tei (-i), s. m. – Arbore cu frunze în formă de inimă (Tilia). – Mr. tel’u. Lat. tĭlĭa, redus la modelul decl. m., ca toate numele de arbori (Pușcariu 1725; REW 8735), cf. it. tiglio, prov. telh, fr. til, cat. tell. – Der. teios, adj. (dur, rezistent; fibros; se zice despre o varietate de struguri); teișor, s. m. (arbust exotic, Kerria japonica; aglică, cununiță; Spiraea ulmifolia); teiță, s. f. (odogaci, Saponaria officinalis); teiș, s. n. (pădure de tei); înteioșa, vb. refl. (Olt., a se face fibros).

JAKŠIĆ [jákʃitʃ], Djura (1832-1878), scriitor și pictor sârb. Principalul reprezentant al romantismului sârb. Poezii („În pădurea de tei”, „Miezul nopții”); nuvele cu caracter social și satiric („Moșierul”, „Sărmana bănățeancă”), drame patriotice („Migrațiunea sârbilor”). A pictat icoane și scene istorice.

teiș¹ sn [At: COSTINESCU / Pl: ~uri / E: tei + -iș] (Reg) 1 (Csc) Pădure (mică) de tei (1-3). 2 Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape.

MĂLÍN s. m. I. (Bot.) 1. (Și în sintagmele mălin alb, lb, mălin negru, BRANDZA, FL. 541, PANȚU, pl.) Arbust sau arbore mic din familia rozaceelor, cu flori mici, albe, puternic mirositoare, dispuse în ciorchine, a cărui scoarță, amară, cu proprietăți astringente, este întrebuințată în medicina populară ; (regional) prun sălbatic (Prunus padus). Iată mintă, săbiuță . . ., sălvie. . . Toate într-un smoc de flori de salcîm, de mălin și de liliac. NEGRUZZI, S. I, 98. Frunză verde ș-un mălin, Prin tufarii de arin, Se rotește coasa bine. BELDICEANU, P. 88. În fund sînt mălinii cu frunze întunecate sub care am plîns în serile triste. PETICĂ, O. 280. Din albele crenguțe de mălin, Petale mici cu palide nervuri Îmi plouă tot parfumul din păduri. CAZiMIR, L. U. 9. Culeseră din pădure ramuri de tei și de mălin cu care împodobiră luntrea. STĂNOIU, C. I. 96. Înălțat în ceru-albastru și senin, Se ridică-n floare albă un mălin. BOTEZ, P. O. 164. Mălinii înfloriți își revărsau miresmele tari asupra cerdacului. SADOVEANU, O. I, 85. ♦ Vișin-turcesc (Prunus mahaleb). Cf. GRECESCU, FL. 197, PANȚU, PL. 2. (Transilv. și Maram. ; și în sintagma mălin roșu) Liliac (Syringa vulgaris). Cf. COTEANU, PL. 13, LB, PANȚU, PL. Liliacul (Syringa vulgaris), numit prin unele locuri mălin roșu, iorgovan, scriuțe, e destul de cunoscut în popor. ȘEZ. XV, 56. Frunză verde de mălin, Plecat-a stîna Dunchii Și cu fratele Bercii. BUD, P. P. 20, cf. 79. Cînd îi ieși din grădină, Rumpe-o creangă de mălină. BÎRLEA, B. 126, cf. ALR I 1 917/100, 170, 223, 350, 381. ◊ (Prin Bucov.) Mălin alb = liliac alb (Syringa vulgaris alba). Cf. PANȚU, pl., BUJOREAN, B. L. (Prin Bucov.) Mălin verde = liliac franțuzesc (Syringa persica). Cf. PANȚU, PL. 3. (Regional ; și în sintagma mălin negru) Lemn-cîinesc (Lygustrum vulgare). Cf. LB, PONTBRIANT, D. Lemnul-cînesc, mălinul negru sau lemnul-cîinelui face niște fructe negre, niște bobițe din cari se capătă un negru pentru boirea vinului. PAMFILE, I. C. 224, cf. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 215, PANȚU, PL. 4. (Regional; și în sintagma mălin alb de pă lemn, BULET. GRĂD. BOT. V, 65) Sirinderică (Philadelphus coronarius). Cf. PONTBRIANT, D. 5. (Regional) Numele a doi arbuști: a) (și în sintagma mălin roșu. DAMÉ, T_,2, 38) verigar (Rhamnus cathartica). Cf. CIHAC, II, 185, DAMÉ, T_.2, 38 ; b) crușîn (Rhamnus frangula). Cf. CIHAC, ii, 185, DDRF. 6. (Regional) Mesteacăn alb (Betula alba). Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 7. (Regional) Salcîm (Robinia pseudacacia). Com. din RUDARI-BĂILEȘTI. 8. (Regional) Năfurică (Artemisia annua). Cf. BULET. GRĂD. BOT. V, 54, PANȚU, PL. 9. (Regional) Numele mai multor specii de conifere: a) brad (Abies alia) (Ștei-Hunedoara). ALR I 1 950/Í16 ; b) (prin Transilv.) pin (Pinus). ALR I 1 949/87, cf. 1 949/138 ; c) jneapăn (Juniperus communis). Vine marea mare, Vine-n tulburare. . . Unda se aduce Lumea s-o îmbuce: Tot mălini, călini, Brazi din rădăcini. MARIAN, Î. 107, cf. ALR I 1 947/138, 320. 10. Compuse: mălin-de-grădină = arbust cu. flori albe sau roșietice, cu fructul o capsulă plină cu numeroase semințe, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Deutzia crenata). PANȚU, PL. ; mălin-sălbatic = tulichină (Daphne mezereum). ib. ; mălin-negru = arin-negru (Alnus glutinosa). DDRF ; mălin-roșu = soc (Sambucus nigra). LM. 11. (Suspect, sens etimologic) Zmeur (Rubus-idaeuș). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. II. (Regional, cu sens neprecizat, probabil) Erizipel (Petrestii de Jos-Turda). ALR II/I MN 61, 4 206/250. – Pl.: mălini. – Și: (regional, I 2, 4) mălină s. f. – Derivat regresiv de la mălină¹.

PLOIEȘTI 1. Câmpia Ploieștiului, câmpie înaltă piemontană, parte componentă a Câmpiei Române, situată între râurile Cricov la V, Ialomița la S, Cricovu Sărat la E și dealurile subcarpatice la N, constituind un mare con de dejecție al râului Prahova. Alt. max.: 280 m. Pâlcuri de păduri de stejar cu tei și carpen; culturi agricole. 2. Municipiu, reșed. jud. Prahova, situat pe interfluviul dintre Prahova și Teleajen, în Câmpia Ploieștiului pe dr. râului Dâmbu; 237.675 loc. (2003). Important centru industrial, comercial și cultural; unul dintre principalele noduri de comunicație a țării (șapte linii de c. f. și șase șosele converg către P.). Ind. de expl. și de prelucr. a petrolului; constr. de utilaj petrolier (uzina „Upetrom” S.A., fostă „1 Mai”, este cea mai mare producătoare de instalații de foraj din România), de utilaj greu și chimic, de rulmenți speciali, de mașini și utilaje agricole, material rulant; produse metalice de larg consum; combinat petrochimic care produce polietilenă, fenol, acetonă, detergenți, coloranți, lacuri și vopsele ș.a.; ind. mat. de constr. (cărămidă, țiglă, sticlărie, articole sanitare din porțelan, faianță), de prelucr. a lemnului (mobilă), a pielăriei și încălțămintei, textilă (țesături de cânepă, in, bumbac și lână; confecții, stofe), alim. (morărit, produse lactate, carne, Coca-Cola, bere, vin și băuturi alcoolice). Tipografie. Universitate (fondată în 1967 ca Institut de Petrol și Gaze). Teatrul „Toma Caragiu”, cu secții de dramă și estradă; orchestră simfonică Muzeul Județean de Istorie și Arheologie și de Științele Naturii; Muzeul Republican al Petrolului (inaugurat în 1960); Muzeul de Artă Populară (organizat în anii 1967-1969); Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” (inaugurat în 1963), cu o colecție de peste 2.000 de exponate (din care peste 300 sunt din sec. 17-19); Muzeul de Artă (fondat în 1931); Muzeele memoriale „Ion Luca Caragiale” (1962) și „Nichita Stănescu”. Hipodrom național. Monumente: biserica Sfinții Voievozi (1628-1648, restaurată în 1712), Sf. Nicolae-Vechi (ctitorie de la sfârșitul sec. 16 a lui Mihai Viteazul, restaurată în anii 1988-1990), Sfinții Apostoli Petru și Pavel sau Biserica Domnească (ctitorie din 1639 a lui Matei Basarab), Precista (1820, în stil neobizantin), Sfânta Vineri (construită în anii 1875-1880, după planurile arhitectului Toma N. Socolescu); catedralele Sf. Ioan Botezătorul (1923-1930), cu un turn înalt de 60 m, și Înălțarea Domnului (1992-1999); Halele Centrale (vast complex comercial construit în perioada 1929-1935, după planurile lui Toma N. Socolescu, cu o cupolă înscrisă într-un pătrat, nesusținută de stâlpi); statuia libertății (dezvelită la 3 sept. 1879), realizată în bronz, la Paris, de sculptorul L. Quandry; statuia lui Mihai Viteazul ș.a. Localitatea apare menționată documentar în 1503 pe niște liste de cărăușie, iar apoi în 1545, 1580 ș.a. În 1599 Mihai Viteazul a ridicat așezarea la rangul de târg domnesc, în sec. 17 s-a dezvoltat ca centru urban, iar din sec. 18 ca puternic centru meșteșugăresc și comercial. În 1854 a fost legat de București prin linie de telegraf; în 1858 a fost introdus iluminatul public cu petrol lampant, iar în 1900 iluminatul electric. În primele decenii ale sec. 19 tinde să ia locul Craiovei ca al doilea mare oraș important din Țara Românească. La 8-9/20-21 aug. 1870, la P. s-a desfășurat, sub conducerea lui Al. Candiano-Popescu o mișcare antidinastică. De la sfârșitul sec. 19 cunoaște o mare dezvoltare, determinată de industria petrolieră. Orașul a avut de suferit în urma bombardamentelor anglo-americane (1942-1944) și apoi germane (1944) în al Doilea Război Mondial. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

teiuș, teiuși, s.m. – Loc unde cresc mulți tei (Tilia platyphyllos). ♦ (top.) Teiuș, pădure în loc. Baba (Vișovan, 2008). – Din tei (< lat. tilia) + suf. -uș.

țânțar¹ sm [At: PSALT. HUR. 89^r/20 / V: (înv) țin~ / Pl: ~i / E: ml zanzalus] (Ent) 1 (Șîs ~ obișnuit, ~ vulgar, muscă ~ă a) Insectă din ordinul dipterelor, cu corpul și picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, cu aparat bucal pentru înțepat și supt, ale cărei larve sunt acvatice, iar adulții hematofagi (Culex pipiens). 2 Nume dat unei specii de țânțar¹ (1), care produce înțepături foarte dureroase Si: (reg) arșiță (Culex annulatus). 3 (Șîs ~ anofel) Gen de țânțar¹ (1) caracterizat prin poziția lui oblică în timp de repaus, dintre care unele specii transmit, prin înțepături, malaria (Anopheles maculipennis, Anopheles sacharovi). 4 Țânțar¹ (1) mic care tremură din picioare când stă pe loc Si: (reg) bâțan (1), zgribulici (Chironomus leucopogon). 5 Țânțar¹ (1) foarte mic Si: (reg) morniță (Ceratopogon publicarius). 6 Țânțar¹ (1) ale cărui larve produc gogoși pe frunzele de tei (Hormomya fagi). 7 (Îc) ~ de pădure Nume dat insectei Anopheles bifurcatus. 8 (Îc) ~ mic (sau mânâțel) Specie de țânțar¹ (1) foarte mic și care se adună uneori în roiuri Si: (reg) nouraș, țânțăraș (3), țânțărel (Chironomus stercorarius). 9 (Îc) ~ de baltă Țânțar¹ (1) ale cărui larve transparente trăiesc în apă (Corethra plumicornis). 10 (Pop; îe) ~ul cu cântări te sărută Se spune despre o persoană care vorbește cu blândețe, dar care, pe ascuns, face rău. 11 (Pop; îe) Nici o frică De furnică, De ~ Nici habar Se spune despre cei care se laudă cu acțiunile lor, dar care, în realitate, nu pot face nimic. 12 (Pop; îe) ~ul cu armăsarul (sau cu măgarul) Se spune despre cei care încearcă să asocieze două persoane sau să îmbine două lucruri total diferite. 13 (Pop; îe) Strecură ~ul și înghite armăsarul (sau cămila) Se spune despre cei care se feresc să facă greșeli mici, dar fac greșeli mari. 14 (Pop; îe) Încornorează ~ul, De ți-l face cât măgarul Se spune despre cei care exagerează proporțiile unui lucru, ale unei fapte etc. 15 (Pop; îe) Unge-te cu untură de ~ trăsnit Se spune, în glumă, celui care se vaită de o boală ușoară. 16 (Îe) A face din ~ armăsar A exagera. 17 (Îe) A avea puterea ~ului A fi slab, fără putere fizică. 18 (Îe) A fi (gras) ca un ~ A fi slab la trup. 19 (Îe) A ține (pe cineva) cu untură (sau cu mațe) de ~ A hrăni rău (pe cineva). 20 (Îs) Untură de ~ Se spune în batjocură celor slabi la trup. 21 (Reg; îe) A intra (sau a veni) ~ii în casă, a intra un car de ~i A intra frigul pe ușă. 22 (Reg; îc) ~-mare (sau ~-lăbănat, ~-mășcat) Țânțăroi (1) (Tipula oleracea). 23 (Îc) ~-de-apă Nume dat unei specii de libelulă cu pântecele subțire, albăstrui strălucitor, cu aripile castanii și verzui Si: (reg) căluș (24), păuniță (Calopteiyx splendens). 24 (Îae) Efemeră (Ephemera vulgata). 25 (Reg; șîs ~ de apă, ~ de baltă) Insectă asemănătoare cu țânțarul¹ (1), cu picioarele foarte lungi, care umblă cu o mare iuțeală pe suprafața apei Si: (reg) fugău (2), gonaci (8) (Hydrometra paludum). 26 (Trs; Buc; șîs ~ mare) Tăun¹ (Tabanus bovinus). 27 (Reg) Strechea vitelor (Hypoderma bovis). 28 (Reg) Viespe (Vespa vulgaris). 29 (Reg) Cosaș de dimensiuni mari, verde, cu antenele lungi și corpul mai scurt decât aripile (Locusta viridissima). 30 (Reg) Cosaș de dimensiuni mici, cu antenele de lungimea corpului, care produce sunete caracteristice puternice, mai ales seara (Locusta cantans). 31 (Reg) Cosaș de culoare brună, cu abdomenul mai gros, având o muchie pronunțată, cu aripile mai înguste Si: (reg) călușel (Decticus verrucivorus). 32 (Ban; gmț) Epitet pentru o pesoană sprintenă în mișcări. 33 (Mol; mai ales art) Numele unui dans popular. corectat(ă)

teiúș, teiuși, s.m. Loc unde cresc mulți tei (Tilia platyphyllos). ■ (top.) Teiuș, pădure în loc. Baba. – Din tei + suf. -uș.

DOBROGEA 1. Podișul Dobrogei, mare unitate de podiș în SE României, între Dunăre la V și N, Delta Dunării la NE, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, suprapusă peste trei subunități structurale, diferite atît prin fundament, cît și prin cuvertura sedimentară: I. Podișul Dobrogei de Nord, situat între valea Dunării la V și N, Delta Dunării la NE, complexul Razim-Sinoe la E și aliniamentul văilor Peceneaga-Slava la S (cu înălțimi de 150-450 m), reprezintă o asociere de trei subunități morfostructurale, bine diferențiate între ele: M-ții Măcinului, Dealurile Tulcei, Depr. Nalbant și Pod. Babadag. Fundamentul este constituit din formațiuni paleozoice, străbătute de mase granitice, acoperite de depozite calcaroase, grezoase, argiloase, triasice și cretacice. Importante zăcăminte de pirite cuprifere (Altân Tepe) și baritină (Somova); roci de constr. (granite, porfire, calcare). Păduri de stejar în amestec cu gorun, tei alb, jugastru etc. Pomicultură; viticultură (podgoria Niculițel). II. Podișul Dobrogei Centrale sau Pod. Casimcea, situat între aliniamentele văilor Peceneaga-Slava la N, țărmul Mării Negre la E, Pod. Carasu la S și Dunăre la V, este constituit predominant din șisturi verzi în fundament, care adeseori apar la supr., peste care stau formațiuni jurasice și cretacice, fiind un pod. de eroziune, cu înălțimi de 150-320 m, fragmentat pe direcție NV-SE de râul Casimcea. Masivele calcaroase, resturi ale unei bariere de corali din Jurasic, rămase la supr. sub forma unor martori de eroziune pe aliniamentul Hârșova – Crucea – Gura Dobrogei, cheile, dolinele și peșterile din această zonă dau o notă de diversitate în peisaj. Cuprinde mai multe subunități: Pod. Casimcei – propriu-zis, Pod. Hârșovei, și Pod. Istriei. III. Podișul Dobrogei de Sud, cuprins între Dunăre la V, Pod. Dobrogei Centrale la N, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, corespunde în fundament soclului rigid de platformă, format din șisturi cristaline mezometamorfice, peste care sunt extinse depozite de gresii și calcare mezozoice și neogene, acoperite de o cuvertură de loess care conferă pod. un caracter structural tubular. c. 2/3 din supr. este drenată de bazine hidrogeografice care sunt tributare în cea mai mare parte Dunării. Unele diferențieri geomorfologice permit împărțirea Pod. Dobrogei de Sud în patru subunități: Pod. Medgidiei cu Pod. Dorobanțului, Pod. Oltinei, Pod. Negru Vodă și Pod. Cobadin. Vegetație de stepă cu procent ridicat de plante termofile. Viticultură (podgoriile Murfatlar, Ostrov). 2. Prov. istorică în SE României, între Dunăre și Marea Neagră. Terit. D., locuit din Paleoliticul mijlociu, a fost populat din milen. 2 î. Hr. de strămoșii geto-dacilor. Coloniștii greci au întemeiat în sec. 7-6 î. Hr. pe litoralul Mării Negre, coloniile Histria, Callatis, Tomis. În sec 1 î. Hr. a intrat în componența statului lui Burebista, apoi a Imp. Roman și Bizantin (până în sec. 7). Reintrată sub dominația bizantină (din 971), D. a fost menținută cu greu de către aceștia (sec. 10-13), fiind invadată de pecenegi, uzi și bulgari. În sec. 14, în D. s-a constituit o formațiune politică de sine stătătoare, condusă, pe rând, de Balica, Dobrotici (din c. 1348) și Ivanco (din c. 1386). A făcut parte din Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânire turcească (1417-1878). În urma Războiului de Independență din 1877-1878, Congresul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României și restabilirea autorității statului român asupra D. de Nord. Prin Pacea de la București (1913), ce pune capăt celui de-al doilea Război Balcanic, partea de S a D. (Cadrilaterul) a intrat în componența statului român. În 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost silită să cedeze cadrilaterul Bulgariei.

HUȘI 1. Depresiune sculpturală intracolinară, situată în SE Pod. Central Moldovenesc, la 70-150 m alt. Vatra depresiunii, extinsă pe c. 25 km lungime și 12 km lățime max., are un relief slab vălurit, cu câmpuri colinare acumulative, prelungi (numite tăpșane), terase și lunci. Climă temperat-continentală, cu temp. medii multianuale în jur de 9,5°C și precipitații reduse (400-500 mm anual). Rama deluroasă de pe latura vestică a depr. H. este acoperită cu păduri de fag, în amestec cu stejar tei, carpen. Pomicultură, viticultură. 2. Municipiu în jud, Vaslui, în depresiunea omonimă, la 70-120 m alt.; 33.483 loc. (1998). Constr. de mașini-unelte, și utilaje pentru ind. alim.; fabrici de mobilă, încălț., tricotaje și conf.; filatură și țesătorie de bumbac; produse alim (conserve de legume și fructe, preparate din lapte, băuturi răcoritoare). Centru viticol și pomicol. Atestat documentar în 1487. Ridicat la rangul de oraș în 1824 și de municipiu în 1995. Reședință domnească a lui Ștefan cel Mare. Biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel (ctitorie a lui Ștefan cel Mare din 1494-1495, construită cu prilejul întemeierii Episcopiei de H., reconstruită în 1596-1599 de Ieremia Movilă, refăcută în 1756, 1887-1889, 1910, consolidată și reparată în 1941-1945 și după cutremurele din 1977 și 1986), a fost pictată de Gh. Tattarescu, 1890-1891; bisericile Sf. Dumitru (sec. 18), Sf. Gheorghe (1858-1868), Sf. Voievozi (1770, refăcută în 1849-1855); palat episcopal (1782-1792). Muzeu cu colecții de arheologie, etnografie și științele naturii; Muzeu memorial „Dimitrie Cantemir”; Muzeul Viticulturii. În oraș se află Episcopia Hușilor, reînființată în 1996, după ce fusese contopită abuziv, în 1948, cu Episcopia Romanului.

ROȘCANI, com. în jud. Iași, pe dreapta Prutului; 1.615 loc. (2005). Rezervație naturală: Pădurea Roșcani (34 ha), alcătuită din stejar, gorun, tei, frasin, arțar. Aici cărpinița (Carpinus orietalis) atinge limita N a arealului ei în România. În subarboret se întâlnește scumpia, specie ponto-mediteraneană.

FREMĂTA, freamăt, vb. I. Intranz. 1. (Despre frunze, p. ext. despre copaci și păduri) A produce freamăt. V. foșni. Un tei fremăta lin la o boare de vînt și trimetea miros puternic în odaia lui plină de lucruri vechi. SADOVEANU, O. IV 428. Îmi freamătă frunza, – iar apele-mi cîntă Și toate ca-n vis îmi apar. IOSIF, P. 3. Freamătă codrii de vuietul apelor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 141. ◊ Fig. Doina fremăta în adîncuri. SADOVEANU, O. I 299. ♦ Tranz. A face să tremure, a mișca. Arinii și plopii își freamătă neliniștiți frunza. CAMIL PETRESCU, O. I 326. ◊ Fig. Ascult cum își freamătă cîntul Pădurea, părîul și vîntul. COȘBUC, P. II 89. 2. (Despre oameni) A se înfiora, a tresălta. Fremătînd întreagă, se ridică Cu ochii-ntunecați. TOMA, C. V. 146. ♦ (Despre colectivități) A se mișca, a se agita. Freamătă mulțimea-n sală, Vălurînd cu nerăbdare; Sună tobele puternic, Țipă vesele fanfare. IOSIF, T. 80. ◊ (Despre locul unde se agită o mulțime) Sala de cinematograf provincial... era plină, caldă, fremăta de zgomot stăpînit. DUMITRIU, N. 291. Clocoteau împrejurimile de zgomot și pînă dincolo de întinsurile Podenilor cîmpia fremăta ca un stup. MIHALE, O. 317.

șvai chiranda A umbla șuvai Chiranda „a umbla numai marginile, fără nici o treabă” (Zanne, Proverbele romînilor, VI, București, 1901, p. 55); șvai Chiranda „om bețiv etc.”, în două pasaje din „,Șezătoarea”, citate de DA, care explică pe șvai prin germ. schweig (?). V. Bogrea, DR, IV (1927), p. 1179, pornește de la șovai „subtertugiu”. Eu insumi, în BL, EI (1934), l-am explicat prin țig. ču va „pune mîna”, explicație sugerată de faptul că termenul al doilea mi s-a părut (ca și lui Bogrea) identice cu pirandă, de origine țigănească (și DA îl înțelege aproximativ la fel). Șvai este însă foarte probabil de origine ucraineană (vezi de altfel locurile unde este atestat) : швай, interjecție care exprimă plecarea pe furiș (vezi și швайкалл „,vagabond”). Rămîne însă neexplicat cel de-al doilea cuvînt din expresie. Avem acum cîteva atestări pentru verbe cu formă asemănătoare : a chirăli „a umbla aiurea, a vagabonda”, Lex. Reg., p. 24 (din raionul Șomcuta Mare) ; chertai „șterge-o”, a chertalui „a o lua la sănătoasa”, Lex. Reg., p. 99 (din raionul Rădăuți). Să ne referim oare la magh. kirándul- „a face o excursie” ? Fără a putea lămuri complet formația, am impresia că mai curînd e vorba de germ. Rand „margine”, vezi definiția lui Zanne și cuvintele citate sub cranga. Impresia mea este întărită de cîteva date pe care mi le comunică M. Sala : „a luat-o razna” se zice a luat-o randa prin lume (Poiana Teiului, Valea Bistriței în apropiere de Broșteni), la care Sala adaugă a luat-o rara (prin pădure) (Audia), a luat-o teanca (Poiana Teiului). Dacă rara e cunoscut și a fost explicat altfel, iar teanca nu știm ce e, în schimb altă informație dată tot de Sala trebuie legată de discuția noastră : „și-a luat catrafusele” se zice și-a luat răndeaua și-a șters-o (Poiana Teiului; la Bistricioara, aceeași expresie, numai că se pronunță randeaua).

MURMUR s. n. Faptul de a m u r m u r a și rezultatul lui. 1. Zgomot slab, continuu și monoton, produs de curgerea liniștită a unei ape, de bătaia lină a vîntului sau de alte elemente ale naturii, s u s u r, ș o p o t, (rar) m u r m u r e a l ă, m u r m u i a l ă¹, (învechit, rar) m u r m u i t; p. g e n e r. zgomot slab. Cf. BUDAI-DEMEANU, LEX. Aude De paseri ciripire . . . Ș-a rîului murmură. HELIADE, O. I, 307, cf. 351, 356. Unde freamătul pădurei, murmuriul unui riu Ni recheamă în memorie datoria unui fiu. ASACHI, S. L. I, 139. Murmura tristă a lui Arno turbură tăcerea adîncă ce ne împregiură. DACIA LIT. 265/25. Valul său pare că poartă lacrimi limpezi și oftări, Îndemnînd cu-a sa murmură la duioase cugetări. NEGRUZZI, S. II, 14, cf. I, 160. Eu caut în natură Un loc făr' de murmură Supus singurătății. ALEXANDRESCU, O. I, 338. Sub chioșc curentul trece cu repejune, Iar murmura-i invită la dulce moliciune. BOLINTINEANU, P. I, 240. Peste unda aurită Ce adoarme cu murmur . . . Nu vezi tu oare Printre umbre un caic ? id. ib. 301. Murmura surdă A rîului din vale. ODOBESCU, S. III, 92. De murmur duios de ape Ea trezit-atunci tresare, Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I, 66. Se clatină parcă lumina. Un tunet e simplu murmur. De roze e beată grădina Cu tot ce se află-mprejur. MACEDONSKI, O. I, 194. Sufletul meu aromește la al apelor murmur. id. ib. 237. Murmurul din dealuri pătrunde Prin văi și din vále-n păduri. COȘBUC, P. II, 9, cf. 12. În murmurul foilor de tei . . . aștept să răsară ea. PETICĂ, O. 267. Din văi și pîn' la mine străbătea, în murmur domolit de depărtare, zgomotul eternei frămîntări a Bistriței. HOGAȘ, DR. II, 15. Un arc de munți cu coame sure Din Cerna pînă în Ceahlău, Adîncuri mute de pădure Și murmur tainic de pîrău. D. BOTEZ, F. S. 6. În tăcerea care se întinde după povestire, toți se gîndesc, ascultînd pe gînduri, murmurul vîntului de afară. SADOVEANU, O. III, 68, cf. VI, 506. O, dulce murmur de ploaie, Pe acoperișe și-n zare ! BLAGA, L. U. 55. [Apele] vin însoțite de un murmur, propriul lor cîntec, acela al drumului pe care îl fac. BOGZA, C. O. 14. Murmurul frunzelor acoperă bătăile repezi ale inimilor noastre. V. ROM. mai 1954, 92. Eu am să te aștept lîngă fîntîna Cu murmurul obișnuit. BENIUC, C. P. 35. În murmur de cetini, în foșnet de fagi. DEȘLIU, G. 37. ♦ F i g. Armonie. Mult bine îmi face auzul acestor viersuri cu dulce murmur. POPESCU, B. II, 43. ♦ P. a n a l. Zumzet, bîzîit. Pe cîmpie nici un zgomot. Din oraș abia străbate Ca un murmur de albine Larma vieții zbuciumate. IOSIF, P. 77. Suna în văzduhul înfierbîntat murmurul albinelor. SADOVEANU, E. 5. 2. Succesiune de sunete, slab și monoton articulate, de cuvinte rostite încet și uneori neînțeles; zgomot surd și nelămurit de glasuri. V. r u m o a r e. Deodată un murmur de mirare se ridică împregiurul nostru. ALECSANDRI, O. P. 10. Cu murmurele lor blînde, un izvor de horum-harum . . . Cu evlavie adîncă ne-nvîrteau al minții scripet. EMINESCU, O. I, 140. E un murmur lung de șoapte, de mirare, de suspine. VLAHUȚĂ, P. 100. Un murmur se ridică, confuz vibrînd în noapte, Și grabnic îl urmează înnăbușite șoapte. MACEDONSKI, O. I, 263. Din odaia alăturată auzii cîteva murmure nedeslușite, pe urmă dintr-o dată un glas aspru. DUNĂREANU, CH. 119. Întocmai ca freamătul unei păduri care se deșteaptă, murmurul mulțimii crescu. ANGHEL-IOSIF, C. L. 34. Nu-i murmur, nu-s foșniri, nu-i priveghere, în mănăstire nimeni nu-i. LESNEA, I. 82. În tăcerea adîncă murmurul cel duios umbla ca un fior prin lumina tremurată de vis. SADOVEANU, O. I, 220, cf. V, 502. Se ridică un murmur de voci aprobative. CAMIL PETRESCU, O. III, 142. Clădirea întreagă vibra în murmur discret, ca și cum viața ar fi clocotit sub draperii grele. VORNIC, P. 140. Ascult în noaptea sunătoare Murmure cu silabe de lumină. ARGHEZI, VERS. 102, cf. 26. ♦ P. a n a l. Zgomot surd și continuu (produs de trepidațiile unui motor, ale unui mecanism etc.). Dulcele murmur din moara ce umbla neostenită. MACEDONSKI, O. I, 9. Fabricile de la margini trimiteau murmurul lor surd, slăbit de depărtare. DUNĂREANU, CH. 98. Murmurul motorului să-ți cînte încetișor. MIHALE, O. 434. ♦ (Rar) Vuiet, țiuit al urechii. Murmura sau vuietul și țiuitul urechilor. CORNEA, E. I, 109/10. 3. Exprimare a unei nemulțumiri prin cuvinte rostite cu jumătate de glas, protest înfundat; cîrteală, murmurare (3). V. m o r m ă i t¹, b o m b ă n i t. Cf. COSTINESCU. Dacă . . . asasinarea lui aduce [a] murmură în țară, la așa caz asasinul trecea Dunărea (a. 1889). URICARIUL, XIV, 245. Sufletul însă îi era plin de o încâpățînare dîrză din care izvora neîncetat murmurul: „Nu vreau”. REBREANU, NUV. 293. Se auzi un murmur din sală, plin de mînie. CAMIL PETRESCU, O. III, 118. Murmurul se potoli curînd, înghițit de zgomotul trenului, dar imediat izbucni o ceartă în celălalt vagon. T. POPOVICI, S. 395. ◊ L o c. a d v. Fără murmur = fără împotrivire. Este oare probabil ca un hatman național să fi primit fără murmură a se supune unui simplu căpitan venetic ? HASDEU, I. V. 247. ♦ (Neobișnuit) Acuzație, plmgere. Oamenii asupra cărora este o murmură surdă și gravă de un atentat oarecare asupra fostului domn al țării. ap. GHICA, A. 665. 4. (Neobișnuit) Muget (I), răget. Vibra al serii aer de tauri grea murmură. HELIADE, O. I, 188. – Accentuat și: murmur. – Pl.: murmure și (rar) murmururi. - Și: (învechit) murmuríu, murmure (BUDAI-DELEANU, LEX.) s. n., murmură (accentuat și: murmură) s. f. – Din fr. murmure, lat. murmur, ngr. μουρμούρα, it. murmure, mormorio.

ACORD (CONGRUENȚĂ) s. n. (cf. fr. accord, it. accordo): formă de exprimare a unui raport sintactic, în care termenul nr. 1 (regent sau reprezentând pu netul de plecare în comunicare) impune termenului nr. 2 (subordonat sau reprezentând punctul de sosire în comunicare) categoriile gramaticale morfologice pe care le au în comun (genul, numărul, cazul sau persoana). Constatăm a.: între o unitate sintactică și una morfologică (acordul atributului adjectival, numeral sau verbal prin participiu și al elementului predicativ suplimentar exprimat prin adjectiv sau prin participiu – cu substantivul sau cu pronumele determinat: băiat silitor, elevă silitoare, acest băiat, fata aceasta, doi elevi, două teme, rândul al doilea, banca a doua, omul lovit, mingea lovită, „Maria vine veselă”, „O văd tristă”); între două unități morfologice (a. articolului cu substantivul însoțit: teiul, salcia, un stejar, o răchită, copil al pădurilor, carte a Oltului, oameni ai junglei, terase ale Ialomiței, omul cel bun, fata cea harnică, soldații cei viteji, livezile cele roditoare); între două unități sintactice (a. predicatului cu subiectul: „Oamenii muncesc”, „Cerul este albastru”). ◊ ~ după înțeles: a. în care modificarea formei predicatului e determinată de sensul și nu de forma gramaticală a subiectului cu care intră în relație sintactică, așa cum se întâmplă în exemplele „O mulțime au venit imediat după noi”, „O parte se ascunseseră în pădure” (predicatele sunt la plural datorită faptului că formele de singular o mulțime și o parte exprimă „o pluralitate de ființe”). ◊ ~ prin atracție: a. greșit, în care modificarea formei predicatului e determinată de raportarea lui la un plural subordonat subiectului și mai apropiat de predicat, la unul dintre elementele componente ale subiectului multiplu impus mai mult atenției vorbitorului sau mai apropiat de predicat sau de numele predicativ, ca în exemplele „Un stol de vrăbii s-au abătut din zbor peste lanurile de grâu” (în loc de „Un stol... s-a abătut”); „A fost odată un împărat și o împărăteasă” (în loc de „Au fost odată un împărat și o împărăteasă”): „Racul, broasca și știuca a dus un sac cu grâu în lac” (în loc de „Racul, broasca și știuca au dus...”); „Cinci mii de lei este o sumă importantă” (în loc de „Cinci mii de lei sunt o sumă...”).

TÎNĂR¹, -Ă, tineri, -e, adj. I. (În opoziție cu bătrîn) 1. (Despre oameni) Care se află între copilărie și maturitate, care nu e înaintat în vîrstă, care nu e matur; (despre animale) care de-abia a ajuns la maturitate. Deasupra sta, înfofolită în cojoace, ca Dochia, o femeie încă tînără, cu privirea, energică. SADOVEANU, P. M. 234. Noi toți sîntem așa de tineri Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți! IOSIF, V. 48. Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele. CREANGĂ, P. 106. Braț la braț pășesc alături... le sta bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Loc. adj. și adv. De tînăr = din fragedă vîrstă, de timpuriu. Dar ce vrei să mori de tînăr? DELAVRANCEA, O. II 233. Însuratul de tînăr niciodată nu strică. ȘEZ. I 218. ♦ Care aparține sau este caracteristic unui om (sau unui animal) neajuns încă la maturitate. Ochii negri le erau tineri. DUMITRIU, N. 23. Deasupra revistei – o frunte tînără curată, cam prea înaltă din pricina cheliei timpurii. GALAN, B. I 5. Trei ani nu schimbaseră nimic din obrazul tînăr. C. PETRESCU, C. V. 244. Zgomot de tinere guri răsare deodată din crînguri. COȘBUC, P. II 63. 2. (Despre plante) Care a fost plantat sau a răsărit de puțină vreme (în raport cu timpul cît urmează să trăiască). Trecu apoi în livadă, ca să mai vadă pomii cei tineri. SADOVEANU, O. VII 123. Ascunzîndu-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești. REBREANU, I. 9. În parc sînt astăzi încă tineri teii, – Li-e frunza ca mînuța de copil. D. BOTEZ, F. S. 41. ♦ Care este format din plante fără multă vechime. Peste vechi morminte ruinate Tînăra pădure crește. BENIUC, A. R. 54. A văzut păduri mereu tinere, fiindcă uscăturile au fost scoase treptat. C. PETRESCU, A. 396. ♦ Care aparține sau este caracteristic unei plante răsărită de curînd. Frunzele tinere luceau în soare; nici șoapte, nici înfiorări nu treceau. SADOVEANU, O. V 682. II. (În opoziție cu vechi) Nou, recent. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămire. ALEXANDRESCU, M. 4. ◊ Fig. Purure vîndut de femeile care îmi jurau un tînăr și vecinic amor. NEGRUZZI, S. I 47. – Variantă: (Transilv.) tinăr, -ă adj.

fată, fete, s.f. – (mit.) Fata Pădurii (Fata Nopții, Fata Dracului, Pădureana, Ileana Pădurii, Vâlfa Pădurii, Crăiasa Pădurii, Zâna Pădurii, Știma Pădurii, Avizuhără, Albița, Aripa Satanei), un geniu rău al pădurilor, o divinitate malefică, nefastă, din mitologia românească. „Uneori, apare ca o femeie tânără, alteori foarte bătrână, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri; se poate autometamorfoza la dorință. Întotdeauna când se plimbă, stârnește vuietul codrului, iar adesea, râde în hohote sinistre sau plânge hohotind, alteori chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeții rătăciți” (Kernbach, 1989: 409-410). „Este un demon, apare în postura de agresor al bărbaților, îndeosebi al ciobanilor. Metamorfozată în iubita rămasă acasă, ea dă năvală noaptea, peste tânărul aflat singur, departe de sat și îl atacă, îl violează. Atunci când se opune sau descoperă impostura, tânărul este pedepsit: demonul îl ia pe sus și îl aruncă peste stânci sau în prăpăstii, îl îmbolnăvește și, nu de puține ori, îl omoară. Fură sau schimbă copiii nou-născuți sub ochii mamelor” (Eretescu, 2007: 11). Sălășluiește în scorburi de copaci. Stârnește vânturi puternice, furtuni care scot lemne din rădăcini, ploi mari. Pe unde trece ea, rămân oile sterpe, bolnave sau moarte (Bilțiu, 1999: 34). Este o creatură care nu a atins nivelul de civilizare a celor din satul tradițional. Nu cunoaște îmbrăcămintea sau încălțămintea, este incapabilă să mintă sau să-și ascundă intențiile (Eretescu, 2007: 60). „Fata Pădurii din Carpați este stăpâna pădurii și a plantelor de leac din natură. Stăpână deci a unor locuri asemănătoare celor care formează cadrul de viață al vânătorilor și culegătorilor de plante sălbatice din preistorie” (Jean Cuisenier, 2000). ♦ „Se zicea că, odată, la noi în sat umbla Fata Pădurii. Avea copite de cal și umbla pe la vetrele de oi. Păcurarii știau bine unde are ea grădinița și straturile de flori. Și, într-o zi, unul din păcurari s-a dus în grădina ei să vadă și el ce flori are Fata Pădurii în grădină. A vrut omul și el să se-nstruțe. Fata Pădurii repede a și aflat că a fost în grădina ei. Și se pomenește numai că se apropie de el și zice: Măi, Mihai, de n-ai fi foastă, / La stratu’ cu rostopască, / Tătă lume-ar si a noastră. Și atunci Fata Pădurii l-a luat în brațe și l-a sărutat. Numai că Mihai a avut la el usturoi. Și ea a simțit atunci miros de usturoi și l-a aruncat. Ea n-a mai avut putere asupra lui, că cine știe ce făcea cu el. L-ar fi dus undeva. Apoi toți păcurarii s-au strâns și au legat-o cu coajă de tei. De atunci se spune că s-ar fi depărtat Fata Pădurii de către sat” (Maria Bârlea, 42 ani, Giulești, cf. Bilțiu, 1999: 227-228). ♦ Legendele despre Fata Pădurii sunt răspândite în nordul Ardealului, Maramureș, estul Sătmarului și nordul Moldovei, apoi sudul Ucrainei (Transcarpatia – nordul Maramureșului istoric), respectiv Albania și nordul Greciei. Elementele comune dialectale daco-român și aromân sugerează apartenența la un strat autohton, preroman. „Maramureșul este perimetrul în care întâlnim stratul cel mai vechi de narațiune și credințe despre Fata Pădurii...” (Eretescu, 2007: 66). – Lat. feta (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Densusianu, cf. DER; DEX, MDA).

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

GLUGĂ, glugi, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte cu care se acoperă capul (pînă la umeri), pentru a-l feri de frig și în special de ploaie, lucrat din postav sau din diferite materiale impermeabile și avînd forma unei pungi conice; la țară ține uneori loc de traistă. Își smulse și gluga lui mohorîtă, puse pe flăcău pe laiță, și el se trînti înaintea focului. SADOVEANU, O. II 534. Își luă gluga din gît, scoase din ea cîteva dărăburi zdravene de mămăligă rece. HOGAȘ, M. N. 209. Trei ostași cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă... Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brîu paloș și pe frunte, Cu-a lor lungi și negre plete, se coboară-o neagră țurcă. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ (Poetic) Pe clin, la vale, erau împrăștiate case, sub glugi de stuh; de-abia se vedeau din livezile verzi. SADOVEANU, O. I 34. Pe ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului, singuratică, cu glugă de omăt în creștet. id. B. 121. Munții... purtau păduri, livezi sau numai glugi de calcar. GALACTION, O. I 346. 2. Grămadă de snopi sau de știuleți de porumb sau de mănunchi de cînepă așezați în picioare în formă conică. Pe glugile de ciocani de prin curți luna zvîrlea luciri de bronz. SANDU-ALDEA, D. N. 201. Păpușoii uscați se odihnesc în glugi pe lanuri. SEVASTOS, N. 3.

NOSTRU, NOASTRĂ, noștri, noastre, adj. pos. (Precedat de art. al, a, ai, ale cînd are valoare pronominală propriu-zisă, cînd precede substantivul sau cînd cuvîntul precedat nu are articol enclitic). 1. (Arată posesia; la singular indică posesorul multiplu și obiectul posedat unic, la plural indică atît posesorul cît și obiectul posedat multiplu) Care aparține vorbitorului și unui grup din care face parte vorbitorul, care este legat printr-o relație de proprietate cu vorbitorul și grupul din care face parte acesta. O carte a noastră. ▭ Și pe-nserat, la casa noastră... Coboară storul la fereastră. CAZIMIR, L. U. 52. ◊ (Pronominal) O casă... mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8. ◊ (Ideea de proprietate este atenuată, obiectul fiind o regiune, o țară etc.) În frumoasa noastră țară, luna florilor sosește. BELDICEANU, P. 53. Dacia noastră mai mult de opt secoli îi văzu trecînd. BĂLCESCU, O. II 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, M. 21. 2. (Arată apartenența la un grup) Din care face parte vorbitorul, la care aparține vorbitorul. Hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. PREDA, Î. 21. Stați și nu vă tulburați. Oamenii noștri nu se întorc încă. SADOVEANU, M. C. 129. Dar breasla noastră avea nevoie de vreme lină, ca să putem arunca undițile cu folos. id. N. F. 101. ◊ (Pronominal) Avem noi, la Iași, un scriitor dintre ai noștri, de locul lui din Ardeal. SADOVEANU, N. F. 109. Doamne! bine-ți mai șede, jupîneșică; parcă ești una de-ale noastre. CREANGĂ, P. 129. N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. ♦ (Pronominal; familiar, în trecut, numai la pl. m.) Ai noștri = a) partizani politici. Trăiască ai noștri, d-le Iancule! CARAGIALE, O. II 76; b) persoane care împărtășesc aceleași idei sau principii. E dintre ai noștri. 3. (Arată relații în general reciproce, de rudenie, prietenie, ospitalitate etc.) Care se află cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte în relații de rudenie, prietenie etc. Eu tocmai mă întorceam de la Iași, unde mă dusesem să văd pe un prietin al nostru. SADOVEANU, N. F. 107. ◊ (Pronominal) D-apoi cînd or veni ai noștri? CREANGĂ, P. 13. 4. Care ține de vorbitor și de grupul din care face parte; al vorbitorului și al grupului din care face parte. Cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 5. (Cu valoare afectivă) Despre care este vorba; cunoscut; apropiat sufletește de vorbitor și de grupul din care face parte. Iaca și Corniță al nostru cel viteaz! s-a fudulit răzășița. Ce-i, dragul mamei? SADOVEANU, N. P. 56. Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov. CREANGĂ, P. 32. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri... Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi. EMINESCU, O. I 101. 6. (În stilul oficial și solemn, cu valoare de sg.) Meu. Ordinul nostru. Părerea noastră. 7. (După prepozițiile și locuțiunile prepoziționale care cer genitivul substantivului) Venea într-adevăr, la acel ceas, asupra noastră, nenorocirea vîntului și a nourilor. SADOVEANU, N. F. 101. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. – Variantă: (Transilv.) nost, noastă, noști, noaste (GOGA, P. 11, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55), adj. pos.

LETEA, grind fluvio-maritim în Delta Dunării, între brațele Chilia și Sulina, format prin îngemănarea mai multor grinduri alungite, separate prin zătoane. Supr.: 170 km²; lungime 20 km; lățime max.: 15 km; alt. max.: 12 m. Dune de nisip de peste 10 m înălțime. Aici se află o pădure de esență tare (Hasmacu Mare), cu numeroase specii de stejar, frasin, ulm, tei etc., cu o supr. de 700 ha, declarată rezervație naturală. Complex de vegetație naturală cu aspect tropical, în care Periploca graeca (o specie de liană est-mediteraneană) atinge limita nordică a răspândirii ei europene. Aici s-a descoperit, pentru prima oară, ca specie nouă pentru flora Pământului, frasinul de baltă (Fraxinus pallisae). În pădurea L. trăiesc numeroase reptile, păsări și mamifere (mistreți, vulpi, pisici sălbatice, bizami, câinele enot etc.). Pe grindul L. se află cea mai bogată entomofaună din România.

tei [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 9^r/1 / Pl: ~ sm, ~e sn / E: ml tilia] 1 sm (Șîc ~-argintiu, ~-bun, ~-căpresc, ~-câinesc, ~-de-deal, ~-fluturesc, ~-de-mijloc, ~-pădureț, ~-roșu, ~-de-toamnă, ~-de-vară, ~-verde) Arbore din familia tiliaceelor, cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe sau albe-gălbui, puternic parfumate, întrebuințate în medicină, care crește în păduri sau este cultivat pe străzi și în parcuri (Tilia platyphyllos). 2 sm (Îc) ~-alb Tei (1) cu lemnul alb-roșiatic, ușor (Tilia tomentosa). 3 sm (Îc) ~-pucios Tei (1) înalt până la 20 m (Tilia cordata). 4 sm (Bot; reg; îc) ~-ul-lupului Tulichină (1) (Daphne mezereum). 5 sm (Reg; pex) Flori de tei (1-3). 6 sm (Reg; pex) Ceai preparat din flori de tei (1-3). 7 sn (Lsg; csc) Fibră din scoarță de tei (1-3), folosită la legat și la fabricat sfori, frânghii, rogojini. 8 sn (Pex; lsg; csc) Obiect (sfoară sau frânghie) făcut din tei (7) Cf curmei² (3). 9 sn (Pop; îe) A lega două în ~ A reuși să adune ceva avere. 10 sn (Pop; îe) A găsi (sau a lega) ~ de curmei A găsi pretexte. 11 sn (Pop; îae) A înșira vorbe fară rost. 12 sn (Pop; îae) A fi sărac. 13 sn (Pop; îe) A nădi (sau a face) din ~ curmei A încerca toate mijloacele. 14 av (Reg; îe) A fi (sau a se face) beat ~ A se îmbăta foarte tare. 15 sn (Reg; îe) A fi pus (sau a juca) pe ~-belit A fi pus pe stricăciuni, pe rele. 16 sn (Reg; îs) Cui de ~ Lucru în care nu te poți încrede. 17 sn (Reg; îe) A se scurta ~ele A fi timp puțin. 18 sn (Reg; îe) A mai lungi cuiva ~ele A amâna executarea unui lucru. 19 sn (Reg; îae) A păsui pe cineva. 20 sn (Reg; îe) A nu-l ține (pe cineva) ~ele A nu avea curaj. 21 sn (Reg; îe) A lega (două lucruri sau ființe) într-un ~ A le considera la fel de lipsite de valoare. 22 sn (Înv) Pânză din fibre de tei (1-3). 23 sn (Înv; pex) Fir textil al unei plante. 24 sn (Olt) Ață la păstaia de fasole. 25 sm (Reg) Specie de strugure nedefinită mai îndeaproape.

ARBORI. Subst. Arbore, arboraș (dim., rar), copac, copăcel (dim.), pom. Abanos, eben; acaju, mahon; arbore-de-cacao; arbore-de-cauciuc; arbore-de-pîine; arin; arțar, arțăraș (dim.); banan, bananier (livr.); baobab; brad, brăduț (dim.), brădișor, brăduleț, brăduliță (rar), brădan (reg.), brădănaș (dim., reg.), brădui, brăduștean, tîrș, tîrșuț (dim.); calembec (înv.); castan, castan-sălbatic, castan-porcesc; cedru; cer; chinchină; chiparos; chitru; coconar; cocotier; cola; corn; curmal; dafin, laur; eucalipt; fag, buc (reg.); fistic; frasin; frasin-de-munte; mojdrean, urm; gaiac; gîrneață (reg.), gîrniță (reg.); gorun, slădun (reg.); hicori; jugastru; livan; manghier; manglier; măslin; mesteacăn, mestecănaș (dim.); migdal; molid, molidaș (dim.), brad-negru, brad-roșu; nuc, nuculeț (dim.), nucuț, nucșor; palisandru; palmier, palm (neobișnuit); paltin, păltinaș (dim., pop.), păltinel (pop.), păltior (pop.); papaia; pin; platan; plătică, roșcov-sălbatic; plop, plopușor (dim., rar), plopuț (reg.), plop-alb, plop-negru, plop-tremurător, plop-de-munte; plută, plutaș, plop-plutaș, plop-piramidal; portocal, oranz (înv.), răchită, răchițică (dim.); rodiu, rodier (rar); roșcov; salcă, sălcuță (dim.); salcie, sălcioară (dim.), sălcică, salcie-pletoasă, salcie-plîngătoare; salcîm, acaț (reg.); santal; scorțișor; sicomor; smochin; sorb; stejar, tufan, stejărel (dim.), stejăraș, ghindar (reg.); tamarin; tec; tei, teișor (dim.), teiuleț; terebinț; tufar; tufan; tuia, arborele-vieții; ulm; velniș; ylang-ylang; zadă. Arboret, pădure, pădurice (dim.), păduriță, păduriște (rar), rediu (reg.); crîng, hățiș, huceag (reg.), huci (reg.), selbă (rar), tufărie, tufăriș, tufiș; dumbravă. Arbori-cultură; arboricultor. Dendrologie, dendrografie. Adj. Dendrologic. Vb. A planta, a sădi. A crește. V. arbust, creangă, fructe, frunză, pădure, plante ornamentale, pomi fructiferi.

PRINTRE prep. (În legătură cu verbe care arată o stare sau o mișcare, formînd împreună cu substantivul care urmează complemente circumstanțiale de loc) 1. În mijlocul...; în sînul...; între (1 b). S-a hotărît să plece-n zori Trei comuniști cu compresorul... E printre ei un doinitor; Îi zice Toader vînătorul. DEȘLIU, M. 10. ♦ Spațiul dintre mai multe persoane sau obiecte, între (1 a). Automobilul străbătu șoseaua printre teii cu frunze de-un verde puternic și umed, în acest sfîrșit de mai cu soare molatec. C. PETRESCU, A. 355. Printre crengi scînteie stele Farmec dînd cărării strîmte, Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, O. I 209. Soarele rotund și palid se prevede printre nori. ALECSANDRI, O. 168. Făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt al galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A scăpa (ceva) printre degete v. deget. A privi printre gene = a privi cu ochii aproape închiși, de-abia întredeschiși. 2. În intervalul dintre...; între (2). Printre suspine, bătrîna o lămuri. BASSARABESCU, V. 43. ◊ Loc. adv. Printre picături v. picătură. Printre altele v. altul. 3. (În legătură cu o materie compactă) Prin. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, Printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I 84. E-un miros de tei în crînguri, Dulce-i umbra, de răchiți... Numai luna printre ceață Varsă apelor văpaie. id. ib. 210. Printre această stearpă pădure se zărește cerbul. ODOBESCU, S. III 59. 4. (Rar, precedat de prep. «de») Dintre. Începu a curge de printre încrețiturile hainei sale mărgăritare. ISPIRESCU, L. 40. De l-oi prinde, mă, să știi Că s-a dus de printre vii. TEODORESCU, P. P. 596. – Variante: pintre (SBIERA, P. 6, ALECSANDRI, P. A. 62, RUSSO, S. 42, CONACHI, P. 103), pîntre (CARAGIALE, O. III 27, ALEXANDRESCU, M. 13) prep.

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

TEI, (1) tei, s. m., și (2, rar) teie, s. n. 1. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe-gălbui melifere, puternic parfumate, întrebuințate în medicină; crește în păduri sau cultivat pe străzi și în parcuri (Tilia platyphyllos). O pupăză, care-și făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn și scorburos. CREANGĂ, A. 52. Cînd voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plîngi; Din teiul sfînt și dulce o ramură să frîngi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi. EMINESCU, O. I 129. Miere de floare de tei De-i gusta-o să tot cei. ALECSANDRI, P. P. 51. 2. (La sg. cu sens colectiv sau, rar, la pl.) Fibră din scoarță de tei (1), folosită la legat și la fabricat sfori, frînghii, rogojini. Comandantul Onofrei, Cel cu pletele-ncurcate Și cu straiu-ncins cu tei. COȘBUC, P. I 328. Le jupoaie pieile picioarelor de la copite în sus și le legă cu tei. ISPIRESCU, L. 249. Căruța lui, deși era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruță bună. CREANGĂ, P. 106. N-aveau altă avere decît... o funie de tei. ȘEZ. III 95. ◊ Expr. A lega două în tei = a reuși să adune ceva avere. Cu ce are soră-mea Evanghelina, cu ce are Alviță, au să fie în stare să lege două în tei. STANCU, D. 171. Muncești de te spetești și doi în tei te văz că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 175. A lega teie de curmeie v. curmei. A găsi tei de curmei = a găsi pretexte. A și găsit tei de curmei pentru a lipsi de acasă. GANE, N. II 20.

ULM, ulmi, s. m. Arbore cu scoarța netedă, cu coroana stufoasă, ale cărui frunze au două jumătăți neegale și al cărui lemn este folosit în rotărie (Ulmus). Acolo.. teii cresc amestecați cu falnici jugastri, cu plopi nalți și subțiri, cu anini ușurei, cu ulmi albicioși. ODOBESCU, S. I 147. O tînără pădure de ulmi și de stejari Ascunde-oastea romînă prin junii săi tufari. ALECSANDRI, P. A. 141. Ulmu-mi este verișor, Iar stejarul frățior, Că la vreme și la zor Mult mi-a fost dăruitor; Mi-a dat ulmul roate mici Și măciuci pe la voinici. ȘEZ. XV 137.

CREANGĂ, crengi, s. f. 1. Ramură a unui copac; cracă. Apucă o creangă de vișin, rupse frunze multe, băgîndu-și-le în gură. CAMILAR, TEM. 254. Prin streșinile casei crengi de tei înflorit atîrnau, înfipte, pînă la pămînt și dădeau un miros dulce și sănătos. BUJOR, S. 34. Veverița pleacă creangă lîngă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea întreagă. GÎRLEANU, L. 18. Purcede-un cînt din creangă-n creangă ș-un susur blînd din mladă-n mladă. ANGHEL, Î. G. 23. După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zîmbește, mlădioasă ca o creangă de alun. EMINESCU, O. I 144. ◊ Expr. A umbla creangă (sau creanga) = a umbla razna, fără rost, ca o haimana. Numai un om năuc ca tine-i în stare să-și prăpădească nopțile, amu, așa moșneag cum te vezi, umblînd creangă cu flăcăii. GALAN, Z. R. 377. ♦ (Rar) Tulpină. Măghiran cu creanga-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 2. (Învechit) Ramură a unei familii. O creangă din familia sa... locuise cu 160 ani înainte în Moldavia. NEGRUZZI, S. II 139.

liliac¹ s.m. (bot.) 1 (și liliac-comun, liliac-nemțesc, liliac-roșu, liliac-sălbatic) Syringa vulgaris; <înv. și reg.> scumpie², <reg.> ardioane, argovan, boroștean, iorgovan, liurbăn, mălin, mălin-roșu, pelin, salbă-moale, scânteie, scrânten, scrinte, sireni. 2 (și liliac-franțuzesc, liliac-nemțesc, liliac-persan) Syringa persica; <reg.> boroștean, mălin-verde, scumpie¹, scumpie-altoită (v. scumpie¹). 3 (și liliac-românesc) Syringa josikaea; lemnul-vântului (v. lemn), <reg.> orgoian, pană, scumpie¹. 4 liliac-de-câmp = liliac-de-toamnă = liliac-sălbatic = Aster tripolium; albăstrică, răchițică-de-toamnă, <reg.> tămâiță-de-câmp; liliac-de-grădină = liliac-franțuzesc = Hesperis matronalis; nopticoasă, <rar> violă-de-noapte (v. violă²), violă-de-primăvară (v. violă²), <reg.> floarea-nopții (v. floare), liliacel, micșunea, mirodenie, pupăză, șibiog, vioară-de-noapte (v. vioară³), viorea-de-noapte; liliac-de-munte = Alnus viridis; aninaș, arin-de-munte, arin-verde; liliac-de-pădure = liliac-sălbatic = Daphne mezereum; tulichina-lupului (v. tulichină), tulichină, <reg.> afin-sălbatic (v. afin¹), cleiță, dafin, lemn-câinesc, mălin-sălbatic, pațachină¹, piperul-lupului (v. piper), teiul-lupului (v. tei), tulichioară, țepchin, țolul-lupului (v. țol¹); liliac-nemțesc = Phlox paniculata; brumărea, flox, <reg.> arsenică, botcuță, liliecuț, ploscuță, răchițele-de-toamnă (v. răchițea), rotocoale (v. rotocol), sămăchișă, scaunul-Domnului (v. scaun), scânteiuță, ursărele; (reg.) liliac-de-mare v. Crin-de-toamnă (Hosta plantaginea); liliac-galben v. Cuișoare (v. cuișoară) (Rubes aureum). 5 (reg.) v. Mălin. Mălin-alb. Mălin-negru (Prunus padus). 6 (reg.) v. Salcâm. Salcâm-alb (Robinia pseudacacia). 7 (reg.) v. Scumpie¹ (Cotinus coggygria).

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg; concordanță, acord. V. proporționalitate. Toate spectacolele lui [Stanislavski] au o armonie desăvîrșită între cîntec și mișcarea de pe scenă: SAHIA, U.R.S.S. 151. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. Peste-a nopții feerie Se ridică mîndră lună, Totu-i vis și armonie, Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ Armonie între fond și formă = concordanță între conținutul de idei și sentimente care stau la baza unei opere de artă și mijloacele de expresie. Armonie vocalică = fenomen fonetic existent în unele limbi (de exemplu în limbile fino-ugrice) potrivit căruia diferitele vocale ale aceluiași cuvînt își orientează în general timbrul după cel al vocalei din silaba inițială. ♦ Bună-învoire, înțelegere, concordie. Ne-am despărțit ca să ne întîlnim a doua zi. Mă miram singur cum am putut ajunge să stabilim, în armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232. ◊ Expr. A trăi în (perfectă) armonie (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în concordie (cu cineva). ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie), care impresionează plăcut urechea. V. melodie. Degetele... deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă la-nceput. MACEDONSKI, O. I 86. În toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului. VLAHUȚĂ, O. A. 395. Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă și dînsa pe urmele amoroase ale păsării ușoare. ODOBESCU, S. III 35. ◊ (Poetic) Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. ◊ (Ironic) Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură. Versul lui Alecsandri «Un tropot de copite, potop ropotitor» este un exemplu de armonie imitativă. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu formarea și înlănțuirea acordurilor în compoziții, după anumite reguli.

BUCIUM¹, buciume, s. n. 1. Instrument muzical de suflat în forma unui tub conic, lung (pînă la 2 metri și jumătate), făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani și de oamenii de la munte, mai ales pentru chemări și semnale; tulnic. Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag, Și din bucium cîteodată Să cînt hora legănată. COȘBUC, P. I 167. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune, – Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune. IOSIF, V. 74. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag... EMINESCU, O. I 209. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. ♦ Sunet scos cu acest instrument. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147. 2. Tub de metal sau de carton în care se păstrează acte (făcute sul). Nu mă puteam opri de a o tot scoate [diploma] din buciumul ei de tinichea. La TDRG. – Variantă: (1, Transilv.) bucin (BUDAI-DELEANU, Ț. 257) s. n.

ALEAN, aleanuri, s. n. 1. Suferință, durere, amar (din cauza unei aspirații sau a unei dorințe neîmplinite). V. foc. Aleanuri niciodată rostite, decît doar prin chiot ori sudalmă, izvorau acum din toată puterea. CAMILAR, TEM. 105. [Fluierul] începe încet, tinguitor și izbucnește apoi năvalnic, plesnindu-și sunetele sub încărcătura grea a aleanului și a dorurilor de viață. BOGZA, C. O. 366. 2. Sentiment de duioșie, melancolie, nostalgie, dor. Toate nopțile cu lună și lot aleanul teilor în floare... veneau spre noi din poeziile lui Eminescu. GALACTION, O. I 19. Mare jale și alean or mai fi ducînd mamele lor pentru dînșii! CREANGĂ, P. 78. Tresărind scînteie lacul Și se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Și ascult de la răcoare Pitpalacul. EMINESCU, O. I 121. M-a ajuns aleanul (= m-a apucat dorul). 3. Dușmănie, potrivnicie. Dușmanele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. – Pronunțat: a-lean.

SUB² prep. (Și în forma subt) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. Arată poziția unei persoane sau a unui lucru care se găsește (sau ajunge) mai jos decît cineva sau ceva; dedesubt. Pavel Greabu stătea la masă, sub lampă, și citea ziarul. V. ROM. februarie 1952, 136. Subt soare lunecau pîlcuri de nouri alburii. SADOVEANU, B. 20. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A se afla (sau a fi, a se pomeni etc.) sub soare = a exista în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă și plăpîndă, și frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. O! ce minune încîntătoare! – N-am văzut alta ca ea sub soare. ALECSANDRI, T. I 460. A muri sub cuțit = a muri în timpul unei operații chirurgicale. ◊ (Obiectul care se află mai jos servește ca sprijin sau reazem celui de deasupra) Uite, nu e vînt, Și-i cald. Sub cap o mînă pui, Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Du-te, dor, unde te mîi Și te așază unde-ți spui, La badea sub căpătîi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 140. ♦ (Împreună cu prep. «de») Indică punctul de plecare al unei acțiuni. Strîmbă-Lemne, stîlcit cum era, vedea de sub laiță tot ce se petrecea. CREANGĂ, O. A. 274. Din pămînt și de sub mare s-aud sunete ce cresc. EMINESCU, O. IV 114. ◊ Expr. A-și mînca de sub unghie v. mînca. ♦ (Împreună cu prep. «pe») Arată în mod neprecis poziția sau mișcarea unui lucru care se află mai jos decît altul, dedesubtul altuia. Treceam acum cinci minute pe sub ferestrele voastre. C. PETRESCU, C. V. 187. Mulți au căzut pe jos, răcnesc pe sub picioarele echipate în bocanci militărești. SAHIA, N. 45. Pe sub soare ciocîrlia se alintă-n ciripire. BELDICEANU, P. 58. ◊ Expr. A se uita pe sub sprîncene v. sprînceană. ♦ La. Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo în dosul pămîntului, tupilată sub umbra iepurelui! CREANGĂ, P. 267. Rareori o putea vedea cineva... cetind sub umbra unui tei. NEGRUZZI, S. I 44. 2. În. Sub liniște se pregătesc răzvrătiri și răzbunări. SADOVEANU, O. I 6. Hoți de moarte doisprezece Stau în rond sub vîntul rece Care șuieră și trece. ALECSANDRI, P. II 46. 3. La marginea, la poalele, jos, lîngă... La dreapta, sub pădure, romîna oaste-apare În pîlcuri și în cete pe cîmp orînduită. ALECSANDRI, P. III 220. Moartea îl seceră sub zidurile Silistrei. NEGRUZZI, S. I 41. La o casă șepte fete și fîntîna sub părete, Cînele moare de sete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 421. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (Precedînd un substantiv care denumește un conducător de stat) În timpul, pe vremea. Țara, înălțată și întinsă sub Ștefan cel Mare, stătea încă tare, ca un cuib de zimbri. SADOVEANU, O. I 247. Istoria romînilor sub Mihai-vodă Viteazul. BĂLCESCU, O. II 7. 2. (În loc. adv.) Sub seară = pe înserate, la căderea întunericului. Sub seară, podarul de la Călieni a văzut repezindu-se pe bacul umblător o umbră neagră. POPA, V. 129. Tocmai tîrziu, sub seară, sosi și Tabur, vaporul așteptat. BART, E. 78. Pe sub seară = (arătînd mai puțin precis momentul sau intervalul) cam pe seară, spre seară, către seară. El era cel care îi lua, în zilele de sărbători, să-i ducă, pe sub seară, la cofetărie. MACEDONSKI, O. III 93. Sub amiază sau sub amiazăzi = aproape de miezul zilei; către amiază. Subt amiazăzi, zise hargatul către preut. SBIERA, P. 238. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Arată izvorul de unde pornește sau motivul pentru care se întîmplă ceva. Valurile de iarbă... ofilite sub pîrlitura soarelui, nu-i însuflă îngrijarea nestatornicului ocean. ODOBESCU, S. III 15. Împărăția romîno-bulgară cade sub izbirile turcilor (1392). BĂLCESCU, O. II 13. Trupul tău se va gîrbovi subt bătaie. RUSSO, O. 39. O floare ce în zori de zi deschisă Și lipsită de viață... Se topește sub arsura soarelui cu înfocare. CONACHI, P. 83. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Exprimă un raport de supunere, de dependență (față de cineva). Avea sub mînă o armie de inferiori. C. PETRESCU, A. 305. Acest regat... rămîne sub puterea grecilor pînă la al XII-lea secol. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (În expr.) A sta sub ascultare v. ascultare (4). Sub egida v. egidă. Sub ochii (cuiva) = în prezența (cuiva). Sub strajă = păzit, străjuit. Iaca și împăratul vine ca un leu-paraleu, să-și ieie fata pe seamă și cînd o găsește sub strajă, după cum nu se aștepta el, numa-i scînteiau ochii în cap de ciudă, dar nu avu ce face. CREANGĂ, P. 269. A ține (sau a păstra) sub cheie = a ține (sau a păstra) închis (cu lacăt), încuiat. Sub papuc v. papuc. A trece (ceva) sub tăcere = a tăinui, a nu spune un anumit lucru. Sub arme v. armă (1). A fi (sau a se găsi) sub foc = a se găsi în prima linie de luptă. Sub pretext (sau cuvînt, motiv) (că) = invocînd un motiv fals. Ca să se sece influența boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității, îi despoiă ie averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. Sub nici un cuvînt (sau chip) = cu nici un preț, nicidecum, niciodată. Sub semnătură = cu numele semnat (pentru confirmare). Sub titlu de... = purtînd numele sau titlul de, cu titlul de... Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus sub titlul de «Manualul Vînătorului». ODOBESCU, S. III 9. Sub lozinca... = cu cuvîntul..., cu deviza... V. (Introduce un complement circumstanțial de relație, în expr.) Sub raportul sau sub acest raport = în privința, din punctul de vedere al..., v. raport. Voi îndeplini cu cea mai mare plăcere datoria... de a însemna pe harta țării toate localitățile interesante sub raportul istoric. ODOBESCU, S. II 159. – Variante: supt (DELAVRANCEA, O. II 90, ISPIRESCU, L. 27), subt prep.

ARGINT (1,3) s. n., (2) arginți, s. m. 1. Metal prețios, cu duritate scăzută, de culoare albă-cenușie strălucitoare. Vînzătorii din prăvălie le aduc pe tăvi de argint o farfurioară cu șerbet. PAS, L. I 83. Hainele de pe feciori Sclipeau de argint. COȘBUC, P. I 55. Flori de tei el are-n păru-i Și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I 103. ◊ Fig. În părul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. BENIUC, V. 38. Toamna cu-a ei albă frunte... A lăsat argint pe munte Și rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, S. A. 22. Din ochii ei albaștri și mari curgeau șiroaie de mărgăritare apoase pe o față mai albă ca argintul crinului. EMINESCU, N. 4. ◊ Nuntă de argint = aniversare a 25 de ani de la căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. 2. (La pl.; rar) Bani. Mari bogătani, fiare flămînde-nsetate De aur, de-arginți, de bucate. BENIUC, V. 153. Vrei pacea să o aperi de furi și de vicleni? Fîntîni fă să țîșnească țițeiul la Moreni Și nu uita! Mai vajnici decît, ai lor arginți E munca ta, sînt stropii sudorilor fierbinți. JEBELEANU, P. 13. 3. (În expr.) Argint-viu = mercur. Nu se află pe lume pești ca cei din apa Moldovei... luminoși și iuți ca argintul-viu. SADOVEANU, N. F. 30. Cînd ai ști cît îi de veselă... fiica mea că-i vine logodnicul! Parcă are argint-viu într-însa. ALECSANDRI, T. 997. ◊ Fig. Feciorii starostelui începură să se miște cu o hărnicie al cărei argint- viu nici nu se bănuia a fi în mădulările lor mari. SADOVEANU, F. J. 466.

MLADĂ, mlăzi, s. f. 1. Ramură tînără și subțire a unei plante lemnoase; mlădiță, vlăstar. Cercetezi mugurii merilor și perilor, începi a curăți uscăturile și a tăia mlăzile nefolositoare. SADOVEANU, O. VI 399. Un fel de cerdac, deasupra căruia se înalță creasta, puțintel încovoiată și încununată de o mladă plecată de tei. RUSSO, O. 106. ◊ Fig. Erau amîndouă, ea și sorioara ei, două mlăzi de salcie care veneau să se încredințeze pămîntului de la Păuna Mică. SADOVEANU, P. M. 237. ♦ Fig. Descendent. Privirea ei alunecă asupra lui Filip, mladă plăpîndă ce recăpăta viață în această vreme neprielnică de iarnă. DUMITRIU, N. 192. 2. Pădure tînără și deasă; (cu sens colectiv) copaci tineri. Între pădure și fluviu se întindea, acoperit cu bălării înalte, cu arini ciuntiți și cu mladă – pămîntul nimănui. CAMILAR, N. I 241. Goruni mari își întindeau aici brațe de uriași, ca după un somn de un veac și, la umbra lor, se împletea mlada tînără. SADOVEANU, O. I 62. – Pl. și: mlade (BENIUC, P. 5).

HOINĂRI, hoinăresc, vb. IV. Intranz. A umbla hoinar, a bate drumurile, a călători fără țintă; a vagabonda. Poți uita o stradă-n care... ai hoinărit sub tei cîndva. CASSIAN, H. 24. Ar fi vrut ca toată noaptea să umble hoinărind pe străzi singuratece. ARDELEANU, D. 167. Să-ți faci și tu rost aici, ca toți megiașii, nu mai hoinări prin a lume. ISPIRESCU, L. 231. ♦ Tranz. (Rar, complementul indică un loc, o regiune) A cutreiera. Veverița pleacă creangă lîngă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea întreagă. GÎRLEANU, L. 18.

MĂTĂCINĂ s. f. 1. Nume dat la două plante din familia labiatelor: a) (și în sintagmele mătâciune moldovenească. LB, LM, BARCIANU, mătăciune turcească, LB, BARCIANU) plantă erbacee meliferă, originară din Siberia orientală, cu flori albastre sau albe care formează spic și cu frunzele aromate, întrebuințate la prepararea apei de melisă ; (rar) melisă, (regional) roiniță, bosioc-de-munte, busuiocu-stupului (Dracocephalum Moldavica) ; b) roiniță (Melissa officinalis). Cf. COTEANU, PL. 25. Romaniță, nalbă, mătăcină. BUDAI-DELEANU, Ț. 196, cf. LB. [Pentru scăldătoare] să se ia. . ., frunză de mătăcină sau lămîiță. PISCUPESCU, O. 295/9. Floarea asta albă, atît de odorantă, noi o numim mătăcină iar învățații Dracocephalum Moldavium, adecă cap de balaur moldovenesc. NEGRUZZI, S. I, 101. Pregătirea uleului se face spălîndu-se cu apă sărată și cu o buruiană de cîmp, numită mătăcină. IONESCU, M. 381. Găsește un bușdihan putregăios, îl scobește. . ., îl freacă pe dinăuntru cu cătușnică, cu sulcinâ, cu mătăciune. . . și cu alte buruiene mirositoare și prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Ca întăritor îi vom da îndată un păhărel de coniac. . . iar după vro oră, două, un pahar de ceai, tei, flori de soc, izmă, mătăcină. ATiLA, P. 91. Apă de mătăciune, făcută cu omăt din luna lui mărțișor. SADOVEANU, O. XVIII, 100. Aștepta sub umbra unui măr să iasă un roi întîrziat, și-și gătise fumul și frunzele de mătâciune și roiniță. id. N. P. 241. Să te duci să umbli peste toată fața pămîntului prin munți și păduri. . . , prin mărăcine și mătăcine. POP., ap. GCR II, 342. Mă dusei în cea grădină, Flori de mătăcină. RETEGANUL, TR. 114. Bosîiocu fetilor, Trandafir nevestelor, Mătăcina bobilor. MÎNDRESCU, L. P. 210, cf. CHEST. VI 48/3, ALR I 1 943/96,103, 129, 131, 136, 259, 266, 285, 290, 296, 298, 302, 522, 536, 538, 760. 2. (Bot. ; prin Ban.) Mătasea-broaștei. ALR SN III h 832/2, 29. 3. (Regional) Ouă de broască ; (regional) mărgele (Brădișorul de Jos-Oravita). H XVIII 139. - Pl.: mătăcine. – Și: (regional) mătăciúne (pl. mătăciuni), măcicină (VICIU, GL., ALR I 1 943/285, 290, 295, 298, 303), mățăcínă (PANȚU, PL.), mătăcine, mătăgínă (DDRF), matecínă (BULET. GRĂD. BOT. V, 61), maticină (ib.), matocina (MARIAN, INS. 63), motocină (ȘEZ. XV, 88), mutăciúne (ib.), motăcină (CHEST. VI 48/35), mătroșínă (ALR I 1 943/266) s. f. – Din bg. матичина, scr. matočina.

MIROS s. n. 1. Simț prin care organismul primește informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe care emană vapori; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații. Cinci firi sînt a trupului: vederea, auzul, mirosul, gustarea, pipăirea. PARACLIS (1639), 253, cf. LB. Mirosul duce pre cîne. . . Pe urme neînsemnate a păsărilor. CONACHI, P. 269, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, BIANU, D. S. Se zice „cîne bun de nas” despre cînele care are miros puternic. STOICA, VIN. 17. ♦ F i g. Perspicacitate, sagacitate. Prinți, priviți, cum-naintează Acel străin înamorat Și pe sub gard se furișează. bun, nas de copoi, Luați seama pîndiți bine; Iată lupul, lupul vine. ALECSANDRI, T. I, 354. Am eu mirosul meu . . . Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu polițist fiindcă eu simt omul de departe. DAVIDOGLU, M. 22. 2. (De obicei cu determinări care arată felul, calitatea) Emanație plăcută (v. a r o m ă, p a r f u m, m i r e a s m ă) sau neplăcută (v. d u h o a r e, m i a s m ă, p u t o a re) pe care o exală unele corpuri; senzație pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv; proprietate chimică pe care o au unele substanțe de a fi percepute cu mirosul (1). [Untdelemnul] iaste negru și greu la miros. HERODOT (1645), 349. De miros ce-i vine cu dulceață – Cîndu-i miarge mirul preste față. DOSOFTEI, PS. 453/17. Începu aiavea a să mira de mirosul și frămseațea lor. id. V. S. septembrie 14^v/27. Unsoarea scumpă mic loc va împlea de miros bun (a. 1 683). gcr i, 272/37. Acel fel de cumbarale sint nu numai herăle ce-s într-însele, ce și mirosul; pre cine agiunge cade de moare. NECULCE, L. 242. Apa . . . să strică și grea putoare de gload sau de alt miros neplăcut sloboade. CANTEMIR, ap. GCR I, 359/27, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 231. Mirodenii ce umple locul de bun miros (a. 1773). GCR II, 89/5. Ca un crin cu dulce miros, ca un trandafi ai înflorit părinte. MINEIUL (1776), 105^v2/6. A posti la ramazan zile 30, ziua numai, însă și de apă și de mirosuri. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Miroasele răsfirate Din aeru-mbălsămit. HELIADE, O. I, 284. Cum nu puțea mai-nainte lumînările de său, Ș-acuma le-apucă capu, cum dau de mirosul lor? PR. DRAM. 105. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I, 89. Cucoana preoteasa iubește florile mirositoare pentru că și părintelui îi place mirosul de tâmîie. id. ib. 323. Dar ca voi, mici lăcrămioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume ! ALECSANDRI, P. I, 122, cf. BOLINTINEANU, O. 321. Miroase-adormi- toare văzduhul îl îngreun Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I, 97. Cobor apoi stînca în jos, Mă culc între flori cu miros. id. ib. IV, 3. Fiecare floare era cu deosebire de mîndră și cu un miros dulce de te îmbăta, ISPIRESCU, L. 6. În toată împrejmuirea un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu, ODOBESCU, S. III, 18. Un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Dulcile miroase ce le răspîndește un mănunchi de liliac și lăcrămioare. F (1888), 362. Prin ceața străvezie Un miros de tămîie Vine pe nesimțite. BELDICEANU, P. 77. A lucrat la ele pe malul gîrlei, în mirosul de flori de primăvară, în șopot de apă și freamăt de vînt. PĂUN-PINCIO, P. 117. Grădina era tot un miros de salcîmi. SANDU-ALDEA, U. P. 195, cf. 31. Un miros de floare. . . Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne. SĂM. VI, 332. Cînd deschise ușa, un miros înăbușitor și acru le lovi. BUJOR, S. 106. Fînul. . . umplea văzduhul cu un miros îmbătător. REBREANU I. 19. Cu asemenea amiros nu mă primesc albinele nicicacum. SADOVEANU, F. J. 507, cf. id. O. X, 524. Este oare un parfum mai amețitor ca mirosul de pîine caldă? C. PETRESCU, C. V. 119. E un miros de brad, de scînduri abia ieșite din dinții ferâstraielor. BOGZA, C. O. 132. Îl supăra și-l sufoca mirosul de nesuferit al hîrdâului. STANCU, R. A. III, 115. Simțea în somn mirosul acrișor al plinii rumenite. V. ROM. februarie 1955, 195. Treceam . . . prin sufrageria cu miros greu de mîncare. DEMETRIUS, A. 206. Iubești mirosul cald de pîine. FRUNZĂ, Z. 18. Ieși din umbră, din tulpină, Să-ți văd fața la lumină, C-au venit pînă la mine Miros dulce de la tine. ALECSANDRI P. P. 31. Nu mă pociu apropia Fîn uscat la boi a da. . . De fumul tămîilor De mirosul florilor ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 514, cf. 17, 94, SEVASTOS, C. 206, ȘEZ. I, 236, III, 211. Și-n grădină se ivi Acea mîndră fețișoară. . . Privind floricelele Cum își dau miroasele. MARIAN, ap. GCR II, 295, cf. PAMFILE, B. 47. Sup pomu cel înflorit, Florile m-o coperit, Minosu (miroșu) m-o adurńit. ȚIPLEA, P. P. 53, cf. PĂSCULESCU, P. P. 42. Cînd îl bate vîntu-n dos, împl'e lumea d'e mńinos. T. PAPAHAGI, M. 33. Alt miros dă florăria Ș-alt miros dă bălăria. ZANNE, P. II, 609. 3. (Învechit, mai ales la pl.) Mirodenie (I 1). Tămîind pre pod cu multe feluri de miroase. HERODOT (1645), 380. Zise D[o]mnul cătră Moisi: „ia-ți ție mirosuri, zmirnă áleasă”. BIBLIA (1688), 62¹/3. ◊ F i g. Ca o tămîie preacinstită arzîndu-te în jeratecul înfrînării. . . te-ai făcut bun miros lui H[risto]s. MINEIUL (1776), 44^r1/19. ♦ Parfum (pentru stropirea hainelor, a . corpului). Fac haine, se-mpodobesc, Cu mirosuri să stropesc. MUMULEANU, C. 98/22. ♦ Mireasmă (2), balsam. Și pînticile cu zmirnă curată pisată. . . și alte multe mirosuri. . . îl cosu. HERODOT (1645), 116. Împărăteasa, luînd aromate, mirosuri scumpe. . . unsă trupul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 38^r/25. Scoțlnd din mare sfintele. . . moaște și înfășurîndu-le cu mirosuri. MINEIUL (1 776), 151^r1/13. ♦ (Popular, la pl.; în forma miroase) Condimente (folosite la prepararea cîrnaților). 4. Fig. (Cu sens neprecizat, probabil) Renume, faimă; miroseală (4). Și ziseră lor vază D[u]mn[e]zău pre voi și judece pentru că aț urît mirosul nostru înaintea lui Farao. BIBLIA (1688), 42²/17. – Accentuat și: (regional) miros. -- Pl.: mirosuri și (popular) miroase. – Și: (regional) mírus (ALR II/I MN 6, 6 843/2), minós, amiros (LB, ALR II/I MN 6 843/64, 235, 310), aminós (ib. 6 843/250, 325, 605) s. n. – Postverbal al lui mirosi.

MIREASMĂ s. f. 1. (Adesea la pl.) Miros deosebit de plăcut (răspîndit mai ales de flori); parfum, aromă, balsam. A șasea zi feace Dumnezeu raiul cu toate pomeatele și cu frumoase mirizmă și cu dulceață desfătată. MOXA, ap. GCR i, 57/38. Direpții să vor veseli. . . de frămsiațea. . . și de mirezma ce va ieși din vistearele ceriului. VARLAAM, ap. GCR I, 106/34. Pre carea mirosind. . . ne umplem de prea scumpul ei miros, ca de o d[u]mnezeiască mireazmă (a. 1742). GCR II, 30/19. Înviorează mirezmile florilor cîmpului. PISCUPESCU, O. 62/8. Mulțimea păsărilor de tot soiul. . . ce cînta prin acele pline de mireazmă și cu flori împodobite păduri. DRĂGHICI, R. 61/7. O boare lină Care. . . mireazmă împărțeaște. BĂRAC, A. 79/2. Florile-i cu gura de miresme plină. ALECSANDRI, POEZII, 529. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I, 84. Miresme plutesc prin grădină, Iar roua deșiră mărgele. MACEDONSKI, O. I, 194. Copacii înfloresc – în aer Plutesc miresme-mbătătoare. VLAHUȚĂ, O. A. I, Un vînt. . . a trecut și a împrăștiat mireazma grea a teilor. ANGHEL, PR. 7. Luă o bucată de colac și mireasma lui părea câ-l îmbată. AGÎRBICEANU, A. 508. Rămăsese pierdut, răsuflînd mireasma îmbătătoare. GÎRLEANU, L. 30. Miresmele de floare se înalță în văzduh. EFTIMIU, Î. 126. O mireasmă dulce ca mierea. . . îmi izbea în obrajii înfierbîntați. GALACTION, O. 39. Pe-atunci înflorea liliacul Și noaptea cădea parfumată Umplînd de mirezme cerdacul. TOPÎRCEANU, B. 63. E mereu o mireazmă de brad și de fîn copt. CAMIL PETRESCU, U. N. 227. Salcîmi mulți, din a căror puzderie de flori se răspîndea o mireazmă îmbătătoare. STĂNOIU, C. I. 88. Și-acum mă simt un car de fîn cosit Adus în tîrg pe-o noapte-ntunecoasă, Să port pe-aici miresme de la coasă. D. BOTEZ, P. O. 17. Acorduri slabe de violină. . . expirau în unde depărtate, ca niște suspine ușoare ale naturii amețită de miresme și vrajă. BRĂESCU, V. 17. Vîntu-mi prinde fața-n palme de mirezme răcoroase. LESNEA, A. 73. Coborîm repede în vale, pe lîngă finețe care ne trimit, pe boarea fină, miresme calde. SADOVEANU, O. IV, 142. Tot orașul dormea sub mireasma trandafirilor înfloriți. BOGZA, A. Î. 528. Vîntul poart-o blîndă mîngîiere De miresme. BENIUC, C. P. 111. Foșnetul pomilor umplu încăperea, o dată cu o puternică mireasmă de flori de cîmp. CAMILAR, N. I, 105. Miresme de codru coboară din munți în șesuri cu holdele coapte. FRUNZĂ, Z. 55. Nu cereți trandafirului să răspîndească aceiași mireasmă ca violeta. CONTEMP. 1953, nr. 338, 4/6. E o zi de octombrie luminoasă și caldă, încărcată de miresmele florilor ofilite și ale ogoarelor brăzdate de arătură. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 816. Burnița. . . Se scurge-n ramurile joase, Cu murmurînde picături Pe trunchii palidei păduri, Stîrnind miresme rășinoase. V. ROM. octombrie 1954, 25. ◊ F i g. Și s-au arătat noaî astădzi primăvara, plină de mirezma tuturor florilor celor sufletești (a. 1661). GCR I, 179/15. Patruzeci de lăcașuri sfinte, de unde neîncetat în toate zilele buna mireasmă a rugilor cătră Dumnezeu pentru pămîntul acesta se rădică (cca 1770). ARHIVA, I, 67/23. Peste tot, răscolitoare, plutea mireazma tinereții. MACEDONSKI, O. I, 223. S-a cățărat pe stînd cîntarea mea Și-a smuls aripa din cătușa grea; Ci iată azi de-aicea de pe culme Din viitor miresme tari adulmec. BENIUC, M. 95. 2. (De obicei la pl.) Nume dat unor uleiuri sau substanțe aromatice folosite pentru ungerea trupului (sau a unei părți a lui), pentru ardere în scopul parfumării aerului etc.; balsam, (învechit) mirodie (1). Cei dezmierdați carii iubesc afumăturile ceale cu bună mirezmă. CHEIA ÎN. 99^r/5. Ungîndu-te cu mireazme cinstite. MINEIUL (1776), 116^r2/4, cf. 6^v2/3, 106^v2/30, 157^r1/26,164^r2/16. Să duce spre răsăritul soarelui, și [a]duce mulțimea mult[ă] de mirezme bune (a. 1777). GCR II, 109/12. Mirezmele ard asupra jirtvenicului. BELDIMAN, N. P. II, 129/2, cf. 146/17. Afumîndu-o cu felurimi de miresme ca să-și vie în simțiri. GORJAN, H. I, 98/32, cf. ODOBESCU, S. III, 54, MACEDONSKI, O. I, 151. Repausatul așezat pe un pat înalt și uns cu miresme unsuroase, este întins cu picioarele înțepenite spre ușă. MARIAN, Î. 75. A cumpărat mirezme scumpe. HOGAȘ, M. N. 28. Negoțul cu luminări de ceară și alte mirezme întrebuințate în biserici li se oprește prin anumite hrisoave. N. A. BOGDAN, C. M. 180. Am ars mirezme otrăvitoare în trepieduri de argint. MINULESCU, V. 48. Miresmele care au ars în vase largi. GALACTION, O. 341. L-au scăldat și l-au uns cu miresme. . . și i-au pus cunună de trandafiri. SADOVEANU, D. P. 25. ◊ F i g. Tăcerea și soră-sa uitarea Sint sfintele mirezme ce toarnă alinarea Pe rănile deschise. PETICĂ, O. 113. – PI.:miresme. – Și: mireázmă (pl.șimireazme), (învechit) mirézmă, mirizmă s. f. – Din slavonul муризма.

arminden, armindeni, s.m. – 1. Numele popular al zilei de 1 mai: „În ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roșu, că se înnoiește sângele” (Candrea, 1944: 306). 2. (pop.) Luna mai (Kernbach, 1989: 47). 3. Copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu: „Tinerii plecau în pădure, în munte și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma o întrecere a tinerilor care se adunau și puneau uneori pariuri, câștigând cel ce putea să se urce până sus. În sâmbăta premergătoare Armindenului, din fiecare familie pleca cineva să aducă câte un mesteacăn tânăr și crengi înfrunzite de tei. În zori, mult înainte de răsăritul soarelui, când abia se înălța Luceafărul de ziuă și roua nu a fost smintită de lumină, fiecare gospodar punea mesteacănul la poartă și crengi de tei la streșinile casei și ale șurii. Apoi își împodobeau interiorul casei cu flori de iasomie și tei” (Calendar, 1980: 82). – Din sl. Jeremiinǔ dǐnǐ „ziua sfântului Ieremia”, sărbătorită la 1 Mai (Scriban, DER, MDA). Cuv. rom. > magh. ármingyin (Bakos, 1982).

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

PESTE prep. I. Introduce complemente circumstanțiale de loc. 1. În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază sau cade deasupra altuia, lipit de acesta. Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale! COȘBUC, P. I 165. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă. CREANGĂ, P. 46. Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur’ frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? id. ib. 235. ◊ (În legătură cu verbe ca: «a da», «a lovi», «a izbi» etc.) Ba mai bine îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. Și ea-l lovește-ncetișor Zîmbind, cu palma peste gură. COȘBUC, P. I 183. Atunci odată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. ◊ Loc. adv. Picior peste picior v. picior. ◊ (Mișcarea are direcție orizontală) Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. id. ib. 85. 2. (Urmat de substantive care arată suprafața, întinderea) De-a lungul... Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. ♦ Pe tot cuprinsul. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roșeața peste obrajii lui. SLAVICI, N. I 70. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. Și-i întunerec peste tot. IOSIF, P. 32. Marea se vărsa peste tot locul. DRĂGHICI, R. 112. ♦ De jur împrejur. Brațul drept dacă-l întinde Roată peste brîu te prinde Și te-n- treabă: «Dragă, strîngu-l?». COȘBUC, P. I 104. Hiltruna vine drept Spre el și îl cuprinde puternic peste piept Cu brațele-amîndouă. id. ib. 162. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. 3. (În legătură cu verbe ca: «a se apleca», «a se înclina» etc.) Deasupra... M-aplec înfrigurat peste țarină Și caut rădăcinile ascunse. BENIUC, V. 84. Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față. EMINESCU, O. I 120. Dintre flori copila rîde și se-nclină peste gratii, Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei, id. ib. 154. 4. Pe deasupra. De unde sînteți, moșule? întrebă el cătînd cu blîndețe peste ochelari. MIRONESCU, S. A. 32. Stelele clipesc peste bălțile de sînge. VLAHUȚĂ, R. P. 25. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie... și inima i se umple de îndărătnicie. SLAVICI, N. I 139. (Poetic) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?... Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc. EMINESCU, O. I 133. ◊ (În prepoziții compuse) Se uită în jurul lui, se opri o clipă. apoi dădu drumul căpăstrului și trase de peste cingătoare o frînghie pe care o petrecu pe gîtul calului. PREDA, Î. 138. 5. (În legătură cu verbe care arată trecerea, plecarea etc.) Dincolo de... Cînd astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricînd și streșina gardului. SLAVICI, N. I 13. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Și aceiași pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. EMINESCU, O. I 112. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252. ◊ (În prepoziții compuse) Din munți și văi, de peste mări. Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit. COȘBUC, P. I 55. Era bîlciul de toamnă de la Sărata. la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 134. II. Introduce complemente circumstanțiale de timp. 1. (Urmat de substantive care de obicei sînt însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărîte) După... Peste un ceas începem să urcăm dealul. VLAHUȚĂ, R. P. 51. Nu se mai îndoia că Marta peste cîtva timp se va alina și va pierde gîndul de dragoste pentru păstor. SLAVICI, N. I 120. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. 2. În timpul, în cursul. Încă duminecă se vorbea că peste săptămînă Toderică va peți pe Marta. SLAVICI, N. I 98. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna Și peste zi de-atitea ori Și noaptea totdeauna. EMINESCU, O. I 190. Peste noapte am visat că aveam un nas cît a lui de mare. NEGRUZZI, S. I 7. III. în construcții modale. 1. Fiind așezat între două părți de vorbire identice, exprimă ideea de superlativ. În sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări. SADOVEANU, O. I 420. Și ce să vezi?... Biserici peste biserici, cruci peste cruci, pustnici peste pustnici. DELAVRANCEA, O. II 317. Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. adv. Peste puterea sau puterile (cuiva) = mai presus de puterea sau puterile cuiva, depășind puterile cuiva. Peste măsură v. măsură. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decît... Peste o mie de bolnavi zăceați în camere. MIRONESCU, S. A. 122. ♦ (Rar) împotriva, contrar... Se întoarce numaidecît, peste așteptarea tutulor. ISPIRESCU, L. 367. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra... Mi-ai luat apoi copilul, să-l ucizi! Și-am zis: E bine! Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine. COȘBUC, P. I 120. Marta se făcuse stăpînă peste toți stăpînii din casă. SLAVICI, N. I 80.

CERCA, cerc, vb. I. (Unele sensuri se confundă cu sensurile lui încerca) 1. Tranz. A supune unei cercetări, a cerceta cu de-amănuntul, a examina, a scruta, a căuta să afli, a iscodi. Prin straturile bogate erau așezate oale cu flori. Le cerca să vadă dacă-s bine așezate. SADOVEANU, O. IV 222. Unul din ei, pleșuv și uscat, veni să-i cerce pulsul. EMINESCU, N. 79. Oamenii cercăm: Care-s cu păcate, Care-s cu dreptate. TEODORESCU, P. P. 92. Ș-apucat-o la cercat, La cercat și la mustrat. TEODORESCU, P. P. 152. 2. Tranz. A-și da osteneala, a se strădui, a se sili, a se trudi să..., a face sforțări să..., a căuta să...; a încerca. Se strînse grămadă pe rogojina tare, cercînd s-adoarmă. DUNĂREANU, CH. 8. Unii oameni... nu se astîmpără... măcar că au pățit multe, tot cearcă în pădurea lui, să vadă nu-l vor putea găbui cumva? CREANGĂ, P. 218. Ea cerca a surîde. EMINESCU, N. 76. În zadar cearcă ei să ridice Un zid. ALECSANDRI, P. A. 99. ◊ Refl. Oricum se cerca bietul om să-și scoată carul din imală, nu putea nici într-un feli. SBIERA, P. 199. Biata fată... se cercă să zică și ea ceva, dară împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. Ei se tot cerca, Zidul că-ndrepta. TEODORESCU, P. P. 462. ◊ Absol. A face o încercare, a proba, a căuta. Bine, răspunse zmeul, cearcă, și vom vedea ce voinic ești. SBIERA, P. 134. Un părău cu apă rece, Cine bea, de dor îi trece: Am cercat și am beut, Și de dor nu mi-a trecut. HODOȘ, P. P. 216. ◊ (Urmat de «de», «doară», «dacă») S-au vorbit vro trei copii S-apuce-n codrul de tei, Să cerce de-s voinicei. ALECSANDRI, P. P. 289. 3. Tranz. (Popular) A proba, a căuta să vezi dacă (ceva) e bun, valoros, potrivit etc.; a încerca. Cercară toate femeile condurul, și la nici una nu se potrivi. ISPIRESCU, L. 187. Să-mi mai cerc astă rugină [de pușcă]. ALECSANDRI, P. A. 56. Iar cînd a-nsera de noapte, Să mai cerc durda ce poate. ALECSANDRI, P. P. 256. Cînd eram de optsprezece [ani], Cercam vinul dacă-i rece. ALECSANDRI, P. P. 234. 4. Tranz. (învechit și popular) A căuta. Avea doi ochi de brebenei, Să mori cercînd viață-n ei. COȘBUC, P. II 226. Ileana... era o fată cît să-i cerci părechea, de frumoasă ce era. RETEGANUL, P. I 51. După aceea s-au luat ei iarăși la cercat drumul, că doară ar nemeri acasă. SBIERA, P. 68. Cercam un vad Să ies la lumea largă. EMINESCU, O. I 92. Astfel odinioară Teucru, eroul Salaminei, cerca pe luciul mărilor, cu frații săi de vitejie, o patrie mai ferice. ODOBESCU, S. I 252. 5. Intranz. (Uneori construit cu conj. «de» sau «doară») A întreba, a se informa, a se interesa. Nu știu, dragul meu, fără (însă), fiindc-ai bătut atîta amar de cale, o să cerc doară vor ști supușii mei. RETEGANUL, P. V 65. Eu pe-un fir de romăniță Voi cerca de mă iubești. EMINESCU, O. I 55. Dă-i vin cît a putea bea, Da de bani nu te-ngrija; Da nici de vin nu cerca, Că de-a trece, ți-oi mai, da. BIBICESCU, P. P. 295. 6. Tranz. (Învechit) A supune la grele încercări. Tăbărî, trimițînd cete în toate părțile, care mai mult de opt zile cercară țara, arzînd orașele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori. BĂLCESCU, O. II 163. ♦ (Cu schimbarea construcției) A fi supus la..., a suferi, a încerca.Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. 7. Tranz. A vizita, a frecventa. Poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urit a sta între noi, de ne cerca ușa des. CREANGĂ, A. 98. 8. Intranz. A reveni; a da tîrcoale. Lupul cearcă șapte ani de-a rîndul unde a mîncat o dată oaia. POP. 9. Tranz. unipers. (Despre stări sufletești, dureri fizice etc.) A se ivi, a fi cuprins de... Și tot îl cerca amintirea cu Lipovanul. SADOVEANU, P. S. 20. Și astăzi încă, din această pricină, mă cearcă păreri de rău. SADOVEANU, P. S. 44. De cîtva timp îl cerca în răstimpuri un junghi în piept. VLAHUȚĂ, N. 14.

ADUNA, adun, vb. I. I. Tranz. 1. A strînge la un loc (ceea ce se află răspîndit, împrăștiat, risipit). Cîrciumarul... aduna posomorît paharele. PAS, L. I 11. ♦ A ridica de pe jos. În calea ei începu a curge... mărgăritare, de umplu locul; iar mesenii... se plecară și le adunară. ISPIRESCU, L. 40. 2. A aduce din toate părțile, a strînge, a concentra. Mînecuță adună spre el straiele și încălțările. SADOVEANU, P. M. 157. Noi ne vom sili să adunăm [documente] cîte vom putea. BĂLCESCU, O. I 66. ◊ Fig. Vasilică își adună toate puterile, smuci o dată pe zmeu și, trîntindu-l la pămînt îi înfipse sabia în gît. POPESCU, B. II 118. De cînd am văzut vivandiera regimentului, nu-mi mai pot aduna gîndurile pe acasă. ALECSANDRI, T. 911. ◊ (Complementul indică o valoare bănească) Vine la noi... trimisul visteriei ca să adune dările. PAS, L. 1 13. ♦ Fig. A se îngrămădi. Pe frunte avea o zgîrietură... Sîngele i se adunase în sprînceană. DUMITRIU, B. F. 53. Se adună norii peste coamele pădurilor. Plouă. CĂLUGĂRU, O. P. 329. ◊ Fig. În Toma se aduna amărăciunea pic cu pic, cum se adună apa într-un ciubăr pus la streașină. V. ROM. februarie 1952, 133. În asemenea clipe, cînd își încrețea fruntea.., se aduna în el mînia. SADOVEANU, N. F. 10. 3. A ghemui ceva, concentrîndu-l într-un spațiu mai mic sau micșorîndu-i volumul; a grămădi. [Arald] la pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 30. Floare de cicoare Cu ochi după soare: Cînd voi răsări, Ea s-o-nveseli; Cînd voi asfinți, Ea s-o ofili; Cînd voi scăpata, Ea s-o aduna. La HEM. ◊ (Complementul indică întregul rezultat din îngrămădire) Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’ Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 4. A culege alegînd de ici și de colo. În zori... merg s-adune Mure fetele. COȘBUC, P. I 262. Priviră fluturii cum săltau și săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara și adunau mierea, și se desfătau foarte mult. ISPIRESCU, L. 381. ◊ A strînge recolta. (Metaforic) Seceră unde n-a semănat și adună unde n-a secerat. 5. (Cu privire la bunuri materiale) A agonisi, a pune deoparte. Se prăpădește... frumusețea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo. DUMITRIU, B. F. 116. Vestea se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii, și boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. NEGRUZZI, S. I 150. II. Tranz. (Aritm.) A efectua operația adunării; a totaliza. Adunînd 17 cu 18, obținem 35. ◊ Fig. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb... El numără în gîndu-i și anii îi adună. EMINESCU, O. I 98. III. 1. Refl. (Subiectul reprezintă un număr oarecare de ființe) A se apropia unii de alții. Se prind de mîini și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind. COȘBUC, P. I 57. ◊ A se strînge din diverse locuri, formînd un singur grup. S-adună toți vulturii stol. BENIUC, V. 113. Penelopa grăbi pasul, ocolind locul unde se vedea lumea adunată. BART, E. 250. Atunci bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună cioatcă în pălărie. CREANGĂ, P. 238. [Graurii] se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Hai dar, copii, adunați-vă împrejurul meu. ALECSANDRI, T. I 429. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ Tranz. Voi n-ați mai adunat oamenii, să le dați curaj, să le lămuriți lucrurile, să le luminați mințile. DUMITRIU, N. 195. O, de-ai putea să mai aduni Alaiul de copii vioi Ce-n horă se-nvîrteau nebuni. IOSIF, PATR. 8. Făcu clacă, adunînd pe toți copiii și fetele din sat. ISPIRESCU, L. 67. ◊ Expr. Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strînși la un loc. 2. Refl. reciproc. A se întîlni deseori cu cineva, a fi mereu împreună; a veni în contact. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun ce fel de om ești.

MISTÉR s. n. 1. Dogmă creștină pe care biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești ; taină. Cele șeapte sfinte taine sau misterii. ȘINCAI, C. 7/2. Bisearica iaste un loc, carele pentru aceaia e orînduit, ca într-însul să se slujească s[fintele] taine (misteriile) pentru creștini. REG. SCOLAST. 8/16. Mistiria sfi[n]tei cuminecături. TOMICI, Î. 8/8, cf. NEGULICI. Biserica se umplu de credincioși, veniți ca să asiste la sacrul mister al învierii Domnului. ALECSANDRI, ap. CADE, cf. COSTINESCU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U., SCRIBAN, D., DM. 2. Ceea ce este (încă) necunoscut, nedescoperit, nepătruns sau neînțeles (de mintea omenească), secret, taină; obscuritate, taină de care este înconjurat ceva sau cineva; (rar) misteriozitate. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ce misterii se ascund în această adîncime. ASACHI, S. L. I, 177. Pînă acum, adevăratul preț al acestor arenzi fusese un mister de speculație spre paguba sfintelor lăcașuri unde aceste moșii se află închinate. CR (1836), 25¹/27, cf. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. Scrisoarea aceasta vă va tălmăci scopul venirii mele. – Ce mister? NEGRUZZI, S. III, 136. Ceea ce rămîne un misteriu pentru toți este maniera prin care știu a se imposesa atît de lesne. . . de toate secretele artei. FILIMON, O. II, 304. O tînără pădure de ulmi și de stejari Ascunde-o astea română prin junii săi tufari. Misterul și tăcerea în sînul ei domnesc. ALECSANDRI, POEZII, 209. Misteriul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri. EMINESCU, N. 32. Vezi tu luna de pe ceruri Cum străluce mîngîios, învelind tot în misteruri ? CARAGIALE, O. IV, 356. Am rîs de sfintele mistere Ce sînt în fiecare-atom. MACEDONSKI, O. I, 37. Palidă umbră, care mister Unul spre altul mereu ne atrage ? id. ib. 222, cf. 154, 258. Uneori te atinge pe obraz cîte un miros de tămîioară de parcă-ți adoarme sufletul. . . Și e atît mister și atîta frumusețe în această undă de aer parfumat care rătăcește așa prin văzduh. SANDU-ALDEA, U. P. 66. Pădurea te-adumbrea cu bucurie Și-ți povestea viața ei intimă Cu tot misterul ei, lâsîndu-ți ție Doar greutatea de-a găsi o rimă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 156. Și spune-mi ce-nrudită vrajă Și ce îndepărtat mister Mă face pururi să te cer Dasupra capului de strajă, Stea singuratică pe cer ? IOSIF, PATR. 83, cf. id. P. 39. Cîntarea care n-a fost spusă E mai frumoasă ca oricare; Misterul ei e o beție De voluptoasâ-ndurerare. PETICĂ, O. 53, cf. 147. Tăcerea și misterul mă încunjurau din toate părțile. HOGAȘ, DR. I, 36. Rătăcind în căutarea misterului morții, se opri târziu. BART, S. M. 78. Acel specific național, legat de misterul sufletesc al neamului, a fost călăuza permanentă pentru Ibrăileanu în judecățile lui asupra literaturii românești. SADOVEANU, E. 176, cf. 258. Destăinui lui moș Costache misterele arhitecturii. CĂLINESCU, E. O. II, 155, cf. id. E. 58. Era pentru voi, copiii, un loc înfășurat în mister. PAS, Z. I, 223. Clasicismul a preferat omul adult, format definitiv. Curentele romantice înclină însă către vîrstele informe, unde misterul persistă, unde nimic nu e fixat. RALEA, S. T. I, 136, cf. II, 31. M-am înspăimîntat, pentru că mi se releva importanța gesturilor, misterul apropierilor. DEMETRIUS, A. 205. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Un nectar plin de misteruri Sînu-am zis să izvorască Și dragostea fără preget De aci te-a adăpat. HELIADE, I, 92. Vîntul îți șoptește misteruri de amor. ALEXANDRESCU, O. I, 280. Cină, vîntul e-o taină, clnd frunza e mută, Misterul surîde prin lumea tăcută. EMINESCU, O. IV, 18. Și cuminți frunzele toate își comunică misteruri. id. ib. 120. Sublimă ciocârlie . . . Rupe lanțul ce te leagă și afundâ-te-n misteruri. MACEDONSKI, O. I, 273, cf. 174. În părul tău ca diamantul De flăcări negre-ntunecat Și-a revărsat întreg Levantul Misterul antic și ciudat. PETICĂ, O. 47. Ca magice clopotnițe în soare, Zidite pe altare de mister, Cireșii urcă înfloriți la cer. D. BOTEZ, P. O. 21. Acolo, sub lumină de mister, Scăldată-n apa visurilor lină, Vei sta. BENIUC, C. P. 50. Vase încărcate cu mister, Nu cunosc sub ce pavilioane, Trec înscrise depărtat pe cer, Poate cu averi de milioane. id. ib. 109, cf. id. V. 51, id. M. C. 0, 316. Ți se pare mereu pe-acest cer C-a trecut un mare mister. ISANOȘ, Ț. L. 30, cf. 23. 3. (La pl.) Lucrare dramatică specifică evului mediu, cu caracter religios sau laic, reprezentată (în aer liber) cu prilejul unor sărbători religioase. Cf. LM. Misterele, adică niște reprezentațiuni dramatice religioase. . . se reprezentau în curtea bisericii și, mai tîrziu, pe strade. F (1872), 231, cf. TIM. POPOVICI, D. M. Lumea e gătită și mlndră, ca și cum ar fi luat parte la un mister religios. PETICĂ, O. 263. Chiar și misterele reprezintă, în cadrul ficțiunii religioase, moravurile, sentimentele, îndeletnicirile și costumele societății burgheze. OȚETEA, R. 195. 4. (La pl.) Ritualuri religioase secrete în Grecia și Roma antice, la care luau parte numai cei inițiați. Cultul lui Sabazius, ca și al zeului din care el derivă, Dionisos, se făcea, în afară de partea lui publică, și în niște misterii dintre cari devenirâ celebre ale celui din urmă. XENOPOL, R. I, 69. – Pl.: mistere și (astăzi rar) misteruri. – Și: (învechit) mistériu (pl. misterii și, rar, misterie STAMATI, D.) s. n., mistírie s. f., mistíriu (BUDAI-DELEANU, LEX.) s. n. – Din fr. mystére. – Misteriu, din lat. myșterium. – Mistiriu < ngr. μυρτήριον.

LIN³, -Ă, lini, -e, adj. 1. (În opoziție cu repede, impetuos, vijelios) Care se mișcă sau se desfășoară în mod egal, fără salturi și treceri bruște; domol, liniștit, potolit. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie. COȘBUC, P. I 91. [Cocostîrcul] vine, se înalță, în cercuri line zboară Și răpide ca gîndul la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, O. 173. ◊ (Adverbial) Atunci calul zboară lin ca vîntul. CREANGĂ, P. 197. Iară tei cu umbra lată și cu flori pînă-n pămînt Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. EMINESCU, O. I 154. ♦ (Despre ape) Fără valuri mari, liniștit. Dunărea mi-aduce apă vecinic lină. IOSIF, P. 60. [Rîul] îngheață-n suprafață, dar nu și-n fundu-i lin! MACEDONSKI, O. I 256. Nu curge lină Apa la pîrău? ALECSANDRI, P. I 196. ♦ (Despre pante, drumuri etc.) Cu înclinație mică, ușor de urcat sau de străbătut. Lorena e numai cîmpii dulce-ondulale și dealuri line. SADOVEANU, O. A. II 186. Mergi pe cărare lină. PANN, P. V. I 114. Să venim pe drumuri line. TEODORESCU, P. P. 171. 2. (Despre sunete, în opoziție cu puternic, strident, violent) Lipsit de asprime, blînd, potolit. A vorbit mai departe cu vocea ei lină. GALAN, Z. R. 380. Odaia cea albă, ticnită, Se umple de-o lină cîntare. TOMA, C. V. 118. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. ◊ (Adverbial) Numai vioarele mai suspinară lin, lin. C. PETRESCU, Î. I 16. Au început șapte tarafuri să cînte lin și dulce. CARAGIALE, O. III 81. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un framăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ♦ (Poetic, despre lumină sau surse de lumină) Cu strălucire domoală, blîndă, odihnitoare. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, și vîntul abia-abia adia. SADOVEANU, O. V 3. Mă închin la tine, o, dragă, lină stea. ALECSANDRI, P. I 121. 3. (În opoziție cu agitat, tulburat) Calm, liniștit, molcom. În noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit. SADOVEANU, O. I 284. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 216. Singurul nor care înnegură astă viață lină fu peste doi ani... moartea bunicăi. NEGRUZZI, S. I 110. Viața se trecea lină ca un vis. RUSSO, O. 24. ◊ (Adverbial) Ierburile împrospătate, mirosul... florilor... o făceau să doarmă mult și lin. EMINESCU, N. 11. 4. (Rar; despre suprafețe, în opoziție cu aspru) Neted. Tulpini line de trandafiri sălbateci. CAMILAR, T. 198.

MATCĂ s. f. 1. (Adesea determinat prin „de albine”, „de stup”) Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. Matca, carea ne chivernisește, ne poruncește, ne stăpînește. . . din toată dihaniia cunoscută și aleasă iaste. CANTEMIR, ist. 164. Matca, din multe flori, în vreame de vară, tocmeaște și gâteaște ceaia ce ar fi de trebuință albinelor în vreame de iarnă (a. 1 757). BV II, 141. În fieștecarea cojnițâ sînt trei fealiuri de albine, adecă albine lucrătoare, trîntori și matce. ECONOMIA, 173/19. Otrăvitorul șerpe văzînd p-un teișor O matcă de albine. . . Începe să îi spuie. NEGRUZZI, S. II, 293. Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stâpînă. HASDEU, R. V. 88. Mai tare însă sînt infectați și supărați [de păduchele albinelor] trîntorii și matca, și aceasta din urmă, mai ales atunci cînd are să-și depuie ouăle prin chiliuțe. MARIAN, INS. 404, cf. 144. Albinele. . . cînd se înmulțesc și ies afară, se zice că roiește sau face altă matcă. H XI 131, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 40/9, 13, 17, 18, 20, 21, 27, 30, 31, ALR I 1 680, v 14, 22, 33, vi 26. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd bunătatea, grija pentru cei apropiați, spiritul gospodăresc etc.) Petru vodă era domn blînd, ca o matcă fără ac. URECHE, LET. I, 205/23. Încep numa-nșir și spun, C-al lui moș era om bun, Moașă-sa, pildă-n vecini, Ca o matcă la albini. MUMULEANU, C. 146/12. ◊ (În contexte figurate) Am crezut că-i matcă de stup și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. II, 164. În urma lui parcă lipsea orașului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor. GANE, N. III, 178. ◊ Fig. Domnul, adecă matca, pre nime nu vatămă. URECHE, LET. I, 188/7. Mintea este matca cea adunătoare și săvîrșitoare de idei. PISCUPESCU, O. 122/2. ◊ E x p r. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. Râmasără ca un roiu făr-de matcă leșii. NECULCE, L. 159, cf. ZANNE, P. I, 640. 2. (Regional) Stup bătrîn de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; (regional) roi, pîrvac. Însemnăm zestrile fie-mea Stancăi. . . 6 mătci de stupi (cca 1565). ap. ODOBESCU, S. I, 422. 2 cai și 8 mătci de stupi (a. 1 708). BUL. COM. IST. V, 231. Au dat 9 matce pe ispisoc de l-au scos (a. 1 719). URICARIUL, VI, 350. Am înzestrat-o. . . cu patruzeci de vaci, cu boi și cu o sută de mătci de uleie (a. 1 720). ib. XII, 333. Pentru stupi, să dea de toată matca cîte bani trei (a. 1 783). BUL. COM. IST. V, 278, cf. URICARIUL, XVI, 209, MARIAN, INS. 145. Dobîndesc un fagure de la o matcă. SADOVEANU, O. XIII, 673, cf. H VII 117, X 498, XVIII 295, CHEST. VI 28/5,133/9, ALR I 1687/28, com. din ILIȘEȘTI-GURA HUMORULUI. 3. (La sg. cu sens colectiv) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale, de păsări. O matcă de păsări care să asigure ouăle necesare producerii puilor. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 861, cf. CHEST. V/45. * (Atribuind calitatea ca un adjectiv) 1200 păsări au fost oprite ca efectiv matcă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4842. 4. Albie (minoră) a unei ape curgătoare ; pat, făgaș. Rădicară rîurile glasurele sale, lua-vor rîurele matcele sale. PSALT. 194, cf. CORESI, PS. 257/8. De acolo, peste matca Bahluiețului, în hotarul lui Urechii (a. 1638). BUL. COM. IST. IV, 82. Alții zic cum au rămas matca dintăi sacă și au venit toată apa pre dindărăptul oștii, pre zâgaș. HERODOT (1 645), 31. Cela ce trage apa și o scoate den matcă de o duce la grădină sau la pomătul său, fără de știrea giudețului, să să cearte ca un fur. PRAV. 37. Părîul. . . pre altă matcă și cale numai cu ruga l-au mutat. DOSOFTEI, V. S. februarie 73^v/21. De acolo, drept spre răsărit, pe răzor pînă în matca văii de unde să face scursură de apă spre Sîrghi, am pus altă piatră (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 67. Iordanul să împlea pre toată matca lui, ca în zilele seacerii grîului. BIBLIAS(1688), 154²/37. Să să închiză toată țara Muntenească suptu hotarăle și marginile ei vechi, despre partea Moldovei și a munților, despre Dunăre pînă la mijlocul matcii Dunării. N. COSTIN, L. 578. Traian. . . abătînd din matca sa apa Sargheții, i-au aflat toată avuțiia. CANTEMIR, HR. 83. Și ia părău Corbului în jos matca, până dă în Trotuș (a. 1 755). URICARIUL, XI, 228. Dintr-acele mari gîrle ce le numim noi purure curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat mătcile și drumurile (a. 1 779). BV II, 235. țara Rumânească toată sau cu ostroavele ei pînă în matca Dunării. VĂCĂRESCU, IST. 302. Întăritură. . . pe aceeași siliște anume Pulberenii, ce este în matca Cogălnicului (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 424, cf. XIV, 230. Cînd apa curgătoare pre moșia cuiva să va trage cu încetul din matca sa. PRAVILA (1 814), 83/14. Curgerea (albia sau matca) acestui rîu va fi hotarul acestor două principaturi. CR (1829), 291²/27. Au început. . . apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112/28. Cu topirea zepezii, Dîmbovița a ieșit într-aceste zile din matca sa. CR (1 836), 32¹/12. Punea hotar pămîntului dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, și uneori orizonul. NEGRUZZI, S. I, 273, cf. II, 5. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pica înapoi, la matcă, se face cîte un armean (cerc) împrejurul lui. ISPIRESCU, L. 34. Apa Cricovului. . . cu mii de pîrîie. . . împestrițează matca sa răslățată și năsipoasă. ODOBESCU, S. I, 63, cf. 144. De la Giurgiu în jos. . . Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. II, 120. Tu ești ca pîrîul în zilele cu nor, Cînd tulbure s-azvîrle din matca lui cea plină. COȘBUC, S. 149. În general apa cea mai turbure este pe matcă (Talweg). ANTiPA, P. 217. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. O vină liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă și intră apoi iar în matca cea mare. SADOVEANU, O. VII, 338. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă Grele curg miresmele de tei. BLAGA, P. 181. Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, numai matcă, iar puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. CAMIL PETRESCU, O. I, 558, cf. II, 148. Azi am văzut, semeț, cum rîul se frămîntă Să-și surpe-n matcă malul roșcat. STANCU, C. 72. Sub picioarele lui, acum, cînd Șiretul sta în matcă, digul părea un mal de pămînt înălțat de cine știe ce întîmplare veche. GALAN, Z. R. 91. Drumul merge ocoliș Lîngă matca rîului Pîn-la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. Cînd apele se trăgeau în matcă, rămînea pe urma lor noroi negru. V. ROM. mai 1955, 21, cf. octombrie 1955, 168. Căprioare surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. N-am fugit Ci mi-am gonit, Ciutalină Făr-de splină Din malul Solotrului, Pînă-n matca Oltului. TEODORESCU, P. P. 70. Apa atunci s-a rușinat și s-a tras în matca ei. RETEGANUL, P. V, 56, cf. id. TR. 85. Că tu ești legea spurcată, Că bei apă după matcă. MAT. FOLK. 330. Apa trage la matcă și omul la teapă. Cf. ȘEZ. I, 220, PĂSCULESCU, L. P. 107, CHEST. VI 26 SUPL., ZANNE, P. IV, 456. (Cu parafrazarea proverbului) Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Prin analogie) Negura se trăgea spre matcă, învăluind pădurile. AGÎRBICEANU, A. 523. ◊ F i g. Cugetarea se zbate astfel tumultoasă în matca îngustă a unor scurte propoziții gata să-și spargă forma neîncăpătoare. LOVINESCU, C. VII, 161. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. El speră necontenit că torentul vieții va curge iarăși în vechea și adînca lui matcă. CONTEMP. 1953, nr. 338, 3/3. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea o- bișnuită, a-și relua cursul normal. Apa trebuie să vie la matca ei. ROMÂNUL GLUMEȚ, 43. Un răstimp băieții părură încă mereu încordați, nu se clintiră; apoi mișcările, răspunsurile lor reveniră la matca obicinuită de peste an. AGÎRBICEANU, A. 510. Lucrurile reintrarâ în matcă. PAS, Z. IV, 27. A readuce la matcă = a readuce pe calea cea bună. Trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți. REBREANU, I. 306. ♦ (Regional) Partea cea mai joasă în lungul unei văi; „fundul unui izvor” (com. MARIAN); vîlcea (ALR SN III h 815/29). Vale, vale buștenoasă Și la vîrf ești cam crengoasă, La matcă cam izvoroasâ. VÎRCOL, V. 23, cf. ARVINTE, TERM. 5. (Învechit, în sintagma) Matca focului sau matca de foc= iad; „fluviu de foc în infern” (DDRF). Și aceasta știe-se că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvînt și de munca ce va să fie. CORESI, EV. 148. Și nu cumva să-mi usuce matca focului sîngele mieu (a. 1 633). GCR I, 82/22. Va da căruiaș după lucrul lui: păcătoșilor munca de veaci și matca focului. VARLAAM, C. 272. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului? (a. 1 644). GCR I,113/25. Mai bine iaste ție un ochiu avînd, în viață să intri, decît doi ochi avînd aruncat în matca focului, N. TEST. (1648), AP. GCR I, 127/24. Și aceasta să i se întîmpleze lui a le nemeri în valea matcei focului (a. 1652). MAG. IST. I, 129/7. Au luat plată matca focului (începutul sec. XVIII). ib. IV, 362. Pre cei păcătoși îi va arunca în matca focului celui nestins. ANTIM, P. 110. Vei dobîndi matca focului. MINEIUL (1 776), 181^vI/10. Cărțile să vor deschide, Matcă de foc să va aprinde. Păcatele să vor vedi, Greșiții să vor osîndi (a. 1784). GCR II, 141/31. Să moștenească iadul și matca focului (a. 1777). FURNICA, I. C. 57. Au. . . pricină de a se îngrozi întru așteptarea pasului aceluia, carele va să fie lor surupare în matca focului de veaci. MAIOR, P. 35/4. Munca cea vecinică și nesfîrșitâ usturime a matcii focului celui nestins (a. 1809). CAT. MAN. I, 406. ◊ (În imprecații) Să-l ia matca focului. H IV 90. 6. (Anat.; învechit și regional) Mitră. O pojghiță. . . drept o perdea acoperitoare în dreptul gurii matchii. PISCUPESCU, O. 102/6. Matca unei iepuroaice. MARIAN, NA. 4. Cu matca de iepuroaică se vindecă sterilitatea. N. LEON, MED. 88, Cf. BIANU, D. S., CANDREA, F. 311, CHEST. IV 33/393. ♦ (Regional, și în sintagma matca copilului) Placentă. ALRM I/II h 289. 7. F i g. Obîrșie, izvor, origine; spec. locul de naștere, familia, neamul din care se trage cineva. Au fugit și Iordachi Ruset, ce fusese mai nainte vornic mare (matca tuturor răutăților). N. COSTIN, LET. II, 78/12. Bunătatea se aseamănă focului și este să meargă sus în văzduh unde-i este matca. ANTIM, P. 78. Aceasta este matca pricinilor, a urîciunii, a pizmuirii, a pîrii și a zavistuirii dintre noi. PISCUPESCU, O. 13/20, cf. KOGĂLNICEANU, S. 113. Trebuie să se coboare în fundul popolului, în matca nației, să vază traiul săteanului. BOLLIAC, O. 213. Aicea-i matca noastră de-o sută cincizeci de ani. Aicea ne-am născut, aicea pierim! V. ROM. februarie 1 954, 90. 8. (Pescuit) Matiță (I). Cf. ANTIPA, P. 459. Partea de năvod care formează un fel de coadă în mersul lui prin apă se numește matcă. PAMFILE, I. C. 66.9. (Învechit) Original al unui act. Ei au arătat un suret de pe uricul luminatului domn Ștefan vodă. . . a căruia uric i s-au văzut matca lui atît de veche, cît numai bucățelele lui au rămas (a. 1797). URICARIUL, X, 244. Fiindcă hrisovul matca cea adevărată au rămas la mîna mea. . . să mi să dei copie (a. 1800). IORGA, S. D. XXI, 185. Însemnarea de scrisorile monastirilor... cercetează cu amăruntul matcele unde sînt (a. 1 815). URICARIUL, VII, 68. 10. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămîne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile ; cotor, (regional) sușă. S-a primit bani fără ca să se dea chitanție din registrele cu matcă. I. IONESCU, P. 148 Sînt datori a libera pentru fiecare depunere o recipisâ din registrul cu matcă. I. PANȚU, PR. 69 cf. com. din RUCĂR-CÎMPULUNG. ♦ Carte funduară (TDRG); matricolă (CADE). Domnul căuta la catastișăle visteriii cari le didese el mătci și nu să găsea scrise multe sate. IST. Ț. R. 70. Osibit de acest extract, vei face și matcă dă fieșcare sat, arătătoare anume de toți birnicii (a. 1819). DOC. EC. 219. Maică de toți birnicii acestui județ (a. 1820). ib. 243. 11. (Rar) Piuliță (de înșurubat), ALEXI, W. 12. (Dulgherie) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba; toc. Cf. DAMÉ, T. 113, PAMFILE, I. C. 117. 13. (Entom.; regional) Viermănar (Sarco phaga carnaria) (Ineu-Arad). ALR II 6 575/64. – Pl.: mătci și (învechit) maice, (regional) mătcuri (ALR SN III h 816), (neobișnuit) măci (IORGA, S. D. XIV, 247). – Gen.-dat.: mătcii, (învechit) matchii, matcii. – Și: (regional) máctă (ALR I 1 680/865), mápcă (ib. 1 680/283), máscă (ib. 1 680/782) s. f. – Din bg. матка, scr. matka.

VRAJĂ, vrăji, s. f. 1. (În basme și în superstiții) Acțiunea de a vrăji și rezultatul ei; transformare miraculoasă a lucrurilor; mijloace magice întrebuințate pentru aceasta; farmec, vrăjitorie. Și ca-ntr-o vrajă fusul se-nvîrte și suspină. IOSIF, PATR. 12. Intrăm într-o pădure mare și frumoasă... Ne adîncim în ea ca într-o lume tăinuită plină de vrăji. VLAHUȚĂ, O. A. 412. ◊ Expr. A face vrăji = a folosi mijloace magice pentru a influența și a răsturna ordinea firească a lucrurilor. ♦ Descîntec. Într-o vrajă de dragoste mai mare, rugăciunea... este următoarea. PAMFILE, CER. 185. Iată acum și o vrajă: Eu, focule, te-nvălesc Dară tu... te fă laur, Balaur. MARIAN, NU. 24. ◊ Fig. Cînd torsul s-aude l-al vrăjilor caier, Argint e pe ape și aur în aer. EMINESCU, O. I 37. 2. Atmosferă de încîntare, de farmec. Făt-Fiumos ți-ar spune lucruri mai frumoase, mai ușoare. Vorba lui ar fi mai dulce... el ar ști să te-nfășoare într-o vrajă de visare, într-un cînt adormitor! EFTIMIU, Î. 44. Cîteva clipe ne-am oprit din lucru tresărind în vraja dangătelor care înfiorau liniștea solemnă a golfului. BART, S. M. 57. Din adîncimea serii vin vrăji turburătoare Aș vrea să cînt, să cuget, dar nu mă-ndemn... nu pot. CERNA, P. 12. ◊ (Poetic) În pas grăbit, Amurgul adună-n braț de vrajă Mari umbre cari s-alătur Și țin cu noaptea strajă. COȘBUC, P. II 185. ♦ Calitatea, puterea de a încînta, de a captiva, de a fermeca. Pare că și trunchii veciniei poartă suflete sub coajă,- Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. EMINESCU, O. I 85. ◊ Loc. adj. (Rar) În vrajă = care este vrăjit, care încîntă. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi, Unde-izvorul cel în vrajă Sună dulce în urechi. EMINESCU, O. I 66. – Pl. și: vraje (COȘBUC, P. I 149, TEODORESCU, P. P. 385).

MÎZGĂ s. f. 1. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor (aflată sub coajă), (regional) m î z g a l ă (1); (popular) mustăreață (1), must (I 6), (regional) mursă¹ (2), muc (I 3). Frunza lui. . . are mîzgă subțire, curgătoare și rășinoasă. COD. SILV. 21. Mlădițele trebuie tăiate cu cuțit foarte ascuțit. . . ca mîzga care cură din tăietură se nu cură pre ochii mlădiței. ECONOMIA, 152/6, cf. 37/13. [Păstăile] mai înaintite în creștere trag la sine toată mîzga. I. IONESCU, C. 117/21, cf. 94/28. [Cîrligele de vie] se pun în gropi. . . mai nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. id. P. 247. Storc și mîzga din tufă, numa să iasă bani. JIPESCU, O. 57, cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 56. Cînd nuielele lasă. . . un fel de mîzg (suc) negru, gras și gros, – babele iau cu degetul din această negreală și ung pe bolnav la bube. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 34, cf. MUSCEL, 44. Se jupoaie de pe crengile de arțar coaja, mai ales primăvara, cînd este plină de must, mîzgă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 137, cf. PAMFILE, J. I, 127. Îngrămădi mîzga în puținele rădăcini rămase. COMȘA, N. Z. 38. Că-mi scade trupu mereu, ca pomu care și-o pierdut mîzga. BĂNUȚ, T. P. 178, cf. H IV 104, 267, X 67, XII 18, 365, XVIII 138. Leacu din ce să-i fie? Din rădăcină de boz Și mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 393. Primăvara, cînd dă mîzga în copaci. ȘEZ. II, 95, cf. IX, 149, VICIU, GL., VÎRCOL, M. 87, BREBENEL, GR. P., PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, V. 179. Îi lemnu în măzg. ALR I 957/12. Din mîzga lui se face rășină. ALR II 6 397/836, cf. ALR II/I MN 15, 6913/172, ALR SN I h 221, ib. SN III h 629, A I 13, II 6, III 1, 2, 3, V 8, VI 26, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Face nazuri ca țiganu de mîzgă de anineM se zice despre cel mofturos. Cf. ZANNE, P. VI, 378, cf. IX, 491. ♦ (Prin Transilv.) Rășină de brad. Cf. ALR II 6 397/574, A III 17. ♦ P. anal. (Regional) Cerumen (Zidurile-Găiești). ALR I 49/750. 2. (Regional) Complex de vase prin care circulă seva; partea interioară a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase. Opinci împletite din mîzgă de tei. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 187. Sapă rădăcină din porumbel, curăță-i coaja neagră după dasupra, iar mîzga rade-o într-o oală mică. ȘEZ. VIII, 151. Părțile arborelui sînt: coaja. . ., mîzga, albul lemnului. H III 116. ♦ (Prin nord-estul Olt.) Mină de creion. De trei ori s-a rupt mîzga cînd am ascuțit creionul. CV 1950, nr. 1, 33, cf. nr. 2, 31. 3. (Regional) Pojghiță moale, cleioasă sau unsuroasă care se formează pe suprafața unor alimente sau pe pereții vaselor în care au fost anumite alimente. Cașul pentru brînză e lăsat să se dospească opt, nouă zile, după care e curățat de „mîsga” prinsă deasupra. STOIAN, PĂST. 57. Se ia mîzgă de icre negre (ceea ce rămíne pe butoi). MAT. FOLK. 701. N-are mîzga la casa și se laudă că mîncă plăcinte, se spune despre cei săraci și lăudăroși. PAȘCA, GL. ◊ E x p r. A prinde mîzgă = a se îmbogăți; a prinde cheag, v. c h e a g. Apucîndu-se de lucru . . . prinseră cu încetul mîzgă și în cele din urmă se aleseră negustori mari, de se îmbălau în galbeni. REV. CRIT. I, 135. ♦ F i g. Bogăție, avere. Mîzga familiei Batorești. . . din vistiria aceasta s-au tras. ȘINCAI, HR. II, 91/2. 4. Strat (de alge, mușchi, mîl) care acoperă pietrele expuse la umezeală. Puțul. . . cu ghizdurile mîncate de mîzga verde ce se-nalțâ din fund. I. BOTEZ, B. I, 33, cf. 97. Apă albă și frumoasă ! Cum speli toate pietrele De mușchi, De mîzgă, Așa să mă speli pe mine. PĂSCULESCU, L. P. 128, cf. ALR II 2 503/27. 5. Noroi moale, lipicios și alunecos. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și un ghețuș de nu te mai poți de feliu ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. Cei din șanțuri, în mîzga pămîntului și în răceala nopții. SADOVEANU, P. S. 127. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului. id. O. III, 666, cf. X, 528, XIII, 574, id. B. 34, id. N. F. 55. Cu sprintenele glezne înțepenite-n mîzgă. LESNEA, I. 113. De pe toate ușile magaziilor năvăleau oamenii în cămăși. . . ude și zdrențuite, plini de mîzgă. CAMIL PETRESCU, O. II, 449. Zăpada s-a așternut de-a dreptul peste mîzgă. V. ROM. noiembrie 1 953, 103, cf. I. CR. III, 187, PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 61/542/a, A VI 26. ♦ Murdărie, jeg. E plin de mîzg pe mîini. REV. CRTT. III, 160, cf. ALRM I/I h 184. ◊ Fig. Ca mai deplin să se spele de mîzga pe care i-o lăsase lipiciosul amic, mergea dinadins prin mijlocul uliții. PETRESCU, A. R. 45. 6. (Învechit și regional) Ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare). V. l a p o v i ț ă. Neputința plămădirii noastre, că s-au făcut din tină și are gata obiceaiu a să răsîpi lesne de mizguri, de soare și de vînturi greale. DOSOFTEI, V. S. decembrie, 209^r/3, cf. 208^v/33. E mîsg afară; am venit pe mîsg. REV. CRIT. III, 160, cf. NOVACOVICIU, C. B. I, 13. Să nu să strice la obraz de măzgă. ALR II 2833/29. – Scris și: mîsgă. - Și: (regional) mîzg s. n., măzgă (A I 12) s. f., măzg s. n., mézgă (ALR I 957/75, 85), mizgă (ib. 957/159), mijgă (LEXIC REG. 83) s. f., mizg (pl. mizguri) s. n., zmígă (ALR I 957/266) s. f. – Din slavonul мѣзга, bg. мъзга, мезга.

tată sm [At: PSALT. HUR. 38^v/15 / V: ta², (îvp) tătâne, (îrg) tătân, tătine / Art.: ~ta, ~l, (îrg) ~tul, (reg) ~le, ~tele / G-D: ~lui, ~tii, ~tei, (îvr) ~lu, (reg) ~tului, lui ~l / Vc: ~, (reg) ~to, ~tule / Pl: tați / E: ml tata] 1 Bărbat care are copii. 2 Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) un tată (1) Si: (fam) tati, tataie (1), (reg) babacă, neicuță, niuniuț, taică. 3 (Înv; îs) ~ de familie Cap de familie. 4 (Reg; îs) Nume de ~ Nume de familie. 5 (Reg; îs) ~ta săracilor Tutore al orfanilor. 6 (Reg; îs) ~ de salcă Amantul unei femei considerat în raport cu copiii acesteia. 7-8 (Îljv) Dinspre (sau, înv, despre) ~ (Care se află) în linie paternă. 9 (Îlav) Din ~ în fiu (sau prunc) sau (reg) de la ~ la (ori pe) fiu (ori prunc) sau de pe ~ pe fiu Din generație în generație. 10 (Pfm; d. copii; îe) A fi bucățică ruptă ~-său sau ~-său în picioare ori izbit capul lui ~-său A semănă leit cu tatăl său. 11 (Pfm; îe) A călca pe (sau în) urmele lui ~-său A semăna cineva cu tatăl său în apucături și obiceiuri (mai ales rele). 12 (Pop; îe) A dormi somnul ~tii A dormi somnul de veci. 13 (Pop; îe) A trimite (pe cineva) de la dracul la ~-său A trimite pe cineva de colo-colo. 14 (Pfm; îe) A căuta pe dracul și a găsi pe ~-său sau a scăpa de dracul și a da peste ~-său A intra singur într-un pericol mare. 15 (Pfm; îe) A cere cât dracul pe ~-său sau a cere pe dracul și pe ~-său A cere o sumă exorbitantă. 16 (Pop; îe) Să fie de sufletul ~tii Exclamație de consolare pe care o spune cineva când suferă o pagubă sau când este silit să facă un dar. 17 (Reg; rar; îs) ~ de paie Bărbat care nu se impune în familie. 18 (Reg; îc) ~l-pădurii sau mareș-~ Personaj din mitologia populară, având trăsăturile mamei-pădurii Si: (reg) pădurar, păduroi. 19 (Bot; reg; îc) Iarba~ lui și barba ~tii (1) Tătăneasă (1) (Symphytum officinale). 20 (Îs) ~ bun Tată (1) adevărat. 21 (Șîs ~ vitreg sau, reg, ~ de al doilea, ~ mașter, ~ de scoarță, ~-fiastru] Soțul mamei considerat în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. 22 (Fam; șîs ~ socru) Socru (1). 23 (Îvr; lpl; îf tătâni) Părinți. 24 (Fam) Nume dat de soție bărbatului ei. 25 (Fam) Termen de dezmierdare cu care un bărbat se adresează copiilor săi. 26 (Fam; pex) Termen cu care un bărbat se adresează unei persoane mai tinere pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 27 (Fam; pan) Termen prin care un bărbat își exprimă afecțiunea față de un animal. 28 (Reg; adesea determinat prin „mare”, „bătrân”, „moș”, „bun”, „bât”) Bunic (1). 29 (Reg; îlav) De când ~ta moșu De foarte multă vreme. 30 (Reg; pex; determinat prin „bătrân”, „moș”) Bărbat bătrân. 31 (Reg; îs) ~ mare Fratele mai bătrân al unuia dintre părinți. 32 (Reg; îas; șîs ~ moș sau ~ bătrân) Unchiul din partea mamei. 33 (Reg; îs) ~ mic Fratele mai tânăr al unuia dintre părinți. 34 (Reg; îs) ~ naș Naș. 35 (Pfm) Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (în vârstă). 36 (Îvp; pe lângă un nume de persoană) Fondator al unui neam, al unei dinastii Si: strămoș. 37 (Trs; îs) ~ de vecin Primar. 38 (Trs; îas; șîs ~l vecinătății) Conducător al unei părți din sat. 39 (În credința creștină, precedat de „Dumnezeu”, „ceresc”, „nevăzut”) Dumnezeu (1). 40 (Bis; îs) ~l nostru Rugăciune creștină. 41 (Pfm; în legătură cu verbul „a ști”; îlav) Ca (pe) ~I nostru Foarte bine. 42 (Pfm; în legătură cu verbul „a ști”; îal) Pe de rost. 43 (Pfm; îe) A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în (sau la) numele ~lui A-i trage cuiva una drept în frunte. 44-45 (Îvr; determinat prin „sfânt”; lpl; îf tătâni) Întemeietor (sau conducător) al bisericii creștine. 46 (Îvr; fig; îf tătâne) Căpetenie (1). 47 (Reg; fig; gmț) Cel care este mai dotat decât alții. 48 (Îrg; îs) ~l minciunii Diavolul (1). 49 (Reg; îs) ~ dracilor Scaraoțchi. 50 (Reg; îas) Capul răutăților. 51 Creator (1). 52 (Îvr) Punct de plecare Si: început, origine. 53 (Îvr) Cauză (2). 54 (Pfm; îe) Se leapădă și de ~-său sau vinde și pe ~-său Se spune despre un om lipsit de scrupule. 55 (Pfm; îe) Unde dă ~ta, crește carnea Se spune când părintele își pedepsește copiii spre binele lor. 56-57 (Fam; îs) Măi ~! Exclamație de uimire (sau de satisfacție).

soartă sf [At: PSALT. 272 / V: sorț sm, (îvp) ~te, (înv) sort sm, sorte sf, (reg) șo~ / G-D: sorții, ~tei / Pl: sorți / E: ml sors, -tis] 1 Forță supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod fatal și implacabil tot ce se petrece în viața omului Si: destin (1), fatalitate (1), menire, noroc, predestinare, ursită, zodie, (rar) predestinație, (îvp) striște, (pop) dat² (7), făcut, noroceală, norocire, orândă¹, parte, rânduială, scrisă² (8), soroc, stea, (îrg) sorocire, (înv) preursire, preursită, ursitoare, (grî) proorizmos, (reg) ursă, urseală, (îvr) prodată. 2 Împrejurare în care se află sau se va afla o persoană, o comunitate la un moment dat. 3 Curs al evenimentelor importante din viața (sau dintr-o parte a vieții) unei persoane Si: destin (4), sortire (1). 4 (Rar; îe) A se împăca (sau a fi împăcat) cu ~ta (sa) A se resemna. 5 (Rar) Desfășurare a unei acțiuni. 6 (Rar) Deznodământ (2). 7 (Mpl; de obicei îf sorț) Sistem de alegere, de desemnare, de repartiție etc. prin aruncarea unor zaruri, prin tragerea unui bilet etc., care lasă să decidă întâmplarea, dând șanse egale tuturor participanților. 8 (Mpl; îf sorț) Zar, bilet etc. folosit la sorți (7). 9 (Îe) A trage la sorți, (înv) a trage la ~ , a trage sorți, (îvp) a sau a-și arunca sorți ori sorții A hotărî prin procedeul sorților (7) o alegere, o împărțire, o desemnare etc. 10 (Îae) A participa ca parte interesată la operația sorților (7). 11 (Pop; îe) A trage la sorți, a cădea (sau a ieși) cineva la sorți, (rar) a trage sorții sau sorțul ori sorț, (înv) a ieși sorțul pentru cineva A recruta pentru îndeplinirea serviciului militar prin sistemul sorților (7). 12 (Pop; îe) A trage cu sorții A prezice prin sorți (7). 13 (Pop; îe) A cădea (sau a ieși) cineva la sorți, a cădea ~ta pe cineva, (pop) a pica sorțul pe cineva, (înv) a ieși sorțul cuiva, a-i cădea cuiva sorții sau ~ta, a-i ieși cuiva sorțul A fi ales, desemnat etc. prin sistemul sorților (7). 14 (Îe) A se alege sorții A se ajunge la un deznodământ. 15 (Pop; construit cu pp „la”, îf sorț) Recrutare prin sistemul sorților (7). 16 (Reg; îf sorț) Citație la recrutare. 17 (Îvp; îf sorț) Porțiune de pământ care se repatizează prin tragere la sorți. 18 (Reg) Porțiune dintr-un parchet de pădure repartizată cuiva. 19 (Reg; îf ~te) Loc în pădure de unde se dau lemnele la vale. 20 (Reg; îf ~te) Loc în arătură lung și îngust. 21 (Reg; lpl; îf sorț) Cuvinte, fraze fără înțeles folosite în formulele de eliminare la jocurile de copii. 22 (Mpl; udp „de”; îf sorț) Șansă. 23 (Lpl; îf sorț; îs) Sorți de izbândă Posibilități de reușită. 24 (Pop) Placentă. 25 (Pop; îe) A fi plin (sau a se face ori a se umple) ~ A se uda foarte tare, până la piele.

PLOUA, pers. 3 plouă, vb. I. 1. Intranz. impers. (Adesea urmat de determinări modale) A cădea, a curge ploaie. Într-o zi ploua strașnic și era o glodărie pin’ la genunchi. HOGAȘ, DR. II 121. Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă. CARAGIALE, O. I 360. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și-un ghețuș, de nu te mai poți de feli ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. ◊ Expr. A ploua cu găleata (sau ca din cofă) = a ploua foarte tare, cu picături mari și dese. De două săptămîni plouă cu găleata, un ceas, două în fiecare noapte. CAMIL PETRESCU, O. I 264. Nu trece vreme de un ceas, și unde nu începe a se-nnora, apoi a trăsni și a fulgera... sufla un vînt și ploua ca din cofă. RETEGANUL, P. IV 71. Plouă de varsă = plouă foarte tare. Ciucur verde de mătase, Lasă-mă, mîndruțo-n casă, C-afară plouă de varsă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt și des; a cerne, a bura. Parcă tot îi ninge și-i plouă v. ninge. ◊ Unipers. (Cu subiectul «ploaia», «norii») Căci ploaia, cînd ar ploua, Aurul ți l-ar stricai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 509. El oftează și jălește Și prin gratii tot privește Cînd la nori purtați de vînt Care plouă pe pămînt, Cînd la cîrduri de cucoare Ce mereu zbor cătră soare. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Tranz. impers. (Cu complement intern) De-ar ploua ploaie cu tină. ȘEZ. I 76. Plouă ploaie cu bulbuci Și tu, bade, tot te duci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ♦ Tranz. A uda (pe cineva) ploaia, a cădea ploaia asupra cuiva sau a ceva. N-am văzut verde frunzuță Ca la mîndra-n grădiniță, Cît o ninge, cît o plouă, Ea e tot mîndră și nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 21. Oltu-i umflat, Că la munte l-a plouat. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ Unipers. (Cu subiectul «ploaia») Murgule, coamă rotată, Du-mă la mîndra odată, Că ți-oi face grajd de piatră Vîntul să nu mi te bată, Nici ploaia să nu te ploaie, Nici neaua să nu te ningă. HODOȘ, P. P. 47. 2. Intranz. unipers. Fig. A cădea sau a curge în cantitate mare, fără întrerupere. Odaia era strîmtă și foarte înaltă. Printr-un geam opac din tavan ploua înlăuntru o lumină albă. DAN, U. 193. Din albastrul șters al cerului adînc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre. HOGAȘ, M. N. 14. Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Ramul tînăr vînt să-și deie Și de brațe-n sus s-o ieie, Iară florile să ploaie Peste dînsa. EMINESCU, O. I 122. ♦ Tranz. A lăsa să cadă sau să curgă în cantitate mare. De sus, din colivie, sticletele plouă mereu la coji. BASSARABESCU, V. 170. Infanteria din centru ploua nouri de săgete. HASDEU, I. V. 150. – Forme gramaticale: prez. conj. să plouă și să ploaie. - Prez. ind. și: (regional) ploaie (HODOȘ, P. P. 118).

MOȘ s. m. I. 1. (Învechit și regional; și în sintagmele tata moșu, moș-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. Intra-va la sămînța moșiloru săi, pînră în veacu nu va vedea luminra. PSALT. HUR. 41^v/26. Moșii noștri în Eghiptu nu înțeleasără dudele tale. ib. 90^r/21. Stricară turma lu Amulie ce le era moș, tată mîni-sa. MOXA, ap. GCR I, 59/20. Am aflat cap și începătură moșilor de unde au izvorît în țară. URECHE, LET. I, 95/8. Cuconii ucigatoriului nu-ș vor piiarde ocinele ce li să vin de la moșu-său. PRAV. 93. Cela ce-ș va ucide . . . pre moșu-său sau pre moașe-sa. ib. 95. După fealurile moșilor voștri veți moșteni. BIBLIA (1688), 122²/5. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și a strămoșilor noștri. NECULCE, L. 77. Toate cîte era într-însa mai altmintrelea de cum fusese, subt Costantie moșul său. . . le-au întocmit. ȘINCAI, HR. I, 52/3, cf. 126/6. Să se pună în scaunul moșilor săi. id. ib. II, 188/17. Însă moșul lui ajunsese în spiță De nemeș prin o hîrtie domnească. BUDAI-DELEANU, T. V. 30. Se jucară amîndoi jocul moșului Adam și al moașei Eva. GORJAN, H. II, 120/32. Eu primii viața în Galia mănoasă, Colo unde odată ai mei moși locuia. NEGRUZZI, S. II, Este frumos și demn a păstra datinile moșilor noștri. F (1875), 409. Moșul tatălui meu Ioanicâ Bașotă a excelat la combaterea Hotinului. ib. (1881), 251. Un moș al meu s-a însurat cu o văduvă. CARAGIALE, O. VI, 397. Moș-tătuca rîde din toată inima. SLAVICI, N. I, 30. Actul autentic despre consimțămîntul tatălui, mumei, moșului (bunului) și moașei (bunei) . . . va cuprinde prenumele, numele, profesiunile și domiciliul fiitorilor soți. HAMANGIU, C. C. 29. El e olandez curat din părinți, moși și strămoși. SADOVEANU, O. IX, 263. Și de-mi ajungea, Unde se ducea ? Tot la moș Adam. TEODORESCU, P. P. 411. Pi vremea cîn nenii moși (părinții și bunicii) noștri era tineri ca noi. ȘEZ. II, 209. De cînd a fost moșul crai (= de demult, foarte vechi). Cu-o cojiță de mălai, De Cînd a fost moșul crai, Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ E x p r. Din (sau de la) moși (de la) strămoși = păstrat din generație în generație, moștenit de la înaintași; p. e x t. din vremuri străvechi. Din moși strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, POEZII 547. Un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Să dăruiesc țăranilor pămîntul pe care-l muncesc împreună cu dînșii din moși strămoși. REBREANU, R. I, 35. Din moși strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura acestui copac. POPESCU, B. I, 10. Aflară arme fel de fel rămase de la moși strămoși. RETEGANUL, P. II, 4. Curge un rîu care din moși strămoși s-a numit Vale. MARIAN, T. 168. De cînd cu moș Adam sau (regional) de la (sau din) moși putrezi = de foarte multă vreme, de pe vremea celor care au murit de mult. Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ (Regional) Unchi. Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu. ALECSANDRI, O. P. 304. Îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184, cf. 187, 229. S-au dus și n-au mai cutezat; mai ales că moșu-tău Haralambie ieșise din sat. SADOVEANU, N. F. 24. La început s-a spus moș numai unchiului mai bătrîn, care din punct de vedere al vîrstei se apropia de bunicul copilului. SCL 1955, 142, cf. ALRM I/II h 233, A IX 2, 3, 4, 6. ♦ (Regional) Naș² (I 1) (Năsăud). ALRM I/II h 299/268. 2. Bărbat (mai) în vîrstă, bătrîn, moșneag (I 1), u n c h i a ș, (regional) g h i u j, v î j; p. r e s t r. apelativ pentru un bărbat (mai) în vîrstă. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III, 72/4. De mult ești însurat, moșule ?. . . De patruzeci de ani. NEGRUZZI, ap. TDRG. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? id. S. I, 245. L-a bătut vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. Un străjeriu cum vede pe moșneag că stă pe-acolo îl întreabă; – Dar ce vrei, moșule ? id. P. 80. Văz înaintea mea un moș, fleoș de bătrîn. ISPIRESCU, L. 96. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși: îngîrbóvit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I, 228. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori-cîne-nlănțuit. id. ib. 257, cf. 200. Moșule ! strigă brutarul. . . . Astîmpără-te ! ARGHEZI, P. T. 118. Cîtu-i moșu de bătrîn Tot ar mînca măr din sîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 467, cf. 413. Bună ziua, moșule ! – Mulțumesc voinicule. MAT. FOLK. 95. Știe moșul ce are în traistă. ZANNE, P. III, 406. Pe dealu rotat Șade moșu bosumflat [Dovleacul]. GOROVEI, C. 26. ◊ (Înaintea unui nume propriu sau a unui apelativ, indică vîrsta înaintată a persoanei cu care sau despre care se vorbește) Cu cît mai exact este moșul Erodot. HASDEU, I. C. I, 184. Moș Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei. ODOBESCU, S. III, 14. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. Vorbi și cu moș popa. ISPIRESCU, L. 98. Da'ntreabă pe moș popa că-l știe de-altădată. MACEDONSKI, O. II, 53. Ce i-ar fi să spună într-o zi: „Măi Toadere . . . ori moșu Toadere . . . , ce-a fost, a fost”. CAMILAR, N. I, 228. Nu, moș Dumitre. DAVIDOGLU, O. 40. ◊ Moș ajun = ziua din ajunul Crăciunului; colind care se spune în seara acestei zile. Bună dimineața la Moș ajun. ODOBESCU, S. I, 234. Se desfășurau prin mintea lor . . . cetele de băieți cu semănatul ori cu „Moș ajun”. CONTEMPORANUL, VI₂, 288, cf. PAMFILE, CR. 2. N-a putut să meargă nici cu Moș ajunul și nici cu sorcova. PAS, Z. I, 77. Bună dimineața la Moș ajun. TEODORESCU, P. P. 120. Moș Crăciun, Moș Gerilă = personaje legendare despre care se spune că aduc daruri la copii de Crăciun, respectiv de Anul Nou. E ziua lui Crăciun, Lui Moș Crăciun cel bătrîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513. Moș Martin sau moș Ursilă = nume glumeț dat ursului. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă, și-apoi las' pe dînsul. CREANGĂ, P. 53, cf. XANDREA, F. 265. Joacă bine, Moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. Și pun toți cîinișorii spinarea-n lespede, dar mai cu foc moș Martin. RĂDULESCU-CODIN, Î. 233. Moș Apeș = satir care personifica în mitologia populară un bătrîn afemeiat. Cf. HEM 1 299, DR. IV, 869. Moșul codrului = personaj din mitologia populară închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii (PAMFILE, DUȘM. 234); spirit rău (MARIAN, NA. 89). ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. Com. din PIATRA NEAMȚ. Moși pe groși sau moși păroși = (în legătură cu verbe de declarație sau cu echivalente ale acestora) vorbe fără temei; minciuni. Tot înșiră la gogoși Spunînd despre moși păroși. PANN, P. V. i, 9/16. Mulți, în neștiința lor. . . au înșirat moși pe groși. I. IONESCU, P. 6. A promite moși pe groși. BARONZI, L. 46. Încălecai pe un cocoș, Să vă spui la moși pe groși. ISPIRESCU, L. 332. Ori gîndești că-ți spun moși pe groși ca să glumesc cu d-ta ? CARAGIALE, O. II, 277. Eu nu vă spun moși pe groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III, 122. Bați cîmpii. . . , spui moși pe groși. I. BOTEZ, ȘC. 103. Înșiră moș pe groș. H II 32, cf. I. CR. III, 119. La moșii ăi verzi = niciodată, la paștile cailor. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. Adicătelea cum s-ar zice la moșii ăi verzi. CONV. LIT. XLIV₂, 74. De cînd cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. Cf. BARONZI, L. 48, ZANNE, P. II, 276. ◊ Compus: (regional) moșu-pămîntului = arici (Erinaceus europaeus). ALR I 1 186/790. ♦ (Popular, la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. Moșii – zice poporul – bat cu bolile pămîntul să intre frigul și să iasă căldura. HEM 2 279. Acești moși urmează la nouă zile după Baba Dochie. MARIAN, Î. 381. ♦ (Begional) Sfînt, mucenic. Sfinții sau mucenicii. . . se mai numesc altmintrelea și moși, în antiteză de la babe. MARIAN, S. R. II, 156, cf. 157. 3. (Regional) Bărbat care moșește (I). Cf. PONTBRIANT, D., H IX 82. 4. (Regional) Personaj (mascat) reprezentînd un bărbat bătrîn, în anumite creații dramatice populare. V. m o ș n e a g. Cf. PAMFILE, CR. 158, 178. ♦ Sperietoare de păsări. În grădini boti de lut (moș de peapeni) în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie. CANTEMIR, IST.142. 5. (În vechile tradiții populare; la pl.) Rudele decedate ale unei persoane sau ale unei familii; (și în sintagmele ziua moșilor, sîmbăta moșilor, regional, moșii de cîrnelegi, moșii de iarnă, moșii de toamnă, moșii de hranghel, moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii etc.; adesea urmat de determinări) nume dat diferitelor zile din an, considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. Sîmbăta moșilor geameni. DOSOFTEI, V. S. septembrie 3^r/20. Să se facă . . . două pomeniri, una la ziua hramului și alta la ziua moșilor (a. 1805). URICARIUL, XI, 325. Într-o zi, prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Această pomenire și jertfă. . . se numea pretutindeni, în toate țările locuite de români, moși. MARIAN, î. 380. Moșii de iarnă, numiți altmintrelea și moșii de cîrnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămîna albă. id. S. R. I, 260, cf. 261, II, 162, 166, 255, id. NA. 80. Sîmbăta de dinaintea hranghelului. . . pe alocuri se mai numește și moșii de hranghel sau moșii de toamnă. PAMFILE, S. T. 74, cf. 62, 124. Sîmbăta duminicii mari, în ajunul duminicii mari, numită și moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii. id. S. V. 7, cf. ȘEZ. XXII, 60, ARH. FOLK. III, 151, ALR II/I h 216/2. Moșî ăi dă toamnă dzîŝim moșî dă brîndză. ALR II/I h 216/29. ♦ Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (I 5). În multe comune. . . nu se trimit în aceste două zile numai plăcinte, ca moși, ci și alte obiecte. MARIAN, S. R. II, 255. Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărțite se numesc moși. PAMFILE, S. V. 8, cf. 9. ♦ Bîlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sîmbăta dinaintea rusaliilor ; p. e x t. tîrg, loc unde sînt organizate distracții publice. Și se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. Nopțile le petreceam la „Vendig in Vien”, un cîmp de moși cu atracții felurite. BRĂESCU, A. 242. Să ne vedem sănătoși în tîrg la moși. MAT. FOLK. 1 173. ◊ E x p r. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună multă lume pentru a vedea un lucru curios. Cf. DL, DM. 6. (Învechit) Primul deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pămînt; (învechit) bătrîn, stîlp, tei. Am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave. . . și am fost silit să caut pe cel dintîi moș. GOLESCU, Î. 63. Pămîntenii era mai noi moși, veniți și așăzați de mai din urmă. PISCUPESCU, O. 26/4. Răzășiile provenite din daniile domnești sau în genere de la un autor unic, se împărțeau pe bătrîni, în Muntenia pe moși. I. BRĂESCU, M. 21. II. 1. (Regional) Numele mai multor pești: a) (Și în sintagma moș de Dunăre, BĂCESCU, P. 108, moș de baltă, id. ib.) Ghiborț (Acerina cernua). Cf. ANTIPA, P. 439, id. F. I. 31, ATILA, P. 504, BĂCESCU, P. 107, 108, H I 137. b) (Și în sintagmele moș de baltă. BĂCESCU, P. 108, moș Antoci, id. ib. 38) Pălămidă de baltă (Pungitius platygaster). Cf. ANTIPA, F. I. 52, BĂCESCU, P. 38. ◊ C o m p u s: moș-cu-trei-ghimpi = varietate de pălămidă de baltă (Gasterosteus aculeatus ponticus). Cf. ANTIPA, F. I. 59. 2. (Regional) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea; (regional) moșneag (II 1) (Pîraie-Fălticeni). A VI 8. 3. (Regional, la pl.) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU JIU. 4. (Prin Munt.) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. RĂDULESCU-CODIN, 51. 5. (Prin Munt.) Caltaboș sau cîrnat pregătit din intestinul gros al porcului. Cf. ALR I 747/768, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. 6. (În opoziție cu babă) Partea cu cîrlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Pl.: moși. - Și: (regional, I 3) muș s. m. H IX 82. – Derivat regresiv de la moașă.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

MARGINE s. f. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) I. 1. (În opoziție cumijloc, centru) Parte extremă a unui teren, a unei regiuni, a unei localități etc.; s p e c. punct inițial sau final al unei suprafețe, al unui lucru etc.; capăt, extremitate. De va sta un pom într-o margine de vie a unui om și cu ramurile lui va face umbră altei vii. . . dăm învățătură, stăpînul cela cu pomul sâ-ș taie crângile. PRAV 21. Într-o horă trebuie să fie unul să o poarte, carele să cheamă adevărat verhovnic, căci iaste în marginea horii (a. 1699). GCR I, 330/12. Lumina. . . focului toată asemenea iaste eiși și nu are întru sineși cap sau margine (a. 1775). id. ib. II, 107/24. Și purceasă Alicsandru de acolo spre răsărit. . . și sosi la margine țărilor și de acolo nu mai era oameni dumesnici (a. 1784). id. ib. 132/18. Am mers vro două ceasuri pînă la margenea Moscovei. CHIRiAC, 93. În timpul acesta trăsura damelor se oprește în marginea unui sat, sub poalele munților. BOLINTINEANU, O. 328. Uit’te florile cele frumoase de prin margenea pădurei, cum împlu văzduhul de miroznă. CREANGĂ, P. 123. La marginea împărăției lui mai era un alt împărat, carele, cît au fost tînăr, nu se lăsase să-l bată. ISPIRESCU, L. 11. Șed la o femeie bătrînâ, departe, departe, tocmai la marginea orașului. vlahuță, O. A. 134. În marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte și roșietice ale mărețului castel. id. ib. 153. Pe sub marginea pădurii Boii pasc. COȘBUC, P. I, 153. Amara se afla la marginea pădurii. REBREANU, R. I, 77, cf. II, 38. Soarele sclipește proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295, cf. 273, id. R. DR. 58. Noaptea, liniștea desăvîrșită a marginei de oraș nu era turburată decît de lătratul sătesc al cîinilor. CĂLINESCU, E. 308. Călări pe cai, trecură spre marginea din sus a taberei. SADOVEANU, O. V, 514. Pădurea de fagi se isprăvea, și marginea ei cotea pe văi. id. ib. 557, cf. id. A. L. 142. La marginea dinspre miazănoapte a satului, cotim pe stîngă. STANCU, U.R.S.S. 85, cf. id. D. 314. Nu o dată, la marginea unor sate, a aterizat avionul sanitar, pentru a transporta în grabă un bolnav într-o clinică din oraș. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2760. În timpul războiului m-am adăpostit două luni într-o căsuță a unui muncitor la marginea Cîmpinei. BARANGA, I. 174. Mulțimea tresări. O sută de glasuri vuiră îndată. . . Cei de pe margini se îmbulziră în față. VORNIC, P. 219. Frumos e-aici la margine de sat! A înflorit în curte oțetarul. DEȘLIU, M. 37, cf. 15. La o margine de tîrg. JARNIK-BÎRSEANU, D. 348. Ajunse într-o zi, de cătră sară, într-o cetate și, fiindcă era foarte trudit și ostenit, n-au intrat înlăuntru, ci au abătut la o căsuță micuță în marginea cetății. SBIERA, P. 123. A ajuns tuma la marnea orașului, unde era un oț spînzurat.GRAIUL, I, 208, cf. ALR SN III h 808, ALR I 404/283, 679, 980/700, 710, 720, 725, 960, 984, 986, ALR II 2485/365, A I 17, 23, II 12, iii 16. Golea ici, Golea colea, Golea-n margine de sat, În cel cătun afumat, se zice cînd cauți pe cineva despre care nu știi unde șade. ZANNE, P. VI, 129. ♦ (În contexte figurate) Deasupra seninul, tivit pe amîndouă mărnile de șirurile de case, părea ca o pestelcă bătută în mărgele sinilii. CONV. LiT. XLV, 362. ◊ Marginea (sau marginile) pămîntului (sau lumii) sau margine (sau margini) de pămînt = a) (învechit și popular) limita pămîntului (privit ca întindere). În tot pămîntul veastea lor și în margirile lumiei graiurile lor. PSALT. HUR. 14^v/5. Veastea bunătăților lor. . . ajungînd pre în toate marginile lumii (a. 1648). GCR I, 131/11. Din marginea lumii a nopții regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină. ALECSANDRI, P. I, 126. Țara în care împărâțea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului și crăia istuilalt, la altă margine. CREANGĂ, P. 183. Și patru margini de pămînt Ce strimte-au fost în largul lor, Cînd s-a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt. COȘBUC, P. I, 54; b) p. e x t. (învechit) oamenii de pe întreg pămîntul, lumea întreagă. Întoarce-se-vor cătră d[o]m[nu]lu toatea margirele pămîntului și închinra-se-vor înraintea-i. PSALT. HUR. 18^r/15. Se vor teame de el toate marginrile pămîntului. ib. 55^r/6. Toată marginea pâmîntul[u]i i pare bine de împreunarea cereștilor cu pâmînteanii (a. 1633). GCR I, 83/9. Și porțile. . . nu vor hi închise nice dzua, nice noaptea, ce vor întră marginile și laturile lumiei. VARLAAM, C. 169. Acela va giudeca marginile pămîntului dirept fiind. DOSOFTEI, ap. GCR I, 250/21. Cela ce iaste nădeajdea tuturor margenilor pămîntului. VARLAAM-IOASAF, 166^r/1. (Cu determinantul subînțeles) Bucură-te nădeajdea marginilor, sprijineala celor scîrbiți. MINEIUL (1776), 210^r2/19. ◊ Loc. adj. Fără (de) margini (sau, rar, margine) = care este sau pare a fi nelimitat; foarte mare, foarte întins ; nesfîrșit. Ce prăpastie fără marginii. . . Grozavă vecinicie. MARCOVICI, C. 10/19. Codrii-făr-de margini au a-i da adăpostire. CONACHI, P. 263. Pustiul fără margini. ALEXANDRESCU, M. 20. Calea-i lungă, fără margini, Cum e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I, 435. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132, cf. id. N. 32. Am văzut cîrdurile de dropii cutrierînd. . . acele șesuri fără margine. ODOBESCU, S. III, 14. Cîmpia părea fără margini. V. ROM. iunie 1955, 73. ◊ Expr. De la (sau din ori la) marginea (sau marginile) lumii (sau de lume, pămîntului, de pămînt) = (de) foarte departe. Veni de la marginea pămîntului să auză înțelepțiia lui Solomon. N. TEST. (1648), 16^r/28. Răsar-o vijelie din margini de pămînt, Dînd pulberea-mi țărînii și inima-mi la vînt. EMINESCU, O. I, 128. Pustii ei se simt Și-aruncați Departe la margini de lume. COȘBUC, P. II, 46. Neștiind că astfel mor oamenii în orașele mici, la marginile lumii, privea în toate părțile împungător și cu dușmănie. SADOVEANU, O. IX, 142. Glas nu am, dar cînd vorbesc, S-aude la marginea lumii (Condeiul). ȘEZ. IV, 88. (Învechit) De la margini pînă la margini = de la un capăt la altul, de pretutindeni. De la margini pînă la margini au străbătut vestirea ta. MINEIUL (1776), 35^v2/32. A nu ști la ce margine (îi) va ieși (ceva) = a nu ști ce reușită va avea la ceea ce a întreprins (sau ce reușită va avea lucrul întreprins). Șădea ca un osîndit, de nu știa la ce margine va să-i iasă lucrul. IST. Ț. R. 104. Nu știu la ce margine va să-i iasă. ap. DDRF, cf. ZANNE, P. VI, 195. (Regional) A umbla huci marginea = a fugi de frică; a da dosul. Com. din PIATRA NEAMȚ. (Argotic) A gini (sau a gimbi) marginea = a fi atent la ceva, a observa. GR. S. VII, 130, cf. BUL. FIL. II, 207, BL II, 156. ♦ Rezervă de care se poate dispune în anumite limite; marjă. ♦ F i g. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care e posibil ceva. Tot omul înțelept datoriu iaste cu bun cuget și cu semuire vie fietecare lucru de folos. . . a socoti și ce folos trage cu el și până la care margine măsură (a. 1642). GCR I, 97/21. Înțeleptele oblăduiri feresc pe noroade a nu se atinge de două margeni, de care atingîndu-se, pricinuiesc lor zdrobire și sfărîmare neapărată, adecă, nici le împilează. . . dar nici le lasă întru ușurință atît de nemăsurată (a. 1802). URICARIUL, I, 12. Omul este centrul din care izvorăsc două nemărginiri înprotivitoare; într-însul se văd adunate marginile cele mai depărtate. MARCOVICI, C. 11/8. Puterea ce margini n-are Au așezat rînduiala crugurilor călătoare. CONACHI, P. 259, cf. MAIORESCU, CR. I, 294. Dorind să contribuiesc și eu, în marginile puterii mele, la numărul de sărbători al „Tribunei”,, vă trimit, alăturat, un mic cîntec studențesc. CARAGIALE, O. VII, 218. Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II, 290. Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. D. ZAMFIRESCU, T. S. 6. Să se știe că toate au o margine, chiar și în țara noastră bine- cuvîntată. REBREANU, R. II, 25. Entuziasmul a întrecut orice margine, cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbii. SAHIA, N. 67. Impresia pe care o lasă istoriile tradiționale ale răscoalei din 1821 e că mișcarea a izbucnit spontan, din suferințe care atinseseră marginile răbdării. OȚETEA, T. V. 133. Aurica. . . se aprinse pînă la marginea de a-și închipui că poate să intereseze pe student. CĂLINESCU, E. O. II, 251. Întreabă-măl În marginile cuvîntului de onoare, tot ai să afli ceva. C. PETRESCU, A. R. 31. Au dreptate, toate au o margine. PREDA, D. 157. ◊ (În propoziții consecutive negative dă determinantului valoare de superlativ) Șiret de nu mai avea margini. ȘEZ. III, 3. Îi zgîrcit de n-are margină. ALR II 3038/682, cf. ALR I 783/984. ◊ Loc. adj. și adv. Fără margini = foarte puternic, intens; nestăvilit. El îi pune pe-a ei frunte mîndru diadem de stele. . . Și iubind-o fără margini, scrie; „visul de poet”. EMINESCU, O. I, 32. În ușoara lui tristețe e o hotărîre de fier și un curaj fără margini. PETRESCU, O. III, 203. Ilie se făcu crunt și o ură fără margini îi pustii inima. PREDA, D. 46. ♦ (Regional) Loc de pășunat situat la un capăt de sat (unde dorm vitele vara). Cf. CHEST. V 21/74, ALR I 648/980, 1122/880, ALR II 3869/769. ♦ (Regional) Cimitir. Cf. IORDAN, STIL. 365. 2. (Învechit și popular) (Teritoriu de) graniță; frontieră, hotar. Aceia sănto cădzace șe ședu prea cele margene în țara leșească (a. 1612). ROSETTI, B. 79, cf. ANON. CAR., LB. Mergi la margine și ține straja acolo. ALEXANDRIA, 4/7. Îndată au trimis cărți pre la margini să păzească. N. COSTIN, L. 570. Și au gătit leșii oaste și au pornit-o păn-la marginea lor, la Snetin. NECULCE, L. 224, cf. 197. Căpitanii cei mari de marginea de Cernăuți. . . vor da de zece bucate un leu (a. 1728). URICARIUL, i, 51. Se orînduisă în cîteva locuri oaste turcească pentru paza marginei la Hotin (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 268/36. Primejdiile marginilor și ale crăimei noastre întregi atîta sînt de mari, cît nu se pot arăta prin cărți. ȘINCAI, HR. II, 143/17, cf. 151/17. Venisă pîră de la Stroia vornicul. . . cum că au îmbiat oamenii lui pe marginea turcească (a. 1810). GCR II, 206/22, cf. BUL. COM. IST. IV, 52. Intrînd pe margine în țară, s-au lovit cu turcii. DIONISIE,173. Prin poruncile domniii mele. . . către căpitanii mărginilor, s-au poprit cu totul a nu să mai aduce vinuri streine (a. 1822). DOC. EC. 262, cf. 360. Banii vămii i-au răspuns aici la Divanu săvîrșitor. . . Drept aceea, i s-au dat acest bilet de trecătoare la margine, spre a fi nesupărat (a. 1830). ib. 462. În vreme de pace ei erau îndatorați să facă garnizoana orașelor și tîrgurilor și să păzească pe rînd marginile. BĂLCESCU, M. V. 608, cf. 607. Un an și mai bine Tomșa primi vești după vești de la marginile Lehiei, cum că Moviloaia cu feciorii și ginerii strîng oști. SADOVEANU, O. V, 671, cf. X, 9. Eram în oștire, grănicer d-ăi dă pă marne. GRAIUL, I, 196. ◊ F i g. Era și ea încă la marginea copilăriei, fără prea multe griji. C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ L o c. adj. (Învechit) De margine = periferic, mărginaș. Au mărsu la vizirul și i-au dat răspunsu că nu va pute purta grije a doo țări ce sint de margine. NECULCE, L. 164. Socoti cum că fiul său este prea tînăr și nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, M. V. 437. 3. Terenul din imediata apropiere a unei ape (v. m a l, ț ă r m); porțiunea de apă din imediata apropiere a malului. Păru corabniciloru că se apropiarâ la vriu o marrgire (ț ă n u t u N. TEST. 1648, ț a r ă BIBLIA 1688). COD. VOR. 90/26, cf. 86/2. Rrădicară veatrila și sufla ventișoru și văslămu la marrgiri. ib. 94/21. Se umnojești semănța lor ca stealele ceriului și ca arira pre margirea mariei. PSALT. 328, cf. IORGA, L. R. 31. [Scoaseră năvodul] la margine și șezură de aleaserâ bunii în vase, e putrezii lepădară afară. CORESI, ap. GCR I, 18/6. Domnul, deaca întră în vasul ce era a lui Petru, ședzu și-i dzise să urnească vasul de la margine. VARLAAM, C. 258. Ieșind vasăle la margină, le așăză și ieși oastea pre uscat și o tocmi. HERODOT (1645), 345. Carele va găsi pre marginia unii ape mari fiece lucru. . . de nu-l va mărturisi, nu va avia nice o certare. PRAV. 39. Născură ca mulțimea stealelor ceriului și ca năsipul nenumărat la margenea măriei. N. TEST. (1648), 299^v/23. Iară alții s-au tinsu în gios preste tot locul, de au făcut oraș și sate, păn-în marginea Dunării și pănă în Olt (cca 1650). GCR I, 189/29. Au ieșit la margine, la uscat, pre pămînt și priviia pre mare (a. 1675). id. ib. I, 223/14. Strîngînd de tot feliul de peaște. . . îl scoaseră la margine. CHEIA ÎN. 9^v/6. Și sosim. . . la dîlboană adîncă și mare și de margine era o muiare despletită. DOSOFTEI, V. S. octombrie 79^v/35. De la munții Monomotapii pînă în marginea Marii Roșii 5015 de mile se numera. CANTEMIR, IST. 139. Prezburg. . . Oraș mare și frumos, în marginea Dunării și cu toate cele spre odihnă și podoabă orînduieli. GOLESCU, Î. 20. Toate marginile mării ce sînt spre oraș, și canaturile ce intră în oraș, sînt pline de corăbii. id. ib. 79. Ajungînd de mărginea unui eleșteu. ap. DDRF. Oltule, care-ai fost martur vijeliilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit. ALEXANDRESCU, O. I, 72. În liniștea serii, Să mă lăsați să mor La marginea mării. EMINESCU, O. I, 216. Trecînd desculți, prin vad. . . Moldova înghețată pe la margini. . . ne degera măduva-n oase de frig! CREANGĂ, A. 116. Cum mergea el gîndindu-se. . . se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43, cf. 34. Podarul îngenunche pe marnea rîului, luă apă în pumnii făcuți găvan. . . și. . . și-o împroșcă pe obraji. CONV. LIT. XLIV, 38. Ciutălina am scornit Din lunca Siretului Pînă-n marnea Prutului. PAMFILE, CR. 80. Trage la marne. ALR I 1737/954, cf. ALR II 2485/219, ALR SN III h 824. Luntrea pă mare, pă margine s-o tragi. ZANNE, P. V, 395. 4. Fiecare dintre cele două părți laterale ale unui drum; p. e x t. porțiunea de teren din imediata apropiere a unui drum. Mergea Ivan șovăind cînd la o margine de drum, cînd la alta. CREANGĂ, P. 297. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, O. II, 244. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe rezor. COȘBUC, F. 69. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Venea pe marginea uliței. REBREANU, R. I, 176. Călca cu băgare de seamă. . . ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea.id. ib. 298. Mecanicul spune că a văzut-o mergînd liniștită pe marginea liniei. C. PETRESCU, C. V. Ar fi mers pe jos. . . dacă nu ar fi simțit numaidecît o sfîrșeală a trupului, ce-l făcuse să se așeze în marginea șoselei. BARBU, Ș. N. 8. Marnea drumului. ALR II/987. ♦ S p e c. Bordură (la un drum). Cf. CIHAC, I, 158. 5. (Învechit și popular; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două laturi ale unei formații de luptă; flanc, aripă. Purcegînd. . . cu oastia, vioții [=beoțienii] luară două margini a athineilor. HERODOT (1645), 298. Radu din gură grăia. . . Băteți voi mijloacele, Iară eu marginile. De la voi ce va scapa, De la noi nu s-a-nturna. POP., AP. GCR II, 301. ◊ Expr. A ține (tot) marginile sau a bate marginile = a se feri de ce-i mai greu, a se codi la treabă; p. e x t. a fi ascuns, fals, înșelător. Cf. ZANNE, P. VI, 195. 6. (Regional) Fiecare dintre cei doi drugi laterali ai unei scări; carîmb. Cf. ALR II/I MN 134, 3888/47, 235, ALRM II/I h 343. 7. (Regional) Fiecare dintre cele două brațe ale ferăstrăului. Cf. PAMFILE, I. C. 121. 8. Extremitate laterală a unui obiect (v. l a t u r ă, d u n g ă, m u c h e); partea de jos sau de sus a unui obiect (v. c a p ă t). Atinse-se de marginea veșmintelor lui. CORESI, EV. 380. Margenele hlamidei aruncîndu-le preste. . . pulpele picioarelor calului (a. 1773). GCR II, 90/29, cf. LB, PONTBRIANT, D. Brațul ei atîrnâ leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I, 79. Le privi din urmă, aplecată peste marginea balustradei. PETRESCU, C. V. 363. După ce umplu cu bagajele-i prețioase locurile libere de pe canapele. . . arendașul se ghemui cum putu pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I, 13. Mă plec peste el, sprijinindu-mi mîna de marginea patului. SAHIA, N. 117. Ia șezi, tu, colea pe marginea prispei. SADOVEANU, O. VII, 334. Prinde cu greu, din cauza pantofilor, marginea de sus a ulucilor înalte și dese. V. ROM. iunie 1954,129. Se așeză pe marginea patului. PREDA, Î. 32. Doisprezece frați, Într-un pat culcați, Nici unul nu-i la margine (Spițele roții). SADOVEANU, P. C. 13. ◊ (Învechit) Marginea unghiului sau margine de unghi = temelie. Puiu [scris : poiu] întru Sion piatră în marrgire de unghiu (p i i a t r ă t e m e l i e u n g h i u l u i N. TEST. 1648). COD. VOR. 146/13. Piatra. . . cea din marginea unghiului. MiNEIUL (1776), 98^v2/15. ◊ Loc. adv. (Regional) Într-o margine = (culcat sau aplecat) pe o parte; într-o rînă. Cf. ALR II/I h 98. ♦ Porțiune lăsată nescrisă pe una sau pe mai multe laturi ale unei foi de hîrtie sau ale unei pagini de carte. Unele cuvente le-am pus pre rănd, ce le-am închis în parintijiș. . . iară altele le-am pus pre margene (a. 1651). BV I, 189. Și pe margini de caiete scriam versuri dulci. EMINESCU, O. I, 140. Am însemnat pe marginea cărții unele pasagii, cu gîndul să le transcriu pentru cetitor. IBRĂILEANU, S. L. 110. ◊ Pe marginea cărților = rubrică a unor reviste, în care se face prezentarea lucrărilor recent apărute Cf. DR. V, 744, VI, 484. Pe marginea (sau marginile) = în legătură cu. . . , în raport cu. . . , ca corolar a. . . Pe marginea ideii pe care am enunțat-o mai înainte, amintim acum, numai în treacăt, că. . . V. ROM. ianuarie 1954. Au continuat cu discuții pe marginea celor două rapoarte prezentate. SCÎNTEIA, 1961, nr. 4855. ♦ (Transilv.) Porțiune dintr-un copac care se lasă netăiată cu ferăstrăul, pentru a susține trunchiul pînă în momentul cînd va fi prăbușit. Cf. ALR I 985/231, 283, 335, 558. ♦ (Regional, în sintagma) Altoire la margine = altoire în coroană. V. c o r o a n ă. (Dobra-Deva). ALR II 6102/105. 9. (Învechit, mai ales la pl.) Extremitate a corpului unei ființe (v. m î n ă, p i c i o r) sau a membrelor corpului (v. d e g e t). Piialea vițelului și tot trupul lui cu capul lui și cu marginele (p i c i o a r e l e B 1938, 108) lui. BIBLIA (1688), 71²/17. L-au prins pre el și i-au tăiat margenile (degetele cele mari B 1938, 252) mînilor lui și marginele picioarelor lui. ib. 173¹/19. Că n-au scris mîna cerească, îngerească, ce mîna păcătoasă și n-am dat odihnă marginilor meale (a. 1694). GCR I, 314/3. 10. (Regional) Scîndură de calitate inferioară tăiată de pe laturile bușteanului (avînd o parte plană și una convexă), lătunoaie; p. g e n e r. scîndură (ALR I 1853/40). Cf. LM. Materialul cel mai ieftin, potrivit mai ales pentru împrejmuirea grădinilor și a livezilor, îl formează despicăturile, marginile, lăturoaiele. PĂCALĂ, M. R. 439. Gard d’i mărgini, ALR II/I MN 125, 3838/551, cf. ALR I 1851. ♦ Doagă mică. V. a r i p ă. ALR II 6707/235, cf. 6707/551, 812, 928, 987. ♦ S p e c. (La pl.) Șipci care se bat pe pereții caselor de lemn, ca să țină tencuiala sau lutul (Petreștii de Sus-Turda). CHEST. II 369/329. 11. (Învechit) Rest dintr-un val de pînză sau de stofă; cupon. Cf. POLIZU. Margine de postav, 14 ocă: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 159. ♦ (Regional) Bucată de teren de formă triunghiulară, care rămîne nearată la capătul ogorului; clin, colțar (Iscroni-Petroșeni). A III 7. ♦ (Regional) Colț de pîine (Marginea-Rădăuți). ALR II 4016/386. II. Ceea ce mărginește un obiect sau o suprafață; ceea ce se găsește pe margine (I) sau în imediata ei apropiere. 1. Limita superioară a pereților unui recipient, a unei cavități etc.; gură, buză, (învechit) usnă. Cf. COSTINESCU. Sta în groapă liniștit, sprijinindu-și mîinile de marginea ei. SAHIA, N. Acolo sus se află marele amfiteatru al carierei, ca un circ uriaș de granit. . ., iar oamenii apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. ◊ E x p r. A fi (sau a se găsi, a ajunge) pe (sau la) marginea gropii = a fi aproape de moarte. Cf. COSTINESCU. Iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise: . . sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. A fi pe (sau la) marginea prăpastiei = a se afla într-un moment critic; a fi amenințat de o mare primejdie. Cf. COSTINESCU. Am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei. GANE, N. III, 80. 2. Împrejmuire de piatră sau de bîrne ridicată în jurul gurii unei fîntîni sau a unui bazin. V. g h i z d. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ȘĂINEANU, D. U. (În contexte figurate) Iubirea ei era o amforă uitată pe marginea unei fîntîni. TEODOREANU, M. II, 112. ♦ (Regional) Peretele de lemn de formă circulară al sitei; veșcă (Nucșoara-Cîmpulung). ALR II 3983/784. ♦ (Regional, la pl.) Pereții laterali ai scocului. Cf. ALR SN I h 156. 3. Partea răsfrîntă a unei pălării; bor. Cf. POLIZU, COSTINESCU. Umblă îndeobște cu haine negre. . . iar capul și-l acopere cu o pălărie de pîslă cu margini largi. CONV. LIT. V, 335, cf. LM, ALEXI, W., ALR I 1859. 4. Chenar decorativ la o țesătură. Cf. APMFILE, I. C. 321. Formarea marginii. . . comportă un grup de două sau mai multe fire care parcurg drept pe direcția urzelii, IONESCU-MUSCEL, ȚES. 290. – Pl.: margini și (popular) mărgini, (rar) margine. – Și: márgină, márgene (pl. margene și margeni), (neobișnuit) mărgine, (regional, prin sincopare) márne (pl. mărni) s. f. – Lat. margo, marginis.