A³ prep. 1. (Precedă infinitivul scurt ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 3. (Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale și a unor substantive și adjective în care este inclus tot) De-a dreapta, atoatevăzător, atotputernic. – Lat. ad.

ACOLO adv. În acel loc (relativ) îndepărtat (de cel care vorbește); în alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre direcția aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Până acolo... = până la situația..., la împrejurarea (care depășețe limita îngăduită)... ◊ Expr. (Reg.) (Pân’) pe-acolo = peste măsură, din cale-afară (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mână etc.)? Ce faci acolo? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? Fugi de acolo! = da’ de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce mă privește, ce avantaj am din asta? [Acc. și acolo] – Lat. eccum-[i]lloc.

AGONIE, agonii, s. f. Stare a organismului care precede moartea. ◊ Loc. adj. În agonie = pe moarte; muribund. ♦ Fig. Neliniște puternică, zbucium, zbatere. – Din fr. agonie, lat. agonia.

AJUN, ajunuri, s. n. 1. Zi sau, p. ext., perioadă de timp care precede un eveniment. ◊ Loc. adv. În ajun = a) cu o zi (sau cu o seară) înainte; b) puțin timp înainte, foarte aproape (de)... 2. Faptul de a ajuna (1); post (negru). ♦ Zi în care se ajunează (1). – Din ajuna (derivat regresiv).

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

ALALTĂIERI adv. În ziua care precedă ziua de ieri. ◊ De ieri, de alaltăieri = de puțin timp, de curând. Mai alaltăieri = zilele trecute. – Alaltă (=aialaltă) + ieri.

ALDE art. invar. (Pop. și fam.) 1. Oameni ca...; specimene de felul..., de tagma... ♦ Lucruri, întâmplări de felul... 2. Cei din familie, din jurul cuiva; al lui... 3. (Precedând un nume propriu, un nume de rudenie etc.) Alde Ion – Al + de⁴.

ALELEI interj. (Pop.) Exclamație (precedând o invocație) care exprimă mânia, amenințarea, părerea de rău sau entuziasmul. [Var.: alei interj.] – Et. nec.

ALOCURI adv. (Adesea precedat de prep. „pe”) În unele locuri, pe ici pe colo. [Var.: alocurea adv.] – A² + locuri.

AMÂNDOI, -DOUĂ, num. col. Și unul și altul; ambii. [Gen.-dat. (când precedă substantivul) amânduror și (când îl urmează sau îi ține locul) amândurora] – Lat. *amindoi (< ambi + dui).

AN¹ adv. (Pop.) Anul trecut, acum un an. ♦ (Precedat de „mai”) Acum câțiva ani. – Lat. anno.

ANTECEDENT, antecedente, s. n., adj. 1. S. n. Fapt, întâmplare anterioară unei anumite date sau stări. ◊ Antecedent penal = fapt penal existent în trecutul inculpatului și de care instanța judecătorească ține seama la stabilirea pedepsei. ♦ (La pl.) Simptome (personale sau ereditare) care preced o boală și care trebuie să fie cunoscute de medic în vederea stabilirii diagnosticului și a tratamentului. 2. Adj. Care se află înainte, care s-a întâmplat înainte. 3. (Log.) Primul termen al unei judecăți ipotetice, introdus prin conjuncția „dacă”; p. gener. tot ceea ce poate constitui punctul de plecare al unui demonstrații. – Din fr. antécédent, lat. antecedens, -ntis.

ANTERIOR, -OARĂ, anteriori, -oare, adj. (Adesea adverbial) 1. Care precedă o anumită dată; precedent. 2. Care este așezat în partea de dinainte. 3. (Despre sunete) Articulat în partea dinainte a cavității bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. antérieur, lat. anterior.

APOGIATURĂ, apogiaturi, s. f. Ornament melodic care constă dintr-unul sau mai multe sunete secundare care precedă sunetul principal (aflat la altă înălțime). [Pr.: -gi-a-] – Din it. appoggiatura.

APOI adv. 1. După aceea, pe urmă. A venit apoi la mine. ♦ (Cu valoare de conjuncție) Atunci, în cazul acesta, dacă e așa, așa fiind. Dacă e adevărat, apoi ai dreptate. 2. (De obicei precedat de conjuncții; adesea cu valoare de conjuncție) Pe lângă asta, și încă, unde mai pui că; dar; altminteri. Și-apoi era război pe vremea aceea. [Var.: (pop.) păi, poi adv.] – Lat. ad-post.

AȘA adv., adj. invar. I. Adv. (Modal) 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = ori într-un fel, ori într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = nu prea bine; potrivit. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv) În concluzie. ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. 2. În același fel, în același mod. Așa să faci și tu. ◊ Expr. Și așa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai să faci așa? ◊ Expr. Așa e? sau nu-i așa? = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. și fam.) Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiți așa de trist! 5. (Cu sensul reieșind din context) a) La întâmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa. b) După bunul plac, oricum. Am vrut să fac așa. c) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. I-a venit așa un gând II. Adj. invar. (Precedă substantivul) Asemenea, atare...; care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă mai rar. ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). – Lat. eccum-sic.

BIET, BIATĂ, bieți, biete, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plâns; sărman. ♦ (Despre morți) Regretat. 2. Vrednic de dispreț; fără însemnătate, fără valoare. – Cf. sl. bĕdinŭ.

BIS, (1) adj. invar., (2) bisuri, s. n. 1. Adj. invar. (Precedat de un număr) A doua oară; repetat. Numărul 3 bis. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt prin care spectatorii solicită repetarea unei părți dintr-un program artistic. 2. S. n. Număr (II 2) prezentat la cererea publicului a doua oară sau ca supliment de program. – Din fr., lat. bis.

BOBOT, bobote, s. n. 1. (Înv. și reg.; precedat de „în”, „din”) Întâmplare. ◊ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fără rost, la întâmplare, fără socoteală, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bobotă s. f.] – Din bg., scr. bobot.

CARNAVAL, carnavaluri, s. n. Perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc. ♦ Petrecere populară din această perioadă – Din fr. carnaval (< it.).

CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ♦ Expr. A avea câștig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.); a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = (despre un organ de jurisdicție) a se pronunța în favoarea uneia dintre părțile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.

CĂTRE prep. 1. (Cu sens local) Spre, înspre, la. Către casă. ♦ (Precedat de prep. „de”) Dinspre, de la... ♦ (Pop.) Aproape de..., pe lângă. 2. (Cu sens temporal) Pe la..., cam la... Către seară. 3. Față de... ♦ (Înv.) Împotriva, în contra. 4. (Precedat de prep. „de”) De. Ajutorul dat de către prietenii lui. 5. (Cu sens final; înv.) Cu scopul... pentru... [Var.: (reg.) cătră prep.] – Lat. contra.

CÂTELEA, CÂTA pron. interog., adj. interog. (Precedat de art. „al”, „a”, se întrebuințează în propoziții interogative pentru a afla locul pe care îl ocupă cineva sau ceva într-o ierarhie, într-o serie de ființe sau de lucruri de același fel) Al câtelea a reușit? A câta casă? [Var.: câtea pron. interog., adj. interog. f.] – Câte + le + a.

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv. 1. Tocmai, întocmai, exact. Pornește chiar acum. ♦ Însuși, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Până și, încă și. Chiar prin somn tot simțea. ♦ Încă; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de „nici”) Măcar. ♦ (Urmat de propoziție concesivă introdusă prin „dacă” sau „de”) Și în cazul. Mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. 3. În realitate, cu adevărat, într-adevăr. Iată că chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lămurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus.

CHIR s. m. (Înv.; precedă n. pr. de persoane) Domn, jupân. [Scris și: kir] – Din ngr. kír[ios].

CICĂ adv. (Pop. și fam.; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal). 1. (Precedă o afirmație pusă pe socoteala altora) (Se) spune că... (lumea) zice că..., după cum (se) crede. 2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) Dacă poate fi cu putință! auzi! ♦ Nici mai mult, nici mai puțin. ♦ Mai mult decât atâta. 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins că nu este așa) Chipurile, vorba vine! vorbă să fie! – Din [se zi]ce că.

CINCI num. card. Număr situat în numărătoare între patru și șase și care se indică prin cifra 5 (sau V). ◊ (Adjectival) Are cinci ani. ◊ Compus: cinci-degete subst. = plantă erbacee târâtoare, cu frunzele formate din cinci foliole și cu flori galbene (Potentilla reptans). ◊ (Substantivat) Au plecat trei și s-au întors cinci. ◊ (În locul numeralului ordinal) Etajul cinci. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De cinci ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Aduce câte cinci mere. ♦ (Substantivat) Semn grafic cu care se notează acest număr. – Lat. cinque (= quinque).

CINCILEA, CINCEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între al patrulea și al șaselea. ◊ Expr. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) = a se afla pe un plan cu totul secundar, a fi de prisos. – Cinci + le + a.

CINCISPREZECE num. card. Număr situat în numărătoare între paisprezece și șaisprezece. ◊ (Adjectival) Cincisprezece zile. ◊ (Substantivat) Cincisprezece au sosit. ◊ (În locul numeralului ordinal) Capitolul cincisprezece. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De cincisprezece ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Pleacă câte cincisprezece. ♦ (Substantivat) Semn grafic cu care se notează acest număr. [Var.: (reg.) cinsprezece, cincisprece, cinsprece num. card.] – Cinci + spre + zece.

CINCISPREZECELEA, CINCISPREZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între al paisprezecelea și al șaisprezecelea. [Var.: cinsprezecelea, cinsprezecea, (reg.) cincisprecelea, cincisprecea, cinsprecelea, cinsprecea num. ord.] – Cincisprezece + le + a.

CINCIZECI num. card. Număr situat în numărătoare între patruzeci și nouă și cincizeci și unu. ◊ (Adjectival) Acum cincizeci de ani. ◊ (Substantivat) Au muncit cincizeci. ◊ (În locul numeralului ordinal) Pagina cincizeci. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De cincizeci de ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Vin câte cincizeci. ♦ (Substantivat) Semn grafic cu care se notează acest număr. [Var.: cinzeci num. card.] – Cinci + zeci.

CINCIZECILEA, CINCIZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între al patruzeci și nouălea și al cincizeci și unulea. [Var.: cinzecilea, cinzecea num. ord.] – Cincizeci + le + a.

CRIZĂ, crize, s. f. 1. Manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. ♦ Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forță de muncă). 2. Moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice. Criză de apendicită. ♦ Tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium. – Din fr. crise.

CUCURIGU interj., s. n. 1. Interj. Cuvânt care imită cântecul cocoșului. ♦ (Substantivat, n.) Cântecul cocoșului; p. ext. (m.) cocoș. 2. S. n. (Glumeț; precedat de prepoziția „la”) Etajul cel mai înalt al unei case, mansardă; galerie (la teatru). – Onomatopee.

CVASI adj. invar., adv. (Livr.; precedă adjective și substantive) Pe jumătate; aproximativ, cam; aproape. – Din lat., fr. quasi.

DE¹ conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și”, introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.; leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă...! IV. (În expr.) De ce... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.

DEOSEBIT, -Ă, deosebiți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este altfel, care nu este asemenea (cu altul); diferit. 2. (La pl., precedând substantivul) Felurite, diverse. 3. Care iese din comun; neobișnuit, special. ♦ Distins, remarcabil. 4. Separat, despărțit. II. Adv. 1. Cât se poate de..., foarte. 2. În afară de..., pe lângă. – V. deosebi.

DIFERIT, -Ă, diferiți, -te, adj. 1. (Urmează după substantivul pe care îl determină) Care diferă, care se deosebește (de cineva sau de ceva), care nu este asemănător (cu cineva sau cu ceva); deosebit. 2. (La pl.; precedă substantivul pe care îl determină) Fel de fel de..., tot felul de...; variați, diverși, feluriți. – V. diferi.

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f., adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊ Loc. adj. și adv. De dimineață = a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme; b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață. ◊ Loc. adv. (Pop.) În faptul dimineții = în zori de zi. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (pop.) dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții. A umbla cu bună dimineața = a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului; b) (glumeț și ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini). 2. Adv. (În forma dimineața) În timpul dimineții (1). ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”) Plouă de ieri dimineață. ♦ În fiecare dimineață (1). ♦ (În forma dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. – Din loc. adv. de⁴ *mâneață (< lat. *manitia). Cf. (pentru formă) deseară.

DINAINTEA prep. 1. Din sau în locul aflat înaintea cuiva sau a ceva, din sau în fața cuiva sau a ceva. ♦ (Precedat de prep. „pe”) Prin fața cuiva sau a ceva. 2. Din timpul care precedă, înainte de... Anii dinaintea erei noastre. – De⁴ + înaintea.

DINAINTEA, prep. 1. Din locul aflat înaintea cuiva sau a ceva, din fața. Lipsești dinaintea mea, spînule! (CREANGĂ). ♦ Înaintea, în fața cuiva sau a ceva. Stăteam în șa dinaintea lui (SADOVEANU). (Precedat de prepoziția «pe») Prin fața cuiva sau a ceva. 2. Din timpul care precede, înainte de... Anii dinaintea erei noastre. – Din de⁴ + înaintea.

DINTÂI adj. invar. (De obicei precedat de „cel”) 1. Primul dintr-o serie de lucruri, ființe, fenomene de același fel. ♦ (Adverbial) În primul moment, (mai) întâi. 2. Primul ca importanță, ca valoare, ca rang etc. dintre mai mulți. [Var.: (reg.) dentăi adj. invar.] – De + întâi.

DIVERS, -Ă, diverși, -se, adj. 1. Care prezintă aspecte, trăsături variate, diferite; diferit, variat, felurit. ◊ Fapt divers = a) întâmplare banală, de toate zilele; b) rubrică de ziar care prezintă succint întâmplările și evenimentele petrecute în cursul zilei. ♦ (Substantivat, f. pl.) Probleme mărunte și auxiliare care se discută într-o adunare. 2. (La pl., precedând substantivul) Tot felul de..., diferiți. – Din fr. divers, lat. diversus.

DOILEA, DOUA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între întâiul și al treilea. ◊ Loc. adj. De-al doilea = (despre veri) care sunt copiii verilor primari. ◊ Loc. adv. A doua zi = în ziua următoare. A doua oară = data următoare; cu altă ocazie. Al doilea = după primul, pe urmă. (Pop.) De-al doilea = a doua oară. ◊ Expr. A pune (sau a lăsa, a trece etc.) ceva pe planul al doilea = a considera ceva ca fiind de importanță secundară. [Pr.: do-i-] – Doi + le + a.

DOISPREZECELEA, DOUĂSPREZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între al unsprezecelea și al treisprezecelea. ◊ Expr. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. [Var.: (reg.) doisprecelea, douăsprecea; doișpelea, douășpea num. ord.] – Doisprezece + le + a.

DOUĂZECILEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între al nouăsprezecelea și al douăzeci și unulea. [Pr.: do-uă-] – Douăzeci + le + a.

DUCĂ¹ s. f. (De obicei precedat de prep. „de”, „la”, „pe”) Plecare, drum, călătorie. ◊ Expr. A fi pe ducă = a fi pe sfârșite; a fi pe moarte. – Din duce¹.

EL, EA, ei, ele, pron. pers. 3. 1. (Ține locul persoanei despre care se vorbește) El merge. ♦ (Fam.; la sg.) Soț, bărbat; soție, nevastă. 2. (La genitiv, în formele lui, ei, lor, adesea precedat de „al, a, ai, ale”, cu valoare posesivă) Casa lui. ◊ Expr. Ai lui sau ai ei = persoane legate prin rudenie, interese comune, prietenie etc. de o anumită persoană. Ale lui sau ale ei = a) lucrurile personale ale cuiva; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l în ale lui! 3. (La dativ, în formele lui, ei, îi, i, lor, le li, cu funcție de complement indirect sau de atribut) Prietenul îi iese înainte. ◊ (În forma i, cu valoare neutră) Dă-i cu bere, dă-i cu vin. 4. (În acuzativ, în formele îl, l, o, îi, i, le, cu funcție de complement direct) Cartea pe care o citesc. ◊ (Precedat de prepoziții, în formele el, ea, ei, ele) Pe el îl caut. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma o, cu valoare neutră) Au mai pățit-o și alții. [Pr.: iel, ia, iei, iele] – Lat. illum, illa.

ENUMERAȚIE, enumerații, s. f. 1. Enumerare. 2. Figură de stil care constă în înșirarea unor argumente, fapte etc. privitoare la aceeași împrejurare sau temă. ♦ (Înv.) Parte a unui discurs care precedă perorația și în care autorul recapitulează argumentele expuse anterior. – Din fr. énumération, lat. enumeratio.

FEUDALISM s. n. 1. Ansamblul raporturilor, întemeiate pe fidelitatea personală, dintre suzeran și vasal. 2. Organizare social-economică care, în concepția materialist-istorică, urmează după sclavagism și precedă capitalismul și în care baza relațiilor o constituie stăpânirea feudală asupra pământului și dependența personală a țăranilor față de stăpânii feudali. [Pr.: fe-u-] – Din it. feudalismo, fr. féodalisme.

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = fie! să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage, a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊ Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. Ce-o fi, o fi exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum susții; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt chip. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ceea ce spun)? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjuctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul optativ-condițional) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

FRIG, (2) friguri, s. n. 1. Temperatură scăzută a mediului ambiant, care dă senzația de rece. ♦ Senzație de rece provocată de temperatura joasă a mediului. 2. (La pl.) Temperatură ridicată a unui bolnav; tremur cauzat de senzația de rece, care precedă uneori o stare febrilă; frisoane. ♦ Malarie. ♦ Fig. Stare de neliniște, de agitație puternică; emoție. [Var.: (pop., 2) frigură s. f.] – Lat. frigus, -oris.

GRAȚIE, grații, s. f. 1. Drăgălășenie, finețe, gingășie demonstrate de o ființă în mișcări, atitudini etc.; atracție particulară pe care o provoacă cineva sau ceva prin aspect, mișcare etc.; farmec. ◊ (În mitologia romană) Cele trei grații sau grațiile = cele trei zeițe considerate ca personificări ale frumuseții și gingășiei feminine. ◊ Expr. (Peior.) A face grații = a) a căuta să pară fermecător prin gesturi și atitudini afectate; b) a-și manifesta în mod nejustificat nemulțumirea, a face nazuri. 2. Bunăvoință, preferință, favoare de care se bucură cineva. ◊ Expr. A intra în grațiile cuiva = a câștiga încrederea, bunăvoința cuiva. ♦ Ajutor, milă, îndurare (divină); iertare (de o pedeapsă). ◊ Anul de grație..., formulă emfatică ce precedă indicarea unui an calendaristic. 3. (Cu valoare de prepoziție) Datorită. – Din lat. gratia.

GREU, GREA, grei, grele, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu. ◊ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu. ◊ Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. atmosferă încărcată de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi străbătut cu greutate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu. ◊ Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă. ◊ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).

HAM², hamuri, s. n. Ansamblu de curele (sau de frânghii) cu care se înhamă calul sau alte animale (de tracțiune) la un vehicul. ◊ Gură de ham = ham rudimentar format numai din curelele de la pieptul și gâtul calului și din cele două șleauri. ◊ Expr. A trage în (sau la) ham = a trăi o viață grea; a munci din greu. ♦ (Precedat de prepoziții) Tracțiune (cu cai). Are cai buni la ham. – Din magh. hám.

IARNĂ, ierni, s. f. 1. Anotimpul cel mai friguros, care urmează după toamnă și precedă primăvara, cuprins între solstițiul de la 22 decembrie și echinocțiul de la 21 martie. ◊ Loc. adj. De iarnă = necesar în timpul iernii; care se face iarna. ◊ Loc. adv. De cu iarnă = fiind încă iarnă. ♦ (Adverbial; în forma iarna) În timpul iernii. 2. Fig. An. – Lat. hiberna [tempora].

INTERLOCUȚIUNE, interlocuțiuni, s. f. (Jur.) Hotărâre judecătorească care precedă sentința finală a unui proces. [Var.: interlocuție s. f.] – Din fr. interlocution.

ÎNĂLȚAT, -Ă, înălțați, -te, adj. (Înv.; ca termen de adresare domnitorilor, demnitarilor, prelaților etc.; de obicei precedat de „prea”) Mărit⁴, slăvit. – V. înălța.

ÎNS, ÎNSĂ, înși, înse, pron. 1. (Pronume personal, azi art., precedat de prep. „întru”, „printru”) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) Însuși. Ele însele. – Lat. ipsus, ipsa (= ipse, ipsa).

ÎNTÂI, ÎNTÂIA adv., num. ord. I. Adv. 1. La început. ♦ (Precedat de „mai”) Mai demult. 2. Înainte de toate, în primul rând. Să ne-așezăm întâi la masă. ♦ (Pentru) prima oară. II. Num. ord. (Adesea adjectival; când precedă substantivul, în forma articulată întâiul, întâia) Care se află în fruntea unei serii (în ceea ce privește spațiul, timpul, calitatea); prim². Întâiul, întâia în clasă. E în clasa întâi. ◊ Loc. adv. (Pentru) întâia dată (sau oară) = (pentru) prima dată. ◊ Expr. Mai întâi și-ntâi (de toate) = în primul rând. ♦ (Înv., precedat de „cel”, „cea”) Dintâi. ♦ (Substantivat, m.; în sintagma) Întâiul născut = cel mai mare dintre fii. – Lat. *antaneus (< ante „înainte”).

ÎNVIERE s. f. Acțiunea de a învia. ♦ Sărbătoarea creștină de Paște; noaptea care precedă această sărbătoare. [Pr.: -vi-e-] – V. învia.

JOIMĂRIȚĂ, joimărițe, s. f. Ființă imaginară cu înfățișare de femeie respingătoare, despre care se credea în popor că pedepsește, în noaptea care precedă Joia Mare, pe fetele și femeile tinere leneșe la tors sau la dărăcit. ♦ Fig. (Pop.) Femeie foarte urâtă. – Joi + mare + suf. -iță.

LÂNGĂ prep. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) În preajma..., în apropiere de... Acolo lângă fântână, te aștept. 2. (În prep. compuse) De lângă = din preajma..., din apropierea..., din vecinătatea... Pe lângă = a) (introduce un complement indirect) la (cineva); b) (introduce un complement circumstanțial de loc) prin preajma..., prin apropierea...; de-a lungul...; c) (introduce un complement circumstanțial de mod) alături de..., față de..., în comparație cu...; d) (introduce un complement circumstanțial cumulativ) în afară de..., în plus de...; e) (urmat de „că” și precedat de „pe”, cu valoare de conj.) în afară de faptul că..., abstracție făcând... – Lat. longum ad.

LOCO² adv. (Privitor la destinația unei scrisori, a unui colet etc.) În aceeași localitate în care se află și expeditorul. ♦ (În legătură cu achiziția unor mărfuri, precedând un substantiv, ca determinare locală) La locul de producție sau la un punct fix de transport; în, la. – Cuv. lat.

MAI¹ adv. I. 1. (Servește la formarea gradului comparativ) Mai bun. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Mai întâi (și-ntâi). Mai apoi. Mai înainte. 2. (Servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel mai bun. ◊ (Înaintea unui substantiv) Te comporți ca cel mai copil dintre copii. ◊ (Precedat de „ce” în construcții exclamative, cu valoare de superlativ absolut) Ce mai drac frumos de fată! ◊ Expr. Mai rar = întâlnit extrem de rar. Așa om mai rar! II. (Atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucâtva. Copii și mai cuminți, și mai obraznici. Ploaia mai încetase. III. (Exprimă ideea de aproximație) Aproape; aproximativ, cam. Mai îmi vine a crede. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. „că” sau „să”) Gata să..., cât pe-aci. Cetina mai că-i ajunge la pământ. ◊ Mai-mai = cât pe-aci, gata-gata. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată că acțiunea verbului durează) Și acum, în continuare, încă. Mai vine la noi. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur! neapărat! nu încape discuție! sigur! ♦ (În formule interogative, cu referire la o situație nouă) Ce mai faci? 2. (Arată repetarea acțiunii verbului) Din nou, încă o dată, iar. Poate să ne mai întâlnim. 3. (Exprimă nedumerire) Nu se știe ce s-a mai făcut. V. (Arată că, pe lângă lucrurile cunoscute, intervine un element nou) 1. (În enumerări) În afară de aceasta, în plus, pe deasupra. Avea casă, mai ceva bani. ◊ Expr. Ce mai atâta vorbă sau ce mai încoace-ncolo, se zice când vrem să punem capăt unei discuții. 2. (Corelativ) Când..., când; ba..., ba; parte..., parte. Mai una, mai alta. VI. (În propoziții și construcții exclamative, intensifică ideea din frază) Ce mai zgomot, ce mai freamăt! – Lat. magis.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MASĂ², mese, s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și pe care se mănâncă, se scrie etc. ◊ Masă verde = a) masă² (1), de obicei acoperită cu postav verde, la care se joacă jocuri de noroc; p. ext. joc de noroc; b) masă² (1) în jurul căreia stau diplomații când duc tratative internaționale. Masă rotundă = dezbatere liberă pe o temă dată, la care sunt chemați să-și spună cuvântul specialiștii din domeniul respectiv (sau reprezentanți ai publicului larg). Sală de mese = încăpere în care se servește mâncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină etc. Masă caldă = un fel de tejghea metalică încălzită pe care sunt expuse și menținute calde preparate alimentare, în localurile de alimentație publică. ◊ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusă masă = pe neașteptate, pe nepregătite, deodată. ◊ Expr. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste ocupat de unul dintre comeseni. A pune (sau a întinde, a așterne) masa = a aranja, a pregăti și a pune pe masă² (1) toate cele necesare pentru a servi mâncarea. A strânge masa = a aduna de pe masă² (1) mâncările rămase și farfuriile, tacâmurile etc. cu care s-a mâncat. A nu avea ce pune pe masă = a nu avea cu ce trăi, a fi sărac. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata; b) se spune când ești obligat să servești mereu de mâncare. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a primi invitați mulți, a oferi ospețe, banchete; p. ext. a se ține de petreceri. A pune (pe cineva) la masă cu tine = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat. ♦ (Cu sens colectiv) Persoanele care stau în jurul aceleiași mese² (1) și mănâncă; mesenii. 2. Ceea ce se mănâncă; mâncare, bucate; p. ext. prânz, cină; ospăț, banchet. ◊ Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prânzul; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prânz; după-amiază; b) în fiecare după-amiază. ◊ Expr. A lua masa sau a sta (ori a ședea) la masă = a mânca de prânz sau de cină. A avea casă și masă = a avea ce-i trebuie pentru a trăi. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, fără necazuri. 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o masă² (1) și se folosesc în diverse scopuri practice. ◊ Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. 4. Compus: (Bot.) masa-raiului = plantă erbacee cu flori roz-purpurii (Sedum carpaticum). – Lat. mensa.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

MÂNCA, mănânc, vb. I. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură și a-l înghiți; a folosi în alimentație, a consuma. ◊ Expr. A (nu) avea ce mânca = a (nu) avea din ce trăi. A mânca pâinea cuiva = a fi în slujba cuiva; a se folosi de binefacerile cuiva; a fi întreținut de cineva. A (nu mai) mânca (pâine și sare) dintr-un talger (sau dintr-un blid) cu cineva = a (nu mai) conviețui cu cineva; a (nu) se (mai) afla în raporturi intime sau prietenești cu cineva. A-și mânca de sub unghie (sau unghii) = a fi foarte zgârcit. A mânca rahat = a minți; a bârfi, a cleveti. A-i mânca (cuiva) rațele (sau câinii) din traistă (sau din buzunar) = a) a fi mic de statură; b) a fi bleg, prost. (Parcă) a mâncat laur, se spune despre cineva care (parcă) și-a pierdut mințile. A-i mânca cuiva colacii (sau coliva) = a vedea mort pe cineva. (Refl. pas.) A crede că tot ce zboară se mănâncă = a fi naiv, credul; a-și face iluzii. (Pop.) Mănâncă-l fript sau mănânc-o friptă, se spune pentru a exprima disprețul față de cineva sau de ceva, precum și renunțarea la un anumit lucru. A mânca foc pentru cineva = a face orice pentru a fi de folos cuiva. A mânca foc (sau jeratic) = (despre cai) a fi foarte iute. A mânca (cuiva sau a-și mânca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețile^^[1] etc.) = a(-și) irosi, a(-și) distruge viața, tinerețea etc. A-i mânca sufletul (cuiva) = a supăra, a necăji, a chinui (pe cineva) peste măsură. A mânca (cuiva) capul = a distruge, a nimici. A-și mânca credința (sau omenia, lefteria) = a-și pierde prestigiul, cinstea, creditul. A mânca (pe cineva) din ochi = a privi (pe cineva) cu mare plăcere sau cu mare dragoste; a privi (pe cineva) foarte insistent și drăgăstos. Să-l (sau s-o) mănânci din ochi (nu alta), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare, iubită. A mânca (ceva) cu ochii = a se uita cu mare poftă (la ceva). (Pop.) Mânca-ți-aș ochii sau mânca-te-aș, se spune pentru a-și exprima afecțiunea față de persoana căreia i se adresează (căutând să-i câștige bunăvoința). A mânca bătaie (sau trânteală, chelfăneală etc.) = a fi bătut de cineva; p. ext. a fi învins (într-o luptă, într-o competiție, la un joc de societate etc.). A mânca (o) săpuneală (sau papară) = a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mâncând pământul sau a mânca pământul fugind (sau alergând) = a fugi foarte repede, în graba mare. ♦ Intranz. A se hrăni, a se alimenta. ♦ Fig. (Fam.) A trăi din... ♦ Fig. A lua, a-și însuși (pe nedrept) un bun material; a cheltui, a risipi. ♦ Fig. (Pop.) A exploata, a spolia, a jecmăni pe cineva. ♦ Fig. (Pop.) A suferi, a pătimi, a îndura, a înghiți. ♦ Fig. (Fam.) A omite, litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. (Despre animale și despre păsări sălbatice) A rupe prada în bucăți, a sfâșia (și a devora). ◊ Expr. A mânca carne de om = (despre oameni) a fi rău, crud, agresiv. ♦ (Despre viermi, molii, agenți fizici sau chimici) A roade, a distruge. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. 4. (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau despre părți ale corpului) A produce o senzație de mâncărime. ◊ Expr. (Glumeț) A-l mânca (pe cineva) spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar vrea să fie bătut. A-l mânca (pe cineva) palma (sau palmele) = a fi dornic, a avea chef să bată pe cineva. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma dreaptă = a avea o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma stângă = a avea o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mânca (pe cineva) tălpile = a nu avea astâmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece. Te mănâncă cojocul = nu te astâmperi, nu te potolești, vrei să te bat; cauți bătaie. (Pop.) A-l mânca (pe cineva) să... = a simți impulsul, îndemnul irezistibil să... a fi tentat să... 5. A roade cu dinții un lucru necomestibil, a-și înfige dinții într-un lucru necomestibil. 6. Fig. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. 7. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face pe cineva să sufere; a consuma, a chinui. 8. Fig. A face cuiva rău (pe ascuns); a submina. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se dușmăni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. – Lat. manducare.

MEU, MEA, mei, mele, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”; înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor precum și numele vorbitorului) A mea e cartea. ◊ (La m. pl., înlocuiește numele familiei sau rudelor vorbitorului) Ai mei au plecat. ◊ (Înlocuiește numele avutului, bunurilor, preocupărilor etc. vorbitorului) Am și eu ale mele. ◊ Expr. (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a mea = după dorința sau după părerea vorbitorului. II. Adj. pos. 1. (Indică posesiunea) Care aparține vorbitorului. Cartea mea e bună. 2. (Indică dependența, legătura reciprocă de înrudire, de prietenie, de vecinătate etc.) Tatăl meu este doctorul spitalului. 3. (Indică apartenența) Care ține de cel care vorbește; care îi este propriu. Glasul meu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acțiuni) Greșeala mea. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acțiuni) Mama grija mea o are. 6. Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului. – Lat. meus, mea.

MIC, -Ă, mici, adj. 1. Care este sub dimensiunile obișnuite; de proporții reduse. ◊ Literă mică = minusculă. Degetul (cel) mic = cel mai subțire și mai scurt dintre degete, așezat lângă inelar. ◊ Loc. adv. În mic = pe scară redusă, fără amploare. ◊ Expr. A avea (pe cineva) la degetul (cel) mic = a) a dispune de cineva cum vrei; b) a fi cu mult superior altuia. ♦ Care ocupă o suprafață redusă. ♦ Cu capacitate redusă, puțin încăpător; strâmt. ♦ Scurt; mărunt, scund. ♦ (Substantivat, m.) Fel de mâncare din carne (de vacă) tocată, de forma unor cârnăciori, condimentați și fripți direct pe grătar; mititel. ♦ (Despre ape, gropi, prăpăstii etc.) Puțin adânc sau (relativ) îngust. ♦ Subțire. ♦ Îngust. Pălărie cu boruri mici. 2. Puțin numeros; redus, limitat. 3. (Despre sunet, glas etc.) Puțin intens; slab, încet, stins², scăzut. 4. (Despre zi, noapte etc.) Care durează puțin; scurt. 5. De vârstă fragedă; nevârstnic; tânăr. ◊ (Substantivat) Cei mici = copiii. ◊ Loc. adv. De mic = din copilărie. ◊ Expr. Cu mic, cu mare sau mic și mare = toată lumea. ♦ (Precedat de „cel” sau „cel mai”) Mezin. 6. Fără (prea) mare valoare; neînsemnat, neimportant. 7. Fig. (Despre oameni) Lipsit de noblețe sufletească, de caracter; meschin, josnic. ◊ Expr. Mic la minte = redus, mărginit. 8. Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie. ◊ Socru mic = tatăl miresei; (la pl.) părinții miresei. Soacră mică = mama miresei. – Probabil lat. *miccus.

MIILEA, MIA, num. ord. (Cu valoare adjectivală sau substantivală; precedat de art. „al”, „a”) Care se află între al nouă sute nouăzeci și nouălea și al o mie unulea. [Pr.: mi-i-. – Var.: mielea num. ord.] – Mie + le + a.

MILIONULEA, MILIOANA, num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”) Care se află între al 999999-lea și al 1000001-lea. [Pr.: -li-o-] – Milion + (u)le + a.

NEOLITIC, -Ă, neolitici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. Perioadă din istoria omenirii care a urmat după mezolitic și a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită și de bronz, prin apariția agriculturii primitive, a creșterii vitelor și a olăriei; epoca pietrei lustruite. 2. Adj. Care aparține neoliticului (1), care se referă la neolitic. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néolithique.

NICI adv., conj. I. Adv. 1. (Precedă cuvântul sau cuvintele care poartă accentul frazei, exprimând o negație mai categorică decât „nu” și fiind de obicei dublat de „nu”) Nici nu s-a clintit. 2. (În expr.) Nici că = deloc nu... 3. (Împreună cu pron. nehot. „unul”, „una” formează pronume negative) Nu mai e nici unul. ◊ (Adjectival; urmat de art. nehot., „un”, „o”) Nici un zgomot, nici o adiere de vânt nu se simte. II. Conj. (De obicei urmat de „nu”; leagă două sau mai multe propoziții, stabilind un raport de coordonare copulativă și purtând accentul în frază; repetat, arată excluderea, pe rând, a ideilor exprimate prin propozițiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nu are timp, nici nu dorește. Nici nu vede, nici nu aude. ◊ (Leagă două sau mai multe părți ale unei propoziții negative) A fost furtună mare, nu vedeai nici înainte, nici înapoi. ◊ Expr. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = îndată, numaidecât; brusc, pe neașteptate. ◊ (Între „nici” și cuvântul negat se intercalează pron. pers. „tu”, iar verbul se omite) Nici tu casă, nici tu masă. – Lat. neque.

NIȘTE art. nehot. (Precedă substantive la pl. pentru a arăta un număr, o cantitate nedeterminată) Niște cărți. ◊ (Înaintea unui substantiv care redă o idee de calitate negativă, accentuează valoarea peiorativă a substantivului) Sunt niște răi! ◊ (Precedă substantive, nume de materie la sg. sau substantive cu sens colectiv) Frige niște carne. [Var.: (reg.) nește art. nehot.] – Lat. nescio quid „nu știu ce”.

NOSTRU, NOASTRĂ, noștri, noastre, pron. pos., adj. pos. (De obicei precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”) I. Pron. pos. 1. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor și de un grup din care vorbitorul face parte, precum și numele acestora) Are o casă ca a noastră. 2. (Pop.; mai ales la m. pl.; indică soțul, soția, familia, rudele vorbitorului și ale persoanelor din același grup cu ei, înlocuind și numele acestora) Când vin ai noștri acasă? 3. (Indică lucrurile personale, proprietatea, preocupările etc. vorbitorului și ale persoanelor din același grup cu el, înlocuind și numele acestora) Mă întorc la ale noastre. II. Adj. pos. 1. Care se află în posesiunea vorbitorului și a unui grup din care face parte acesta, care este legat printr-o relație de proprietate cu vorbitorul și cu grupul din care face parte acesta. Casa noastră. 2. Care este legat printr-o relație de apartenență cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte. Picioarele noastre. 3. Care este legat printr-o relație de dependență cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte. Gazda noastră. Strămoșii noștri. 4. Care este spus, săvârșit de vorbitor și de grupul din care acesta face parte. Acțiunea noastră. ♦ (Ca plural al modestiei) Meu. Cartea noastră. 5. (Cu valoare obiectivă) Vine în ajutorul nostru. [Var.: (reg.) nost, noastă pron. pos., adj. pos.] – Lat. noster, nostra.

NOUĂ num. card., s. m. 1. Num. card. Numărul care are în numărătoare locul între opt și zece; se indică prin cifra 9 (sau IX). ◊ (Adjectival) Are nouă ani. ◊ Expr. A avea nouă vieți (sau suflete) = a fi foarte rezistent sau foarte viteaz. A avea nouă băieri la pungă = a fi foarte zgârcit. (Peste) nouă mări și (nouă) țări = foarte departe. ◊ (Substantivat) Veneau nouă. (Cu valoare de num. ord.) Volumul nouă. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De nouă ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Cumpără câte nouă (mere). 2. S. m. Semn grafic care reprezintă numărul nouă (1); p. ext. desen, figură în forma acestui semn. ♦ Nota nouă (1). – Lat. novem.

NOUĂLEA, NOUA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între al optulea și al zecelea. ◊ Expr. A fi în al nouălea cer = a fi în culmea fericirii. Pe planul al nouălea, se spune despre ceva considerat neimportant, lăsat la o parte. – Nouă + le + a.

NOUĂSPREZECE num. card. Numărul care are în numărătoare locul între optsprezece și douăzeci; se indică prin cifra 19 (sau XIX). ◊ (Adjectival) Nouăsprezece zile. ◊ (Substantivat) Au plecat nouăsprezece. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Apartamentul nouăsprezece. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De nouăsprezece ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Pleacă câte nouăsprezece. – Nouă + spre + zece.

NOUĂSPREZECELEA, -CEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între al optsprezecelea și al douăzecilea. ◊ Expr. (Rar) Al nouăsprezecelea cer = culmea fericirii, a măririi, a prețuirii. – Nouăsprezece + le + a.

NOUĂZECI num. card. Număr care are în numărătoare locul între optzeci și nouă și nouăzeci și unu; se indică prin cifra 90 (sau XC). ◊ (Adjectival) Are nouăzeci de ani. ◊ (Substantivat) Erau nouăzeci. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Rândul nouăzeci. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De nouăzeci de ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Câte nouăzeci de lei. – Nouă + zeci.

NOUĂZECILEA, -CEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între al optzeci și nouălea și al nouăzeci și unulea. – Nouăzeci + le + a.

NU adv. I. (Servește la formarea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neagă predicatul și dă întregii propoziții un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodată. ◊ (În propoziții interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neagă predicatul, fără a modifica logic caracterul propoziției) Nu încape nici o îndoială. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu făcea parte și el dintre noi? II. (Neagă altă parte de propoziție decât predicatul) A plecat repede, nu așa cum a venit. III. (Modifică sensul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul ori dându-i un înțeles contrar) O casă mare, nu lipsită de eleganță. ◊ Expr. Nu altceva sau nu glumă, (reg.) nu șagă, formulă care confirmă sau întărește cele enunțate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singură) dată = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuiește forma negativă a unui verb enunțat anterior sau dedus, îndeplinind funcția de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propoziție independentă cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu! – Lat. non.

O² interj. 1. Exclamație (emfatică) folosită în invocații și în apostrofe. 2. Exclamație care exprimă diverse stări emotive: mirare, admirație, mulțumire, dorință, mâhnire etc. 3. Exclamație care precedă și întărește o afirmație, o constatare. – Onomatopee.

OARĂ¹, ori, s. f. 1. (La sg.; precedat de un num. ord. sau un echivalent al lui) Timpul sau momentul în care are loc un fapt. 2. (La pl.; folosit la formarea numeralului adverbial, adesea cumulând valoarea de numeral multiplicativ) Va construi un bloc de trei ori mai mare decât cel construit anul trecut. ◊ Loc. adv. De multe ori sau (exclamativ) de câte ori! = în repetate rânduri, adesea. De puține ori = rareori. De câte ori = de fiecare dată. ◊ Loc. conj. Ori de câte ori = în toate rândurile, în toate cazurile când..., de fiecare dată. – Lat. hora.

OPT, (1) num. card., (2) opturi, s. n. 1. Num. card. Numărul care în numărătoare are locul între șapte și nouă. ◊ (Adjectival) Copilul are opt ani. ◊ (Substantivat) Mănâncă cât opt. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Etajul opt. ◊ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv) Merg în rând câte opt. 2. S. n. Semn grafic care reprezintă numărul opt (1); p. ext. desen, figură în forma acestui semn. ♦ Nota opt. ♦ (Art.) Numele unui dans popular. – Lat. octo.

OPTSPREZECE num. card. Număr care are în numărătoare locul între șaptesprezece și nouăsprezece. ◊ (Adjectival) Are optsprezece ani. ◊ (Substantivat) Scrie un optsprezece. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Volumul optsprezece. ◊ (Formează num. multiplicativ) De optsprezece ori. ◊ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv) Aveau câte optsprezece lei. – Opt + spre + zece.

OPTSPREZECELEA, OPTSPREZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al șaptesprezecelea și al nouăsprezecelea. – Optsprezece + le + a.

OPTULEA, OPTA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al șaptelea și al nouălea. – Opt + le + a.

OPTZECI num. card. Număr care are în numărătoare locul între șaptezeci și nouă și optzeci și unu. ◊ (Substantivat) Nu are mult până la optzeci. (Cu valoare de num. ord.) Grupa optzeci. ◊ (Formează num. multiplicativ) De optzeci de ori. ◊ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv) S-au format grupuri de câte optzeci. – Opt + zeci.

OPTZECILEA, OPTZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al șaptezeci și nouălea și al optzeci și unulea. – Optzeci + le + a.

ORICÂND adv. 1. În orice timp, indiferent când, totdeauna, orișicând. 2. (Precedat de prep. „ca”, „decât”, în comparații) În oricare alt moment. – Ori + când.

PAISPREZECE num. card. Număr care ocupă în numărătoare locul dintre treisprezece și cincisprezece și se indică prin cifra 14 sau XIV. ◊ (Adjectival) Paisprezece cărți. ◊ (Substantivat) Se duceau paisprezece. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Locul paisprezece. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De paisprezece ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Câte paisprezece (lei). [Var.: patrusprezece num. card.] – Patru + spre + zece.

PAISPREZECELEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea cu valoare adjectivală) Care se află între al treisprezecelea și al cincisprezecelea. [Var.: patrusprezecelea, -zecea num. ord.] – Paisprezece + le + a.

PATRULEA, PATRA num. ord. (De obicei cu valoare adjectivală; precedat de art. „al”, „a”) Care se află între al treilea și al cincilea. – Patru + le + a.

PATRUZECILEA, -ZECEA num. ord. (De obicei cu valoare adjectivală; precedat de art. „al”, „a”) Care se află între al treizeci și nouălea și al patruzeci și unulea. – Patruzeci + le + a.

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă. ◊ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci. ◊ Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete. ◊ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

PERTURBAȚIE, perturbații, s. f. 1. Tulburare produsă în viața unui individ sau a unei colectivități. 2. Modificare, neregularitate, deranjament în funcționarea unui sistem, a unei mașini, în evoluția unui fenomen etc.; perturbare. ◊ Perturbații atmosferice = ansamblu de fenomene electromagnetice din atmosferă care precedă stricarea vremii. [Var.: (înv.) perturbațiune s. f.] – Din fr. perturbation, lat. perturbatio, -onis.

POFTIM interj. Formulă de politețe care se folosește: a) pentru a da ceva cuiva; ia, na, ține; b) pentru a invita o persoană să vină sau să se așeze undeva; pentru a îndemna la acțiune; c) (adesea precedat de exclamația „ei”) pentru a exprima indignare, ciudă, reproș, nemulțumire, necaz, revoltă etc.; asta-i bună, na, uite. – Din pofti.

POST³, posturi, s. n. 1. Interdicție de a mânca unele alimente (de origine animală) prescrisă credincioșilor de către biserică în anumite zile sau în anumite perioade ale anului. ◊ Loc. adj. De post = a) (despre mâncare) pregătit numai din alimente îngăduite de biserică; p. ext. gătit fără carne (și fără grăsimi animale); b) (despre zile sau perioade de timp) în care se postește; fig. în care se rabdă de foame. ◊ Loc. vb. A ține post = a posti. ◊ Expr. (E) mare cât o zi de post = (e) foarte mare, foarte înalt. 2. Perioadă de timp care precedă o sărbătoare și în care biserica prescrie să se postească. ◊ Postul (cel) mare = postul care precedă sărbătoarea Paștilor. ◊ Expr. Martie din post nu lipsește sau ca în martie postul, se spune despre cineva care e nelipsit dintr-un loc (de unde poate obține un profit, un avantaj). ♦ (Fam.) Abstinență. – Din sl. postŭ.

PREALABIL, -Ă, prealabili, -e, adj. Care trebuie făcut, pregătit, spus înainte de începerea unei acțiuni principale; care precedă, care este anterior; anticipat, preliminar. ◊ Loc. adv. În prealabil = mai întâi, mai înainte de... [Pr.: pre-a-] – Din fr. préalable.

PRECEDA vb. v. premerge.

PRECEDA, preced, vb. I. Tranz. A exista, a se produce înainte de altceva în timp; a se afla, a se găsi înainte de altceva sau de altcineva în spațiu, într-o ierarhie etc. – Din fr. précéder, lat. praecedere.

A preceda ≠ a succeda, a urma

Precedare ≠ succedare

Precedat ≠ succedat, urmat

PRECEDENT, -Ă, precedenți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care precedă pe cineva sau ceva în timp sau în spațiu; premergător, anterior. 2. S. n. Fapt sau caz anterior analog, care poate servi ca exemplu, ca regulă de conduită sau ca justificare pentru faptele sau cazurile ulterioare similare. ◊ Loc. adj. Fără precedent = așa cum nu a mai fost, așa cum nu s-a mai întâmplat până în prezent; nemaipomenit, nemaiîntâlnit, excepțional. – Din fr. précédent.

PRECEDENȚĂ, precedențe, s. f. Faptul de a preceda (pe cineva sau ceva) în timp sau în spațiu; lucru care precedă alt lucru de aceeași natură; fapt întâmplat înainte de altul; precedent. – Din fr. précédence, it. precedenza.

PRECOMĂ, precome, s. f. (Med.) Sindrom care precedă coma¹. – Din fr. précoma.

PRECOMBUSTIE, precombustii, s. f. (Tehn.) Fază a funcționării unor motoare care precedă aprinderea combustibilului. – Din fr. précombustion.

PREDECESOR, -OARE, predecesori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care a precedat pe cineva într-o funcție, într-un post, într-o activitate etc., considerată în raport cu aceasta; antecesor, înaintaș. 2. S. m. (Mai ales la pl.) Strămoș, înaintaș. – Din fr. prédécesseur.

PREFAȚĂ, prefețe, s. f. Text cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă literară sau științifică, în care este expus planul lucrării, se dau referiri bibliografice, critice etc.; precuvântare; predoslovie. – Din fr. préface, lat. praefatio.

PREFEUDAL, -Ă, prefeudali, -e, adj. Care precedă feudalismul, anterior feudalismului, existent înainte de feudalism. [Pr.: -fe-u-] – Pre¹- + feudal.

PREGĂTIRE, pregătiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) pregăti și rezultatul ei. 2. (În sintagma) Pregătire de artilerie = tragere de artilerie care precedă declanșarea atacului propriilor trupe. – V. pregăti.

PREGENERIC, pregenerice, s. n. Suită de secvențe care precedă genericul unui film. – Din fr. prégénérique.

PREJUDICIAL, -Ă, prejudiciali, -e, adj. (Rar) Care precedă o judecată; p. gener. preliminar. [Pr.: -ci-al] – Din fr. préjudiciel.

PRELIMINAR, -Ă, (1) preliminarii, s. n., (2) preliminari, -e, adj. 1. S. n. (Astăzi la pl.) Acțiune premergătoare; introducere la ceva; preparative. ♦ Etapă dintr-o competiție sportivă în care sunt selecționate echipele sau sportivii participanți la faza finală a competiției. ♦ Parte introductivă generală (a unui tratat internațional, a unei convenții); preambul. 2. Adj. Care precedă o acțiune, un fapt; premergător; care servește ca introducere; introductiv; p. ext. prealabil. [Var.: preliminariu, -ie adj.] – Din fr. préliminaire.

PRELUDIU, preludii, s. n. 1. Partea introductivă a unei compoziții muzicale mai ample. ♦ Spec. Prima piesă muzicală dintr-o suită instrumentală; piesă care precedă o fugă sau un coral. ♦ Piesă instrumentală independentă, scrisă în formă liberă. 2. Exercițiu muzical pregătitor; p. ext. improvizație. 3. Fig. Ceea ce anunță, precedă sau pregătește o acțiune sau un eveniment; acțiune premergătoare. – Din fr. prélude, it. preludio, germ. Präludium.

PREMARXIST, -Ă, premarxiști, -ste, adj. Care precedă marxismul, imediat anterior marxismului. – Pre¹- + marxist.

PREMENOPAUZĂ s. f. (Med.) Sindrom care precedă menopauza. [Pr.: -pa-u-] – Din fr. préménopause.

PREMERGĂTOR, -OARE, premergători, -oare, adj. Care premerge, precedă ceva sau pe cineva. ♦ (Substantivat) Precursor, predecesor, înaintaș. – Pre¹- + mergător (după fr. précurseur).

PREMERGE, pers. 3 premerge, vb. III. Intranz. A fi, a se întâmpla înainte de...; a preceda. – Pre¹- + merge.

PREMERGE vb. v. preceda.

PREMODERN, -Ă, premoderni, -e, adj. Care precedă epoca modernă. – Pre¹- + modern.

PREMONITORIU, -IE, premonitorii, adj. (Med.; despre simptome) Care precedă o anumită boală. – Din fr. prémonitoire.

PREMONOPOLIST, -Ă, premonopoliști, -ste, adj. Care precedă monopolismul, care este imediat anterior dezvoltării monopolurilor. – Pre¹- + monopolist.

PRENATAL, -Ă, prenatali, -e, adj. Care precedă nașterea, care are loc înainte de naștere. – Din fr. prénatal.

PREOLIMPIC, -Ă, preolimpici, -ce, adj. Care precedă jocurile olimpice, anterior acestor jocuri. [Pr.: pre-o-] – Pre¹- + olimpic.

PREOPERATORIU, -IE, preoperatorii, adj. Care precedă o operație chirurgicală. [Pr.: pre-o-] – Din fr. préopératoire.

PRESEISMIC, -Ă, preseismici, -ce, adj. Care precedă mișcările seismice (1). [Pr.: -se-is-] – Pre¹- + seismic.

PRESISTOLĂ, presistole, s. f. (Med.) Fază din diastolă care precedă sistola. – Din fr. présystole.

PREVEDEA, prevăd, vb. II. 1. Tranz. A deduce (din fapte care precedă) evoluția evenimentelor viitoare; a avea intuiția celor ce urmează să se întâmple; a întrezări; a presimți. 2. Tranz. (Despre legi, regulamente, îndrumări etc.) A specifica, a prescrie; a indica, a menționa. 3. Tranz. A echipa, a înzestra pe cineva sau ceva cu cele necesare. 4. Refl. (Înv. și reg.) A se vedea prin ceva; a se întrezări. ♦ A se oglindi, a se reflecta. – Pre¹- + vedea (după fr. prévoir).

PRIDVOR, pridvoare, s. n. 1. Galerie exterioară deschisă (mai rar închisă), cu acoperișul sprijinit de stâlpi, așezată în partea din față a unei clădiri sau de jur împrejurul ei; cerdac. 2. Încăpere de la intrarea unei biserici, care precedă pronaosul. 3. Prima încăpere (de trecere) în unele case țărănești; tindă. – Din sl. pritvorŭ.

PRIM², -Ă, primi, -e, num. ord. (Adesea cu valoare de adjectiv) 1. Cel dintâi (în spațiu sau în timp); care se află la început, în fruntea unei serii; întâi, dintâi. ◊ Prima tinerețe = întâia perioadă a tinereții, care urmează imediat copilăriei. Primă audiție = executare a unei bucăți pentru prima oară în fața publicului. Prim ajutor = ajutor medical imediat, care se dă unui bolnav sau unui accidentat la fața locului. Materie primă = material destinat prelucrării în vederea fabricării unui produs finit. ◊ Loc. adv. În primul rând (sau loc) = înainte de toate. ♦ (Cu valoare adverbială, la f.; fam.) Mai întâi; primo. 2. Care este înaintea tuturor în privința însemnătății, a rangului, a calităților; important, principal. ◊ Prim amorez = actor care interpretează rolul de tânăr îndrăgostit; june prim. ◊ Loc. adj. De prim(ul) rang = de calitate superioară; excelent. ♦ (Ca element de compunere, precedând un termen care indică o funcție sau un grad ierarhic) Pe treapta cea mai înaltă, întâiul în categoria respectivă. Prim-solist. ◊ Prim-ministru = șeful executivului; premier. ♦ (Despre instrumente, voci, instrumentiști) Care execută melodia principală, dominantă. 3. (În sintagma) Număr prim = număr divizibil numai cu unitatea sau cu el însuși. – Din lat. primus.

PRIMĂVARĂ, primăveri, s. f. Unul dintre cele patru anotimpuri care urmează după iarnă și precedă vara, cuprinzând (în emisfera noastră) intervalul dintre echinocțiul de la 21 martie și solstițiul de la 21 iunie. ◊ Expr. Primăvara vieții = tinerețea; tineretul. ♦ (Adverbial; art.) În timpul sau în cursul acestui anotimp; în fiecare primăvară. ♦ Fig. (La pl.) Ani (de tinerețe). Are 20 de primăveri. [Acc. și: primăvară] – Lat. primavera.

PRIN prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată spațiul pe care îl străbate sau pe unde pătrunde ceva) Lumina trece prin geam. 2. (Complementul arată spațiul în interiorul căruia se desfășoară sau are loc o acțiune) În, pe undeva. Se ascund prin văgăuni. ♦ (Complementul arată spațiul dintre două sau mai multe obiecte identice) Printre. II. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu..., cu ajutorul..., pe calea..., utilizând. Se înțeleg prin soli. ♦ Datorită. ♦ De către, de. III. (Introduce un complement circumstanțial modal, în construcții infinitivale cerute de obicei de verbele „a începe” și „a sfârși”) Autorul începe prin a-și expune planul. ◊ Loc. conj. Prin urmare = în consecință, deci. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În..., în cursul..., în timpul... Tresare prin somn. ♦ Cam în..., aproape de... V. (Precedat de prep. „de”, formează loc. prep. prin care se exprimă timpul, locul aproximativ) De prin iulie. De prin pădure. [Var.: (reg.) pân, pin prep.] – Pre² + în.

PRODROM, prodromuri, s. n. (Rar) 1. Introducere în studiul unei științe. 2. Simptom care precedă sau anunță apariția unei boli. – Din fr. prodrome.

PROGRESIE, progresii, s. f. (Mat.) Șir finit de numere care derivă unul din altul urmând anumite reguli. ◊ Progresie aritmetică = șir de numere care are proprietatea ca fiecare termen al său, afară de primul, să se obțină din cel care îl precedă, prin adăugarea unui număr constant, numit rație. Progresie geometrică = șir de numere care are proprietatea ca fiecare termen al său, în afară de primul, să se deducă din cel care îl precedă, prin multiplicarea lui cu un număr constant, numit rație. – Din fr. progression, lat. progressio, -onis.

PROLEGOMENE s. n. pl. (Livr.) Parte introductivă care precedă expunerea propriu-zisă într-o operă științifică. ♦ Ansamblu de noțiuni preliminare aparținând unui domeniu științific. – Din fr. prolégomènes.

PROLOG², prologuri, s. n. 1. Parte a unei piese antice de teatru care preceda intrarea corului în scenă și în care se expunea subiectul și se făcea apel la bunăvoința spectatorilor. 2. Parte introductivă a unei opere literare, dramatice sau muzicale care prezintă evenimentele premergătoare acțiunii sau elemente care îi înlesnesc înțelegerea; p. ext. introducere, prefață. – Din fr. prologue.

PRONAOS, pronaosuri, s. n. 1. Parte a bisericilor creștine (situată la intrare) care precedă naosul. 2. Încăpere a unui templu grec, situată în fața sanctuarului și servind drept vestibul. – Din ngr. prónaos.

PUȚIN, -Ă, puțini, -e, adj., adv. I. Adj. 1. Care este în cantitate mică, un pic; care nu este de ajuns; insuficient. ◊ Expr. Puțin la minte = prostuț. Puțin la simțire = nesimțitor, insensibil. ♦ (Substantivat, n.) Cantitate mică, număr mic din ceva. Puținul cât a scris. ◊ Expr. Puțin a lipsit (sau a rămas) să nu... sau puțin de nu era să... = era cât pe-aci să..., era pe punctul de a... Pentru puțin! = formulă politicoasă de răspuns la o mulțumire. 2. De proporții, de dimensiuni mici, cu volum redus; mic; fig. neînsemnat. ◊ Puțin la trup = mic și firav. ♦ De intensitate mică; slab. 3. (Despre noțiuni de timp) De mică durată; scurt. ◊ Loc. adv. În puține zile = peste câteva zile. 4. (Cu valoare de numeral nehotărât) Puțini știu acest lucru. II. Adv. 1. În cantitate sau în măsură mică. ◊ Cel (sau pe) puțin = a) minimum; b) în orice caz, măcar, barem. Câtuși (sau cât) de puțin = nici în cea mai mică măsură; deloc, nicidecum. Nu mai puțin = de asemenea, deopotrivă. Pe (sau cu) puțin = ieftin. (Cu) puțin mai... = (cu) ceva mai... Merg puțin mai înaintea lui. Mai puțin de... = în număr sau în cantitate mai mică decât... (Puțin) câte puțin sau (câte) puțin-puțin = încetul cu încetul, pe rând. Mult-puțin = cât o fi, oricât. ♦ În oarecare măsură, întrucâtva. ♦ Cam, oarecum. Surâse puțin ironic. ♦ (Precedat de „cel mai”, servește la formarea superlativului relativ de inferioritate) Cel mai puțin reușit dintre tablourile expuse. 2. Pentru scurt timp, pentru un interval mic; câtva timp. ◊ Peste puțin = în curând, în scurt timp. De puțin = de scurt timp, de curând. – Et. nec.

RĂSALALTĂIERI adv. În cursul zilei care precedă pe cea de altaltăieri. [Pr.: -tă-ieri] – Răs- + alaltăieri.

RÂND, rânduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de ființe. ◊ Loc. adv. De-a rândul = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capăt la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul după altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat(-treptat), unul după altul. În primul rând = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un șir; b) a fi în fruntea unei activități. ♦ Haină (încheiată) la două rânduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. ◊ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. ◊ Loc. adv. La rând = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A ține (sau a păstra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A ține cuiva rândul = a păstra un loc pentru cineva lângă sine, într-un șir. A intra la rând = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alături de cineva; (a fi) pe aceeași treaptă, la același nivel. A lăsa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tău, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un șir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-și da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treabă sau la vorbă. (Pop.) A nu-și putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. A da rând la... = a ține seama de... Fără (de) rând = fără chibzuință, fără seamăn. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie și care se folosesc deodată. ◊ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. 5. (Înv.) Categorie socială. ◊ Loc. adv. De rând = a) din popor, fără rang; b) lipsit de strălucire; comun, obișnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. ◊ Expr. A ști rândul = a ști rânduiala, a cunoaște rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. – Din sl. rendŭ.

RITORNELĂ, ritornele, s. f. 1. Revenire, într-o melodie, într-un cântec, a unui refren cu același text după fiecare strofă cântată; fragment instrumental care precedă dansul sau alternează cu el. 2. Vers sau grup de versuri repetate, într-o poezie, la intervale regulate. [Var.: riturnelă s. f.] – Din it. ritornello, fr. ritournelle.

SAU conj. 1. (Cu funcție disjunctivă) Ori, fie: a) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjuncției este o negație) Sunt sau nu sunt? b) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca alternative) Doriți cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indică necesitatea de a alege între două alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (În enumerări, precedând fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuințează sau rindeaua sau cioplitorul sau gealăul. 2. (Cu funcție explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii țări. 3. (Cu funcție copulativă) Precum, și. Nisipul se găsește pe fundul râurilor, lacurilor sau mărilor. 4. (În propoziții interogative, cu funcție conclusivă, atenuată de o nuanță de îndoială) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? – Să + au¹.

SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (Înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. Sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus. *sa (= suus, sua).

SEMIFINALĂ, semifinale, s. f. Fază a unui concurs sportiv care precedă finala și în care se selecționează echipele sau jucătorii participanți la finală. – Semi- + finală.

SEMIFINALIST, -Ă, semifinaliști, -ste, s. m. și f. Persoană calificată prin etape succesive într-o competiție sportivă până la faza care precedă finala; participant la o semifinală. – Semi- + finalist.

SFÂRȘI, sfârșesc, vb. IV. 1. Tranz. A duce la capăt un lucru, o activitate; a termina, a isprăvi; a pune capăt la ceva, a încheia, a înceta. ◊ Loc. adv. Pe sfârșite = aproape gata, pe terminate. ◊ Expr. (Intranz.) A sfârși cu ceva = a nu se mai ocupa cu ceva, a nu mai vorbi de ceva. A sfârși cu cineva = a rupe relațiile cu cineva, a se supăra pe cineva. ♦ A termina de vorbit, a nu mai avea nimic de spus; a încheia cele spuse. ♦ (Reg.) A înfăptui, a realiza. ♦ A consemna până la sfârșit; a epuiza. 2. Refl. și intranz. A ajunge la capăt, a lua sfârșit, a se termina. ♦ (Despre obiecte) A se termina cu... ♦ Intranz. (Despre oameni) A ajunge într-un anume fel, într-o anumită situație; (urmat de un infinitiv precedat de prep. „prin”) a ajunge să... Ei sfârșeau prin a se convinge. 3. Refl. A-și pierde viața, a se prăpădi, a muri. ◊ Tranz. A omorî. 4. Refl. A avea o senzație de sfârșeală, de leșin; a fi istovit, sleit de puteri. – Din sl. sŭvŭršiti.

SIMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. Care este format dintr-un singur element sau din câteva elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; care nu este amestecat. ◊ Floare simplă = floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp verbal care se conjugă fără ajutorul verbelor auxiliare. (Gram.) Perfect simplu = timp verbal simplu al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 2. Care este lipsit de artificialitate, care nu este prefăcut; p. ext. care nu este complicat sau încărcat, care nu prezintă dificultăți, care este ușor de făcut, de înțeles, de rezolvat. 3. Care este într-un singur plan; care se întâmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. ♦ (Sport; despre o partidă) Care are loc între doi adversari; în care confruntarea are loc între adversari individuali. 4. Lipsit de podoabe, modest. ♦ Care este inferior ca preț sau calitate; p. ext. fără valoare. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de rafinament, de afectare sau de prefăcătorie; sincer, cinstit. ♦ Lipsit de cultură; p. ext. (peior.) necioplit, bădăran. 6. (Precedând numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult; sadea, curat. ◊ Expr. (Fam.) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit. – Din fr. simple.

SIN¹ s. m. invar. (Înv. și reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din sl. synŭ.

SINE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).

SINGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără nici un tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; părăsit. 2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine. 3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oraș. ♦ (În construcții negative) Nici un. Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar cu (sau tu, el etc.) în persoană. Am eu singur grijă. – Lat. singulus.

SIR s. m. sg. 1. Titlu care precedă, în Anglia, prenumele cavalerilor și al baronilor; persoană având acest titlu. 2. Termen de adresare corespunzător lui „domnule”. – Cuv. engl.

A succeda ≠ a preceda

Succedare ≠ precedare

Succedat ≠ precedat

SUPIN, supine, s. n. Mod nepersonal al unui verb, precedat în mod obligatoriu de una dintre prepozițiile „de”, „la” etc., având aceeași formă ca participiul trecut, de care se deosebește prin aceea că nu este variabil. – Din lat. supinum, fr. supin.

SUTĂLEA, SUTA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al nouăzeci și nouălea și al o sută unulea. – Sută + le + a.

ȘAISPREZECELEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al cincisprezecelea și al șaptesprezecelea. – Șaisprezece + le + a.

ȘAIZECILEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al cincizeci și nouălea și al șaizeci și unulea. – Șaizeci + le + a.

ȘAPTELEA, ȘAPTEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al șaselea și al optulea. – Șapte + le + a.

ȘAPTESPREZECELEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al șaisprezecelea și al optsprezecelea. [Var.: șapteșpelea, -pea num. ord.] – Șaptesprezece + le + a.

ȘAPTEZECILEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al șaizeci și nouălea și al șaptezeci și unulea. – Șaptezeci + le + a.

ȘASELEA, ȘASEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; adesea adjectival) Care se află între al cincilea și al șaptelea. – Șase + le + a.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

TĂU², TA, tăi, tale, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”) Înlocuiește numele obiectului posedat și numele celui căruia i se adresează vorbitorul. A ta e cartea. ♦ (La pl.) Preocupările, deprinderile, opiniile etc. persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ◊ (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a ta = așa cum vrei tu, cum dorești tu. ♦ (Pop.; la m. sau f.) Soțul sau soția persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ♦ (La m. pl.) Familia de care ține persoana căreia i se adresează vorbitorul; rudele, prietenii, partizanii ei. Nu-ți dau voie ai tăi să vii. ♦ (La m. sau f. sg.) Lucrurile personale, proprietatea, avutul persoanei căreia i se adresează vorbitorul. II. Adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când stă înaintea substantivului nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt). 1. Care este al celui căruia i se adresează vorbitorul, indicând posesiunea (casa ta), apartenența (țara ta), dependența în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de persoana căreia i se adresează vorbitorul (frații tăi). 2. (Cu valoare subiectivă) Călătoria ta va fi grea. 3. (Cu valoare obiectivă) Grija ta n-o poartă nimeni. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Împotriva ta. – Lat. tuus, tua.

TOAMNĂ, toamne, s. f. Anotimp care urmează după vară și precedă iarna, cuprinzând (în emisfera boreală) intervalul dintre 23 septembrie și 22 decembrie, caracterizat prin scăderea treptată a duratei zilei, însemnate precipitații și veștejirea vegetației. ◊ Loc. adj. De toamnă = care se face sau se întâmplă toamna, care este necesar sau caracteristic acestui anotimp. ◊ Loc. adv. Astă toamnă = în toamna trecută. La toamnă = când va veni toamna; în timpul toamnei viitoare. De (cu) toamnă = fiind încă toamnă. Pe (sau în) toamnă = când a sosit (sau când va sosi) toamna, pe timpul toamnei. Până la toamnă = până la începutul toamnei. ♦ (Adverbial; în forma toamna) În timpul toamnei. – Lat. autumnus.

TOANĂ¹, toane, s. f. 1. Capriciu. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. ♦ Criză, atac. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) = a-l apuca (pe cineva) năbădăile, furiile; a-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). Toană de plâns = ropot, val, izbucnire de plâns. ♦ Stare de spirit, dispoziție. ♦ Fig. Mișcare repede, violentă. 2. (Precedat de „o”) Interval de timp, răstimp (scurt). ♦ Cantitate mică din ceva. – Cf. tuna.

TOMNATIC, -Ă, tomnatici, -ce, adj. 1. Care apare toamna, care se face toamna; de toamnă. ♦ (Despre pomi) Care rodește toamna; (despre fructe) care se coace toamna. ♦ (Adverbial) Ca toamna, a toamnă; fig. trist, melancolic. 2. Fig. (Despre oameni) Trecut de maturitate, ajuns la vârsta care precedă bătrânețea. ◊ Flăcău (sau holtei, fecior) tomnatic = bărbat trecut de tinerețe și rămas neînsurat. [Var.: tomnatec, -ă adj.] – Toamnă + suf. -atic.

TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ◊ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

TRANSCENDENTALISM s. n. 1. Concepție filozofică elaborată de Kant și bazată pe ideea că formele apriorice ale conștiinței precedă experiența și constituie condițiile existenței ei. 2. Curent filozofic caracterizat prin religiozitate panteistă și prin spirit umanitar. – Din fr. transcendantalisme (după transcendent).

TREI num. card. 1. Număr care are în numărătoare locul între doi și patru și care se indică prin cifra 3 sau III. ◊ (Adjectival) Trei cărți. ◊ (Substantivat) Scrie un trei pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Volumul trei. ◊ (Formează numeralul adverbial corespunzător) De trei ori. ◊ (Formează numeralul multiplicativ corespunzător) De trei ori pe atâta. ◊ (Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător) Câte trei părți. ◊ (Pop.; în forma de feminin trele, precedat de „toate” sau „câte”) Toate trele. 2. Compuse: trei frați s. m. = plantă erbacee cu flori galbene, plăcut mirositoare, cu cinci petale (Viola saxatilis); trei-frați-pătați s. m. = a) gen de toporași (din care s-a obținut, prin încrucișare cu alte specii, panseaua) (Viola declinata); b) pansea; (reg.) trei-răi s. m. = a) popilnic iepuresc (Hepatica nobilis); b) crucea-voinicului (Hepatica transilvanica). 3. (Bis.; în sintagma) Trei ierarhi = trisfetite. 4. Compuse: trei-leșeștile s. m. = dans popular bătrânesc din nordul Moldovei, având un ritm binar, executat prin pași simpli spre dreapta și sărituri cu bătaia călcâielor pe loc; melodie după care se execută acest dans; trei-păzește s. m. = dans popular oltenesc, în ritm binar, vioi, executat de bărbați în formație liniară, stând cu mâinile încrucișate la spate; melodie după care se execută acest dans. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la trei-păzește = a cere (cuiva) explicații pentru faptele sale, folosind un ton sever; a certa aspru (pe cineva). – Lat. tres.

TREILEA, TREIA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei adjectival) Care se află în numărătoare între al doilea și al patrulea. – Trei + le + a.

TREISPREZECE num. card. Număr care are în numărătoare locul între doisprezece și paisprezece și care se indică prin cifra 13 sau XIII. ◊ (Adjectival) Treisprezece ani. ◊ (Substantivat) Scrie un treisprezece. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Rândul treisprezece. ◊ (Formează numeralul adverbial corespunzător) De treisprezece ori. ◊ (Formează numeralul multiplicativ corespunzător) De treisprezece ori pe atâta. ◊ (Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător) Câte treisprezece părți. – Trei + spre + zece.

TREISPREZECELEA, TREISPREZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei adjectival) Care se află în numărătoare între al doisprezecelea și al paisprezecelea. – Treisprezece + le + a.

TREIZECI num. card. Număr care are în numărătoare locul între douăzeci și nouă și treizeci și unu și care se indică prin cifra 30 sau XXX. ◊ (Adjectival) Are treizeci de ani. ◊ (Substantivat) Scrie un treizeci pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul treizeci. ◊ (Formează numeralul adverbial corespunzător) De treizeci de ori. ◊ (Formează numeralul multiplicativ corespunzător) De treizeci de ori pe atâta. ◊ (Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător) Câte treizeci de părți. – Trei + zece.

TREIZECILEA, TREIZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei adjectival) Care se află în numărătoare între al douăzeci și nouălea și al treizeci și unulea. – Treizeci + le + a.

TRETI adj. invar. (Înv.; precedă un titlu boieresc) Al treilea (în rang). – Din sl. tretiĩ.

TU pron. pers. 2 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcție de subiect) Tu râzi. ♦ (Impersonal) Tu școală, tu studii, și el un golan. ◊ Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai aștepta să fie. 2. (La dativ, în formele ție, îți, ți, -ți, ți-) Nu ți-l dau. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicând posesiunea) Tacă-ți gura! ◊ (Cu funcție atributivă, indicând posesiunea) Ai să-ți vezi mama. ◊ (Impersonal) Ți-ai găsit! ◊ (Cu valoare de dativ etic) Ți le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, în formele te, -te, te-) Am de gând să te mărit. ◊ (Intră în compunerea unor verbe la diateza reflexivă) Unde te trezești? ◊ (Impersonal) Ia te uită la el! ◊ (Precedat de prepoziții, în forma tine) Am în tine toată nădejdea. 4. (La vocativ) Tu, cel care privești încoace! 5. (Urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Tu unul nu știi. [Dat. ție, îți, ți, -ți, ți-; acuz. tine, te, -te, te-] – Lat. tu.

UN, O, unii, unele, art. nehot. (Substantivul pe care îl determină denumește obiectul neindividualizat în discuție) Un prieten. ◊ (Accentuează noțiunea exprimată de substantiv) O bucurie se vestea în ochii ei. ◊ (Dă sens general substantivului) Un artist, fie și mai genial decât Paganini. ♦ (Înaintea unui nume propriu sugerează o comparație) Unul ca..., unul asemenea cu... Mi se părea că văd un Platon. ♦ (Dă valoare substantivală unor cuvinte pe care le precedă) Un murdar. [Gen.-dat. sg. unui, unei; gen.-dat. pl. unor] – Lat. unus, una.

UNDE adv., conj. I. Adv. 1. (Interogativ) În ce loc? în care parte? Unde este? ♦ (Precedat de prep. „de”) De la cine? din ce loc? De unde știți voi? ♦ La ce? la cine? Unde te gândești? ♦ (În loc. adv.) Unde și unde = din loc în loc, ici și colo. ♦ (În expr.) A (nu) avea de unde = a (nu) fi în stare, a (nu) avea posibilitatea să... Ia, dacă ai de unde, se spune pentru a arăta că ceva lipsește, nu se găsește. 2. Deodată, numai ce. 3. (Exprimă o negație) Unde se mai gândeau ele la copilărie? ◊ Expr. De unde (și) până unde? = cum și în ce fel? în ce împrejurări? în ce chip? (Da) de unde! = imposibil! cu neputință! II. Conj. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială de loc) În locul în care, încotro. Să se ducă unde știe. ◊ (Cu nuanță temporală) Să-ți dau două mere, unde te oprești să le mănânci? 2. (Introduce o propoziție atributivă) În care. E un punct însă unde drumul nostru se bifurcă. 3. (Introduce o propoziție completivă) Știe unde este parcul. 4. (Pop.; introduce o propoziție circumstanțială de timp) Când, în momentul în care. 5. (Pop.; introduce o propoziție circumstanțială de cauză) Pentru că, din cauză că, deoarece. 6. (Precedat de prep. „de”, introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. A adus 10 cărți, de unde făgăduise 12. 7. (Condițional; în expr.) De unde nu = dacă nu, în cazul când. – Lat. unde.

UNDEVA adv. Într-un loc oarecare, într-o direcție oarecare, la o persoană oarecare. ♦ (Precedat de prep. „de”) De la cineva, de la o persoană oarecare, dintr-un anumit loc. ♦ (Precedat de prep. „pe”) Printr-un loc oarecare, într-un anumit loc. – Unde + va.

UNSPREZECE num. card. Număr care are în numărătoare locul între 10 și 12 și care se indică prin cifrele 11 sau XI. ◊ (Adjectival) Are unsprezece ani. (Eliptic, indicând ora, ziua etc.) Azi suntem în unsprezece. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un unsprezece. ♦ (Cu valoare de num. ord.) Capitolul unsprezece. ◊ (Formează numeralul adverbial corespunzător) De unsprezece ori. ◊ (Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător) Câte unsprezece părți. – Un + spre + zece.

UNSPREZECELEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei adjectival) Care se află între al zecelea și al doisprezecelea. ◊ Expr. În ceasul al unsprezecelea = aproape de clipa în care nu mai e nimic de făcut; târziu. – Unsprezece + le + a.

UNU, UNA num. card. (Când precedă un substantiv are forma un, o; când ține locul unui substantiv are forma unul, una) 1. (Adesea substantivat) Primul număr din seria numerelor naturale, care reprezintă unitatea și se indică prin cifrele 1 și I. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Vei petrece o zi sau două. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, deosebite. ◊ Loc. adv. (Fam.) De unul singur = izolat; individual; fără însoțitor. Până la unul = toți, în unanimitate. (Sudat; cu formă feminină și valoare neutră) întruna sau tot întruna = mereu. ◊ Expr. (Pop.) A merge una = a merge alături, nedespărțiți. A fi (sau a face pe cineva) una cu cineva ori cu ceva = a fi (sau a face să fie) la fel cu altul; a egaliza, a uniformiza. A o ține una (și bună) = a nu ceda, a fi perseverent, a se încăpățâna în susținerea unei păreri. ◊ (Adjectival) Are un an. (Eliptic, indicând ora, ziua etc.) Acum e unu. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un unu. ♦ (Cu valoare de num. ord.) Prim, întâi. Tomul unu. ♦ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv corespunzător) Venea numai câte unul să mă vadă. ♦ Loc. adv. Câte unul-unul sau unul câte unul = succesiv, pe rând. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Mai trăsese câte-o dușcă-două de rachiu. 2. (Adjectival) Singur, unic. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal) Eu unul mă duc să deschid ușa. 3. (Adjectival) Același, identic. Suntem la un gând amândoi. 4. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nimeni. [Gen.-dat. unuia, uneia sau (când are forma un, o) unui, unei] – Lat. unus, -a.

UNULEA, UNA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; în numerale ordinale compuse, indicând unitatea care urmează după zeci, sute, mii etc.; de obicei adjectival) A treizeci și una pagină. – Unu + le + a.

A urma ≠ a preceda

Urmat ≠ precedat

UTOPIC, -Ă, utopici, -ce, adj. Care are caracter de utopie, care constituie o utopie; utopist, iluzoriu, himeric. ◊ Socialism utopic = doctrină socialistă care precedă dezvoltarea teoriei socialiste ca știință. – Din fr. utopique.

VEL adj. invar. (Preceda un titlu sau un rang boieresc în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Mare. Vel logofăt. – Din sl. veliĩ.

VOI¹ pron. pers. 2 pl. 1. (Înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; la nominativ, are funcție de subiect, adesea marcând insistența asupra subiectului) Voi să mergeți, nu ei. 2. (La dativ, în formele vouă, vă, v-, vi, are valoare posesivă) Vouă vă place să călătoriți. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule, vi se va comunica în scris. ◊ Loc. adv. (La acuzativ) La voi = la casa voastră; în țara voastră de baștină. ◊ (În dativ sau în acuzativ, în forma vi, cu valoare de pronume reflexiv) Mâncarea vi se va servi la 12. 3. (Cu valoare de dativ etic) Acuși vi-l trimit. 4. (La acuzativ, în formele vă, v-) Unde v-ați întâlnit? ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvântul. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma voi) Eu vă am numai pe voi. 5. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ) Voi, meșteri zidari. [Forme gramaticale: dat. vouă, vă, v-, vi; acuz. (pe) voi, vă] – Lat. vos.

VOSTRU, VOASTRĂ, voștri, voastre, pron. pos., adj. pos. (De obicei precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”). I. Pron. pos. 1. (Înlocuiește numele obiectului posedat de persoana căreia i se adresează cineva și de un grup din care persoana respectivă face parte, precum și numele acestora) Are o mașină ca a voastră. 2. (Pop.; mai ales la m. pl.; indică soțul, soția, familia, rudele persoanei căreia i se adresează cineva și ale persoanelor din același grup cu ea, înlocuind și numele acestora) Când vin ai voștri acasă? 3. (Indică lucrurile personale, proprietatea, preocupările etc. persoanei căreia i se adresează cineva și ale persoanelor din același grup cu ea, înlocuind și numele acestora) Mă întorc la ale voastre. II. Adj. pos. 1. Care se află în posesiunea persoanei căreia i se adresează cineva și a unui grup din care persoana respectivă face parte, care este legat printr-o relație de proprietate cu persoana căreia i se adresează cineva și cu grupul din care aceasta face parte. Casa voastră. 2. Care este legat printr-o relație cu persoana căreia i se adresează cineva și cu grupul din care aceasta face parte. Picioarele voastre. 3. Care este legat printr-o relație de dependență cu persoana căreia i se adresează cineva și cu grupul din care aceasta face parte. Gazda voastră. Strămoșii voștri. 4. Care este spus, săvârșit de persoana căreia i se adresează cineva și de grupul din care face parte. Acțiunea voastră. ♦ (Ca plural al modestiei) Cartea voastră. 5. (Cu valoare obiectivă) Vine în ajutorul vostru. 6. (Însoțește un termen reverențios de adresare) Domnia-voastră. [Var.: (reg.) vost, voastă pron. pos., adj. pos.] – Lat. pop. voster (= vester), vostra.

ZECE, zeci, num. card. 1. Număr care are în numărătoare locul între nouă și unsprezece și care se indică prin cifra 10 sau X. ◊ (Adjectival) Are zece elevi. (La pl., arată o cantitate mare nedeterminată) Zeci de oameni. ◊ Expr. A avea zece vieți, se spune când cineva scapă cu viață din situații primejdioase. A asculta cu zece urechi = a asculta foarte atent. ◊ (Substantivat) Scrie un zece pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Etajul zece. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De zece ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Plecau câte zece. 2. (Intră în compunerea numeralelor cardinale compuse de la unsprezece până la nouăsprezece) Cincisprezece. ♦ (Intră în compunerea numeralelor cardinale compuse de la douăzeci până la nouăzeci și nouă) Patruzeci și trei. – Lat. decem.

ZECELEA, ZECEA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei adjectival) Care se află între al nouălea și al unsprezecelea. – Zece + le + a.

ZOLLVEREIN s. n. Denumirea germană a „uniunii vamale”, care a precedat unitatea politică. [Pron. țolferain] (din germ. Zollverein)