SUBSTITUT, substituți, s. m. Persoană care înlocuiește temporar pe titularul unei funcții. ♦ Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a parchetului; magistrat care avea acest grad. – Din fr. substitut, lat. substitutus.

prim-procuror s. m., art. prim-procurorul/primul-procuror; pl. prim-procurori, art. prim-procurorii

SUBSTITUT s.m. 1. Cel care ține locul titularului. ◊ (În trecut) Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a parchetului; magistrat avînd acest grad; substitut de comisar regal = magistrat într-un tribunal militar care ținea locul comisarului regal. ♦ Ceea ce ține locul unui lucru, care i se substituie. 2. Produs industrial care înlocuiește un produs mai vechi. [Cf. fr. substitut, lat. substitutus].

*procurór m. (fr. procureur [d. procurer, a procura], care corespunde cu lat. procurator). Magistrat care are rol de acuzator public la tribunale în crime și delicte și care face parte din parchet. (Cînd îs 2-3 secțiunĭ la un tribunal, unu se numește prim procuror. În armată, acuzatoru public se numește comisar regal). Procuror general, procuror de curte (de apel, de casațiune).

!prim-procuror s. m., art. prim-procurorul; pl. prim-procurori, art. prim-procurorii

procuror m. magistrat însărcinat de ministerul public pe lângă Curți și tribunale: prim-procuror, procuror general.

SUBSTITUT, (1) substituți, s. m., (2) substitute, s. n. 1. S. m. Persoană care înlocuiește temporar pe titularul unei funcții. ◊ Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a parchetului; magistrat care avea acest grad. 2. S. n. Produs, obiect etc. care înlocuiește alt produs, alt obiect etc., având (aproximativ) același rol. ♦ Semn, imagine, notație etc. folosite pentru a desemna o noțiune cu aceeași semnificație. – Din fr. substitut, lat. substitutus.

PROCUROR, procurori, s. m. (Jur.) Membru al procuraturii care supraveghează justa aplicare a legilor sau care este acuzator din partea statului într-un proces. Procuror general = membru al procuraturii care exercită supravegherea respectării legilor de către toate organele centrale și locale ale statului și care numește pe procurori. Procurorul general este desemnat de Marea Adunare Națională. ♦ (În orînduirea capitalistă) Magistrat atașat pe lîngă o instanță judecătorească și avînd rolul de acuzator public. Peste o jumătate de oră venea lîngă căpătîiul divanului, liniștită și gravă ca un procuror preocupat. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Hîrtiile plastografe sînt acum în mînile procurorului crăiesc. NEGRUZZI, S. III 175. ◊ Procuror general = șeful parchetului de pe lîngă o curte de apel sau de pe lîngă curtea de casație. Mi-a comunicat la telefon că e vorba să-mi dea delegație de procuror general. C. PETRESCU, C. V. 92. Prim-procuror = șeful parchetului de pe lîngă un tribunal.

SUBSTITUT, substituți, s. m. Locțiitor de titular. ◊ (În vechea organizare judecătorească; în expr.) Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a parchetului; magistratul care avea acest grad. Substitut de comisar regal = magistrat care, într-un tribunal militar, ținea locul comisarului regal. Colonelul... dă cuvîntul substitutului de comisar regal. PAS, Z. IV 118.

prim-procuror, prim-procurori.

procuror sm [At: CR (1829), 308²/33 / V: (îvp) proco~, (înv) pricorod, (reg) pricu~, ~corod, ~corol / Pl: ~i / E: fr procureur] 1 (Înv) Dregător care avea atribuții judecătorești în divan în perioada Regulamentului organic. 2 (Înv; îs) ~ general (sau crăiesc) Înalt fucționar, cu grad militar, însărcinat să apere interesele regelui și ale maselor în fața parlamentului, în Franța. 3 (Csnp) Înalt funcționar diplomatic acreditat într-o țară străină. 4 (Jur) Membm al parchetului, care avea rolul de a exercita acțiunea penală și de a susține acuzarea. 5 Membru al procuraturii (3), care supraveghează justa aplicare și respectare a legilor, care decide trimiterea infractorilor în fața justiției, susține acuzarea înaintea instanțelor judiciare, reprezintă interesele statului într-un proces etc. 6 (Îs) Procuror general Șef al parchetului de pe lângă o curte de apel sau de pe lângă Curtea de Casație. 7 (Îas; șîs ~ general al Republicii) Șef al Procuraturii, care exercită supravegherea respectării legilor de către toate organele centrale și locale ale statului și care numește pe procurori (5). 8 (Îc) Prim-procuror Șef al parchetului de pe lângă un tribunal.

MAHMUR, -Ă adj., s. n. 1. Adj. (Și substantivat) (Persoană) care nu și-a revenit complet din beție sau din somn; (persoană) care este cu capul încă tulbure, care se simte indispusă după beție sau după un somn neîmplinit. Uciseră pre Mihail că-l aflară mahmur de vin. MOXA, 389/17. Dacă se-ntîmpla vreodată să nu-și împlinească somnul, era a doua zi mahmur. GANE, N. III, 164. M-am trezit... foarte mahmur. CARAGIALE, O. VII, 205. Trezit din somn, sînt mahmur, ursuz, ciufut. M. I. CARAGIALE, C. 7. S-a sculat acum mahmur; somnul de după prînz nu i-a priit. BASSARABESCU, S. N. 13. Așeză pe masa ospățului potrocul bun pentru mahmuri. SADOVEANU, Z. C. 65. Era încă mahmur, cu gura coclită. C. PETRESCU, C. V. 48. A doua zi se sculau tustrei la prînz, mahmuri, tăcuți și palizi. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 32, cf. id. SF. M. N. I, 223. Primul procuror.. . era mahmur. Căsca. Avea gura amară. STANCU, R. A. IV, 200. Fusese mahmur, cum era firesc după chef cu băutură tare și proastă. PAS, L. ii, 18. Era mahmur încă din ajun, cu toate că încercase să se dreagă de dimineață cu o cinzeacă de trăscău. ROM. martie 1958, 35. Borșul acru și chipârat bine, îl mănîncâ cu gust cei mahmuri de beție. ȘEZ. III, 65. Decît să dai de pomană la calici sîmbăta, mai bine ceva de băut mahmurilor marțea (= să dai un dar acolo unde trebuie). Cf. CREANGĂ, A. 138, ZANNE, P. III, 597. 2. S. n. (Regional) Mahmureală (1). Cf. ȘEZ. V, 104, I. CR. III, 377. 3. Adj. Prost dispus, lipsit de voie bună, supărat, posomorit (din cauza unei neplăceri suferite, în urma unei ușoare tulburări a sănătății etc.). Acum sînt tare mahmur (am niște nevralgii intercostale, cari mă bagă-n fel de fel de ipochondrii). CARAGIALE, O. VII, 55. Ce ai, mă Sandule, de ești așa mahmur? IOVESCU, N. 169. Mi-a spus Stănică – zise ea, mahmură, ca întotdeauna – să fac cafele. CĂLINESCU, E. O. II, 72. Zilele sure de toamnă îl făceau mahmur, întunecat și posac. V. ROM. martie 1952, 116. Făcu cîțiva pași în curte trăgînd mai departe din ciubuc, la fel de mahmur și de încruntat, ib. octombrie 1960, 45, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ◊ (Rar, despre manifestări ale oamenilor) În ochii lui Titi nu citi decît o mahmură, enigmatică lipsă de gîndire. CĂLINESCU, E. O. II, 33. 4. S. n. Dispoziție (bună sau rea) a cuiva; (în fostul județ Dolj, în forma mamur) „fel de a fi al cuiva” (I. CR. VIIII, 187). Nu poți ști mamurul oricui. ib. I-am aflat mamurul. ib. E x p r. A scoate mahmurul din om = a aduce (pe cineva) la exasperare, a-l face să-și iasă din fire. Știi că și mătușa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om. CREANGĂ, A. 59, cf. com. din PIATRA NEAMȚ. – Pl.: (1, 3) mahmuri, -e, (2, 4) mahmururi. – Și: (regional) mahamúr, -ă (PAMFILE, J. II, 152) adj., s. n., mamúr s. n. – Din tc. mahmur.

prim-procuror s. m., art. prim-procurorul; pl. prim-procurori, art. prim-procurorii

MINISTÉR s. m., s. n. 1. S. n. (Învechit) Guvern. Ministeriul devletului cu ienicerii chemară pe Selim. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Au și urmat note diplomatice între deiul de Algir și între ministeria Franței. AR (1829), 46²/30, cf. 38¹/5. Încă nici pănă acum n-are Franța ministeriu. Greutăți peste greutăți întâmpină la alegerea și întocmirea lui. GT. (1839), 57¹/55. Aici văd iscăliți pe noii miniștri și aceasta a fost marea surprindere a mea și a multora din cei ce nu cunosc misterele fabricărilor de ministere. MAIORESCU, D. II, 332. Vă poftesc să țineți sfat și să constituiți întîiul minister constituțional al Țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. 2. S. m. (Ban., Transilv.; Olt;) Ministru (1). Crai[i] ăștia care sînt ministeri„. ALR II, 2 861/2, cf. ALR SN III h 890. 3. S. n. Funcție, titlu de ministru (1). Cf. VALIAN, v. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I, 427. Intelectualii ridicați din mijlocul burgheziei aspirau la posturile înalte și bine plătite (ambasade, secretariate și ministere). OȚETEA, R. 313. 4. S. n. (Rar) Ministeriat. A primit prefectura pe timpul ministeriului de interne al lui Kogălniceanu. MAIORESCU, CR. II, 332. 5. S.n. Sector al administrației de stat condus de un ministru (1); instituția respectivă; p. e x t. clădirea în care își are sediul această instituție. Ieri ar fi sosit de la Varșovia cătră ministeria noastră a interesurilor din afară, tractatul de pace încheait între Rössia și Turchia. AR (1829), 158²/6, cf. VALIAN, V. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. La 1841 ministeriul trebilor dinnăuntru făcu o legiuire. NEGRUZZI, S. I, 279, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. A mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc. CARAGIALE, O. II 70. Aici îi Ministerul de Finanțe, Moș Gheorghe, spune Ion, opriridu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. De unde știau de ședința de azi dimineață?” – Mi s-a telefonat de. la minister. BARANGA, I. 187. A venit la București o țărancă . . . Au venit și în trecut . . . Au urcat treptele ministerelor sute și mii. VINTILĂ, O. 42. Numărul formularelor, tabelelor, situațiilor și rapoartelor care se cer de ministere și comisiuni. V. ROM. ianuane 1 954, 77. Ministerele . sînt organe centrale de resort, a câror activitate privește o singura ramură administrativă. PR. DREPT, 53. 6. s. m. (Învechit, în sintagma) Minister public = procuror. Depunerile martorilor se vor primi de față cu ministeriul public. HAMANGIU, C. 64. – Pl.: (1, 3, 4, 5) ministere și (2, 6) ministeri. – Și: (învechit și regional) ministériu s.n., (învechit) minIsterie s. f. - Din fr. ministère. – Ministeriu, ministerie, din lat. ministerium.

SUPLEANT, -Ă, supleanți, -te, s. m. și f. (În vechea organizare judecătorească) Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură și care avea anumite atribuții secundare, intrînd și în compunerea completelor de judecată în cauze de importanță mai mică. Constantin Lipan, proaspăt supleant de tribunal, o aștepta în salonașul părintesc. C. PETRESCU, C. V. 170. Procurorul și supleantul jucau pocher. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. ◊ Membru supleant= persoană care ține locul titularului (într-un comitet, într-o comisie etc.) și care are drept de vot consultativ. Membrii supleanți ai C. C. participă cu drept de vot consultativ la ședințele plenare ale Comitetului Central. STATUT. P.M.R. 47. ♦ (Rar) Profesor suplinitor. Grigoriu... era supleant de partea științifică. HOGAȘ, H. 68. Oamenii mănîncă oi, și noi nu mîncăm! – Ba să mîncați, domnii mei, le zise un june supleant de profesor; omul și lupul sînt lăsați ca să mănînce carne. NEGRUZZI, S. I 280. – Pronunțat: -ple-ant.

INSTRUCȚIE, instrucții, s. f. 1. Învățătură, ansamblu de cunoștințe predate cuiva. Lectura omului cu instrucție puțină de atunci era Alexandria sau Esopia. SADOVEANU, E. 96. Cea dintîi instrucție o primi pe lîngă mama sa, în Pesta. IONESCU-RION, C. 66. ♦ (Învechit) Explicație, lămurire, deslușire. Bunele instrucții ce dă a făcut că multe versuri din ele trecură de proverburi în gura poporului. NEGRUZZI, S. II 147. 2. (Numai la sg.) Pregătire a militarilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. Știam că de trei zile venise acolo un batalion... și că făcea instrucție. PAS, Z. IV 73. Batalionul său avea să iasă în tabără... ca să facă instrucția de campanie. CAMIL PETRESCU, O. I 332. ◊ (Prin restricție) La instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale (efectuată astăzi de procuror și în trecut de un judecător însărcinat special cu aceasta). Tribunalul revoluționar va continua instrucția relativă la conspirația lid Danton. CAMIL PETRESCU, T. II 605.

MITĂ s. f. (De obicei construit cu verbe ca „a da”, „a lua”, „a primi”) 1, Sumă de bani sau daruri primite de cineva sau oferite cuiva pentru a-i cîștiga bunăvoința, în special pentru a-l determina să-și îndeplinească (mai cu rîvnă) sau să-și încalce obligațiile de serviciu; (învechit) mituială, mîzdă. V. ș p. e r ț. Nădăiia-se că mită (b a n i N. TEST. 1 648, ) da-se-va lui de la Pavel. COD. VOR. 64/21. Și luară mită . . . de la alalțí. CORESI, L. 80/5. Dă mită pentru să poată călca mișeii. COD. TOD. 219. Turcii toate schimbările fac pentru măsda (mită). URECHE, LET. I, 192/30. Cade-se judecătoriului, adecă a[r]hiereului să fie. . . neluotoriu de mită (a. 1 652) GCR I, 159/23. Balașache. . . paharnic boierindu-se cu mite (a. 1669). MAG. IST. I, 132/18. Vor fi dat cuiva mită și-i vor lăuda. NEAGOE, ÎNV. 242/26. Au fost luat mită de au făcut nedreptate săracilor. IST. Ț. R. 72. Lua slujbele cu dări și cu mite de la greci. NECULCE, L. 380. Mîzda tot ochiul orbeaște și mita tot pierdutul nemereaște. CANTEMIR, IST. 144. Oricare să va dovedi luînd mituri, să va pedepsi foarte greu. PRAV. COND. (1 780), 60. Nici vor să-l îngroape dacă moare, Până nu-și iau plata rînduită Pentru sfîntul dar, sfînta mită. BUDAI-DELEANU, Ț. 397. Pentru o mită de 7 sfanți, vinde pe tată-său. PR. DRAM. 54. [Judecătorii] numai cînd iau mită obicinuiesc dreptate. NEGRUZZI, S. II, 214. Domnia-ta zici aceasta. . . care ai luat mită douăzeci mii de galbeni. . . ? BOLINTINEANU, O. 445. Sînt mîncați ei de cercetările și de isprăvile procurorilor care iau mită. VLAHUȚĂ, N. 196. Dă voie polițaiului să ia mită, numai să-i fie lui cu credință, GHEREA, ST. CR. I, 342. Or să încerce să-ți dea mită. GALAN, I, 43. Unde e mită, acolo și nedreptate. ZANNE, P. VIII, 338. ◊ L o c. adj. (Învechit) Fără de mită = cinstit, drept; incoruptibil. Vom sta înaintea giudețului tău cel fără de mită. MOLITVENIC (sec. XVII), 310. ♦ Infracțiune comisă de cel care dă sau primește mită (1). Condamnat pentru mită. 2. (Învechit și regional) Camătă, dobîndă. Mită încă să nu iai de pre însu. PALIA (1 581), ap. CCR 71/22. Vai. . . de omul acela ce dă auru și argintu în mită (a. 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 15/17. Am dat dragostea-nprumut. . . Ș-aș da mită, ș-aș da bani, Să mi-o iau de la dușmani. ȘEZ. I, 111. Am luat niște bani împrumut și plătesc mită zece lei pe lună după o sută. MAT. DIALECT, I, 285. – Pl.: mite și (învechit) mituri. – Din slavonul мито.