a împroșca (pe cineva) cu noroi expr. a calomnia (pe cineva), a defăima.

A SE COMPROMITE a se face de Ohaba, a se face de pomină / de rahat / de râs, a se înfunda în noroi / în mocirlă.

a se înfunda în noroi / în mocirlă expr. 1. a duce o viață din ce în ce mai imorală; a fi depravat / destrăbălat. 2. a se compromite. 3. a se întovărăși cu persoane decăzute, a intra într-un mediu degradant.

A SE ASTUPA se astupă intranz. (despre șanțuri, conducte etc.) A se închide prin depuneri (de noroi, de nisip etc.); a se înfunda. /<lat. asstuppare

BARITÍNĂ (< fr.) s. f. (MINER.) Sulfat natural de bariu, de culoare alb-gălbuie, pînă la cenușie, cu luciu sidefos și aspect de agregate granulare sau sub formă stalactitică. Se formează prin procese foarte variate: hidrotermale, de precipitație și diageneză în mîluri de mare adîncă. Se utilizează în ind. chimică, a pielăriei și la săparea sondelor pentru îngreunarea noroiului de foraj; barită.

baritină, (engl.= barite) BaSO4, s. rombic, cu habitus tabular; min. cu G mare (G = 4,68), ceea ce face să fie utilizat în prepararea noroiului de foraj. Este un min.: hidrotermal, de temperatură joasă sau de precipitație și diageneză în mâlurile de mare adâncă. In România, s-a exploatat la Somova (Dobr. N), Ostra (C. Orient.) și se găsește in mâlurile carbonatice din Oc.Pacific.

BATAL¹, batale, s. n. Groapă săpată în pămînt pentru depozitarea țițeiului, a noroiului rezultat prin săpare sau a diverselor reziduuri de fabricație, în industria petrolului.

BATAL², batale, s. n. Groapă de depozitare a țițeiului, a noroiului rezultat prin săpare sau a diverselor reziduuri de fabricație din industria petrolului. – Et. nec.

BENTONÍT (< fr. {i}; {s} [Fort-] Benton) s. n. Rocă argiloasă de culoare cenușie sau galben-verzuie stratificată, constituită din cel puțin 75 la sută din montmorillonit și beidelit și caracterizată printr-o mare capacitate de absorbție a apei. Se utilizează ca decolorant, pentru purificarea produselor petroliere, uleiurilor vegetale și la prepararea noroiului de foraj.

bentonit, (engl.= bentonite) rocă argiloasă de culoare deschisă (cenușie-verzuie, galbenă), de obicei stratificată, constituită din cel puțin 75 % montmo-rillonit și beidelit și caracterizată printr-o mare capacitate de absorție a apei. De regulă, reprezintă un „depozit”, rezidual provenit prin alterarea halmirolitică sau hidrotermală a unor produse vulcanice cineritice. Se utilizează ca decolorant, pentru curățirea produselor petroliere sau a uleiurilor vegetale; de asemenea, la prepararea noroiului de foraj. În România, se întâlnește la Orașul Nou, Racșa (Maramureș), Tufari (Mehedinți), Sichevița (Caraș-Severin) și Dobr.S.

BLASCO IBÁÑEZ [ivañéθ], Vicente (1867-1928), prozator și publicist spaniol. Romane regionaliste de orientare naturalistă („Trestii și noroi”, „Casa blestemată”), de inspirație psihologică („Arena însîngerată”), social-politică și de evocare a primului război mondial („Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”, „Mare nostrum”). Violente pamflete politice; memorialistică („Un romancier în jurul lumii”).

bleau s. m. invar. – Strop, pic; indică minimum ce se poate exprima (pentru a întări, prin absență, ideea de liniște). Creație expresivă (Iordan, BF, II, 181); coincide cu bg. ble, bljach (DAR). – Der. bleau, s. m. (animal cu urechile căzute); bleahă (var. blehaucă), s. f. (scroafă cu urechile căzute); blehăi (var. blehoti, bleheti), vb. (a lătra), prin intermediul unei asocieri curente între noțiunea de „gură” și cea de „cîrpă”, cf. bleancă, fleancă, fleoarță etc; bleașcă, s. f. (palmă, lovitură; zgomot produs de căderea unui obiect moale și umed), cf. fleașcă; bleasc, s. n. (respirație, răsuflare; bale, salivă), al cărui ultim sens este din sl. blĕšku „strălucire, bale”, după DAR (explicație ce pare greșită, căci acest sens nu apare în sl., cf. Iordan, BF, II, 183); blești, vb. (a slobozi un cuvînt, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a îngăima); coincide, probabil datorită aceleiași surse expresive, cu bg. mlaštjă „a mesteca, a molfăi”; blescăi, vb. (a murdări cu pămînt, a noroi), cf. plescăi; bleocăi, vb. (a bîrfi, a șușoti); bleoci, vb. (a vorbi, a lătră); bl(e)oșticăi, vb. (a merge cu greu printr-o mlaștină). Aceste cuvinte nu sînt în mod necesar der. direcți de la bleau, însă par a ilustra aceeași intenție expresivă. Cf. bleandă, bleg, bleot.

bun, -ă adj. în expresia pe bune (arg.) Adevărat, serios ◊ „Dacă recitim ultimele programe săptămânale apare o întrebare firească: de ce din trei filme, nici unul, dar nici unul nu a fost o comedie [...] «pe bune» cum se zice?” Săpt. 29 IV 77 p. 6. ◊ „Basmul, pe bune, se intitulează «O albă ca zăpada și cei șapte pitici negri ca noroiul»” R.lit. 38/93 p. 5. ◊ „Kelly e măritată «pe bune» de 4 ani.” As 146 p. 16 ♦ a fi pe bune (cu cineva), a se înțelege bine (cu cineva): ◊ „Adrian este pe bune cu Dragoș și cu Nicolae.” (C. Lupu în LL 3/77 p. 350)

căcior (căcioară), adj. – 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. – 2. Pătat, stropit. – 3. Absurd, extravagant. Origine necunoscută. Este foarte probabil legat direct de căciulă, ceea ce se explică prin ideea de cap acoperit, care sugerează amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datorează particularităților animalelor de acest fel, cf. breaz. După Cihac, II, 36, provine din mag. kacer „cochet, prost”; Scriban semnalează o asemănare, pur întîmplătoare, cu rut. kačur „rață”. – Der. căciorie, s. f. (extravaganță, unicitate); căciori, vb. (a păta; a umple de noroi).

CEAMUR s. m. (Reg.) Lut frămîntat cu paie tocate (și cu unele substanțe minerale), întrebuințat la construirea caselor țărănești, a cuptoarelor etc. – Tc. çamur „noroi”.

ciofăi (-ăesc, it), vb. – A face zgomot mîncînd. – Var. ciofoi, ciofăni, cioflăi, ciofoti. Formație expresivă, ca clefăi. – Der. ciofăială, s. f. (zgomot produs cînd se mănîncă neglijent); ciorofeală, s. f. (noroi, mîl). Cf. cuvînt din dialectul din Canare care exprimă aceeași noțiune, chuchar.

ciorciol, ciorcioale, s.n. (reg.) 1. ciorchine, țigrie. 2. țurțur de noroi uscat. 3. cerceluș (floare).

ciorcioli, ciorciolesc, vb. IV (reg.) a mânji, a murdări; a tăvăli prin noroi.

ciorofală s.f. (reg.) glod, noroi.

ciorofleașcă, s.f. – Noroi subțire, mâzgă (Faiciuc 1998). – Din cioro (< ciornă „negru”) + fleașcă „apos”.

cioșmoli, cioșmolesc, vb. IV (reg.) 1. (refl.) a se frământa, a se agita, a se zbuciuma, a se zvârcoli (în așternut); (despre porci) a se tăvăli în noroi, a se înnămoli. 2. a se codi, a ezita (să facă ceva). 3. a mesteca ceva în gură, a molfăi. 4. a gusta de ici și colo; a linchi.

ciurfă s. f. – Tencuire. Cuvînt expresiv, obținut prin regresiune de la un vb. *ciurfui, care nu există, dar care fusese propus de DAR; este puțin probabilă legătura indicată aici, cu mag. csorva „nisip”. – Der. ciurfuială (var. ciurluială, ciurufleacă), s. f. (mîl, noroi).

CLEFĂI, clefăi, vb. IV. 1. A mânca urât și cu zgomot; a plescăi, a clefeti. 2. Intranz. A deschide și a închide gura plescăind. ♦ Fig. A vorbi repede, nedeslușit, articulând prost cuvintele. 3. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi. – Formație onomatopeică.

clepcăi, clepcăi, vb. IV (reg.) a merge prin noroi; a lipăi, a fleoșcăi.

clisă (clise), s. f. – 1. Lut, argilă. – 2. Noroi, mîl. – 3. (Trans.) Slănină. Bg. klisa (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Skok 65). – Der. clisos, adj. (noroios; lipicios, vîscos).

curgere piroclastică, (engl.= pyroclastic flow) mecanism de transport în masă, prin curgere gravitațională, al produselor de erupție vulcanică acumulate pe flancurile unui aparat vulcanic. C.p. poate fi declanșată de colapsul domului vulcanic, de o explozie laterală sau de efectul termic al înaintării lavei pe coș asupra unei calote de zăpadă din zona craterului care, răcindu-se brusc, curge gravitațional și antrenează depozitele piroclastice de pe versanți sub forma unui amestec de blocuri și noroi (→ lahar).

decolmatare s. f. (tehn.) Deznisipare ◊ „La sistemele de irigații s-au curățit aproape 30000 ml de canale și s-au făcut decolmatări pe alți 15000 ml.” R.l. 29 I 75 p. 1. ◊ „Operațiunea de decolmatare nu este deloc simplă, dacă avem în vedere că depunerile de noroi de pe fundul bătrânei Dâmbovițe și de care trebuie să o eliberăm însumează peste 110000 metri cubi.” R.l. 16 X 85 p. 5; v. și 26 XII 79 p. 2 (din decolmata; DN3)

DEGAZIFICA, degazific, vb. I. Tranz. 1. A îndepărta substanțele volatile din cărbuni prin distilare, la temperaturi înalte, în afara contactului cu aerul. 2. A îndepărta gazele dintr-un lichid prin agitare, împroșcare etc. 3. A îndepărta gazele din noroiul de foraj pentru a-l putea folosi din nou. – De⁴ + gazifica.

DESFUNDA, desfund, vb. I. Tranz. 1. A deschide un butoi scoțându-i fundul sau dându-i cep; p. ext. a deschide o sticlă astupată, scoțându-i dopul; a destupa. ♦ Refl. (Rar; despre torente de apă) A se revărsa. 2. A curăța sau a goli un canal; o conductă, un șanț înfundat etc. 3. A face ca un drum, un teren să devină impracticabile din cauza ploii, a apei revărsate, a noroiului etc. 4. A ara adânc, a desțeleni un teren, de obicei pentru pregătirea unei plantații viticole sau pomicole. – Des¹- + [în]funda.

A DESPOTMOLI ~esc tranz. 1) (vehicule, ființe etc. împotmolite) A scoate din nisip, zăpadă, noroi etc., înlesnind înaintarea. 2) (canale, conducte etc. înfundate) A curăța de depuneri (gunoi, nisip etc.); a desfunda; a destupa. /des- + a (îm)potmoli

fleace s.f. sg. (reg.) lapoviță; noroi apătos.

fleașc interj. – Exprimă zgomotul produs de lovirea unui corp cu un obiect moale sau fără consistență. Creație expresivă, cf. fleci, pleosc. – Der. fleașcă, s. f. (palmă, lovitură; obiect, moale, cu consistența unui terci; prost, tont); fleșcăi (var. fleoșcăi, fleoșni), vb. (a clefăi prin noroi; a se înmuia; a deveni moale, a fi prea copt, a se strica); fleșcăială, s. f. (rar, palmă; noroi, glod, mocirlă); fleșcăraie, s. f. (noroi); fleștenic (var. fleștenog), s. n. (cîrpă), cf. Iordan, BF, II, 176; fleșteri, vb. (Trans., a se veșteji); fleștură, s. f. (femeie de moravuri ușoare); foloștină, s. f. (tescovină; fulg de zăpadă; puf); feleștioc (var. folostioc, feleșteu), s. n. (cîrpă folosită la ungerea roților carului), cf. Drăganu, Dacor., I, 319 și Iordan, BF, II, 173; feșteli, vb. ( a murdări, a mînji), din cuvîntul precedent prin intermediul unui metateze; feșteleală, s. f. (murdărie); beșteli, vb. (a murdări; a chinui, a călca în picioare, a maltrata); beșteleală, s. f. (murdărie; maltratare). Feșteli este evident creație expresivă, după cum o arată înrudirea lui din punct de vedere semantic și fonetic cu feleștioc, terminația -li și prezența var. beșteli. Asemănarea cu mag. festeni „a vopsi” (Cihac, II, 499; DAR; Drăganu, Dacor, I, 319; Bogrea, Dacor., IV, 853; Pușcariu, Dacor., XII, 467, care propune un mag. *festelni), pare întîmplătoare; cf. și ferfeli, terfeli. După Drăganu, Dacor., II, 263, beșteli ar fi un der. de la un mag. *bestyál-, de la bestya „animal”; și după Graur 129, din țig. beštele „așezați-vă”.

FLEAȘCĂ f. 1) Noroi apos. 2) fig. Om lipsit de energie; molâu. 3) pop. Lovitură dată cu palma. /Din fleașc

fleci (-cesc, -it), vb. – A mărunți, a zdrobi, a terciui; a reduce un corp solid la o masă inconsistentă. – Var. fleciui, flecui. Creație expresivă, făcînd parte din aceeași familie și corespunzînd aceleiași intenții ca fleașc; cf. și lat. flaccus, flaccidus „fleșcăit”, pol. flaczeć „a fleșcăi” (după Cihac, II, 110, pol. ar fi etimonul cuvîntului rom.). Var. flecui are și sensul de „a murdări, a umple de noroi”, care derivă în mod evident din cel primar; totuși, DAR îl pune în legătură cu germ. flecken, cu care are în comun numai intenția expresivă. Cu schimbare de suf. s-a obținut var. flecni, vb. (Trans., a închega; a bate, a face praf; a îmbăta), ale cărui sensuri pleacă toate de la acela de „a se înmuia”, cf. fleșcăi. A dat naștere la o lungă serie de der. expresivi, a căror idee comună este cea de „obiect fără consistență”. Der. fleac, s. n. (bagatelă, nimicuri; moft), a cărui origine expresivă nu ridică probleme (cf. Iordan, BF, II, 174), trebuie să fi desemnat la început fie un „cuvînt fără consistență” fie un obiect flasc cum ar fi o cîrpă nefolositoare sau o fructă zdrobită, cf. semantismul sp. papandujo. Totuși, DAR îl pune în legătură cu germ. Fleck „petic” (plecînd de la o confuzie cu flec, cf. aici); Körting 3804 și Loewe 57 pleacă de la lat. flaccus, cf. Giuglea, Dacor., III, 1090 și REW 3343; iar Scriban propune o relație cu rut. fljak care pare der. din rom. Este cuvînt identic cu felegă, s. f. (cîrpă), cf. rut. felegi „zdrențe” (după Tiktin și DAR, rut. este etimonul cuvîntului rom.); peletic, s. n. (pensulă de olar), cf. Iordan, BF, II, 186; felegos, adj. (zdrențuros). – Der. flecar, adj. (vorbăreț, palavragiu), cf. sl. flekavŭ „bîlbîit”, tot formație expresivă (după Cihac, II, 109, rom. provine din sl.); flecări, vb. (a sta la taifas, a pălăvrăgi); flecărie, s. f. (bîrfă, vorbă de clacă); flecăti, vb. (Trans., a pălăvrăgi); flecăros, adj. (palavragiu); flecușteț, adj. (nimic, bagatelă); fleoancă (var. fleancă, flioancă, fleoarcă, fleoarță, fleandură, fleanță, fle(a)ură, fulendriță, loandră, moleandră), s. f. (cîrpă; gură, cioc, limbă; femeie ușoară), pentru ale cărei asociații semantice cf. Iordan, BF, II, 167-72; fle(o)ncă(n)i, vb. (a pălăvrăgi); fle(o)ncăneală (var. fle(o)ncănitură), s. f. (bîrfă, vorbă de clacă); flencău s. m. „băiat, tînăr” prin încrucișare cu flăcău, cf. trăncău și, în general, paralelismul cu der. lui tranc; fleace, s. f. (noroi, glod); fleciu, adj. (flasc, zdrobit, moale, stricat); flencheș, adj. (cu coarnele căzute); flenduros, adj. (zdrețuros); fleng (var. flenc), adj. (cu urechile căzute); flențoi, adj. (zdrențăros); fleorțotină, s. f. (prostituată); fleoș, adj. (moale, flasc); fleuri, vb. (Trans., pălăvrăgi); fleros, adj. (Trans., palavragiu); tranca-fleanca, interj. (exprimă ideea de flecăreală); fleț, adj. (tont, prost); nătăfleț, adj. (tont). În general, și cu excepția articolului citat al lui Iordan, toate cuvintele menționate aici se consideră că fac parte din familii diferite. Fleandură este pus de obicei în legătură cu germ. (săs.) flander „zdrențuros” (Borcea 186; DAR), sau cu sl. (sb., ceh.) flandra „prostituată” (Cihac, II, 109; DAR), cuvinte care au la bază numele de Flandes, cf. ceh. flandra, pol. fladra „pînză” (Daničič, III, 60); însă istoria acestor cuvinte este neclară și Miklosich, Fremdw., 88 și Wander., 15 consideră că sb., pol., rut. flandra provin din rom. Este vorba mai curînd de o rădăcină comună expresivă. Fleoarță, de origine necunoscută pentru DAR, ar avea legătură cu săs. Flärre „ruptură”, după Drăganu, Dacor., V, 273 și ar fi identic cu fleură, după același autor, pe cînd Cihac, II, 660, pune în legătură acest cuvînt cu ngr. φλύαρος „palavragiu”; Bogrea, Dacor., I, 258, îl consideră ca un rezultat al încrucișării lui flaut cu fluer, sau al lat. flabrum „șuier al vîntului”.

FLEȘCĂI, fleșcăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi, prin apă etc. 2. Refl. (Despre fructe) A se muia; fig. (despre oameni) a se moleși. – Fleașc + suf. -ăi.

FLEȘCĂRAIE s. f. Noroi mult amestecat cu apă și cu zăpadă. – Fleașcă + suf. -ăraie.

FLUID DE FORAJ s. noroi de foraj.

GALOȘ s.m. 1. Încălțăminte care se poartă peste pantofi sau peste ghete pentru a le proteja contra umezelii, noroiului etc. 2. Macara cu un singur scripete și cu una din fețe tăiată. [< fr. galoche].

GALOȘ, galoși, s. m. Încălțăminte de cauciuc purtată peste pantofi ori peste ghete, spre a le proteja de umezeală sau de noroi. – Din fr. galoche.

găji, găjesc, vb. IV (reg.) 1. a face pârtie prin noroi, prin zăpadă. 2. a se da la o parte din mulțime.

GELAȚIE s. f. variație a limitei de curgere reală a gelului din noroaiele de foraj în funcție de timp. (< fr. gélation, engl. gelation)

GELAȚIE s. f. Variația limitei de curgere reală a gelului din noroaiele de foraj în funcție de timp. – Din fr. gélation, engl. gelation.

glod (gloduri), s. n. – 1. Noroi, mîl. – 2. Bulgăre de pămînt, cocoloș, masă rotundă. – 3. Știulete de porumb. – 4. (Trans. de Vest) Fructă. Creație expresivă, bazată pe rădăcina glo-, care exprimă ideea de „bălăceală” și pe aceea de „obiect rotund”. Este probabil o formă disimulată de la *glog-, cf. glogozi „a bălmăji”; pentru alternanța cons., cf. gînganie și gîndac. Cu ultimul sens se folosește la pl. gloade, cf. goldane. Explicațiile care s-au căutat pe baza etimoanelor străine nu sînt satisfăcătoare; cuvînt identic cu gloată, după Cihac, II, 122; în legătură cu mag. galád „murdar” sau cu rus. gluda „cocoloș” după DAR; cu letonul glud, după Scriban. Der. glodos, adj. (plin de noroi, noroios); gloduros, adj. (noroios; frămîntat, accidentat, cu gloduri); glod(ă)rie, s. f. (loc plin de mîl); gludie, s. f. (Trans., bulgăre de pămînt); îngloda (var. înglodi), vb. (a înnămoli, a împotmoli).

GLOD s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

glod, -uri, s.n. – 1. Noroi, mâl. 2. Teren, drum noroios: „Că de glod te duci pe pod, / Da’ de dragoste nu pot” (Memoria 2001: 95). 3. Glod, localitate în Maramureșul istoric, pe valea Izei. – Cf. magh. galád „josnic, mârșav, perfid” (DA, DEX); Creație expresivă, din rad. glo- „bălăceală” (DER).

GLOD ~uri n. 1) Pământ muiat (de apa ploilor, a zăpezilor); noroi; tină. * A frământa ~ul a merge mult timp prin glod. 2) rar Bulgăre de pământ uscat sau înghețat. /<ung. galád, rus. gluda.

GLOD, gloduri, s. n. (Pop.) 1. Noroi¹; loc, teren, drum noroios. 2. Bulgăre de pământ uscat sau înghețat. – (1) Cf. magh. galád, (2) rus. gluda.

GLODĂRIE, glodării, s. f. (Reg.) Noroi mare. ♦ Loc noroios, gloduros. – Din glod + suf. -ărie.

GLODĂRIE s. f. (Pop.) Noroi mare; loc, drum etc. noroios sau gloduros; glodăraie. – Glod + suf. -ărie.

GRUNZ, grunji, s. m. Bucată dintr-o materie tare și sfărâmicioasă; bulgăre. ♦ Spec. Bulgăre de noroi înghețat. [Pl. și: (n.) grunzuri] – Cf. alb. grundë.

hârtop, hârtoape, s.n. (reg.) 1. vizuină, bârlog, grotă. 2. râpă, ponor, crăpătură. 3. groapă adâncă cu apă, afundătură; mlaștină. 4. (la pl.) gropi cu noroi și apă pe un drum de țară, în care se înfundă roata căruței. 5. poiană pe o coastă de deal.

HIDROELEVATOR ~oare n. tehn. Elevator hidraulic, destinat eliminării apei și a noroiului din săpăturile la adâncime. /<fr. hydroélévateur

HIDROELEVATOR s.n. Dispozitiv folosit pentru eliminarea noroiului din săpăturile executate prin procedee de hidromecanizare; elevator hidraulic. [< fr. hydro-élévateur].

HIDROELEVATOR s. n. dispozitiv pentru înlăturarea noroiului în lucrări de hidromecanizare; elevator hidraulic. (< fr. hydro-élevator)

HIDROELEVATOR, hidroelevatoare, s. n. Dispozitiv folosit pentru ridicarea și îndepărtarea apei și a noroiului din săpăturile executate cu mijloace hidromecanice. [Pr.: -dro-e-] – Din fr. hydro-élévateur.

IGLESIAS, Ignasi (1871-1928), scriitor spaniol. Exponent al teatrului modern catalan. Piesele sale, influențate de Ibsen, evocă în special conflicte sociale („Sclavul viciului”, „Înger de noroi”, „Mama veșnică”, „Floarea-soarelui”). Versuri („Oferte”, „Singurătăți”).

im (imuri), s. n. – 1. Noroi, mîl. – 2. Murdărie, jeg. Lat. lῑmus (Cipariu, Gram., II, 338; Pușcariu 775; DAR), cf. alb. ljim, it., sp., port. limo, fr. (limon). – Der. imos, adj. (noroios; murdar), care ar putea proveni din lat. limosus (Candrea-Dens., 820); imoșa, vb. (a murdări); imoș(e)ală, s. f. (murdărie); ima, vb. (a murdări), care ar putea proveni direct din lat. lῑmāre (Candrea-Dens., 821; DAR); neimat, adj. (curat); imăciune, s. f. (înv., murdărie; pată); imală, s. f. (murdărie; noroi); imălos, adj. (murdar). – Din rom. provine mag. imolya (Edelspacher 14).

IM¹, imuri, s. n. (Reg.) Noroi, murdărie. – Lat. limus.

IM s. v. jeg, murdărie, necurățenie, noroi.

ima, im, vb. I (reg.) 1. A murdări, a mânji cu noroi, cu balegă. 2. (fig.) A întina cu vorba, cu înjurături. 3. (refl.) A se murdări, a se mânji, a se feșteli.

IMALĂ s. v. muruială, noroi.

IMOS, -OASĂ, imoși, -oase, adj. (Reg.) Murdar, mânjit, plin de noroi. – Lat. limosus sau im + suf. -os.

ÎMPOTMOLI vb. a se îngloda, a se înnămoli, a se nămoli, a se noroi, (rar) a se înnoroi, (pop.) a se potmoli, (reg.) a se întina. (Căruța s-a ~ în drum.)

ÎMPROȘCA, împroșc, vb. I. Tranz. 1. A împrăștia apă sau noroi stropind în toate părțile; (adesea fig.) a stropi pe cineva cu apă, cu noroi etc. ♦ Spec. (Tehn.) A împrăștia sub presiune un lichid sau o pulbere pe suprafața unui obiect. 2. A arunca întruna, a zvârli fără încetare în toate părțile proiectile, pietre etc.; a arunca cu ceva asupra cuiva. – Cf. bg. prăskam, scr. prskati.

A ÎMPROȘCA împroșc tranz. 1) (apă, noroi, pietre, proiectile etc.) A împrăștia din abundență, aruncând cu putere. 2) (urmat de un complement indirect cu prepoziția cu) A supune unui atac prin proiectare. ~ cu zăpadă. 3) (obiecte sau ființe) A lovi la nimereală, venind în zbor. ~ cu apă. [Sil. îm-proș-] /cf. sb. proskati, bulg. prăskam

ÎMPROȘCA vb. 1. a stropi, (reg.) a proșca. (Îl ~ cu noroi.) 2. a sări, a stropi, (reg.) a proșca. (Noroiul ~ în toate părțile.)

ÎMPROȘCARE s. împroșcătură, stropire, stropit, stropitură, (rar) stropeală. (~ cuiva cu noroi.)

A ÎNCĂRCA încarc tranz. 1) (vehicule, recipiente etc.) A umple cu o povară (pentru a fi transportată). ~ carul cu fân. ◊ A-și ~ sufletul a se face vinovat de ceva; a-și împovăra conștiința. 2) (ființe) A pune să care greutăți. 3) (poveri de transportat) A ridica pentru a pune într-un vehicul, într-un recipient sau pe spinarea unei ființe. 4) (arme de foc) A umple cu încărcătură. 5) A face să poarte multe poveri; a împovăra. ◊ Încărcat de ani a fi bătrân. 6) rar (datorii, socoteli etc.) A mări înșelând. ~ nota de plată. 7) A umple de murdărie. Încărcat de noroi. 8) (acumulatoare electrice) A dota cu energie (prin cuplare la o rețea de curent continuu). ~ o baterie electrică. /<lat. incarricare

A SE ÎNFUNDA mă înfund intranz. 1) (despre șanțuri, conducte) A se închide prin depuneri (de noroi, de nisip); a se astupa. 2) (despre drumuri) A nu mai avea continuare; a fi întrerupt; a se închide. 3) (despre vehicule, oameni) A intra adânc (în nămol, glod, zăpadă, nisip), fără a putea să înainteze; a se împotmoli. 4) fig. fam. A se izola într-un loc ascuns de ochii lumii; a se îngropa. /<lat. infundare

ÎNGLODA, înglodez, vb. I. Refl. A se înfunda în noroi (fără a mai putea ieși); a se înnămoli, a se împotmoli. ♦ Fig. A face multe datorii. [Var.: (înv.) înglodi vb. IV] – În + glod.

ÎNGLODAT, -Ă, înglodați, -te, adj. Plin de noroi, înnămolit. – V. îngloda.

A SE ÎNNĂMOLI mă ~esc intranz. 1) (despre vehicule, oameni) A se înfunda în nămol (fără a putea să înainteze); a se îngloda; a se noroi. 2) (despre albia unui râu) A-și micșora secțiunea de curgere din cauza depunerilor materialului adus de curentul de apă; a se îngusta din cauza aluviunilor; a se împotmoli. /în + nămol

ÎNNOROI vb. v. împotmoli, îngloda, înnămoli, nămoli, noroi.

ÎNNOROI, înnoroiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) umple de noroi, a (se) înfunda în noroi. [Var.: înnoroia vb. I] – În + noroi.

ÎNNOROIT, -Ă, înnoroiți, -te, adj. Umplut de noroi; înfundat în noroi. [Var.: înnoroiat, -ă adj.] – V. înnoroi.

ÎNOTA, înot, vb. I. Intranz. 1. A pluti pe apă, înaintînd cu ajutorul anumitor mișcări ritmice făcute cu mîinile și cu picioarele. ♦ Tranz. (Rar) A trece înot o apă. ♦ Fig. A pluti, a se mișca într-un mediu. ♦ Fig. A înainta cu greu (prin noroi, prin zăpadă). 2. Fig. A fi cufundat în ceva; a fi cuprins, copleșit de ceva. ♦ A avea din abundență ceva. ◊ Expr. A înota în miere = a-i merge foarte bine. – Lat. innotare (= natare).

A ÎNOTA înot intranz. 1) (despre ființe) A se deplasa prin apă, făcând mișcări ritmice. 2) A străbate un mediu. ~ prin noroi. 3) fig. A fi prins din toate părțile (de ceva). Ochii îi înoată în lacrimi. 4) fig. A trăi, lăfăindu-se. ~ în belșug. /<lat. innotare

ÎNOTA, înot, vb. I. Intranz. 1. A se mișca ritmic pentru a pluti și a înainta la suprafața apei sau în apă. ♦ A pluti. 2. A fi cufundat într-un lichid; a fi înconjurat din toate părțile de un lichid. ♦ Fig. A fi copleșit, apăsat de ceva. ♦ Fig. A înainta cu greu (prin noroi, prin zăpadă etc.). ♦ Fig. A avea ceva din abundență. – Lat. pop. innotare.

ÎNTINA, întinez, vb. I. Refl. și tranz. (Reg.) A (se) murdări de noroi. ♦ Fig. A (se) pângări; a (se) păta. [Prez. ind. și: întin] – În + tină.

ÎNTINA vb. v. batjocori, compromite, dezonora, împotmoli, îngloda, înnămoli, nămoli, necinsti, noroi, pângări, profana, spurca, terfeli.

A ÎNTINA ~ez tranz. 1) A murdări cu noroi; a umple de glod; a noroi; a îngloda. 2) (demnitatea, onoarea, reputația) A supune unui tratament compromițător. /în + tină

ÎNTINAT, -Ă, întinați, -te, adj. (Reg.) Murdar de noroi. ♦ Fig. Pătat, pângărit. – V. întina.

jumurlui, pers. 3 sg. jumurluie, vb. IV (reg.; despre porci) a scurma în noroi după grăunțe; a jimui.

lăpast s.n. (reg.) noroi, mocirlă.

leciu s.n. (reg.) în expr. a fi numai (tot) leciu = a fi ud, cu noroi care se scurge pe trup.

LIMI¹- elem. „mâl, noroi, mlaștină”. (< fr., it. limi-, cf. lat. limus)

LIMI- Element prim de compunere savantă cu semnificația „noroi”, „noroios”. [< fr., it. limi-, cf. lat. limus].

LIMICOL, -Ă adj. (Despre animale) Care trăiește în mîlul de pe fundul apelor. // s.f.pl. (Zool.) Subordin de păsări cu picioare nepalmate, care trăiesc în locuri umede sau mlăștinoase. [Cf. fr. limicole, cf. lat. limus – noroi, colere – a locui].

LIMUS s. n. noroi, nămol. (< lat. limus)

MÂL s. 1. nămol, (pop.) mâlitură. (~ de pe fundul unei ape.) 2. v. noroi.

MÂZGĂ f. 1) Noroi subțire, lunecos. 2) Pojghiță moale și unsuroasă formată pe suprafața unor alimente sau pe pereții vaselor în care au stat mai mult timp alimente. /<sl. mĕzga, bulg. măzga

MÂZGĂ s. f. 1. Noroi moale, lipicios și alunecos. 2. Pojghiță moale, cleioasă ori unsuroasă care se formează pe suprafața unor alimente sau pe pereții vaselor în care au stat anumite alimente. 3. Strat de alge, de mușchi etc. care acoperă pietrele, rocile expuse la umezeală. 4. (Pop.) Sevă; spec. seva arborilor (aflată sub coajă). – Din sl. mĕzga, bg. măzga.

mîl (mîluri), s. n. – (Mold.) Nămol, clisă. Sl., cf. pol., rut., slov. mul, sb. mulj (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 183; Tiktin). Cf. nămol, podmol. – Der. mîli, vb. (Mold., Trans., a înnămoli); mîlos, adj. (Mold., Trans., cu nămol): mîlitură, s. f. (noroi).

MOCERĂ s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

MOCERIȚĂ s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

MOCIOARCĂ s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

MOCIRLĂ, mocirle, s. f. Apă stătătoare (de mică întindere) provenită din ploi, revărsări etc. și plină de mâl, de noroi; loc mlăștinos, noroios; noroi, mâl. ♦ Fig. Decădere morală; mediu decăzut din punct de vedere moral. – Cf. bg. močilo.

MOCIRLĂ s. 1. v. mlaștină. 2. v. noroi.

MOCIRLĂ ~e f. 1) Apă stătătoare plină de mâl și noroi. 2) fig. Mediu social viciat; mlaștină. /cf. bulg. moțilo

MOCIRLOS, -OASĂ, mocirloși, -oase, adj. Plin de mocirle, de noroi, de mâl; mlăștinos, noroios. – Mocirlă + suf. -os.

motofoli, motofolesc, vb. IV (reg.) a se tăvăli (în noroi); a se murdări.

mul, s.n. – Mol, noroi, mocirlă: „Mul negru de m-a muli, / Apa tăt m-a limpezi” (Ștețco 1990: 249). – Din mol „noroi” (< mul „humus pământos” din germ. Mull).

murui (-uesc, muruit), vb. – 1. A tencui, a zugrăvi, a drișcui. – 2. A (se) unge. – 3. A mînji, a murdări. Sb. mura „noroi” (Cihac, II, 206; Tiktin; Candrea). – Der. muruială, s. f. (tencuială, lipit cu lut).

murui, muruiesc, vb. tranz. – 1. A lipi cu lut pereții caselor tradiționale; a unge, a tencui. 2. A (se) murdări, a (se) mânji (pe față, pe mâini; de obicei în timpul mesei și ref. la copii). – Din sl. mura „noroi” (Cihac, Tiktin, Candrea cf. DER); Cf. ucr. murovati (DEX).

năfâcâi, năfâcâi, vb. IV (reg.) a merge greu prin noroi sau prin zăpadă.

năfic! interj. (reg.) cuvânt care sugerează mersul greoi prin noroi sau prin zăpadă.

NĂGLOD s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

NĂMALĂ s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

nămeal s.n. (reg.) noroi, glod.

NĂMOL, nămoluri, s. n. Sediment moale alcătuit din particule fine, de culoare închisă, cu miros caracteristic și uneori cu proprietăți radioactive, depus pe fundul bazinelor acvatice, mai ales al apelor stătătoare, sau rămas după inundație la malul unui râu; mâl; p. ext. noroi. ◊ Expr. A face (băi de) nămol = a-și unge corpul cu un strat de nămol în scopuri curative. ♦ Fig. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate, volum mare din ceva. [Var.: (pop.) nomol s. n.] – Din ucr. namil, -olu.

NĂMOL s. 1. v. mâl. 2. v. noroi.

nămol (nămoluri), s. n. – Noroi, mîl, clisă. – Var. nomol și der. Sl., cf. pol. namul, rut. namul (Cihac, II, 183; Tiktin), cr. namuliti „a înnămoli”, bg. namol (Conev 41) nu pare sigur. Cf. mîl. – Der. (î)nămoli, vb. (a se împotmoli, a se înnoroi); nămolniță, s. f. (mocirlă, baltă de noroi); nămolos, adj. (mîlos).

nărui (-uesc, năruit), vb. – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, cf. megl. muruiés „a nivela solul pardosit”. Cf. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul ex. se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). Der. din sl. rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din sl. nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – Der. năruială, s. f. (prăbușire a unui zid); năruitură, s. f. (ruină).

năsoci, năsocesc, vb. IV (reg.) a merge greu (prin noroi, prin iarbă mare, prin grâu).

năstrap, năstrapi, s.m. (reg.; mai ales la pl.) picătură, strop; broboană de sudoare; stropitură de noroi.

noroi¹ s. n., pl. noroaie

noroi (noroaie), s. n. – Glod, clisă, nămol. Sl. naroj „elan, impuls” (Tiktin), din riti „a mișca”, cf. paroi. Der. din sl. nora „ascunzătoare” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Mikloisch, Lexicon, 455; Cihac, II, 218) nu e probabilă. Bg. noroj (Conev 40; Scriban) pare să provină din rom., deoarece ne-am fi așteptat la naroj, ca în sl. – Der. (î)noroi, vb. (a înămoli, a înglodi; a tencui); noroială, s. f. (nămol, glod); noroios, adj. (cu noroi).

noroi² (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. noroiesc, imperf. 3 sg. noroia; conj. prez. 3 să noroiască

NOROI s. 1. mâl, mocirlă, nămol, (rar) noroială, (înv. și reg.) moceriță, (reg.) glod, mocioarcă, năglod, nămală, pahnă, tău, tină, (prin Transilv. și Maram.) moceră. (Era mult ~ pe drum.) 2. (reg.) glod, im, imală, smolniță, tină, tinoroi. (Era plin de ~ pe pantaloni.) 3. noroi de foraj = fluid de foraj.

NOROI vb. a se împotmoli, a se îngloda, a se înnămoli, a se nămoli, (rar) a se înnoroi, (pop.) a se potmoli, (reg.) a se întina. (Carul s-a ~ în drum.)

NOROI ~oaie n. Pământ muiat de apa ploilor sau a zăpezilor topite; glod; tină. ◊ A împroșca pe cineva cu ~ a calomnia, a defăima pe cineva. /<bulg. naroj

A SE NOROI mă ~iesc intranz. rar (despre vehicule, persoane etc.) A intra adânc în noroi (fără a putea înainta); a se îngloda; a se înnămoli; a se împotmoli. /Din noroi

A NOROI ~iesc tranz. rar 1) A face să se noroiască. 2) A umple cu noroi; a murdări cu noroi. /Din noroi

noroi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. noroiesc, imperf. 3 sg. noroia; conj. prez. 3 sg. și pl. noroiască

noroi s. n., pl. noroaie

NOROI², noroiesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) afunda în noroi¹, a (se) împotmoli în noroi¹; a (se) murdări cu noroi¹. – Din noroi¹.

NOROI s. v. ogor, pârloagă.

NOROI¹, noroaie, s. n. 1. Pământ amestecat cu apă și muiat; glod, tină; loc, teren cu un asemenea pământ. ◊ Noroi de sapă (sau de foraj, de sondă) = fluid constituit dintr-un amestec de argilă sau marnă și apă, folosit în timpul săpării găurii de sondă. 2. Fig. Ceea ce murdărește și trebuie înlăturat; caracter, atitudine josnică, nedemnă; decădere morală; mediu decăzut, viciat. ◊ Expr. A împroșca pe cineva cu noroi sau a zvârli cu noroi în cineva = a calomnia, a defăima pe cineva. – Din bg. naroj.

NOROIALĂ s. f. (Rar) Noroi mare. – Din noroi + suf. -eală.

NOROIALĂ s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

NOROIOS ~oasă (~oși, ~oase) Care are (mult) noroi; plin de noroi; acoperit cu noroi; glodos. Trotuar ~. /noroi + suf. ~os

NOROIOS, -OASĂ, noroioși, -oase, adj. Cu noroi¹, plin de noroi¹; mânjit cu noroi¹, murdar de noroi¹; noroit. [Pr.: -ro-ios] – Noroi¹ + suf. -os.

NOROIT, -Ă, noroiți, -te, adj. (Rar) Noroios. – V. noroi².

OGOR s. 1. câmp, țarină, (pop. și poetic) glie, (pop.) răzor, (înv. și reg.) agru, (reg.) plan, (înv.) sat. (A ieșit pe ~, la arat.) 2. v. arătură. 3. pârloagă, (pop.) moină, (reg.) mejdină, morhoancă, morogan, moruncă, nadaz, năvăloacă, noroi, obleagă, orpie, rât, toloacă. (Pământul arabil temporar nelucrat se numește ~.) 4. v. pârloagă. 5. v. lan.

ØRNSBO, Jess (n. 1932), scriitor olandez. Poezia lui, în general provocatoare, folosind metafore baroce, este inspirată de aspectele absurde ale existenței, uneori banale, dar cel mai adesea tragice („Mituri”, „Regele este mulatru, dar fiul său este negru”, „Poezii crepusculare”), Romane („Zilele lui Duller”, „Noroiul inimii”) și piese de teatru absurd („Piticul care a dispărut”), dominate de tema morții. Specialist în filologie slavă, traducător din poloneză.

OSTIOLĂ s.f. 1. (Bot.) Orificiu microscopic la frunze prin care se face schimbul de gaze cu atmosfera. 2. (Geol.) Revărsare de materie semilichidă formînd mușuroaie de noroi în regiunile periglaciare cu îngheț peren. [Pron. -ti-o-. / < fr. ostiole, cf. lat. ostiolum].

OSTIOLĂ s. f. 1. orificiu microscopic la frunze, prin care se face schimbul de gaze cu atmosfera. 2. revărsare de materie semilichidă formând mușuroaie de noroi în regiunile periglaciare cu îngheț peren. (< fr. ostiole, lat. ostiolum)

PAHNĂ s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

PATĂ s. 1. stropitură, (reg.) pătătură, picătură. (O ~ de sânge, de noroi.) 2. (înv.) maculatură, maculă. (~ mare de cerneală pe hârtie.) 3. (prin Ban. și Transilv.) șargă. (Calul are o ~ neagră pe grumaz.) 4. (ANAT.) pată galbenă v. macula lutea.

păpălașcă s.f. (reg.) 1. mortar. 2. lut frământat cu apă, folosit ca material de construcție la casele țărănești; noroi.

PÂRLOAGĂ s. 1. ogor, (pop.) moină, (reg.) mejdină, morhoancă, morogan, moruncă, nadaz, năvăloacă, noroi, obleagă, orpie, rât, toloacă. (Pământul arabil temporar nelucrat se numește ~.) 2. bălărie, ogor. (Locul plin de buruieni se numește ~.) 3. v. paragină.

PELO-, -PEL elem. „mâl, noroi”, „nămol”, „argilă”. (< fr. pélo-, -pèle, cf. gr. pelos)

PELOIDE s.n.pl. Substanțe rezultînd din procese geologice, care se găsesc în stare fină în nămoluri, întrebuințîndu-se pentru comprese și băi. [Sg. peloid. / pron. -lo-i-. / < germ. Peloide, cf. gr. pelos – noroi, eidos – formă].

PERIA, perii, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) curăța de praf, de scame, de noroi cu ajutorul periei. ♦ A(-și) netezi părul cu peria de cap. 2. Tranz. A trece de repetate ori cu peria de fuioare peste fuiorul de in sau de cânepă ieșit din raghilă pentru a-l curăța de câlți, de impurități; a scărmăna, a pieptăna. 3. Tranz. Fig. A stiliza, a îndrepta, a îmbunătăți o lucrare literară, științifică etc. 4. Tranz. Fig. (Fam.) A bate, a lovi. 5. Tranz. Fig. (Fam.) A linguși pe cineva. [Pr.: -ri-a] – Din perie.

PISICĂ, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ◊ Pisică sălbatică = specie de pisică (I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată-cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris). ◊ Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (sau moare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. Compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică.

pisoc, -uri, s.n – Nămol cu pietricele; noroi, t’ină (Papahagi 1925). – Din ucr. pysok, cf. sl. piasat „nisip”.

pîrîu (-îuri), s. n. – Mică apă curgătoare. – Var. Mold. pîrău, -aie, Bucov. părău, -aie, -ăie, Munt., pl. pîrîe. Megl. păroi. Sl. (bg.) poroj „torent” (Miklosich, Fremdw., 119; Tiktin), cf. puroi, alb. përrua. Limba literară a asimilat rezultatul normal, *păroi (ca în megl.), cu rîu, de unde și pl. artificial pîrîuri; limba populară ignoră aceste forme și lexicografi ca Densusianu, GS, VI, 364, Candrea și Scriban le consideră incorecte. Sing. pîrău, în loc de *păroi, provine din pl. pîraie, ca în paralelismul bulfeie-bulfeu. E adevărat că istoria cuvîntului bg. nu este clară; poate-i vorba de un cuvînt din aceeiași familie cu roi, noroi, și identic cu puroi. După o părere foarte răspîndită, cuvîntul este de origine alb. (Cihac, II, 719; Meyer 335; Philippide, II, 729; Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 327; Jokl, IF, XLIX (1931), 282-6; Rosetti, II, 120; E. Petrovici, Dacor., VII, 347), părere greu de admis pentru noi pe baza unei simple asemănări. Alți cercetători se gîndesc la o sursă autohtonă (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Lahovary 340); la un tracic *parau(t), de unde ar proveni și numele de Prut (Pascu, Arhiva, 1921, 133; Pascu, Arch. Rom., VII, 567); la un gr. *παρροή în loc de παραρροή (Diculescu, Elemente, 491); la un lat. aquae rivus (Philippide, Principii, 40) ipoteză evident neinteresantă. Toate aceste intenții de explicare par să păcătuiască prin faptul că se bazează pe un sens de „apă curgătoare” care trebuie să fie secundar; sensul primitiv trebuie să fi fost cel de „șuvoi”, cf. pîraie de lacrimi, ca în sb. roniti suze „a vărsa lacrimi”, față de ponor „loc unde un rîu se pierde în pămînt”.

PLEOSCĂI vb. 1. a plescăi, (reg.) a plioscăni. (A ~ cu limba.) 2. a plescăi, (reg.) a cipcii. (Apele ~ lovindu-se de maluri.) 3. a plescăi, (reg.) a plescăni. (Noroiul ~ sub bocanci.) 4. a plescăi. (A ~ cu papucii, în mers.)

PLESCĂI vb. 1. a clefăi, a molfăi, (rar) a clefeti, (reg.) a ciofăi, a murseca, a plescăni. (~ când mănâncă.) 2. a pleoscăi, (reg.) a plioscăni. (~ cu limba.) 3. a pleoscăi, (reg.) a cipcii. (Apele ~ lovindu-se de maluri.) 4. a pleoscăi, (reg.) a plescăni. (Noroiul ~ sub bocanci.) 5. a pleoscăi. (A ~ cu papucii, în mers.)

potmol (-luri), s. n. – Noroi, tină, clisă. – Var. podmol. Bg., slov. podmol „loc spălat de ape” (Tiktin). Este dubletul lui podmol (var. posmol, pomnol, postomol), s. n. (dună; grind de nisip), în Trans. – Der. (îm)potmoli, vb. (a se opri, a se mocirli).

POTMOLI vb. v. împotmoli, îngloda, înnămoli, nămoli, noroi.

PROAȘCĂ, proaște, s. f. (Pop.) 1. Cantitate de apă, de noroi etc. care țâșnește de undeva și împroașcă. 2. (În expr.) A face (sau a da) proașca (sau proașcă) (în, între sau prin...) = a face prăpăd, a se năpusti, a da năvală, a da iama (în, între sau prin, printre...). – Din [îm]proșca.

PROAȘCĂ ~te f. pop. Șuvoi de apă sau de noroi care țâșnește de undeva împroșcând. /v. a [îm]proșca

RĂZĂTOARE răzători f. 1) Unealtă de uz casnic folosită pentru ras produse alimentare (legume, fructe, brânză etc.); răzuitor. A da prin răzătoare. 2) Obiect format din una sau mai multe lame paralele, fixat la intrarea într-o casă, de care se rade noroiul de pe încălțăminte. [G.-D. răzătorii] /a roade + suf. ~ătoare

RĂZĂTOARE, răzători, s. f. 1. Obiect de forme și de dimensiuni diferite, întrebuințat în bucătărie pentru ras legume, fructe, cașcaval etc.; răzuitoare. 2. Obiect de lemn sau de oțel, în formă de lamă, așezat la intrarea unei case, de care se rade noroiul de pe încălțăminte. – Rade + suf. -ătoare.

RĂZUITOR, -OARE, (1) răzuitoare, s. n. (2, 3) răzuitori, s. f. 1. S. n. Unealtă folosită la răzuirea lemnului sau a unor piese de metal. 2. S. f. Răzătoare. 3. S. f. Unealtă cu care se răzuiesc diferite obiecte (pentru a le curăța). ♦ Mașină cu care se îndepărtează radiculele de pe bobul de orez încolțit. ♦ Unealtă în formă de târnăcop mic sau de sapă cu care se curăță noroiul, gheața etc. adunate între șinele și contrașinele unui pasaj de nivel. [Pr.: -zu-i-] – Răzui + suf. -itor.

RISC (< fr.) s. n. 1. Pericol posibil. 2. (Dr.) R. contractual = suportare de către debitor a consecințelor păgubitoare ale eliberării creditorului de obligația pe care o avea față de el, ca urmare a neexecutării de către debitor a a obligației sale sau din cauze ce nu-i sunt imputabile (car de forță majoră sau fortuit). ◊ R. asigurat = fenomen sau eveniment la producerea căruia asiguratorul este obligat (prin contract de asigurare) să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare sau suma asigurată. ◊ R. lucrului = suportarea de către proprietar sau titularul unui drept de administrare operativă și directă a pagubelor rezultate din pierderea sau din distrugerea lucrului prin forță majoră sau caz fortuit. ◊ (EC.) Gamă largă de incertitudini privind activitatea economico-financiară viitoare a unui agent economic (r. al întreprinderii) sau a unei țări (r. de țară). La nivel de întreprindere există r. de lichiditate (cauzat de incapacitatea de a vinde rapid produsele și de a încasa contravaloarea lor), r. de preț (cauzat de fluctuația prețurilor), r. valutar (cauzat de fluctuația posibilă a cursului de schimb valutar), r. fluxului de numerar (generat de fluctuația nivelurilor fluxurilor de numerar viitoare), r. ratei dobânzii (probabilitatea modificării valorii unui instrument financiar din cauza modificării nivelului ratei dobânzii pe piață). La nivel de țară există r. de țară care reflectă probabilitatea apariției unor evenimente macroeconomice și/sau politice care pot genera pierderi financiare în afacerile internaționale prin neonorarea sau încetarea plăților/transferurilor de capitaluri și profituri către creditorii/finanțatorii externi. Evaluarea r. de țară aferent titlurilor financiare, tranzacționate pe piața internațională, se face de câteva agenții specializate de evaluare a r. de țară, care acordă calificative de r. în funcție de trei grupe de indicatori: economici, politici și sociali. 3. (GEOGR.) R. natural = fenomen natural care poate produce pierderi de vieți omenești, răniri, distrugere de locuințe și alte bunuri materiale. Amploarea distrugerilor este determinată atât de intensitatea fenomenului respectiv cât și de vulnerabilitatea comunităților umane (în funcție de amplasarea în terit., mijloace de protecție, gradul de echipare, capacitatea de reacție etc.). Se disting r. geologice (cutremure, erupții vulcanice, tsunami), climatice (taifunuri, uragane, tornade, valuri vde frig, de căldură, secete etc.), hidrologice (inundații), geomorfologice (alunecări de teren, curgeri de noroi).

SALȚĂ s. f. erupție de noroi, cu emanații de gaze, în unele regiuni petrolifere sau gazifere; vulcan noroios. (< it. salsa)

scâlcează, scâlceze, s.f. (reg.) 1. unealtă de pescuit formată dintr-o scândură (sau mai multe) menevrate cu piciorul, folosită de pescari pentru a stârni peștele și pentru a-l îndrepta spre sacul de pescuit (vârșă); tălpig, traglă, scâlcea. 2. lopățică cu care se îndeasă băteala, când se țese. 3. lopățică cu care ciobanii îndepărtează noroiul din stână.

SCORMONI vb. 1. v. căuta. 2. a răscoli, a zgândări, (pop.) a scociorî. (~ jarul ca să se întețească focul.) 3. v. scobi. 4. v. scurma. 5. a scurma, (pop.) a săpa, (reg.) a dricui. (Porcul ~ cu râtul în noroi.) 6. a scorni, a stârni, (pop.) a scociorî. (~ vânatul.)

SCUTURA, scutur, vb. I. I. 1. Tranz. A clătina, A agita sau (mai rar) a lovi un obiect pentru a face să cadă ori să iasă ceva de pe (sau din) el. ◊ Expr. (Fam.) A scutura (pe cineva) de bani sau a scutura buzunarele (ori punga) cuiva = a lua cuiva (prin mijloace necinstite) toți banii, a stoarce (pe cineva) de bani. ♦ Refl. A se curăța de praf, de noroi, de zăpadă etc. ♦ Intranz. A face curățenie, a deretica, a șterge praful de pe obiectele din casă. 2. Tranz. Fig. A arunca, a lepăda, a îndepărta ceva. ♦ Refl. A scăpa, a se elibera de ceva supărător, nefast. 3. Refl. și tranz. A rămâne sau a face să rămână fără frunze, petale, rod; a cădea sau a face să cadă, a (se) împrăștia. ♦ Refl. A se desprinde și a cădea. Se scuturau frunzele. II. 1. Tranz. și intranz. A mișca cu putere încoace și încolo, a zgâlțâi, a hâțâna, a zdruncina; a agita. ◊ Expr. (Tranz.) A scutura mâna cuiva = a strânge (cu putere) mâna cuiva. ♦ Refl. A se cutremura din tot corpul. ◊ Expr. (Tranz.) A-l scutura frigurile = a avea un acces de friguri. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A critica sau a certa aspru. – Lat. *excutulare.

SCUTURAT², -Ă, scuturați, -te, adj. 1. Curățat de praf, de noroi, de zăpadă etc. 2. Despuiat de frunze, de flori; cu fructele căzute. – V. scutura.

SMOLNIȚĂ s. v. noroi.

smolniță², smolnițe, s.f. (reg.) 1. sol argilos, de culoare neagră sau brună. 2. noroi. 3. groapă cu noroi.

STROPI vb. 1. v. uda. 2. v. împroșca. 3. a împroșca, a sări, (reg.) a proșca. (Noroiul ~ în toate părțile.)

A STROPI ~esc 1. tranz. 1) A uda moderat (dispersat și uniform). ~ florile. Ploaia ~it pământul. ◊ ~ (ceva) cu sudoare a munci din greu; a se trudi. 2) (o haină, ghetele sau un alt obiect) A murdări cu stropi (de noroi, de cerneală, de grăsime etc.). 2. intranz. A dispersa apă sau alt lichid uniform și în cantități mici. ~ pe jos. /Orig. nec.

școmârlă, școmârle, s.f. (reg.) 1. fum, miros înecăcios rezultat din arderea măncării sau a grăsimilor. 2. mâncare făcută din pește sărat. 3. lulea. 4. (în forma: scomârlă) noroi. 5. sfoară. 6. (în forma: scomârlă) om, animal foarte slab.

șleau⁵ s.n. (reg.) noroi foarte apos.

șlepei, șlepeiesc, vb. IV refl. (reg.) a se murdări de noroi.

șortolit, șortolită, adj. (reg.) murdar de noroi.

ȘOȘON ~i m. mai ales la pl. Obiect de încălțăminte confecționat din pâslă sau din cauciuc, care se poartă peste pantofi, pentru a-i proteja de umezeală sau de noroi. /<fr. chausson

știolf¹ interj. (reg.) cuvânt care redă zgomotul produs de pașii cuiva care merge prin noroi.

știolfăi, știolfăi și știolfăiesc, vb. IV (reg.) 1. a păși anevoie, plescăind, prin noroi sau prin apă; a (se) uda, a (se) murdări de noroi. 2. a molfăi. 3. a vorbi, a spune ceva anevoie, nedeslușit. 4. a deveni știrb.

știolfăială, știolfăieli, s.f. (reg.) 1. plescăire prin apă sau prin noroi; apărie, noroi. 2. molfăială.

știolfăit², -ă, adj. (reg.) 1. ud; murdar de noroi. 2. care abia molfăie mâncarea în gingii. 3. care vorbește anevoie, nedeslușit. 4. știrb; bătrân.

știolfăit¹, știolfăituri, s.n. (reg.) 1. plescăire prin apă sau prin noroi. 2. molfăială.

taraploșniță s.f. (reg.) lucru urât, fără gust; urmă de noroi.

TĂRBĂCI, tărbăcesc, vb. IV. Tranz. 1. (Fam.) A bate tare pe cineva, a snopi în bătaie. ♦ Fig. A ocărî; a-și bate joc de cineva. 2. (Reg.) A frământa noroiul în timpul mersului. ♦ Refl. A se murdări (cu noroi). – Cf. tăbăci.

tărbăci (c-esc, it), vb. – 1. A certa, a săpuni. – 2. A bate, a chelfăni, a ocărî. – 3. A se murdări, a se umple de noroi. Creație expresivă puțin clară, poate pornind de la tăbăci „a argăsi”, cu r expresiv; pentru semantism, cf. sp. zurrar „a argăsi” și „a da bice”. – Der. tărbacă, s. f. (obicei vechi, care constă în a chinui cîinii bătîndu-i) pe care Tiktin îl lega greșit de it. trabucco și Popescu-Ciocănel 42 de tc. debek „piuliță”; tărbăceală, s. f. (bătaie; ceartă; chinuire); tăbîrci, vb. (a opinti, a purta ceva greu, a se osteni), în Mold.; tăbîrceală, s. f. (istovire); tîrbosi, vb. (a tulbura, a murdări; a mesteca în cafeaua turcească); tîrboseală, s. f. (zațul de la cafeaua turcească), în Munt. Rut. terbičiti, pe care Bogrea, Dacor., IV, 850, îl propunea ca etimon al cuvîntului rom., provine probabil de la tărbăci. – Cf. tava, tearfă, tăbueț.

TĂU s. v. abis, adânc, baltă, băltoacă, frânghie, funie, iezer, lac, mâl, mlaștină, mocirlă, nămol, noroi, prăpastie, smârc.

târcoseală s.f. (reg.) apă murdară, cu noroi.

A TÂRÎ ~ăsc tranz. 1) (obiecte sau ființe) A face să se miște, ducând cu greu (după sine); a trage. ◊ ~ (sau a trage) barca pe uscat a trăi foarte greu. ~ pe cineva în noroi a face să comită fapte reprobabile; a compromite. 2) A face să se târască. /<sl. trĕti

târmoacă s.f. (reg.) noroi, mocirlă.

tearfă (terfe), s. f. – 1. Cîrpă, zdreanță, otreapă. – 2. Sanda stricată. – 3. Femeie stricată. Creație expresivă. Aparține aceleiași rădăcini cu tărbăci „a murdări”, de unde și var. tarbă, s. f. (Mold., prostituată); probabil în loc de *ta(r)vă, cf. tava „tăvălindu-se”. Este dubletul lui tîrfă, s. f. (prostituată). Der. din rus. trjapica „cîrpă” (Cihac, II, 405), cf. otreapă, sau din ngr. τέρφος „piele” (Diculescu, Elementele, 471) nu este probabilă; după Lacea, Dacor., IV, 781-85, din mag. terh, sl. terhŭ „încărcătură”, cf. tárhat. Der. terfar (var. Bucov. cherfariu), s. m. (rudă a miresei care ajută la dus zestrea în casa viitorului soț); terfăroaie (var. terfariță), s. f. (femeie din familie care ajută mireasa); terfărie, s. f. (petrecere la casa mirelui), cuvinte din Trans.; terfeli (var. terveli, derveli), vb. (a murdări, a mînji; a păta, a prihăni; a defăima, a discredita, a dezonora), cu suf. expresiv -li (Tiktin; Candrea; Graur, BL, VI, 146; după Scriban, Arhiva, 1912, 190, din mag. tereferelni „a trăncăni”; după Bogrea, Dacor., IV, 853, din mag. tréfal „a glumi”); terfelog (var. terfeloagă, tărfălog, tîrfălog), s. n. (carte fără valoare, maculator, ruptură; document foarte uzat); terfelegos, adj. (Mold., zdrențăros, murdar, unsuros); terfos, adj. (Mold., înv., zdrențăros); terfeleală, s. f. (murdărie, noroi); ștoarfă (var. ștoalfă), s. f. (femeie murdară, otreapă), poate prin contaminare cu a șterge „a freca” (Iordan, BF, IV, 195); tofăi, s. f. (a se bălăci, a se murdări), în Mold., cu pierderea lui r. – Cf. tohoarhă, care probabil este în relație cu aceeași rădăcină expresivă.

TELEAP interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul produs de mersul prin noroi sau de mersul apăsat, greoi). /Onomat.

terfeleagă s.f. (reg.) noroi subțire.

tină, s.f. – Noroi; pământ, lut, glod: „La a me inimă-i t’ină / Cum i vara la fântână” (Calendar 1980: 57). – Sl. tina.

TINĂ s. v. argilă, clisă, humă, jeg, lut, mâl, mocirlă, murdărie, nămol, necurățenie, noroi, pământ.

TINĂ s. f. (Reg.) Noroi. ♦ Pământ, lut. – Din sl. tina.

TINĂ f. pop. 1) Pământ muiat de apa ploilor sau a zăpezilor topite; noroi; glod. 2) Loc cu asemenea pământ. 3) fig. Mediu nesănătos, care contribuie la degradarea personalității. 4) fig. Faptă sau vorbă nedemnă; murdărie. [G.-D. tinei] /<sl. tina

tină (-ni), s. f. – Noroi, nămol, glod. Sl. (ceh., rus.) tina (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 411). Se folosește mai ales în Trans. – Der. tinos, adj. (noroios, mocirlos); tinoavă, s. f. (Trans. de N, mocirlă, baltă de noroi); întina, vb. (a murdări cu noroi, a umple de noroi; a păta; a prihăni).

TINOROI s. v. noroi.

tinos, -oasă, adj. – 1. Noroios. 2. Murdar; cu haine murdare sau nespălate; jegos, hâros, zoios (ALR 1971: 299). – Din tină „noroi” + -os.

tofăi, pers. 3 sg. tofăiesște, vb. IV refl. (reg.; despre porci) a se bălăci în noroi, a se noroi.

tohoc, tohoace, s.n. (reg.) resturi de paie, fân, coceni; gunoi măturat la treierat. 2. noroi, murdărie.

ȚÂRFÂIALĂ ~ieli f. pop. Noroi apos; fleașcă.

ȚÎRFÎIALĂ, țîrfîieli, s. f. (Reg.) Noroi subțire, fleșcăraie. – Din țîrfă + suf. -eală.

URMĂ s. 1. (fig.) pistă. (Se află pe o ~ falsă.) 2. întipărire, tipar, (fig.) amprentă. (Picioarele lăsau ~e adânci în noroi.) 3. v. dâră. 4. v. relicvă. 5. semn. 6. v. cicatrice. 7. (fig.) umbră. (Nici o ~ de tristețe.) 8. v. sfârșit.

vântoase s. f. Divinități feminine în credințele populare, care stârnesc furtunile și vârtejurile de vânt și care locuiesc în peșteri, iezere, noroi, butoaie, urcioare și chiar fluierele ciobanilor; iele. – Din vânt + suf. -oasă.

vulcani noroioși (pl.), (engl.= mud volcano) produse ale emanațiilor de gaze, în general din zăcăminte de petrol sub presiune, care traversând rocile pelitice le îmbibă cu apă de zăcământ. Prin revărsarea noroiului la supr. solului sunt generate forme conice asemănătoare celor vulcanice, în centrul cărora se află „craterul”; înălțimea conului variază între 1 și 8 m, iar diametrul „craterului” are câțiva cm sau dm. V.n. nu sunt legați de o activitate vulcanică propriuzisă, deși pot fi uneori întâlniți în reg. vulcanice active (ex.: Rotorrua din Noua Zeelandă). V.n. se întâlnesc în reg. cu zăcăminte de petrol degradate, aflate aproape de supr. În România, v.n. se cunosc în zona Berca-Arbănași (Valea Buzăului) și la Hășag (jud. Sibiu). Sin. gloduri, ochiuri, pâcle, bolboroase, zalțe. (V.M.)