României, în C. Jijiei, reșed. jud. cu același nume; 126.739 loc. (1991). Constr. și reparații de mașini agricole, de utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, de aparataj electrotehnic; articole de cauciuc; izolatori electrici; șuruburi; mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă); mobilă; produse textile (filatură și țesătorie de bumbac, conf., fire de melană) și alim. (unt, brînzeturi, preparate din carne, lapte praf, uleiuri vegetale, panificație); ind. poligrafică. Teatru dramatic și de păpuși, filarmonică. Biserica Sf. Nicolae-Popăuți, ctitorie a lui Ștefan cel Mare (1496), bisericile Sf. Gheorghe (1551), Uspenia (1552), ctitoriile doamnei Elena Rareș; biserică armenească (sec. 16, cu transformări în sec. 18 și 19). Veche așezare, cu o locuire neîntreruptă începînd din paleolitic; menționat documentar la 1439, dar cu o existență anterioară ca apanaj al soției domnului și sediu al unui vornic; important centru comercial; școală domnească și grecească (sec. 18). Considerat în sec. 16 „cel mai mare și mai vechi iarmaroc al Moldovei”. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea nord-estică a României, între rîurile Siret (la V) și Prut (la E); 4.956 km²; (2,09% din supr. țării); 470.011 loc. (1991), din care 38,1% în mediul urban; densitate: 92,9 loc./km². Reșed.: municipiul Botoșani. Orașe: Darabani, Dorohoi, Săveni. Comune: 68. Relieful, cu aspect predominant deluros, cuprinde două unități distincte: Pod. Sucevei, în V și SV, reprezentat printr-o succesiune de dealuri (Bour, 339 m, Masca, 426 m, Dealul Mare-Tudora, 587 m, Holm 556 m ș.a.) despărțite de cîteva zone mai coborîte, numite șei (Șaua Dersca, 260 m, Lozna, 300 m, Bucecea, 260 m, Hrișcani, 280 m, Vorona, 260 m ș.a.) și C. Jijiei (parte componentă a C. Moldovei) la E, formată din coline joase, cu aspect de platouri, de 200-250 m alt., separate de văi largi, adîncite. Climă temperat-continentală, supusă înfluențelor maselor de aer continentale din E, care imprimă climatului un caracter continental excesiv. Temp. medie anuală variază între 8,3°C în V jud. și 9,2°C în E, cu amplitudini termice mari între vară și îarnă. Precipitațiile atmosferice însumează, în medie, 500-600 mm anual, ploile avînd caracter torențial. Vînturi predominante dinspre N și E. Rețeaua hidrografică aparține în pr. bazinelor superioare ape rîurilor Siret și Prut care colectează celelalte rîuri mai mici ce drenează terit. jud. B., printre care Molnița, Bahna, Vorona (afl. pe stg. Prutului). Datorită variațiilor mari de debit, pe majoritatea rîurilor au fost create peste 150 iazuri folosite pentru piscicultură, irigații, alimentări cu apă și regularizarea cursurilor (iazurile Dracșani, Hănești, Negreni ș.a.). Cel mai important lac de pe terit. jud. B. este lacul de acumulare Stînca-Costești de pe Prut (140 km²). Resurse naturale: nisipuri cuarțoase (Miorcani, Hudești), de o mare puritate, folosite pentru fabricarea sticlei optice și a cristalurilor, gips (Păltiniș, Crasnaleuca), gresii (Ibănești, Coșula, Tudora, Hudești), calcare (Coșula, Vorona, Ripiceni, Ștefănești, Dealul Holm), argile (Bucecea, Dorohoi, Leorda, Mihăileni), tufuri andezice (Hudești), turbă (Dersca), pietrișuri, balast. Economia. În 1989, structura producției globale industriale a jud. B. evidenția trei ramuri cu ponderi mari: ind. textilă și conf. (34,4%) cu centre la Botoșani, Dorohoi, Săveni, ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor (24%), producătoare de mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, aparataj electrotehnic, mijloace de automatizare, șuruburi (Botoșani, Dorohoi) și ind. alim. (zahăr, brînzeturi, lapte praf, produse din carne etc.) la Botoșani, Dorohoi, Darabani, Săveni, Bucecea. În 1989, agricultura dispunea de 291.038 ha terenuri arabile. 87.919 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. În același an, supr. arabile erau ocupate de culturi de porumb (92.822 ha), grîu și secară (81.093 ha), plante de nutreț (29.792 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, leguminoase pentru boabe etc. Sectorul pomicol se remarcă prin producții mari de prune, mere, pere, cireșe, vișine, nuci (Șendriceni, Vorona, Cristești, Frumușica). Viticultura se dezvoltă în jurul localit. Trușești, Ștefănești, Todireni, Călărași. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 588,1 mii capete ovine (în special din rasele karakul și țigaie, jud. B. fiind printre primele producătoare de blănițe de astrahan), 216 mii capete bovine (predominant din rasele Simmenthal și Bălțata românească), 179,1 capete porcine, 10,7 mii capete cabaline; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 142 km, iar cea a drumurilor publice 1.824 km, din care 338 km modernizate. Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 383 școli generale, 18 licee, un teatru dramatic, unul de păpuși și o orchestră simfonică (la Botoșani), 446 biblioteci, 153 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Principalele obiective turistice: cetatea dacică de la Stîncești, schiturile Cozancea (cu biserică de piatră din 1756), Balș (1430), mănăstirile Vorona (1600), Gorovei (1742), Agafton (1740) ș.a., bisericile Sf. Nicolae-Popăuți din Botoșani (1496) și Sf. Nicolae din Dorohoi (1495) – ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, bisericile de lemn din Văculești (1712), Brăești (1745), Cristești (1766) ș.a. Muzeul răscoalei țărănești din 1907 de la Flămînzi etc. Case memoriale: „Mihai Eminescu” (Ipotești), „George Enescu” (Liveni), „Nicolae Iorga” (Botoșani), „Ștefan Luchian” (Ștefănești), „Alexandru (Păstorel) Teodoreanu” (Dorohoi), „Octav Băncilă” (Corni), „Grigore Antipa” (Botoșani), „Dimitrie Brândză” (Bivolu) etc. Indicativ auto: BT.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.

ISLANDA 1. Republica ~ (Lýdveldid Island), stat în NV Europei, situat pe insula cu același nume, în partea de N a Oc. Atlantic; 103 mii km²; 271 mii loc. (1996). Limba oficială: islandeza. Religia: creștină (protestanți 96,2%, catolici 1% ș.a.). Cap.: Reykjavik. Orașe pr.: Kópavogur, Hafnarfjördhur, Akureyri, Keflavík. Este împărțit în 8 regiuni, În afara insulei mari, țara mai cuprinde grupul Vestmannaeyjar (Heimaey, Surtsey ș.a.), alte insulițe și stânci. Relieful, de origine vulcanică, este format din podișuri înalte de lavă bazaltică, dominate de c. 100 vulcani, din care c. 30 sunt activi (Hekla – 1.491 m, Asjka – 1.510 m, Laki). Numeroase gheizere (între care Great Geysir, care a și dat numele acestui fenomen), solfatare și izvoare termale (utilizate pentru încălzit). C. 1/8 din supr. țării este acoperită de ghețari (cel mai mare, Vatnajökull, are 8.410 km²) ce coboară din masivul Oraefajökull (2.119 m alt max. din țară). Țărmurile au numeroase fiorduri însumând c. 6.000 km lungime. Climă temperat-oceanică, mai umedă pe litoralul sudic (până la 4.000 mm precipitații anual), în ciuda poziției latitudinale, în apropierea Cercului Polar de Nord, grație influenței curentului cald Golfstrom. Vegetație arborescentă aproape inexistentă. Economie dezvoltată, bazată în pr. pe pescuit (peste 1,5 mil t anual) și prelucr. peștelui, care reprezintă c. 75% din producția ind. și asigură 2/3 din exporturi (ocupă locul 1 pe glob la cantitatea pescuită/loc.). Expl. de diatomită, perlit, lignit, sulf și roci de construcție. Ind. produce energie electrică, cu o mare pondere a hidroenergiei și energiei geotermice (care asigură încălzirea locuințelor și apă caldă pentru 58% din populația țării), nave maritime de pescuit, ciment (80,9 mii t, 1994), aluminiu (99,3 mii t, 1994), îngrășăminte azotoase, produse textile și alim. (conserve de pește, carne, bere, tutun de pipă, ulei de balenă, făină de pește). Se cultivă (în mare parte în solarii încălzite cu ape geotermale) cartofi și tomate, apoi ricin, sfeclă de zahăr etc. 22,1% din supr. țării este ocupată de pășuni și fânețe pe baza cărora se cresc ovine (499,1 mii capete, 1995), bovine (71,9 mii capete. 1995) și cabaline. Animale pentru blană. Nu are c. f. Căi rutiere: 12,3 mii km (1995). Flota comercială maritimă: 177,3 mii t. r. b. (1994). Turism: 179,2 mii turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala Reykjavik, orașul Akureyri și lacul Mývatn, parcul național Thingvellir, centrul turistic Langarvatn, grupul insulelor Vestmannaeyjar. Principalul punct de plecare pentru excursii sau expediții în Groenlanda. Moneda: 1 króna (plural krónur) = 100 aurar (singular eyrir). Export: pește și produse din pește, aluminiu, piei și blănuri, produse alim. Import: mașini, utilaje și echipament industrial, echipament de transport, petrol și produse petroliere, bunuri de larg consum, produse agricole. – Istoric. Menționată pentru prima dată de navigatorul Pitea di Marsiglia (sec. 4 î. Hr.), sub denumirea de Tule sau Thule (pe unele hărți Friesland), și considerată, potrivit legendei, limita nordică a lumii, I. a fost identificată inițial cu ins. Shetland. Locuită probabil mai întâi de călugări irlandezi (sec. 8), I. a fost populată în sec. 9-10 de vikingi (care au numit-o „Pământul de gheață”), nobilul Ingólfr Amarson, de origine norvegiană, debarcând aici în 874. În câteva decenii în I. s-a constituit o societate formată din clanuri războinice, guvernarea aparținând unei adunări de oameni liberi, Althing. Pătrunderea creștinismului (sec. 10) a dus la formarea diocezelor, subordonate arhiepiscopiei norvegiene, prima episcopie autonomă fiind creată în 1056. În urma conflictelor interne, în 1262, a fost supusă de regele Haakon IV al Norvegiei, iar din 1380, va trece, împreună cu aceasta din urmă, sub stăpânirea Danemarcii. Regele Christian III a impus reforma luterană (1550), iar monopolul comercial a fost conferit danezilor prin crearea (1730) a Companiei Daneze a Islandei. În sec. 18, populația a fost decimată de epidemia de variolă (1707-1709), erupțiile vulcanice (1765, 1783) și foametea din 1785. Constituția din 1903 a acordat I. autonomie, aceasta devenind, în 1918, regat independent, în uniune personală cu Danemarca. Datorită importanței sale strategice, în timpul celui de-al doilea război mondial a fost ocupată de Aliați. La 23 dec. 1943, în urma unui referendum, a denunțat uniunea personală cu Danemarca, proclamându-se republică independentă (17 iun. 1944). După 1958, problema delimitării zonelor de pescuit a opus permanență I. Marea Britanie, I. extinzându-și limita apelor teritoriale la 200 de mile (1975). Având instituții democratice de veche tradiție (Althing-ul este considerat cel mai vechi parlament din lume) și o economie în continuă dezvoltare, I. a devenit o țară cu un nivel de trai foarte înalt. Între 1980 și 1996, timp de patru mandate, funcția supremă în stat a fost deținută de prima femeie din lume aleasă președinte, Vigdis Finnbogatóttin. I. este republică prezidențială, potrivit Constituției din 17 iun. 1944. Activitatea legislativă este exercitată de un președinte și de Althing, iar cea executivă, de președinte și un guvern numit de acesta. 2. Insulă în N Oc. Atlantic, la c. 500 km SE de Groelanda; 102,8 mii km². Țărmul de V, N și E este puternic fragmentat de fiorduri. În relief, predomină platourile vulcanice cu înălțimi ce ajung până la 2.119 m (vf. Hvannadalshnúkur); 11,8 mii km² din supr. ins. este acoperită de ghețari. Vegetație de tundră.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

DÂMBOVIȚA 1. Râu în S României, afl. stg. al Argeșului la Budești; 268 km. Izv. din N M-ților Iezer, de la 2.240 m alt., curge mai întâi pe direcția către SSE, traversează extremitatea S a M-ților Piatra Craiului, prin Cheile Dâmboviței, trece prin zonele depresionare Podul Dâmboviței-Rucăr-Dragoslavele, desparte Subcarpații de Curbură de Subcarpații Getici și de Piemontul Getic, străbate Câmpia Română și trece prin București, unde are cursul canalizat. Cursul superior al D. constituie, din punctul de vedere al structurii geologice, linia de demarcație între Carpații Orientali și cei Meridionali. Afl. pr.: Dâmbovicioara, Ilfov, Colentina, Pasărea, Câlnău. Alimentează parțial Bucureștiul cu apă potabilă. 2. Cetate lângă Rucăr, pe Dealul Orății, cu o existență anterioară întemeierii statului feudal Țara Românească; a avut un rol important militar și vamal; era numită popular „Cetatea Neamțului”; după unii istorici însă, cetatea D. era situată pe terit. actual al municipiului București. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinele superioare ale Ialomiței și Dâmboviței; 4.054 km² (1,7% din supr. țării); 557.125 loc. (1995), din care 31,5% în mediul urban; densitate: 137,4 loc./km². Reșed.: municipiul Târgoviște. Orașe: Fieni, Găești, Moreni, Pucioasa, Titu. Comune: 76. relief variat, dispus în trei trepte care coboară de la N spre S pe o diferență de nivel de c. 2.350 m. În N, o zonă muntoasă (porțiuni din M-ții Bucegi și Leaota), în centru, o regiune deluroasă (Subcarpații Getici și partea de E a Platformei Cândești) și în S, C. Târgoviștei și C. Titu. Climă temperat-continentală cu variații altitudinale. Temp. medie anuală este de 2°C în zona montană, 8°C în Subcarpați și 10,5°C în câmpie. Precipitațiile atmosferice însumează 600 mm anual în câmpie, 800 mm în Subcarpați și peste 1.400 mm în munți. Vânturi predominante dinspre NE și SV. Pr. artere hidrografice care drenează terit. jud. D. sunt: Ialomița (cursul superior pe 132 km), Argeșul (pe o distanță de 47 km) și Dâmbovița, cu numeroșii lor afl. Cursurile din zona montană au utilizări hidroenergetice, iar cele din câmpie pentru irigații. Resurse naturale: petrol (Moreni, Gura Ocniței, Răzvad, Ochiuri, Șotânga, Corbii Mari, Teiș, Valea Mare, Aninoasa, Cobia, Ludești, Hulubești, Vișina ș.a.), gaze naturale (Finta, Gura Șuții, Bilciurești, Gheboaia, Brăteștii de Jos), lignit (Șotânga, Mărgineanca), sare (Gura Ocniței, Ocnița, Ochiuri ș.a.), gips (Pucioasa, Lăculețe, Fieni), gresii (Buciumeni, Moroeni), calcare (Lespezi), marne (Fieni, Pucheni), sulf (Pucioasa), izv. cu ape sărate, iodurate, bromurate (Vulcana-Băi, Vârfuri, Bezdead, Gura Ocniței etc.), păduri de conifere și foioase (120.832 ha). Economia: Structura industriei se caracterizează prin preponderența ramurilor ind. grele, ponderea cea mai mare revenind constr. de mașini, metalurgiei feroase, ind. extractivă, mat. de constr. ș.a. În cadrul unităților industriale de pe terit. jud. D. se produc: strunguri automate, instalații de foraj, oțeluri speciale, armături industriale din oțel (Târgoviște), utilaj tehnologic pentru ind. chimică (Târgoviște, Găești, Moreni), frigidere cu compresor (Găești), aparataj electric (Titu), corpuri de iluminat (Târgoviște, Fieni), energie electrică (termocentrala Doicești și hidrocentralele de la Moroeni, Dobrești, Pucioasa), lianți, prefabricate din beton, produse ceramice (Târgoviște, Fieni, Doicești), mobilă (Pucioasa, Târgoviște, I.L. Caragiale), cherestea (Brănești, Răcari, Titu), produse textile (Târgoviște, Pucioasa, Moreni, Brănești, Tătărani) și alim. (preparate din carne și lapte, conserve de legume și fructe, băuturi alcoolice, produse de panificație, prelucr. tutunului etc.). Agricultura dispunea în 1994 de 249.796 ha terenuri agricole, din care 174.260 ha suprafețe arabile, cu extindere mare în partea sudică a jud. În același an, pr. plante cultivate erau porumbul (67.289 ha), grâul și secara (43.277 ha), plantele de nutreț (5.208 ha), plantele uleioase sfecla de zahăr, leguminoasele pentru boabe, cartofii, legumele ș.a. Pomicultura are condiții optime de dezvoltare în zona dealurilor subcarpatice, cele mai întinse plantații de pomi fructiferi (în special meri și peri) fiind în arealele localit. Voinești, Malu cu Flori, Văleni, Bărbulețu, Cândești ș.a. Jud. D. ocupă locul 3 pe țară în producția de mere (24.996 t 1994). Sectorul zootehnic dispune de un efectiv însemnat de ovine (122.500 capete, 1995), bovine (95.100 capete) și porcine (124.700 capete); avicultură (3.508.700 capete); apicultură (17,1 mii familii de albine). Căi de comunicație (1994): rețeaua feroviară însumează 172 km (66 km electrificați), iar cea a drumurilor publice 1.736 km (din care 414 km modernizate). Unitățile de învățământ, cultură și artă (1994/1995): 336 grădinițe de copii, 383 școli generale, 29 licee, 330 biblioteci cu 2.083.000 volume, 10 cinematografe, numeroase muzee și case memoriale etc. Turism. Peisajele oferite de M-ții Bucegi și Leaota (piscuri semețe, peștera Ialomiței, Cheile Tătarului și Zănoagei etc.) cu numeroasele lor cabane, climatul nuanțat, cu particularități favorabile tratamentului balnear și odihnei (stațiunile balneoclimaterice Pucioasa și Vulcana-Băi), monumentele istorice și arhitecturale (Curtea domnească cu vestitul turn al Chindiei, sec. 15, Biserica Mitropoliei, sec. 16, Biserica Stelea, sec. 17, în stil moldovenesc, din Târgoviște, apoi Mănăstirea Dealu, sec. 15-16, Mănăstirea Viforâta, sec. 16, palatul brâncovenesc de la Potlogi, sec. 17 etc.), fauna cinegetică și variatele elemente folclorice și etnografice fac din jud. D. un permanent perimetru de atracție turistică. Indicativ auto: DB.

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

BUCUREȘTI, cap. României, municipiu în S țării, în Cîmpia Română, pe Dîmbovița și afl. său Colentina, la 70-90 m alt., la intersecția paralelelor de 44°25′50″ lat. N cu meridianul de 26°06′50″ long. E; 2.107177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol Ilfov 2.375.679 loc. și o densitate de 1.277 loc./km²). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km² și este împărțit în șase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol Ilfov, care este subordonat municipiului, are 1.594 km², 268.502 loc. (1991) și cuprinde un oraș (Buftea) și 38 com. Cel mai important centru politic, economic, științific și cultural al țării. Ind. puternică (c. 13% din producția ind. a țării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentrale (București-Sud, București-Vest Militari ș.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de mașini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier și chimic, mașini-unelte și agregate, mașini și utilaje agricole, locomotive și vagoane, avioane și elicoptere, autobuze, troleibuze și tramvaie. Se detașează subramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ș.a.), electronică (calculatoare și mașini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio și TV ș.a.) și mecanică fină și optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură și control, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele și coloranți, anvelope și articole din cauciuc, produse farmaceutice și cosmetice ș.a.); întreprinderi de materiale de construcții (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porțelan și faianță ș.a.); întreprinderi de prelucr. a lemnului (mobilă, placaje și furnire, instrumente muzicale, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piel., marochinărie, blănărie și încălț., poligrafice, textile (filaturi și țesături de bumbac, lînă, mătase, in și cînepă, iută și pîslă ș.a.) și alim. (morărit și panificație, conserve din carne și legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, țigarete ș.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale și o c. f. de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „București-Otopeni” (inaugurat 1970, pentru traficul internațional). Metrou cu 3 linii magistrale, construite între 1974 și 1989, însumînd c. 60 km lungime. În B. își au sediul Parlamentul, Guvernul, Președenția, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituții cultural-științifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări științifice, studii și proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mil. vol.; Biblioteca Națională, fundată în 1955, c. 7 mil. vol.: Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mil. vol., incendiată în 22-23 decembrie 1989). Învățămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B. (înființată în 1864), Universitatea de medicină și Farmacie „Carol Davila”, institutele Politehnic, Construcții, de Arhitectură „Ion Mincu”, Agronomic „N. Bălcescu” și academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru și Film, de Artă, de Educație Fizică (în total cu 56 de facultăți), precum și prin numeroase colegii tehnice, economice, de administrație și secretariat, informatică și asistență socială etc. În B. există numeroase instituții muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Națională a Radiodifuziunii ș.a. și teatre („Național”, „Comedie”, „Mic”, „Lucia Sturdza-Bulandra”, „C.I. Nottara”, „Odeon”, de Revistă „C. Tănase” ș.a.). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colțea, Kretzulescu și Stravropoleos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) și Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Șuțu, Știrbei, Regal, Justiției, Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie), C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Românești), Victoria (sediul Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Școlii Centrale de Fete, Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universității, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fîntîni etc. Muzee: Național de Istorie, de Artă al României, Satului, de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Militar Central, Colecțiilor de Artă, Geologiei, Țăranului Român, Tehnic „ing. D. Leonida”, Sticlei și Porțelanului etc. În B. există mari complexe și baze sportive (Stadionul Național, „Steaua”, „Dinamo”, „Steaua”, „Giulești”, „Palatul Sporturilor și Culturii”), parcuri („Tineretului”, 200 ha, „Herăstrău”, 187 ha, „Cișmigiu”, 13 ha – cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1860, „Parcul Carol”, 36 ha) ș.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădina Zoologică Băneasa ș.a. În B. se află numeroase edituri de stat și particulare, studiouri centrale de radio și televiziune și altele independente, apar o mare diversitate de ziare și reviste. În anii de după cel de al doilea război mondial, B. a cunoscut un proces intens de modernizare și sistematizare într-o concepție urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari și uniforme ansambluri de locuințe (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-șos. Alexandriei, Militari, Pantelimon, Colentina, Floreasca ș.a.), dar și unele clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952-1957), Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziției (1964), Studioul de televiziune (1969), Institutul Politehnic (1972), Teatrul Național (1974), Hotelul „Intercontinental” ș.a. În cadrul așa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al orașului a fost demolată c. 1/3 din suprafața zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice și de arhitectură. În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990, în B. au fost distruse și avariate un număr mare de locuințe, edificii administrative, monumente istorice, școli, spitale ș.a., înregistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieți omenești. Menționat pentru prima oară într-un hrisov dat la 20 sept. 1459, de către Vlad Țepeș, orașul B. are însă o existență mult mai veche. Pe terit. actual al orașului s-au descoperit urme de așezări din neolitic, epoca bronzului și a fierului, iar din sec. XIV existența unei așezări feudale. Grație așezării sale favorabile din punct de vedere comercial, orașul s-a dezvoltat și s-a extins, începînd încă de la mijl. sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) și continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic, politic și cultural al țării. Capitala permanentă a Țării Românești din 1659, B. a fost principalul centru al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B. a devenit capitala statului român (1862) și a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani și de aliații lor la 23 nov. /6 dec. 1916, în timpul primului război mondial, orașul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după unire, capitala statului național unitar român. În perioada interbelică, în B. s-au înființat și și-au desfășurat activitatea numeroase instituții publice, administrative, economice și culturale. Orașul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara și vara anului 1944, și a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatrul Național ș.a.) și au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut loc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autoritățile comuniste, marea manifestație promonarhică inițiată de organizațiile de tineret ale PNL și PNȚ. În cadrul Revoluției Române din dec. 1989 la B. s-a desfășurat (21-22 dec.) mari manifestații populare anticomuniste și anticeaușiste, soldate cu ciocniri între demonstranți și forțele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812); Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obținea autonomie internă; totodată se sancționa alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr. / 3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiului dintre Serbia și Bulgaria; 3) la 28 iul. / 10 aug. 1913, tratatul care încheia al Doilea Război Balcanic. Grecia obține S Macedoniei și o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor și Caliacra, Cadrilaterul pînă la linia Turk-Smil-Ekrené să între în componența României. 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianță între România și Aliați (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) privind intrarea României în război. 5) la 24 apr. / 7 mai 1918, tratatul dintre România și Puterile Centrale, încheiat în urma defecțiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prin el se impuneau României condiții înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5.600 km²) în Carpați în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ș.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament și suveran și România l-a denunțat la 28 oct. 1918.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

REGÍE (< fr.) s. f. 1. Inițial simplă funcție administrativă, r. a cuprins, cu timpul, și domeniul de urmărire a disciplinei muncii artistice și tehnice (organizarea și conducerea repetițiilor; dirijarea jocului și a relațiilor actorului în spectacol; alegerea și dispunerea decorurilor și efectelor scenice etc.). În acest stadiu, r. avea un caracter empiric și era încredințată directorului teatrului sau unui actor de frunte (la noi, C. Aristia, C. Caragiale, M. Pascaly, M. Millo). Din deceniul al patrulea al sec. 19, r. se aplică cu precădere în domeniul artistic și e înțeleasă ca un fenomen de artă specific teatrului, care concepe și inițiază, potrivit unei viziuni de ansamblu, prealabile, încorporarea scenică a unei idei sau a unui text dramatic. R. dispune în acest scop de întreaga sferă a artelor și de întregul aparat al scenei (actori, dansatori, scenografi, muzicieni, mașiniști, dotarea tehnică, decorativă, arhitectonică etc.). R. distribuie acestor factori sarcini artistice corespunzătoare, organizează și urmărește procesul lor de creație în vederea închegării finale a spectacolului. Începuturile r. moderne pentru spectacolul dramatic se socotesc a fi apărut după 1870, la curtea ducelui George de Meiningen, iar pentru spectacolul de operă la festivalurile muzicale inițiate de R. Wagner la Bayreuth. Sub imperiul curentului realist critic de la sfârșitul sec. 19, s-au dezvoltat apoi școli regizorale veriste și naturaliste, ale așa-numitului „teatru liber” (animate de Antoine, Brahm, Stanilavski). Curentele ideologice și artistice ulterioare au imprimat r. noi tendințe stilistice. Înainte de Primul Război Mondial și în perioada interbelică, aceste tendințe au fost inițiate și animate de teoreticieni și de practicieni ai teatrului ca: G. Craig, A. Appia, Lugné Poe, Paul Fort, V.E. Meierhold, E.B. Vahtangov, A.I. Tairov, A.G. Bragaglia, L. Jessner, E. Piscator, A. Artaud, M. Reinhardt, Ch. Dullin etc. După cel de-al Doilea Război Mondial, rolul r. ca factor determinant al artei și imaginii teatrale a crescut și este ilustrat de animatori ca B. Brecht, J. Vilar, A. Vitez, J. Grotowski, E. Barba, T. Kantor, Julian Beck, Peter Stein, Richard Schechner, Peter Sellers, Robert Wilson, J.L. Barrault, M. Mnouchkine, Peter Brook, G. Strehler, Patrice Chereau, Lev Dodin, Luca Ronconi, Robert Pelage ș.a. În România, la Iași în 1864, un Regulament teatral cuprinde un capitol „despre regizori”, primul profesionist recunoscut în domeniu fiind A.F. Gattineau, de origine franceză, stabilit în țară. Începând cu sec. 20 regia, în accepțiunea modernă, este un fenomen puternic și continuu în teatrul românesc. Cristalizarea noțiunii de școală, înființarea învățământului specializat, definirea r. ca artă reunește artiști din toate generațiile. Al. Davila, primul regizor artistic domină începutul de sec. Urmează în perioada interbelică personalități ca: Ion Sava, Soare Z. Soare, V.I. Popa, G.M. Zamfirescu, Ion Aurel Maican, Ion Șahighian, Marietta Sadova, Camil Petrescu, Haig Acterian, Paul Gusty. După cel de-al Doilea Război Mondial se vor afirma noi personalități ca: Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Al. Finți, N. Tompa, alături de reprezentații mișcărilor de „reteatralizare” și „teatralizare” a teatrului: Liviu Ciulei, Horea Popescu, Sorana Coroamă-Stanca, Crin Teodorescu, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu, Vlad Mugur, Valeriu Moisescu, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Ion Cojar, Margareta Niculescu ș.a. Direcția lor novatoare ca fi continuată de Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Alexa Visarion, Dan Micu, Aureliu Manea, Silviu Purcărete, Cristian Pepino, Mihai Măniuțiu, Al. Dabija, Tompa Gabor, Al. Darie ș.a. Printre tinerii regizori de talent afirmați după 1989 se numără: Felix Alexa, Beatrice Grancea, Radu Afrim, Theodora Herghelegiu, Vlad Masaci, Nona Ciobanu, Geanina Cărbunariu, Ana Mărgineanu, Andreea Vălean, Radu Apostol, Radu Berceanu ș.a. Au cunoscut notorietate internațională pe marile scene ale lumii: Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, David Esrig, Radu Penciulescu, Margareta Niculescu, Petre Ionescu. R. de film presupune deopotrivă conceptul de creație cinematografică a viitoarei opere, cât și coordonarea tuturor compartimentelor care contribuie la transpunerea pe peliculă a acestui concept (imagine, sunet, montaj etc.). Munca de regie începe cu scenariul sau decupajul regizoral, continuă cu alcătuirea echipei, supervizarea operației de casting, alegerea locurilor de filmare, realizarea filmării propriu-zise, supervizarea montajului și a celorlalte operațiuni care aparțin etapei de postproducție. Istoria cinematografului cunoaște numele unor mari artiști care s-au ilustrat în regia de film: D.W. Griffith, Charles Chaplin, Buster Keaton, Serghei Eisenstein, Vsevolod Pudovkin, Eric von Stroheim, Josef von Sternberg, Ernst Lubitsch, Jean Renoir, Orson Welles, Marcel Carné, René Clair, John Ford, Vittorio De Sica, Luchino Visconti, Federico Fellini, Michelangelo Antonioni, Ingmar Bergman, Luis Buñuel, Andrei Tarkovski, Krzysztof Kiesłowski. Lor li se alături astăzi creatori de o remarcabilă forță și originalitate: Theo Angelopoulos, Bernardo Bertolluci, Robert Altman, Otar Iosseliani, Pedro Almodóvar, David Lynch, Lars von Trier, Tim Burton, Wong Kar-wai, Zhang Yimou ș.a. Pionierii regiei românești de film (Jean Georgescu, Jean Mihail, Ion Șahighian) au deschis drumul câtorva generații de realizatori de renume național și chiar internațional: Liviu Ciulei, Victor Iliu, Ion Popescu-Gopo, Iulian Mihu, Malvina Urșianu, Elisabeta Bostan, Sergiu Nicolaescu, Mircea Veroiu, Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Stere Gulea ș.a. În ultimii ani asistăm la afirmarea unor talente tinere (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu), semne ale unei înnoiri în regia de film din România. 2. (EC.) Formă de organizare a unei întreprinderi având ca obiectiv exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia (ex. perceperea unor impozite directe), caracterizată prin personalitate juridică proprie și gestiune separată de a statului, prin rezultatele financiar; p. ext. administrația, personalul, sediul unei asemenea întreprinderi. 3. Sistem de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular de către administrator care urmează să justifice conturile față de organele superioare sau față de proprietar. ◊ Cheltuieli de r. = totalitatea acelor cheltuieli ale unei unități economice care privesc, într-o măsură sau alta, asigurarea mai multor activități, neputându-se preciza în ce măsură sunt legate de un anumit produs sau de o anumită lucrare, și care se includ în costuri după anumite criterii convenționale (ex. cheltuielile administrative și de conducere). Construcții, lucrări de montaj, reparații capitale etc., executate în regie (proprie) = operații pe care beneficiarul le face cu aparatul său propriu de producție sau cu o subunitate proprie specializată, folosind mijloace existente ori achiziționate special în acest scop și pe care le asimilează producției marfă prin facturarea lor ca investiții sau ca reparații capitale pe seama fondurilor sociale destinate în acest scop.

OLANDÉZ, -Ă (< n. pr. Olanda) subst., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune în Olanda. Mai trăiesc în S.U.A., Canada, Indonezia ș.a. De religie creștină (protestanți, catolici etc.). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Olanda. 2. Adj. Care aparține Olandei sau olandezilor, privitor la Olanda sau la olandezi. ◊ Artă o. = artă dezvoltată pe teritoriul Olandei; ea și-a definit un drum propriu, cu caracter de școală, desprinzându-se de arta flamandă, la începutul sec. 17, o dată cu formarea republicilor independente a Provinciilor Unite. În arhitectură se impun preferințele pentru construcții civile, cei mai cunoscuți maeștrii find Lievens de Key (Hala de carne din Haarlem) și J. van Campen, care realizează modelul de arhitectură municipală (primăria din Amsterdam, azi Muzeul Regal); Hendrik de Keyser creează la Amsterdam „Noorder kerk”, care devine tipul preferat de biserică reformată de plan central. În sculptură, operele mai însemnate sunt monumentele funerare, cu forme severe (mormântul lui Wilhelm I de Orania, Taciturnul, de H. de Keyser). Pictura atinge apogeul în sec. 17 și se manifestă în diversele genuri, aproape fiecare oraș având o școală proprie. Portretul individual și de grup cunoaște o remarcabilă dezvoltare (Frans Hals), ca și scenele de interior, cu structuri spațiale intime și efecte de lumină calme (Vermeer, P. de Hooch, G. Terborch etc.), pictura de gen (A. van Ostade, J. Steen), natura moartă (P. Claesz van Haarlem), peisajul evocând aspecte din natura Olandei (J. van Ruysdael, M. Hobbema, J. van Goyen, A. Cuyp). Cea mai puternică personalitate a a.o. din sec. 17 este Rembrandt. Tot acum cunosc o mare dezvoltare gravura (H.P. Seghers, Rembrandt) și artele decorative (tapiseria și faianța de Delft). O nouă perioadă de înflorire artistică se conturează în sec. 19 prin operele lui J.B. Jongking, J. Israëls și, în special, Van Gogh. Sec. 20 este marcat de gruparea De Stijl însuflețită de P. Mondrian și T. van Doesburg, precum și de H.P. Berlage, considerat drept precursor al arhitecturii moderne. ♦ (Substantivat, f.) Limbă germanică din familia de limbi indo-europene, vorbită în Olanda și în jumătatea de N a Belgiei (flamanda, considerată de unii cercetători dialect al o.). Ortografie parțial etimologică, grafie bazată pe alfabetul latin. Se mai vorbește în Surinam, Antilele Olandeze, iar un dialect al limbii olandeze (v. afrikaans) a devenit o limbă literară distinctă, fiind una dintre limbile oficiale ale Republicii Africa de Sud. 3. S. f. Rasă de vaci creată în Olanda și crescută pentru producția de lapte (producția medie de 4.500 l de lapte anual). Are mai multe varietăți, cea mai răspândită fiind varietatea friză.

BUZĂU 1. Rîu, afl. dr. al Siretului; 324 km. Izv. din N masivului Ciucaș și trece prin întorsura Buzăului, Nehoiu, Pătîrlagele și pe la N de municipiul Buzău. În cursul inf. irigații. Afl. pr.: Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău. 2. Pas pe valea superioară a rîului B., în apropiere de Întorsura Buzăului, făcînd legătura cu Depr. Bîrsei. Alt.: 869 m. 3. Cîmpia ~, porțiune a Cîmpiei Române, între Călmățui și Buzău, limitată de Cîmpia Gherghiței (la SV) și Cîmpia Rîmnicului (la NE). Culturi de plante industriale și cereale. 4. Munții ~, grupă muntoasă în Carpații de Curbură formată din cinci masive bine delimitate: Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu. 5. Municipiu în NE Cîmpiei Române, reșed. jud. cu același nume; 146.556 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Ind. metalurgică (sîrmă și produse din sîrmă, cuie, electrozi pentru sudură), constr. de mașini (subansamble pentru tractoare, utilaje pentru material rulant feroviar, utilaj chimic și petrolier), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin), de prelucr. lemnului (mobilă), mat. de constr. (geamuri șlefuite, cărămidă, țiglă, prefabricate din beton), textilă (filatură de lînă, țesături de bumbac, tricotaje, topitorie de cînepă), alim. (produse de panificație, zahăr, ulei vegetal, bere etc.). Producția de sticlă pentru menaj, de geamuri securizate, semicristal și de bunuri metalice de larg consum. Muzeu. Monumente istorice: Episcopia (inițial schitul Frăsinet, sfîrșitul sec. 15, refăcut de Matei Basarab în 1650), Biserica Banu, construită în 1571 și refăcută în 1722; case din sec. 18 și 19. Menționat documentar pentru prima oară în 1431, ca punct de vamă, s-a dezvoltat în sec. 16, cînd a devenit sediul unei episcopii. Important centru tipografic (sec. 18-19). Declarat municipiu în 1968. 6. Jud. în SE României, în SE Carpaților Orientali, axat pe cursul superior și mijlociu al rîului Buzău; 6.072 km² (2,56% din supr. țării); 520.568 mii loc. (1991), din care 39,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km. Reșed.: municipiul Buzău. Orașe: Nehoiu, Pogoanele, Rîmnicu Sărat. Comune: 81. Relieful este reprezentat prin trei trepte majore (munți, dealuri subcarpatice, cîmpii) care coboară de la NV către SE. Treapta înaltă cuprinde M-ții Buzăului (constituiți din masivele Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu) și prelungirile de SV ale M-ților Vrancea, iar cea mijlocie include Subcarpații Buzăului, formați dintr-un ansamblu de culmi deluroase (Dealurile Istrița, Ciolanu, Cornățel, Dîlma, Bîsoca ș.a.) separate de depr. (Nișcov, Cislău, Pătîrlagele, Sibiciu, Pîrscov ș.a.). Cîmpia extinsă în jumătatea SE a jud., este alcătuită din trei subunități pr. (Bărăganul Ialomiței, C. Buzău-Călmățui și C. Rîmnicului) aparținînd C. Române. Clima are caracter temperat-continental, cu nuanțe zonale determinate de formele de relief. În sectorul montan, temp. medii anuale sînt de 4-6°C, în cel deluros 8-10°C, iar în cel de cîmpie de 10,5°C. Precipitațiile variază între 1.200 mm anual în munți, 600-700 mm în dealurile subcarpatice și sub 500 mm anual în cîmpie. Vînturi predominante dinspre NE și SV. Rețeaua hidrografică, pr. este reprezentată de cursul superior și mijlociu al Buzăului, care colectează majoritatea rîurilor mici (Bîsca Mică, Siriu, Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău ș.a.). Terit. jud. mai este străbătut de cursurile superioare ale rîurilor Sărata, Călmățui și Rîmnic. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Berca, Arbănași, Tisău, Plopeasa, Scorțoasa, Beceni ș.a.) și gaze naturale (Tisău, Roșioru, Boldu, Ghergheasa), diatomită (Pătîrlagele), chihlimbar (perimetrul Mlăjet-Sibiciu-Colți-Bozioru), argilă (Simileasa), gresie, gips, nisipuri, ape minerale sulfuroase, feruginoase, clorosodice (Sărata-Monteoru, Fișici, Siriu, Nehoiu ș.a.), păduri. Economia. Principalele ramuri industriale sînt constr. de mașini și prelucr. metalelor (21,5% din prod. totală a jud.), cu unități la Buzău și Rîmnicu Sărat, în cadrul căreia se produc utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, petrolieră și chimică, subansamble pentru tractoare, garnituri de frînă și etanșare, materiale feroviare (schimbători cu ace flexibile, tirfoane), diverse produse din metal (mașini de gătit, sobe de încălzit, articole din tuci etc.). Alte ramuri, cu ponderi importante în prod. ind. a jud. sînt: metalurgia feroasă, 14,4% (sîrmă și produse din sîrmă la Buzău), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin la Buzău și Beceni, regenerarea uleiurilor la Rîmnicu Sărat), mat. de constr. (geamuri, prefabricate din beton la Buzău, var la Măgura, cărămizi la Berca, Pătîrlagele), prelucr. lemnului (Buzău, Rîmnicu Sărat, Nehoiu, Vernești, Gura Teghii), textilă (Buzău, Smeeni, Pătîrlagele), conf. (Rîmnicu Sărat, Buzău, Nehoiu), alim. (conserve de legume, preparate din carne și lapte, zahăr, uleiuri vegetale, vin etc.). În 1989, agricultura dispunea de 260.154 ha terenuri arabile, 119.336 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. Supr. arabile sînt dominate de culturile de porumb (88.108 ha), urmate de cele de grîu și secară (61.573 ha), plante de nutreț (26.410 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, orz și orzoaică, tutun, cartofi, legume etc. Culturile viticole (11.543 ha) au o extindere mai mare în zona dealurilor subcarpatice (Pietroasele, Vernești, Greceanca ș.a.). Pomicultura are prod. importante de prune, mere, pere, nuci (Nehoiu, Pătîrlagele, Cislău, Pîrscov, Chiojdu). În 1990, sectorul zootehnic dispunea de 438,7 mii capete ovine, 233 mii capete porcine, 172 mii capete bovine și 15 mii capete cabaline (la Chislău și Rușețu există mari crescătorii de cai de rasă); avicultură, sericicultură, apicultură. Căi de comunicație (1990): lungimea totală a rețelei feroviare este de 232 km, din care 108 electrificată, iar cea a drumurilor publice de 2.056 km, din care 307 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 387 școli generale, 22 licee, case memoriale, muzee, 156 cinematografe, 512 biblioteci etc. În cadrul manifestărilor etnofolclorice se remarcă „Drăgaica” care se desfășoară anual, în luna iunie, la Buzău. Turism. Pr. obiective de atracție turistice de pe terit. jud. B. sînt: elementele peisagistice (valea superioară a Buzăului, masivele muntoase Siriu și Penteleu, vulcanii noroioși din zonele Pîclele Mari și Mici, Beciu, fenomen unic în țară, declarat monument al naturii, „focurile nestinse” de la Lopătari, rezervația geologică cu stîncile de calcar de la Bădila, denumită „Sarea lui Buzău”, rezervația forestieră Milea-Viforîta, cu molizi seculari etc.), monumentele și locurile istorice (mănăstirea Ciolanu, biserica Cislău, schitul Bradu, complexul arheologic de la Sărata-Monteoru, tezaurul de la Pietroasele, complexul taberei de sculptură în aer liber de la Măgura etc.), stațiunile balneoclimaterice (Sărata-Monteoru, Fișici), bogăția și diversitatea elementelor etnografice (sculpturi în lemn în zona Bisoca, Lopătari, Chiojdu, țesături și covoare la Bisoca, Siriu, Lopătari, instrumente muzicale populare la Mînzălești, Cătina) etc. Indicativ auto: BZ.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

NATURĂ s. f. 1. Lumea materială, univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzind vegetația, formele de relief, clima. Natura răcoroasă. calendari (1733), 35/1. Natura sau firea. șincai, înv. 3. Nevinovata natură cuprinde în sine ce e mai plăcut pre lume. maior, t. 45/8. După legile naturii, noi putem fi acum ceea ce trebuie să fim. marcovici, c. 30/1, cf. 8/7, 15/15. Civilizația păgînă ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei. bălcescu, m. v. 1. Universul s-a-ntors și s-a schimbat natura. pann, e. iv, 28/21. Cum putea ei să înțeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sînge, în căutarea stelelor și a naturei? russo, s. 36. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. filimon, o.i, 114. Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură. eminescu, o. i, 142. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. id. ib. 152. Și pînă astăzi, din natură nimica n-a îmbătrînit. macedonski, o. i, 63. Albastră era noaptea și fragedă natura, În cer plutea răzleață o pulbere de opal. id. ib. 90, cf. 96, 164, 239, 262. Acești poeți ai Renașterii... slăviră iubirea, natura, artele frumoase. f (1903), 2. Ce pustie e natura și omul în timp de toamnă. ib. (1906), 37, cf. 9. Tunetul era cuvîntul urii, El stăpînea puterile naturii. cerna, p. 158. Ce de lume! Ce de viață! Și ce larm-asurzitoare! A întinerit natura. iosif, v. 26. Cu cît înaintam pe drumul Sihlei, cu atît natura devenea mai aspră. hogaș, dr.i, 15. Eu caut în natură, pretutindeni, Ideile. camil petrescu, v. 9. Rațiunea pentru care atomul cu șase electroni posedă aceste proprietăți remarcabile își are origina în vreo lege primordială a naturii. id. p. 401. Se apropie iarna; a naturii și, poate, și a noastră. bacovia, o. 222. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. id. ib. 242. A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă și zăludă, Botezînd natura udă C-un mănunchi de ciumafai. topîrceanu, b. 53. Atitudinea artistului față de natură. oprescu, i. a. iii,13. Îndeletnicirea... vînatului și pescuitului i-ar fi prelungit bucuria luminii în natura veșnic înnoită, în cîmpii și dumbrăvi. sadoveanu, e. 43. Mistral și-a trăit viața laolaltă cu natura, în rînd cu soarele, cu griul, cu fructele. arghezi, t. c. 51. Bălcescu n-a fost un pictor al naturii. vianu, s. 76. Ne-ar trebui luni, poate ani... spre a admira această arhitectură diversă, colorată, adaptată asprelor condiții ale naturii. stancu, u.r.s.s. 124. Studiul fenomenelor naturii. stoilov, t. f. 7. În natură are loc un schimb continuu între aerul solului și aerul atmosferic. agrotehnica, i, 112. Rămase pe gînduri, la prova, cu ochii la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul și apa. tudoran, p. 33. Elementele se găsesc în natură libere sau, de cele mai multe ori, în combinații chimice. Chim. an. călit. 16. Problema transformării naturii nu poate fi rezolvată numai de specialiști în domeniul științelor tehnice, fără participarea geografilor. probl. Geogr. i, 19. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect studierea naturii (1); (ieșit din uz) științe naturale. ◊ loc. adj. și adv. După natură = avînd ca model obiecte din realitate. Plăsmuiți după natură, pești din cărnuri delicate. macedonski, o. i, 104. ◊ loc. adv. În natură = în realitate, aievea, în persoană. Aș! poza e moft! s-o vezi în natură, domle... caragiale, o. i, 195. (Învechit) Din natură = în mod natural (12), pe cale naturală. Acolo la țărmurile mării sînt niște văi din natură făcute. călătorie, i, 54^r/10. Pămîntul cel din natură neroditoriu. or. ec. 1/2. Puține țări s-au îmbogățit din natură cu atîta îmbilșugare precum este Țara Rumânească. cr (1832), 289¹/10. ♦ (Învechit; la pl.) (Contribuție în) produse ale solului. Toate naturile cîte sînt trebuincioase pentru curtea domnească să le cumpere cu riza-pazar din banii ce li se vor da de la visterie, iar din țeară să nu se ia nimic. (a. 1815). tes. ii, 388. Răspunderile naturilor ce din vechime era obicinuiți lăcuitorii să dea prin feluri de orînduieli. (a. 1817). ib. 360. ◊ loc. adj. și adv. În natură = în obiecte, în produse (nu în bani). Taxele sau plățile ce iau în bani sau în natură. șincai, hr. iii, 277/4. Am văzut într-o colecție privată ardeleană un contract prin care episcopia din Rîmnic... tocmea un dascăl latinesc, asigurîndu-i o plată în bani și în natură. iorga, l. i, 518. Respectivii vameși... nu primeau vama în natură. n. a. bogdan, c. m. 165. ♦ (Adjectival; învechit, despre aur) Nativ (1). Acești aurari din vechime au fost așăzați a-și răspunde dajdiia... în aur natură (a. 1829). ib. 440. 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă universul; (prin personificare) universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă de anumite legi. Pămîntul lăsat în grija naturii. i. c., poezii, 25. Însuș mama natură ne arată Că toată chivernisirea bună Vine și spînzură dintr-o mînă. budai-deleanu, ț. 340. Înțelepciunea și fericirea, păreche măreață de natură unită. marcovici, c. 37/24. Văzînd-o cineva, trebuia... să o privească ca pe un cap d-operă a naturei. negruzzi, s. i, 38. Natura a pus amorul în inima fiecărui om. filimon, o. i, 114. Însemnat cu pata putrejunii de natură. eminescu, o. i, 150. Natura-l Înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. caragiale, o. i, 246. Cît de vădită se face pretutindenea dreptatea naturei. f (1897), 9. Natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă. anghel, pr. 61. Cuvîntul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvîntul scris de natură în inima lor? hogaș, dr. i, 14. Tot ce a avut de pus natura în el, i-a plasat în ochi și în mînă. c. petrescu, o. p. i, 90. Am descoperit că natura a mai așezat acolo și ficatul. id. c. v. 32. Natura luptă cu pericolul evaporării și al uscării. c. antonescu, p. 29. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezultă din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; structură; fel propriu de a fi, fire, temperament, (învechit și popular) nărav (3), (învechit și regional) natural (III). v. înclinare, caracter, predispoziție. Și-i era urîți ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era nătura lui. neculce, l. 109. Au dat multe daruri solilor nemțești și moschicești... ca să mai lungească, să treacă vara cu amăgele, după cum este nătura turcilor. id. ib. 351. Genunchile late arată holericească, călduroasă... natură sau fire. fiziogn. 110/9. Unghiile lungi pe deagete arată cu natură frumoasă. ib. 121/12. [Unele femei] se nasc cu natură grozavă (a. 1803). uricariul, vii, 129. Amiciția nu ține mult între cei neasemenea la natură (fire, nărav). tomici, î. 38/17. De mînie foarte groaznic tremura, Pentru că și din natura-și pe toți oamenii ura. pann, e. ii, 93/11. Fiecare generație produce naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social și istoric al fiecărei epoce. alecsandri, s. 25. Șiretenia... se află mai ales în natura ființelor celor slabe, la care ea ține locul puterii ce le lipsește. bolintineanu, o. 299. Șer este de șaizeci și șase de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puțin el crede. id. ib. 419. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. eminescu, n. 36. Sînt oameni închiși..., naturi posomorîte și refractare, care împrăștie în jurul lor ca o senzație de frig. vlahuță, o. a. iii, 86. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. ionescu-rion, c. 64. Totul părea așezat pentru o lungă viață... căreia naturile lor, puțin expansive, îi dau o ușoară umbră de ideal. d. zamfirescu, v. ț. 205. Foarte rar Caragiale dă nume care să nu indice natura personagiului dintr-un punct de vedere oarecare. ibrăileanu, s. l. 87. Natură de artist (era să fie pictor). id. s. 227. E o natură mîndră, deși sfioasă în același timp. sadoveanu, o. xi, 457. Dumneata exagerezi; ești o natură foarte impresionabilă. id. ib. xiv, .232. Aceștia au pierdut natura lor primitivă, și-au schimbat și fondul prim bun pe care-l aveau. bart, s. m. 25. În rîndul primilor realiști stă Costache Negruzzi, natură cumpătată și discretă. vianu, a. p. 47. Era celebru și prin natura sa zvăpăiată. oprescu, i. a. iii, 19. El știa să renunțe la toată bucuria naturii lui, făcută ca să strălucească și să se mistuie-n lumină, putea să rupă o prietenie, să renege un trecut. arghezi, t. c. 64. Zinele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întîmple în natura crăiesei. reteganul, p. ii, 14. Haram-bașă și-or găsit Pe Piperea cel vestit, Voinic ager la natură, Făcut bine la stătură. id. tr. 36. Așa-i e nătura. com. din zagra-năsăud. Ăsta are natură bună. alr i 1 374/12. Are natură iute (să mînie iute). ib. 1374/158, cf. alr ii 3 682/102. Omul ista e rău la natură. com. din oravița. ◊ A două natură = ansamblu de însușiri dobîndite, care au căpătat forța și importanța celor înnăscute. Asprimea cea cu prea asupră a spartanilor, carea să făcusă a doua natură prin creștere. molnar, i. 274/3. Adevărat că obișnuința este o a doua natură. f (1900), 559. ◊ loc. adj. și adv. Din (sau de la) natură = din naștere, înnăscut. Prostia din natură nu se poate iscusi. pann, h. 60/3. De la natură omul are o impermeabilitate, o rezistență. arghezi, b. 7. Boală din natură. alr ii/i mn 56, 4181/836. Prostul uită din natură De la mînă pîn' la gură. zanne, p. ii, 244. ◊ Expr. (Regional) A avea (sau a fi cu) natură = a fi violent, periculos; a fi arțăgos. cf. CONV. LIT. XLIV, 268, FRÎNCU-CANDREA, m. 103. ♦ (Regional) Viciu, patimă (4), nărav (2). Are natura beției. com. din brașov. Lupu părul înschimbă dar natura ba. alr ii 4 958/29. ♦ Ceea ce ține de viața senzorială. Don Juan, așa cum îl cunoaștem, e un om care nu vrea să știe decît de plăcerile naturii. ionescu-rion, c. 81. ♦ Ceea ce este natural (I 3). Politețea este triumful artificiului asupra naturii. Ea este într-un fel contrariul naivității. vianu, m. 73. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică, trăsătură particulară și esențială, calitate; felul în care este alcătuit un lucru, structură, conformație; (mai ales în legătură cu abstracte) substanță, esență; p. ext. fel, soi, gen, varietate. Timpii... sînt trei, cel dă acum, cel trecut și cel viitoriu, aceștia apoi, după firea și natura fieștecăruia chip, să împarte îndăosebiri schimbătoare. vĂcĂREscuL, gr. 61/13. De la natura sau firea pămîntului... atîrnă. înv. vin. 5/14. Octavele proferetice sînt cu totul de altă natură de octavele fonetice. heliade, o. ii, 374. Este vorba de lucruri atît de depărtate de noi prin natura lor și prin trecerea atîtor veacuri. marcovici, d. 307/16. Un episod de astă natură este petrecerea principelui Svindrighelo în Moldova. asachi, s. l. ii, 31. Esența naturii spirituale a omului. bălcescu, m. v. 2. Conștiința naturei limbei. russo, s. 64. Datoria... fiecărui patriot era ca nici un minut să nu înceteze din lucrări, care de natura lor să fie ca o protestație energică. ap. ghica, a. 795. E constatat că nu toate părțile sistemului nervos au aceeași natură și aceeași funcțiune. conta, o. c. 38. Vei ști să-mi descrii toată natura vizionară și înșelătoare a lucrărilor lumești. eminescu, n. 61. [Rozele] natura lor nu și-o desmint. macedonski, o. i, 193. Despre natura împrumutului. hamangiu, c. c. 399, cf. 396, 413. În dureri, de orice natură ar fi..., medicamentele opiacee dau rezultate atît de sigure încît nu pot fi înlocuite. f (1900), 592. Suprafața sau numărul de arbori după natura tăierilor. p. antonescu, a. 99. De multe ori împrejurările sînt de așa natură, că încheierile trebuie să se facă și altă dată în decursul anului. i. panțu, pr. 90. Industria manufacturieră se vede de două naturi: sau se face cu materii indigene, sau se mărginește a fasona materiile importate. n. a. bogdan, c. m. 125. Te-ntorci totuși c-o simțire cu totul de altă natură în țintirimul trecutului! sadoveanu, o. ix, 184. Îmi închipui că este un lac de natură vulcanică. id. ib. 460. Oricît s-ar apropia, ca atmosferă, vorbirea familiară (orășenească, deci a oamenilor culți) de cea populară, natura ei este totuși, în multe privințe, alta. iordan, stil. 75, cf. id. g. 18. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Zugrăvirea mișcării este oarecum impusă de natura temei tratate. id. s. 142. Noțiuni și proprietăți de natură topologică. stoilov, t. f. 17. Polenul zbîrcit și anormal al acestor soiuri este o indicație asupra naturii hibride a plantei. bordeianu, p. 305. Preferințe pentru hrana de natură vegetală. c. antonescu, p. 55. Natura solului are o influență însemnată asupra eficacității îngrășării suplimentare. agrotehnica, i, 809, cf. 159. Dacă... mai sînt și alte motive, sînt numai de natură intimă. t. popovici, se. 90. Caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă și în fapte de natură strict lingvistică. contribuții, i, 164. Unele elemente... de natură radioactivă, au fost create artificial de om. Chim. an. călit. 11. Un factor de proporționalitate dependent de temperatură și de natura substanțelor. ib. 30. Cauza fundamentală a tuturor contradicțiilor dintre țările capitaliste trebuie căutată în existența proprietății private asupra mijloacelor de producție, care, prin natura sa, dezbină pe producători. lupta de clasă, 1961, nr. 7, 25. ◊ loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să... Îndărătnicia cu care defunctul s-a inspirat ani de zile... din mărunțișuri e de natură să releveze o stare sufletească. arghezi, t. c. 84. – Accentuat și: (regional) natură. – pl.: naturi. – Și: (popular) nătură s. f. – Din lat. natura, it. natura, fr. nature, germ. Natur.

MIC, -Ă adj. (În opoziție cu m a r e) I. (Indică dimensiunea) 1. Care este sub dimensiunile mijlocii obișnuite; de dimensiuni sau de proporții reduse (considerate în mod absolut sau prin comparație). Căzu o piatră den ceriu. Mică era și în vedeare. Însă nime nu o putea rădica (a. 1 550-1 600). GCR I, 8/9. Adecă corabiia cît fiind și de iote vîntu o adăpostim, întorcîndu-se cu mică cîrmiță (a. 1 569-1 575). id. ib. *9/33. Domnul. . . și de ceale păsări mici grijaște-se. CORESI, EV. 220, cf. id. TETR. 30. Grăunțul de muștariu carele cîndu-l samănă în pămînt mai mic iaste de toate semințele care-s în pămînt. N. TEST. (1 648), 45^T/21. Mici bucățeale să fiu demicat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 109^v/9. Acestu Bertold era într-acest chip: mic la obraz, căpăținos, gogonețu ca o bășică, frunte zgîrcită (a. 1 779). GCR II,118/23. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18/10, cf. CONACHI, P. 261. Ca voi mici lăcrămioare N-are-n lume nici o floare Miros dulce. ALECSANDRI, P. I, 122. S-ascult de glasul gurii mici. EMINESCU, O. I, 191, cf. 132. Avea. . . niște ochi mici și cenușii, hogaș. DR. II, 120. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Mîndra mea cu ochii mici Mă face să vin pe-aici. ȘEZ. I, 267. Ușa mică. ALR I 657/805, cf. 1372/305, 1826/896, ALR II/I h 269, II/I MN 149, 3 932/791, ALR II 6 446/346. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ZANNE, P. I, 128, cf. 100, 173. Aluatul mic într-o covată toată frămîntătura o dospește. id. ib. III, 439, cf. 492, VI, 513. Acul este mic, dar scumpe haine coase. id. ib. V, 1. (Substantivat) Răsar maică două steli. . . Cea mai mari tot plîngea, Cea mai nică așa dzicea. MAT. FOLK. 1 317. ◊ (Învechit) Lume (sau lumea cea) mică= microcosm. Den patru iar(ă)ș materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1 683). GCR I, 260/14. Literă mică = minusculă. Degetul (cel) mic = degetul cel mai scurt și mai subțire. Și tremeate Lazar să-și ude cel deaget mai mic într-apă. CORESI, ap. GCR I, 31/1. Degetul mînii drepte au pus mai întâi pe închietura degetului mic. DRĂGHICI, R. 55/17. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. EMINESCU, O. I, 79, cf. ALR II 2 188/537, 575, 723. (E x p r.) A avea (pe cineva) la degetul (cel) mic = a) a dispune de cineva cum vrei; b) a fi cu mult superior altuia. A avea (sau a fi ceva) în degetul (cel) mic = a cunoaște (ceva) temeinic, cu de-amănuntul. Uscățiv, așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132. (Neobișnuit) A lăsa (pe cineva) la degetul cel mic = a întrece (pe cineva) ca valoare, cunoștințe etc. Minerva, zeița înțelepciunii, vorbi și ea despre a ei falnică înfățișare, cu niște graiuri ce-ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8. (Mai ales în construcții negative) A pune (pe cineva) la degetul cel mic sau a schimba (pe cineva) cu degetul cel mic = a disprețui (pe cineva). Cf. ZANNE, P. II, 108, 109. (Substantivat, în l o c. a d v.) În mic = pe scară redusă, fără amploare; după un plan restrîns. Aceste cercări făcute în mic nu ar ținea multă cheltuială. I. IONESCU, C. 171/24. ◊ E x p r. (A fi) mic Ia os = (despre oameni, în opoziție cu c i o l ă n o s) (a fi) de constituție delicată. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie, ochii lui spălăciți și visători spuneau singuri cît de greu va putea s-o ducă băiatul acesta în lupta pentru pîine. BASSARABESCU, S. N. 26. A face ochii mici = a) se spune despre un om obosit (care este pe punctul de a adormi). Cf. ZANNE, P. II, 364; b) se spune despre un om care se preface că nu vede. id. ib. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Urzică mică. ALR I 1 945/677. Sturz mic. ALR II 6217/2. Privighetoare mică. ib. Gîndac mic. ib. 6 573/836. Cărăbuș mic. ib. 6 573/414. Tîrfoi d-ăl mic. ALR SN III h 658/2. ♦ (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici (I 1) sau foarte mici; fin. Făină mică. ALR I 1 372/28, cf. 223, 265, 363, 370. ♦ (Despre mers) Cu pași mici (I 1) (și grăbiți). A trecut pe subt poarta de triumf, în trapul mic al cailor, un lung alai de trompete. CAMIL PETRESCU, O. II, 354. 2. (Despre terenuri, teritorii, așezări omenești etc.; în opoziție cu î n t i n s, v a s t) Care ocupă o suprafață redusă; puțin întins, redus. Pomeniiu-te din pămîntul Iordanului. . . de păduri mici. PSALT. 80. De să va afla unul. . . să fie luat mai mic pămînt și mai prost, acolia să să socotească. PRAV. 2, cf. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/16. Satu-n vale pe-o colină Mic și vesel. COȘBUC, F. 124. Spărtura pînă e mică trebuie cîrpită. ZANNE, P. III, 376. Sătul mic și rotocol, îi dau și curînd ocol, se spune despre bețivi, id. ib. VI, 301. ◊ (Intervine și ideea de importanță redusă) Oraș mic, cu o cetate. GOLESCU, Î. 7. Românii. . . întemeiară deosebite staluri mici. BĂLCESCU, M. V. 7. ◊ (După nume proprii servește la formarea unor toponimice, indicînd, adesea, și vechimea, posterioară toponimicelor compuse cu mare) Mearseră în Asiia Mică. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6^v/32. Numai pe Tîrnava Mică Am o mândră ibovnică. JARNIK-BÎRSEANU, D. 23. Diviciorii Mici. Hálînga Mică. 3. (Despre încăperi, recipiente etc., în opoziție cu î n c ă p ă t o r, c u p r i n z ă t o r, s p a ț i o s) (Prea) puțin încăpător, puțin spațios, cu volum redus. Că nu se putea ascunde lumina ceaia marea a înțeleptului soarelui derept, întru o casă mică. CORESI, EV. 57. Ceia ce vor avea mierță sau veadre sau alte măsuri. . . mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac. . . să-i ciarte cu bătaie. PRAV. 17. „Puiul”, cea mai mică barcă a vaporului, era legată la scară. BART, E. 184. În butilce mice, vinul cel mai bun (= și cei modești pot realiza lucruri mari). ZANNE, P. IV, 187. ◊ Casa (cea) mică v. c a s ă. 4. (În opoziție cu l u n g) Scurt. Creion mic. (Regional) Pieptene mic = pieptene cu dinții scurți și deși; pieptene des. Cf. ALR II/I 3 394/ 284, 762, 833. ♦ (Substantivat, m.) Fel de mîncare din carne de vacă tocată, condimentată și friptă pe grătar în bucăți de forma unor cîrnăciori; mititel. Mîncă însă totul, toți micii și toată pîinea. PREDA, R. 90. 5. (În opoziție cu î n a l t) Care nu atinge înălțimea normală, mijlocié; scurt, mărunt, scund; necrescut. Zachei. . . se nevoiia și jăluiia să vază pre el cine iaste, și nu-l putea vedea de mulțimea nărodului și derept crescutul său, că era mic. CORESI, EV. 450. Nu pute în grabă încăleca Ștefan Vodă, fiind om mic. NECULCE, L. 10. Văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tăndalâ. NEGRUZZI, S. I, 247. Ș-acolo sub fagii mici Sînt morminte de voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314, cf. 76, 175. Mic la stat, Mare la sfat. ZANNE, P. II, 435, cf. ALR I/I h 61, ALRM I/II h 95. Îi mic de trup. ALR II 3185/551, cf. 3 185/876. ◊ (Întărit prin repetiție) O văzu spăimîntată. . . cu buzele tremurînd, cu umerii ghemuiți, cu picioarele goale, așa de micâ-mică și de dezarmată. TEODOREANU, M. II, 19. 6. (Despre ape, gropi, prăpăstii etc. în opoziție cu a d î n c) Care are adîncime (și lățime) redusă. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apa mică. DELAVRANCEA, ap. TDRG.7. (În opoziție cu lat) Îngust. Pălărie neagră cu marginile foarte mici. CHEST. V 165/86. 8. (în opoziție cu gros) Subțire. Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici. EMINESCU, O. I, 79. ◊ (Regional) Untură mică = slănină. Cf. ALR I 749/283. II. (Despre ființe) În vîrstă fragedă, abia născut; (în opoziție cu m a t u r, v î r s t n i c) tînăr, nevîrstnic. Mance, carele apleacă prunci mici. PRAV. 99. Mic să cheamă pănă în 25 de ani și de acolia înainte să cheamă mare. ib. 258. Pruncii lor cei mici. DOSOFTEI, PS. 48/16. Văzui astă noapte un vis unde-mi aduse Apolon Dumnezeu un cocon mic (a. 1799). GCR II, 166/27. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. 59. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. ALEXANDRESCU, ap. HELIADE, O. II, 109. De la o boală ce-am avut cînd eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Eram mic cînd mă lua Ștefan cel Mare în desaga de la oblîncul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. Secretarul raionului îl cunoștea de cînd era mic. PREDA, D. 104. Cîtu-i copila de mică, Bate-o ș-o pune la furcă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 389. Se ține după. . . ca dracul după copil mic, se spune despre pisălogi. ZANNE, P. VI, 612, cf. II, 73. ◊ (P. e x t., determină termeni ca „vîrstă”, „copilărie” sau echivalente ale acestora) El în vrîstă mică și-a pierdut părinții. VĂCĂRESCUL, IST. 247. Întîmplîndu-se să. . . fie fiul. . . în mică copilărie. PRAVILA (1814), 142/11. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste,. DRĂGHICI, R. 73/23. Din copilâria-ți mică Crești ca scumpă floricică. VĂCĂRESCUL, P. 550/1. Mă cunoaște din mica mea pruncie. ALEXANDRESCU, O. i,I 157. Din mica copilărie a lui. ALR II 3177/605. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) tînăr; s p e c. care este cel mai tînăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia. V. m e z i n (1). Mic era întru frații miei și mai tîrăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Adună tot cel fecior mic și se duse întru o parte. CORESI, EV. 20, cf. 23, 25. Căzu soartea spre fiiul ei cel mai mic (a. 1600-1625). GCR I, 66/40. Au rădicat pă feciorul cel mai mic. . . domn în locul tătîni-său. IST. Ț. R. 50. Fiul craiului, cel mai mic. . ., iese afară în grădină. CREANGĂ, P. 189. Se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. Fratele cel mai mic. JARNIK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Substantivat) Orice s-ar zice, fiu îi era și ăl mic. ISPIRESCU, L. 37. Cele două mari Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară Către cas' plecară Pe mica o lăsa. MARIAN, INS. 342. Te plîng surorili Pe toati cărărili Și te plîngi cea mai ńică. MAT. FOLK. 1 318, cf. ALRM I/II h 225, ALRM II/I h 187. ♦ (Substantivat) Copil; tînăr. Giudețul iaste datoriu să micșureadze certaria celui mic, cînd va greși. PRAV. 261. Emisiune pentru cei mici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1954, cf. ALRM I/II h 259. ◊ E x p r. De mic = de copil, din fragedă vîrstă; de micuț. Aceasta de mică fusease măiestrie drăcească. DOSOFTEI, V. S. octombrie 55^r/13, cf. noiembrie 113^v/35, MINEIUL (1 776), 45^r2/6. Că de mic am pribejit, Tot în streini am trăit (a. 1 820). GCR II, 233/23. Stările avute și-au crescut copiii prin profesorii străini. . . trimițîndu-i apoi de mici în străinătate. HELIADE, O. II, 43, cf. 76. Robinson, precum știți, de mic au luat re creștere. DRĂGHICI, R. 72/28, cf. 30/11. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I, 16. Crescînd în mînăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume. BOLINTINEANU, O. 320. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I, 175. O ocrotea fiindcă o crescuse de mică. BRĂESCU, A. 23. De mic îi tot dedea Ajutor bun de putere Și cuvînt de mîngîiere. ALECSANDRI, P. P. 196. Pentru ca omul să aibă un suflet bun, trebuie deprins de mic a lucra fapte bune. ȘEZ. III, 237. Copilul ca copaciul, cînd de mic se strîmbă, anevoie se mai îndrepteazâ. ZANNE, P. II, 73. ♦ (Familiar, la vocativ) Termen dezmierdător sau ironic cu care se adresează cineva unui bărbat. Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? REBREANU, I. 105. Nu! hotârît, nu dansez! decise Ioanide cu o seriozitate comică. – Micule, nu rîde de mine! CĂLINESCU, S. 791, cf. 605. ♦ (Substantivat, în corelație cu mare, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea. Mărrturisescu micilor și marilor. . . de cealea ce prorocii dziseră. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul" mici cu mari. PSALT. 244. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. CORESI, L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA , 361/22. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a. 1 642). GCR I, 94/22. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATiE, PRAV. 10/3. Stau mărturisind aceastea a mic și amare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să strînsease ca albinele, cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoriu. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8 .Au poftit pe toată boierimea. . . de la mic pîn' la mare. NECULCE, L. 69. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . ., ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I, 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Să iasă. . . Frică înfricoșată, Spaimă înspăimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic – mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare, în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93, IV, 92. III. (Indică sau sugerează durata) Care durează puțin; scurt. Într-acea mică dată, în clipala ochiului vădzu pruncul naintea sa. DOSOFTEI, V. S. decembrie 237^v/12. S-au dus. . . nu departe de cetate ca la un ceas mic. DIONISIE, C. 185. Nevoia însă atîta l-au silit. . . să facă. . . o mică călătorie. DRĂGHICI, R. 57/10. Pacea se așăzâ în țară pentru o mică vreme. ARHIVA, R. I, 117/11. Iară noi? noi, epigonii?. . . Simțiri reci, harfe zdrobite. Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. I, 35. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă Una mică-mi pare multă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 11, cf. 130, 213. Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Cini ari ibovnică Mult îi pari noaptea mică. MAT. FOLK. 1379. IV. (Arată cantitatea) 1. (În opoziție cu m u l t, a b u n d e n t) Puțin, redus, limitat. 2. (Despre numere, despre valori care pot fi exprimate numeric) Redus (ca număr, ca proporții); puțin numeros. Să fie dzilele lui mici. PSALT. 235. Toate aceastea nu cu mici sau cu puține cheltuiale. . . s-au tipărit și s-au făcut (a. 1691). GCR I, 290/23. Nu te bucura la câștiguri mici, pentru că, cu un rac, tot sărac. NEGRUZZI, S. I, 249. Eroul nostru vedea o națiune mare zbuciumîndu-se sub apăsarea unei clase mice. HASDEU, I. V. 35. Acest popor mic. . . de-a lungul străvechii sale istorii a arătat lumii întregi că nu-și pleacă capul în fața nici unui asupritor. CONTEMP. 1953, nr. 373, 6/2. Calorie mică = cantitate de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii unui gram de apă cu 1°C. Cf. MACAROVICI, CHIM. CANT. 132. ♦ (Despre prețuri, în opoziție cu r i d i c a t) Scăzut. Y. (În opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, i n t e n s, indică intensitatea) Puțin intens; slab, scăzut, redus. a) (Despre lumină, stări termice, curenți de aer etc.) Și făcu Dumnezeu doao lumini. . . și lumina mai mică să slujească nopției. PALIA (1 581), 15/7. Cea mai mică suflare ne doboară. MARCOVICI, C. 16/24. b) (Despre glas, voce, sunete, zgomote etc.) Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40/5, cf. 64/1. Începu cu vorbă mică Pentru băiatul să zică. . . Proverburile aceste. PANN, P. V. III, 47²/11. Din frunzișurile grele. . . Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39, cf. 5. Glasul Olguței era mic, dar pur. TEODOREANU, M. II, 142. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CSMIL PETRESCU, O. III, 83. Se auzeau zarurile cu zgomot mic. DEMETRIUS, A. 196. c)(Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Viteză mică. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Cutremur mic. e) (Despre sentimente, senzații etc.) Durere mică. Bucurie mică. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. (În opoziție cu î n s e m n a t, i m p o r t a n t, p r i n c i p a l) Fără (prea) mare valoare, lipsit de importanță; neimportant, nesemnificativ. De amu aceale multe și nevindecate boale plecară-se ție, domn a toate cu cît mai vîrtos aceștii neșchită și mai mică? CORESI, EV. 227, cf. 239. Folosul acestor mici învățături adevărat puține sînt, iară așa iale sînt bune (a. 1642). GCR I, 94/8. După tocmala. . . mării sale domnului datu-s-au învățătură, și mie unui mai mic și nice de o treabă a măriii sale rob. EUSTRATiE, ap. GCR I, 119/21. Carele va găsi pre marginea unii ape. . . fiece lucru ver mare, ver mic.. . acesta de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Cealealálte lucruri mici aduc folosințele. BIBLIA (1688), [prefață] 7/53. Cei doi bani mici ai văduvii (a. 1700). GCR I, 337/12. Să întoarce înapoi fără a zice cel mai mic cuvînt. BELDIMAN, N. P. I, 94/9. Toți preanumărații. . . nu se socotesc decît o mică soțietate făcătoare de bine. HELIADE, O. II, 12. Mijlocul lanțului celui nemărginit al ființelor care. . . se pogoară pînă la cea mai mică și proastă viețuitoare. MARCOVICI, C. 11/12. Să nu întîmpine acum atîte greutăți, pănă și cele mai mici. DRĂGHICI, R. 101/27, cf. 115/24. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, M. 4, cf. 5. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții. ALECSANDRI, T. I, 156. Vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I, 134. Mi-a vorbit aseară De lucruri mici și fără importanță. MINULESCU, V. 143. Riscurile sint mici, în schimb perspectivele deschise sînt reale. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Dintr-o meserie cît de mică Dacă nu curge, tot pică (= omul care știe o meserie nu moare de foame). ZANNE, P. V, 408, cf. 475, III, 543, IV, 604. ◊ (Popular) Prînzul (cel) mic = prima masă, de dimineață, pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; timpul zilei cînd se ia această masă. Pe la prînzul cel mic cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi. CREANGĂ, A. 60, cf. MARIAN, S. R. I, 107, DAMÉ, T.₂ 50, H II 262, V 394, VIII 22, 260, X 32, XII 173, XIII 116, XIV 307, 416, XV 100, xvi 117, 160, 238, 296, CHEST. VIII 2/9. (Regional) Masă mică = una dintre mesele de la nuntă la care se mănîncă, de obicei, numai pîine, sare și rachiu. MARIAN, NU. 368. (Regional) Cartea mică = abecedar. Cf. ALR II 3 744/29. ◊ E x p r. A se face sau a deveni (mai) mic = a deveni umil, timid. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. A se lăsa mai mic = a) (învechit) a deveni mai modest, mai nepretențios. Să cade într-acel ceas ce au suduit să-și tocmească lucrul și să să lase mai mic, căindu-să ce au făcut. PRAV. MOLD. 125^r/5; b) a ceda. Cînd să va lăsa bărbatul mai mic și să va prinde cu chizeșie, cum nu-ș va face muierii nice o răutate și încă-i va face și zapis, atunce giudețul să i-o dea pre mînă. PRAV. 155. ◊ (Substantivat) Iară sîmbătă din al optul ceas să se oprească de toate lucrurile, de marile și de micile (a. 1 640). GCR I, 89/31. ♦ De gravitate redusă. Să cunoaște care-i sudalmă mare și mică. PRAV. 229. 2. (Despre oameni și manifestările lor, în opoziție cu nobil, generos) Lipsit de noblețe, de generozitate; meschin. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91/10, cf. 73/18, 156/11. Ura, interesul, pisma, toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I, IV/3. Meschine interese ce-n mici inimi locuiesc. ALEXANDRESCU, M. 164, cf. 5. La niște astfel de oameni le zicem mișei ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Oh! cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I, 109, cf. ZANNE, P. II, 441. 3. (Despre mintea, inteligența oamenilor) Cu posibilități reduse; îngust, redus, prost. Suflet slab și minte mică. . . acest principe tîrîtor muri peste puțin timp în exil. HASDEU, V. 208. E mare și stogos Dar la minte mic și prost. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 4. Care ocupă un loc inferior, modest într-o ierarhie. Întru această troiță nece urul nu iaste ... nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337, cf. 336. Și singuri văm sta înainte de ne văm judeca cu frică și cu cutremur. . . ori mare, ori mic, ori boiarin, ori slugă. CORESI, EV. 37, cf. 39, 41, VARLAAM, ap. GCR I, 104/13. Ștefan Vodă au strins boiarii și mari și mici. URECHE, ap. GCR I, 70/24. Vreun om di cești mai mici și proști. PRAV. MOLD. 159^r/7. Iară de vreame ce acesta, ce va grăi acest cuvînt, iaste mai mic decît acela ce aude acesta cuvînt, atunce să va certa ca un suduitoriu. PRAV. 227, cf. 271. Dară cine ar zminti pre unul de acești mici. . . să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 127/14. Socotiți să nu obidiți pre vreunul dentru acești mici (a. 1 693). GCR I, 309/20. Trecut-au sol mic de la Ieși. NECULCE, L. 143. Om mic fiind și smerit. ANTIM, P. 4. Credința tuturor boierilor noștri a mari și a mici (a. 1 805). URICARIUL, XXV, 4. Braslele se alcătuiau de oarecare slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, M. V. 10. Cine-i mic, vrea a fi mare. Căci domnia-i dulce pom, Care farmecă pe om ! ALECSANDRI, P. II, 107. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Modul de dezvoltare al industriilor mijlocii și mici. PETICĂ, O. 469. Și s-au stins și Hrîncu și Huru și Dajbog, cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Cîteva zeci de mici negustori au fugit. CAMIL PETRESCU, O. III, 202. Cînd mor oameni mai mici, Trag clopotul de calici. MARIAN, Î. 96. ◊ (Substantivat) Voru înviia morții. . . și micii și marii și derepții și păcătoșii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 454/29. Să nu se preaînalțe spre ceia mai micii și mai slabii. CORESI, EV. 93, cf. 41, 180. Și întru cei mai mici agiunge lumina. . . de lumineadză (a. 1 645). GCR I, 114/29. Cînd să va prileji cela ce fuge să fie om de gios și cela ce-l goneaște să fie boiarin, atunce poate să ucigâ boiarenul pre cel mai mic, ce fuge. PRAV. 124. Să va spînzura și boiarinul ca și cel mai prost: iară furcile boiarinului să fac mai înalte decît a celui mai mic. ib. 289, cf. 288. Cel mai mic s-au Bl[ago]s[lo]vit de la cel mai mare. N. TEST. (1 648), 295^v/6. Nu fățări nice a mic, nice a mare, nice a văduvă (a. 1 650-1 675). GCR I, 193/23, cf. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Cu numele că-s de neam bun, Cum vor, pe cei mici supun. MUMULEANU, ap. GGR II, 249/6. Și cel mic și cel mai mare înaintea lui ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Fii bun, mare vornic și îngăduie mai micului d-tale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284. Se bat cei mari și rabdă cei mici. ZANNE, P. IV, 424. Mic burghez v. b u r g h e z. Mica burghezie v. b u r g h e z i e. Mica producție de mărfuri v. p r o d u c ț i e. ♦ (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Subaltern (considerat în raport cu superiorul lui ierarhic). Ascultă pe mai marele tău, stăpînește pe mai micul tău. ROMÂNUL GLUMEȚ, 29. Mai mare peste cei mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei care se mîndresc prea mult cu slujba neînsemnată pe care o au. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Ca determinant pe lîngă substantive nume de rudenie, indică gradul de rudenie în sintagmele) Unchi mic (sau lele mică) = vărul (sau vara) tatălui (sau a mamei), în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru mic (sau soacră mică) = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) miresei. Nun mic (sau nună mică) - fiecare dintre persoanele care asistă ca martori de mai mică importanță la săvîrșirea unei cununii. Cf. MARIAN, NU. 208. – Pl.: mici, (rar, f. și) mice. – Probabil lat. *miccus, cf. DHLR I, 201, CADE. Cf. lat. m i c a, cf. PHiLiPPIDE, P. 46.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17^v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31^v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69^v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297^r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.² I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET². I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9^V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103^v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97^r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127^r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41^r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 368²/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu¹ (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117^r/16, cf. 64^r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18^r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 247¹/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 35¹/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 4²/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 130²/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.