ACELA, ACEEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (Înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ALESĂTURĂ, alesături, s. f. Procedeu de ornamentare a țesăturilor populare românești prin separarea și îmbinarea cu mâna, după un model, a firelor de urzeală și de băteală. ♦ Motiv decorativ colorat, realizat în arta populară românească prin procedeul descris mai sus. – Ales² + suf. -ătură.

ALTUL, ALTA, alții, altele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de față sau care este cel obișnuit) Să răspundă altul. ◊ Expr. Unuia (și) altuia = oricui. Unii (și) alții = mulți. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul după altul = succesiv. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Poveste, întâmplare. ◊ Expr. Alta (acum)!, exprimă dezaprobarea față de o propunere sau o veste neașteptată. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (și) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice preț; fără a se gândi prea mult. Până una-alta = deocamdată. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu „unul”, „una”) Celălalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.

ANIMALIER ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru animale; de animal. Produse ~e. 2) (despre opere de artă) Care reprezintă animale.Tablou cu motive ~e. [Sil. -li-er] /<fr. animalier

A ANINA anin tranz. 1) (obiecte) A prinde în sau de ceva, lăsând să atârne liber în jos; a agăța; a suspenda; a spânzura; a atârna. ~ geanta în cui. 2) (obiecte de îmbrăcăminte, țesături etc.) A prinde întâmplător într-un obiect ascuțit, rupând sau găurind; a agăța; a prinde. 3) fig. (persoane) A deranja căutând motiv de ceartă. /<lat. anninare

ANTANACLAZĂ, antanaclaze, s. f. Repetiție a unui cuvânt, folosit succesiv cu alte sensuri, din motive stilistice. – Din fr. antanaclase.

APLICAT, -Ă, aplicați, -te, adj. 1. (În sintagma) Broderie aplicată = motiv de broderie care se realizează prin fixarea și conturarea pe un material a unor bucăți din altă țesătură. 2. (Despre unele științe sau domenii de cercetare) Care își găsește o aplicație imediată. 3. (Franțuzism; despre oameni) Înzestrat, talentat. – V. aplica.

ARABESC, arabescuri, s. n. 1. Ornament specific decorației arabe, care constă din combinații de linii și de motive geometrice sau din combinări de motive reprezentând plante (stilizate). 2. Ornament muzical; p. ext. scurtă combinație muzicală cu caracter grațios și avântat. 3. Una dintre figurile baletului clasic (inspirată din dansul oriental). – Din fr. arabesque.

ARGUMENT s. I. 1. considerent, raționament, (înv.) rezon. (I-a convins cu ~e logice.) 2. motiv, motivare, motivație. (Cel mai bun ~ adus în sprijinul opțiunii sale.) 3. v. motiv. II. v. variabilă independentă.

ARTICOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisă (de proporții mai reduse) cu caracter publicistic, pe o temă politică, economică, științifică etc. ◊ Articol de fond = articol care exprimă punctul de vedere al redacției unei publicații periodice în cele mai importante probleme ale actualității. Articol-program = articol care cuprinde concepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune într-un buget, într-un plan financiar etc., care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. 3. Obiect care se vinde în comerț. 4. Parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte părți de vorbire și care marchează diverse funcții gramaticale ale cuvintelor pe care le însoțește. – Din fr. article, lat. articulus.

ATÂT, ATÂTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (singur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele...? -Atâta! ◊ Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult! 2. (Înlocuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume. ◊ Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun. ◊ Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] – Lat. eccum-tantum.

AZIL ~uri n. 1) Așezământ filantropic în care sunt ținuți copiii (orfani), bătrânii, invalizii. 2) fig. Loc de refugiu. ~ politic.Drept de ~ acordare de către un stat a dreptului de stabilire pe teritoriul altei țări a unor persoane urmărite în țara lor din motive politice. /<fr. asile, lat. asylum

BALZACIANISM s. n. Ceea ce este specific operei balzaciene; tendință de a prelua și cultiva teme, motive etc. balzaciene. [Pr.: -ci-a-] – Balzacian + suf. -ism.

BĂTĂUȘ, -Ă, bătăuși, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care caută motiv sau prilej de bătaie, căreia îi place să se bată. ♦ Scandalagiu. – Bate + suf. -uș.

BĂTĂUȘ ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) Care caută (mereu) motiv de bătaie; pus (mereu) pe bătaie. /a bate + suf. ~uș

BINECUVÂNTAT, -Ă, binecuvântați, -te, adj. 1. Care a primit binecuvântare religioasă; blagoslovit. ♦ Fig. Înzestrat, talentat, dotat. 2. (Despre lucruri) Care are o acțiune binefăcătoare. 3. (Despre cauze, motive etc.) Bine întemeiat, îndreptățit, justificat. – V. binecuvânta.

BRĂDULEȚ, brăduleți, s. m. 1. Brăduț. 2. Nume dat unui motiv de broderie care imită frunzele de brad (1). – Brad + suf. -uleț.

BRODERIE ~i f. 1) Cusătură decorativă, efectuată în relief pe o țesătură, cu fire din același material sau cu fire speciale. 2) Țesătură împodobită cu motive decorative brodate. 3) Arta de a broda. [Art. broderia; G.-D. broderiei; Sil. -ri-e] /<fr. broderie

BUCRANIU, bucranii, s. n. (Arhit.) Motiv ornamental reprezentând un cap de bou împodobit cu ghirlande de flori, panglici etc. – Din fr. bucrane.

BUZĂ ~e f. 1) Fiecare dintre cele două părți cărnoase, proeminente care mărginesc gura din exterior. * ~ de iepure buză ușor despicată (ca la iepure), constituind o anomalie congenitală. A întoarce ~a pe dos a se supăra tare, mai ales fără motiv; a se bosumfla. A-și linge ~ele după ceva a dori ceva foarte tare; a râvni ceva. A-și mușca ~ele a regreta amarnic. A rămâne cu ~ele umflate a rămâne dezamăgit; a fi decepționat de ceva. 2) Linie care mărginește suprafața unor vase, obiecte, organe etc.; margine. ~a urciorului. ~a unei răni. 3) Partea ascuțită a unui obiect de tăiat; ascuțiș; tăiș. ~a toporului. [G.-D. buzei] /Cuv. autoht.

CALE s. v. depărtare, distanță, motiv, pretext, scuză, spațiu.

CAMEE ~ f. Obiect de podoabă din piatră fină, cu o figură sau cu un motiv decorativ în relief. [Art. cameea; G.-D. cameei; Sil. -me-e] /<fr. camée

CAMEE, camee, s. f. 1. Piatră dură (cu multe straturi divers colorate), sculptată în relief cu o figură sau cu un motiv decorativ, folosită ca podoabă. 2. Sculptură monocromă imitând o camee (1). – Din fr. camée.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

cap (parte a corpului, individ, extremitate, vârf, măciulie, căpătâi, început, sfârșit, motiv, capitol) s. n., pl. (și „capital”) capete

CAP s. v. articol, bază, cale, capitol, cauză, chip, considerent, cânt, deșteptăciune, esență, fel, formă, fundament, gândire, intelect, inteligență, înțelegere, judecată, manieră, memorie, metodă, mijloc, minte, mobil, mod, modalitate, motiv, paragraf, posibilitate, pricepere, pricină, prilej, procedare, procedeu, procedură, punct, putință, rațiune, sistem, spirit, temei, temelie, viață.

CAUZĂ ~e f. 1) Fenomen care provoacă sau determină apariția efectului; motiv; temei; pricină. ~ principală. ~ obiectivă. 2) jur. Acțiune pentru care cineva apare în fața judecății; proces. ◊ A avea câștig de ~ a câștiga un proces judiciar. A (nu) fi în ~ a (nu) fi implicat într-o acțiune. 3) Problemă socială, de mare importanță, care preocupă o colectivitate de oameni și pentru a cărei apărare se duce o luptă. ~a păcii. [G.-D. cauzei; Sil. ca-u-] /<lat. causa, fr. cause

CAUZĂ s. 1. considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, rațiune, temei, (înv. și pop.), cuvânt, (pop.) noimă, price, (înv.) cap, obiect, povod, rezon, (fig.) izvor, sămânță. (~ care explică producerea unui fenomen.) 2. obârșie, origine, (fig.) izvor, mamă. (~ tuturor succeselor e...) 3. obiectiv, scop, țel, țintă, (înv.) pricină. (Luptă pentru nobila ~ a independenței.) 4. v. proces.

CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ♦ Expr. A avea câștig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.); a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = (despre un organ de jurisdicție) a se pronunța în favoarea uneia dintre părțile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.

A CĂUTA caut 1. tranz. 1) A încerca să găsească. ~ o carte. ~ prietenul. ~ izvorul. ◊ ~ cu ochii (pe cineva sau ceva) a încerca să descopere pe cineva sau ceva (într-o mulțime). ~ pe dracul a) a fi imprevizibil; b) a-și provoca neplăceri. N-ai ce căuta (undeva sau la cineva) nu există motiv pentru a pleca undeva sau la cineva. 2) A încerca cu insistență să obțină. ~ bani. ~ slavă. ~ ajutor. ◊ ~ pricină a căuta motiv de ceartă. 3) (urmat, de obicei, de un verb la modul conjunctiv) A depune eforturi; a face tot posibilul. Caută să te întorci mai repede. 4) A privi cu atenție; a examina; a cerceta. 5) A avea în grijă; a îngriji. ~ un bolnav. 6) (mai ales în construcții negative) A lua în considerare. Nu căuta că-s tânăr. 2. intranz. 1) A-și îndrepta ochii (pentru a vedea); a se uita; a privi. ◊ ~ (cuiva) în coarne a răsfăța; a intra în voie. 2) A manifesta interes; a se interesa. ~ de sănătate. 3) A avea grijă; a îngriji. ~ de un bolnav. 4) pop. (în superstiții) A prezice viitorul (dând în cărți, în bobi etc.); a ghici. 5) (mai ales la pasiv sau reflexiv pasiv) A solicita cu insistență; a întreba. Marfa aceasta este căutată. 6) (mai ales în construcții negative) A ține cont; a avea în vedere; a se uita. /<lat. cautare

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) căta vb. I] – Lat. *cautare.

A CÂRCOTI ~esc intranz. pop. 1) A căuta motiv de ceartă. 2) A-și manifesta mereu nemulțumirea, bombănind. /Din cârc

CE¹ pron. interog. 1) (se folosește pentru a obține informații despre un obiect necunoscut) Care (anume) obiect? Ce a căzut? Ce duci? 2) pop. (se folosește pentru a obține informații despre cauza unei acțiuni, unei stări etc.) Din care cauză? Pentru care motiv? De ce? De ce ești trist? 3) pop. (se folosește pentru a obține informații despre o valoare sau o cantitate) Cât? Ce te costă? 4) (se folosește în întrebări retorice) Ce este mai scump decât libertatea? 5) (fiind însoțit de o intonație exclamativă, exprimă supărare, indignare, surpriză etc.) Ce spui?! Ce faci?! /<lat. quid

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.

CHIP s. v. cuvânt, divinitate, dumnezeu, exemplu, idol, ilustrație, model, motiv, pictură, pildă, pânză, plan, poză, pretext, reprezentare, schemă, schiță, simbol, tablou, zeitate, zeu.

CIPOLIN s. n. 1. Marmură albă care conține mică sau alte minerale colorate, în straturi ce traversează roca. 2. Motiv decorativ oriental pentru porțelanuri, compus din frunze, fructe și flori. – Din it. cipollino.

CLENCI ~uri n. pop. 1) Creangă pe ale cărei ramuri bifurcate se poate atârna ceva. 2) (la cerbi) Bifurcație a coarnelor. 3) Cârlig la ușă sau la fereastră. 4) fig. Motiv pentru ceartă. 5) Sens profund ascuns; tâlc; noimă. /<bulg. klințe

CLENCI, clenciuri, s. n. (Pop.) 1. Creangă pe ale cărei bifurcații tăiate parțial se pot agăța unele obiecte. 2. Fiecare dintre bifurcațiile coarnelor cerbului. 3. Fig. Pricină, motiv (de ceartă). ♦ Sens ascuns; tâlc, dedesubt. – Din bg. klinče.

CLOISONNE [pr.: cloazone] n. 1) Tehnică de lucrare a emailului, care constă în turnarea acestuia în mici despărțituri metalice, în funcție de motivul decorativ. 2) Obiect astfel realizat. /Cuv. fr.

CLOISONNE s. n. 1. Tehnică de lucrare a emailului, care constă în turnarea acestuia în mici despărțituri sau compartimente metalice, în funcție de motivul decorativ. 2. Obiect astfel realizat. [Pr.: cloa-zo-ne] – Cuv. fr.

COCHILIAJ n. 1) Animal cu cochilie. 2) Înveliș protector calcaros al unor specii de nevertebrate; cochilie. 3) Motiv decorativ alcătuit din cochilii. /<fr. coquillage

COLȚIȘOR s. 1. colțuleț. (Un ~ liniștit.) 2. (prin Transilv.) strâmbuleț. (~ul este un motiv de cusătură.)

COMIC¹ n. 1) Categorie estetică care include în sfera sa motivele și situațiile care provoacă râsul. 2) Factor care provoacă râsul. /<fr. comique, lat. comicus

COMPARATISM s. n. Metodă de cercetare (în literatură, muzică etc.) bazată pe identificarea și compararea motivelor (3) comune din culturile diferitelor țări. ♦ (Lingv.) Cercetare bazată pe metoda comparativ-istorică; comparativism. – Din fr. comparatisme.

COMPOZIȚIE ~i f. 1) Totalitate a elementelor componente ale unui întreg; constituție; structură; factură; componență. 2) Operă artistică (mai ales muzicală). 3) Arta de a crea motive muzicale; studiul regulilor după care se compune muzica. Clasă de ~. 4) Mod de aranjare a elementelor unei imagini. 5) rar Lucrare pe o temă literară sau liberă scrisă de un elev cu scopul verificării cunoștințelor lui; compunere. 6) Aliaj de cositor cu destinație specială. [Art. compoziția; G.-D. compoziției; Sil. -ți-e] /<fr. composition, lat. compositio, ~onis

COMPOZIȚIONAL ~ă (~i, ~e) Care ține de compoziție; propriu compoziției. Element ~. Motiv ~. [Sil. -ți-o-] /<it. composizionale

A CONCENTRA ~ez tranz. 1) A face să se concentreze. 2) (rezerviști) A mobiliza în timp de pace din diverse motive (pentru instrucție, pentru perfecționarea pregătirii militare etc.). 3) (trupe militare) A aduna într-un singur loc în scopuri strategice. 4) (auzul, atenția etc.) A aplica cu un efort într-o singură direcție. 5) chim. (soluții, lichide) A face să aibă o concentrație mai mare. /<fr. concentrer

CONCENTRA, concentrez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) strânge, a (se) acumula într-un singur loc; a (se) îndrepta spre un singur punct. 2. Tranz. A chema vremelnic, sub arme, rezerviști, în timp de pace, pentru instrucție, pentru ca aceștia să-și completeze pregătirea militară sau pentru alte motive. ♦ A strânge mai multe unități militare într-o anumită zonă. 3. Refl. A-și încorda întreaga atenție sau gândire într-o singură direcție; a fi absorbit, preocupat de ceva. 4. Tranz. (Chim.) A mări conținutul procentual al unui component într-o soluție sau într-un amestec. 5. Tranz. A separa dintr-un minereu brut părțile bogate în minereuri utile de părțile sterile. – Din fr. concentrer.

CONCENTRARE, concentrări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) concentra și rezultatul ei. 2. Însușire a atenției care constă în fixarea prelungită a conștiinței asupra unui obiect, a unei probleme sau a unei activități și sustragerea de la altele. 3. Operație de separare a mineralelor utile de cele sterile, utilizând metoda flotației, gravimetriei, magnetică etc. 4. (Chim.) Operație de mărire a concentrației unui component dintr-un amestec sau dintr-o soluție. 5. (Ec. pol.; în sintagmele) Concentrarea producției = comasare și organizare a producției în întreprinderi din ce în ce mai mari. Concentrarea capitalului = creșterea capitalului prin acumulare. 6. (În sintagma) Lagăr de concentrare = loc izolat în care sunt închise anumite persoane pentru activitatea politică considerată indezirabilă sau din motive rasiale. – V. concentra.

CONSEMNA, consemnez, vb. I. Tranz. 1. A trece anumite mențiuni în legătură cu un fapt juridic într-un proces-verbal, într-o minută etc.; p. gener. a înregistra, a însemna, a nota. 2. A depune bani spre păstrare și fructificare la o organizație de stat care are sarcina de conservare a sumelor de bani. 3. A interzice prin consemn ieșirea militarilor din cazarmă, din locul de staționare sau părăsirea navei, pentru un anumit timp, din motive sanitare, disciplinare, securitate etc. – Con¹ + semna (după fr. consigner).

CONSIDERAȚIE, considerații, s. f. 1. Stimă, respect. 2. Motiv, considerent, rațiune. ◊ Expr. A avea (sau a lua) în considerație = a ține seama de..., a avea în vedere. 3. Părere, idee, reflecție. [Var.: considerațiune s. f.] – Din fr. considération, lat. consideratio, -onis.

CONSIDERENT, considerente, s. n. 1. Punct de vedere; părere. ♦ Argument logic; motiv. 2. (Jur.; la pl.) Partea dintr-o hotărâre a unui organ de jurisdicție cuprinzând motivarea hotărârii respective. – Din fr. considérant.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

CUVÂNT ~inte n. 1) Unitate de bază a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete cărora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate după formă, dar diferite din punct de vedere al conținutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusă. * A pune un ~ bun a faceo intervenție pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei cărți, în care se fac anumite comentarii la carte; prefață; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în fața unui public. 3) Angajament pe care și-l ia cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A-și ține ~ântul (sau a se ține de ~) a îndeplini o promisiune făcută. Om de ~ om ce nu face promisiuni deșarte. 4) Punct de vedere particular; judecată; poziție; considerent; opinie; părere. A-și spune ~ântul. 5) Temei al unei acțiuni. ◊ Sub ~ că... pentru motivul că... Cu drept ~ pe bună dreptate. /<lat. conventus

CUVÂNT s. v. acord, aranjament, cauză, combinație, considerent, contract, convenție, informație, înțelegere, învoială, învoire, legământ, mobil, motiv, pact, pricină, prilej, rațiune, știre, temei, tranzacție, veste, vorbă, zvon.

DATORITĂ prep. 1) (exprimă un raport instrumental) Cu ajutorul; prin intermediul. 2) (exprimă un raport cauzal) Din cauza; din motivul; mulțumită; grație. / v. a datora

A DECLARA declar tranz. 1) A aduce la cunoștință (pe cale orală sau scrisă). 2) (intenții, acțiuni) A comunica în mod oficial. 3) (sentimente, atașamente, atitudini) A face să fie cunoscut; a mărturisi. 4) (persoane) A califica, având la bază anumite circumstanțe sau motive. 5) (persoane) A învinui printr-o declarație; a pârî; a denunța; a turna. /<fr. déclarer, lat. declarare

A DEPUNE depun tranz. 1) (obiecte) A lăsa din mâini, punând într-un anumit loc. 2) (bani, hârtii de valoare etc.) A pune pentru păstrare la o instituție bancară; a consemna. 3) (acte, cereri, memorii etc.) A înainta (unui for competent) spre examinare. ◊ ~ mandatul a renunța la o demnitate, la un post, invocând diverse motive. ~ muncă (sau efort, osteneală) a munci cu străduință. ~ armele a recunoaște că a fost învins și a înceta să lupte; a se preda. ~ jurământ a) a jura în privința autenticității faptelor pe care le declară; b) a jura în mod solemn privind îndeplinirea datoriei față de patrie. ~ mărturie a face declarații în fața unei instanțe judecătorești sau penale. /<lat. deponere

DESECA, desec, vb. I. Tranz. 1. A elimina excesul de apă de la suprafața terenurilor joase în vederea cultivării lor sau din motive sanitare profilactice. 2. A elimina apa din diferite materiale. – De⁴ + seca (după fr. dessécher).

DINTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele; p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊ Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios. A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu nici un preț, a nu renunța la ceva în ruptul capului. Înarmat până în dinți = puternic înarmat. A-i scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva) cu desăvârșire. A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil. Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire). A avea un dinte împotriva (sau contra) cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ Compuse: dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenului, ai greblei, ai grapei etc. 3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. – Lat. dens, -ntis.

DOS, dosuri, s. n. 1. Partea de dindărăt a unui obiect, a unei construcții, a unei curți, a unei ființe etc. ◊ Loc. adv. De-a-ndoasele(a) sau pe de-a-ndoasele(a) = altfel de cum trebuie, de cum e firesc, anapoda; întors invers; cu spatele înainte, de-a-ndăratele(a); Cu dosul în sus = invers de cum e normal, de cum trebuie; în mare dezordine. În dos = în lipsă, în absență, fără să fie de față. ◊ Expr. A scăpa pe (sau prin) ușa din dos = a scăpa cu mare greutate (și pe căi necinstite) dintr-o încurcătură. A intra pe (sau prin) ușa din dos = a obține o favoare (pe căi necinstite, prin protecție). A da dos (la față) sau a da dosul = a se retrage; a fugi, a o șterge. A întoarce (cuiva) dosul = a se întoarce cu spatele la cineva în semn de supărare; a rupe relațiile de prietenie (cu cineva). În dosul lucrurilor = dincolo de aparențe. ♦ Șezut, fund, fese. ◊ Expr. A se scula (sau a fi etc.) cu dosul în sus = a se trezi (sau a fi) indispus (fără motiv). 2. (În sintagmele) Dosul mâinii (sau palmei, labei) = partea din afară a mâinii (sau a palmei, a labei). Dosul limbii = partea de dedesubt a limbii. 3. Partea mai puțin arătoasă (neîmpodobită și neexpusă vederii) a unui obiect. ♦ Spec. Partea de dinăuntru a unei haine. ◊ Pe dos = a) loc. adv. (în legătură cu obiecte de îmbrăcăminte) cu partea de dinăuntru în afară; b) loc. adv. altfel de cum trebuie, de cum e firesc; c) loc. adj. (fig., despre oameni) sucit, ciudat, bizar. 4. (Pop.) Loc unde nu bate soarele; loc ferit, ascuns, adăpostit. – Lat. pop. dossum (= dorsum).

DOVADĂ s. 1. indicație, indiciu, mărturie, pildă, probă, semn, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ezi în sprijinul...) 2. atestare, mărturie, probă. (Iată o ~ elocventă.) 3. v. motiv. 4. v. probă. 5. v. act. 6. v. adeverință.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

A DUBLA ~ez tranz. 1) A face să se dubleze; a îndoi. 2) (materiale) A pune în dublu; a uni două câte două. 3) (opere, lucrări, obiecte) A face un exemplar similar cu altul, având scopuri identice. 4) (titularul unui rol de teatru) A înlocui din diferite motive în interpretarea unui rol. 5) (roluri de teatru) A interpreta alternativ cu titularul. 6) (filme) A transpune în altă limbă prin dublaj. 7) (haine) A prevedea cu o căptușeală; a căptuși. /<fr. doubler

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de... După grădina publică s-a oprit. 3. (Exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val. ◊ Loc. adv. Unul după altul = pe rând, în șir, succesiv. ◊ Expr. (În formule de politețe) După dumneavoastră! = (vin și eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. 4. (Cu nuanță finală, după verbe de mișcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat. ◊ Expr. A se lua (sau a se ține etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui. ◊ Loc. adv. (Și substantivat) După-amiază sau după-prânz, după-masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârșitul..., o dată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reușit. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătând că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu...; la fel cu... A plecat după propria lui dorință. ◊ Loc. conj. După cum (sau cât) = așa cum, precum. ◊ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ținând seama de..., având în vedere..., luând în considerație... Justețea propunerii se judecă după rezultate. ◊ Expr. După toate probabilitățile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporția în care... După faptă și răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obține etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. (Arată ființa sau lucrul pe care cineva le iubește, le dorește cu pasiune) Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acțiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziții copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. și reg.) dupre prep.] – Lat. de post.

EMINESCIANISM s. n. Ceea ce este specific gândirii și operei eminesciene. ♦ Tendință de a prelua și cultiva teme, motive etc. eminesciene. [Pr.: -ci-a-] – Eminescian + suf. -ism.

EPOS ~uri n. 1) Ansamblu de motive epice majore proprii unei culturi. 2) Poem epic în versuri, de mari proporții, în care se povestesc fapte eroice. /<germ. Epos

ESENȚIALIZAT adj. stilizat. (Motiv popular ~.)

A EVACUA ~ez tranz. 1) (spații, localități, regiuni, imobile etc.) A părăsi în masă din necesitate sau prin ordin. 2) (răniți, bolnavi etc.) A transporta din teatrul operațiilor militare în spatele frontului. 3) (trupe militare) A scoate, din motive tactice sau sub presiunea inamicului, dintr-o regiune sau dintr-o localitate deținută anterior; a retrage. 4) (gaze, apă, reziduuri etc.) A elimina printr-o operație specială. 5) (fecale) A elimina din intestine. [Sil. -cu-a] /<fr. évacuer, lat. evacuare

A EVITA evit tranz. 1) (persoane, discuții etc.) A trece în mod intenționat, ferindu-se; a ocoli; a eluda. ~ o întâlnire. ~ o ceartă. 2) (acțiuni reprobabile) A preîntâmpina pentru a nu se produce. 3) A ocoli apelând la motive false. ~ munca fizică. /<fr. éviter, lat. evitare

EXCES, excese, s. n. 1. Exagerare, abuz; p. ext. lipsă de cumpătare, de măsură. ◊ Expr. Exces de zel = zel exagerat. 2. (În unele state) Act de violență, săvârșit de unul dintre soți față de celălalt, de natură a constitui motiv de divorț. – Din fr. excès, lat. excessus.

EXIL ~uri n. 1) Măsură represivă constând în expulzarea din țară sau din locul de trai a unei persoane care s-a făcut vinovată față de stat; expulzare; deportare; surghiun. 2) Situație a unei persoane supuse unei asemenea măsuri represive. 3) Plecare benevolă a unei persoane din propria țară (de regulă, din motive politice). /<fr. exil, lat. exilum

A EXPLICA explic tranz. 1) (persoane) A face să înțeleagă; a lămuri; a arăta. 2) (lecții, materii de studiu) A expune oral în fața auditoriului (într-o instituție de învățământ) cu scop instructiv; a preda. 3) (cauze, motive etc.) A afla prin analiză serioasă. [Sil. ex-pli-ca] /<fr. expliquer, lat. explicare

EXPLICAȚIE ~i f. 1) v. A EXPLICA. 2) Lămurire a ceea ce este neînțeles; clarificare a unei chestiuni. ◊ A cere ~i (cuiva) a cere (cuiva) socoteală. 3) Cauză, motiv al unei acțiuni sau întâmplări. [G.-D. explicației; Sil. ex-pli-ca-ți-e] /<fr. explication, lat. explicatio, ~onis

EXPUNERE, expuneri, s. f. Acțiunea de a (se) expune și rezultatul ei. ♦ Relatare; (concr.) ceea ce se expune, se relatează, se explică; narațiune, povestire. ◊ Expunere de motive = explicare, prezentare a unui proiect de act normativ, cu sublinierea soluțiilor noi, mai importante, și a motivării acestora. – V. expune.

FALĂ s. f. 1. Trufie, îngâmfare; orgoliu. 2. Motiv de a se mândri cu ceva sau cu cineva; mândrie. ◊ Loc. vb. (Pop.) A-i fi cuiva fală (cu cineva sau cu ceva) = a se mândri (cu cineva sau cu ceva). 3. Strălucire, măreție; pompă². 4. Glorie, faimă, renume. – Din sl. hvala.

FAMILIAL ~ă (~i, ~e) Care ține de familie; propriu familiei. Situație ~ă. Din motive ~e. [Sil. -li-al] /<fr. familial

FIRMĂ, firme, s. f. 1. Inscripție executată pe un zid, pe o placă etc., așezată la intrarea unui magazin, a unei întreprinderi etc. și pe care este indicată denumirea, destinația, caracterul acestora; p. ext. placă, panou cuprinzând această inscripție (adesea însoțită sau încadrată de motive și desene ornamentale, lumini etc.). 2. Denumire convențională sub care funcționează o întreprindere. – Din germ. Firma.

FLORAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de floare; propriu florii. Organe ~e. 2) Care are formă de floare. Motive ~e. /<fr. floral, lat. floralis

FOLK s. n., adj. invar. 1. S. n. Stil în muzica ușoară contemporană care utilizează motive din muzica populară. 2. Adj. invar. Care aparține folkului (1). – Din engl. folk.

FOND ~uri n. 1) Parte interioară de bază, care poate fi sesizată cu ajutorul rațiunii. 2) Plan uniform al unui tablou sau al unei țesături pe care sunt imprimate motivele sau desenele; culoare de bază. 3) Bază sensibilă care pune în valoare senzațiile de altă natură. ~ sonor. 4) Element de bază, esențial sau permanent. * ~ul lexical de bază al unei limbi partea esențială, stabilă a lexicului, denumind noțiuni fundamentale, cu o mare frecvență în uz. În ~ de fapt, în realitate. 5) Ansamblu de mijloace financiare și materiale cu o anumită distribuție. 6) Ansamblu de valori esențiale, aparținând unui domeniu. ~ de cărți. 7) Instituție menită să acorde asistență materială sau sprijin social-cultural. ~ul literar. 8) Probă sportivă pe distanță mare. /<fr. fond

FORȚĂ, forțe, s. f. I. 1. Capacitate pe care o au ființele vii de a depune un efort, de a executa acțiuni fizice prin încordarea mușchilor; putere fizică, vigoare, tărie. ◊ Tur de forță = acțiune greu de realizat, care cere multă putere fizică, multă abilitate și multă energie morală. 2. Tărie, putere. ♦ Energie (morală). ♦ Aptitudine, capacitate, putință de a realiza ceva. ◊ Loc. adj. De forță = foarte capabil. 3. Persoană înzestrată cu putere și cu energie, care acționează intens într-un anumit domeniu de activitate. 4. (De obicei la pl. și urmat de determinarea „armată”) Totalitatea unităților militare ale unui stat; armată. ◊ Forțe militare = subunitățile, unitățile, marile unități și formațiile care intră în compunerea forțelor armate. Forță vie = termen prin care se denumește în mod obișnuit pe câmpul de luptă personalul militar. 5. (Economie; în sintagma) Forță de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale care există în organismul omului și pe care el le pune în funcțiune atunci când îndeplinește o activitate socială utilă; p. ext. totalitatea persoanelor care dispun de capacitate de muncă. II.1. Energie existentă în natură. ♦ (Fiz.) Acțiune care, exercitată de un sistem fizic asupra altuia, îi schimbă starea de repaus sau de mișcare sau îl deformează; spec. acțiune mecanică care schimbă starea de mișcare a unui corp; mărime dirijată care reprezintă această acțiune. 2. (Fiz.; înv.) Energie. ◊ Forță motoare = energie folosită pentru punerea în mișcare a corpurilor. Forță de tracțiune = forță exercitată de un vehicul motor (locomotivă, navă, tractor etc.) asupra unei mașini sau asupra unui vehicul pe care îl remorchează. III. 1. Putere de constrângere, violență. ◊ Loc. adv. Cu forța = în mod forțat, cu sila. Prin forța împrejurărilor = constrâns de motive obiective. 2. (În sintagma) Caz de forță majoră = situație în care cineva nu poate acționa sau proceda așa cum ar dori, din cauza unor împrejurări constrângătoare. – Din fr. force, it. forza.

FRONDĂ, fronde, s. f. Mișcare social-politică din Franța, la mijlocul sec. XVII, îndreptată împotriva absolutismului regal. ♦ Fig. Opoziție neprincipială, răzvrătire cu caracter de persiflare pornită din motive personale. – Din fr. fronde.

GEMĂ, geme, s. f. Nume generic pentru orice piatră prețioasă translucidă. ♦ Bijuterie sau obiect de artă făcut dintr-o piatră prețioasă sau semiprețioasă pe care sunt gravate figuri ori motive decorative. ♦ (Adjectival; în sintagma) Sare gemă = sare de bucătărie cristalizată, extrasă ca atare dintr-o salină; halit². – Din fr. gemme, lat. gemma.

GLIPTIC, -Ă, gliptici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a grava figuri sau motive decorative pe o piatră prețioasă sau semiprețioasă sau pe mulajele pentru monede și medalii. 2. Adj. Care aparține glipticii (1), privitor la gliptică. – Din fr. glyptique.

GRATIE, gratii, s. f. Fiecare dintre vergelele care se așază (paralel) în tocul (sau în fața) ușilor, ferestrelor, vitrinelor etc., alcătuind împreună un ansamblu fix sau semimobil, care servește ca măsură de siguranță sau ca motiv arhitectonic. – Lat. *gratis (= cratis).

GRATIS adv. Fără plată, fără bani, în mod gratuit. ◊ Pe gratis = a) fără plată; b) fig. fără motiv, în mod nejustificat. – Din fr. gratis, lat. gratis.

GRIFON, grifoni, s. m. 1. Monstru mitologic cu corp de leu, cu aripi, cap și gheare de vultur și cu urechi de cal. ♦ Motiv decorativ reprezentând acest monstru. 2. Specie de câine de vânătoare cu părul aspru și lățos. – Din fr. griffon.

HABANĂ adj. f. (În sintagma) Ceramică habană = tip de ceramică fină, smălțuită, cu fond alb, ornamentată cu motive cinegetice, realizată de olarii din Transilvania în sec. al XVII-lea. – Et. nec.

HALAT, halate, s. n. 1. Haină lungă de pânză, de molton etc. care se poartă în timpul lucrului, din motive de igienă sau pentru a proteja îmbrăcămintea. 2. Haină comodă, lungă și largă, care se poartă în casă. ◊ Halat de baie = halat confecționat dintr-o țesătură absorbantă și care se îmbracă la ieșirea din baie. ♦ Haină lungă și largă purtată de orientali. – Din bg., rus. halat.

HEMIPAREZĂ, hemipareze, s. f. Diminuare a forței, vitezei și amplitudinii mișcărilor voluntare într-una din jumătățile corpului, din motive organice sau funcționale. – Din fr. hémiparésie (după pareză).

HIMERĂ, himere, s. f. 1. Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie, fantasmă. 2. Monstru în mitologia antică greacă, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capră și cu coadă de șarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himeră de altoire = plantă ale cărei țesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai mulți zigoți distincți. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.

IE, ii, s. f. 1. Bluză femeiască caracteristică portului național românesc, confecționată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic și împodobită la gât, la piept și la mâneci cu cusături alese, de obicei în motive geometrice, cu fluturi, cu mărgele etc. 2. Parte a corpului la unele animale, reprezentată printr-o îndoitură a pielii. – Lat. [vestis] linea.

IMITAȚIE, imitații, s. f. Imitare. ♦ (Concr.) Obiect copiat după un model; copie. ♦ Reluare, repetare a unei teme sau a unui motiv muzical pe diferite trepte de înălțime. [Var.: (rar) imitațiune s. f.] – Din fr. imitation, lat. imitatio, -onis.

IZVOR s. v. cauză, considerent, început, mobil, motiv, obârșie, origine, pricină, prilej, proveniență, rațiune, sursă, temei.

ÎMPISTRI, împistresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A împodobi o pânză, o cămașă etc. cu desene, cu motive florale etc. de diverse culori; spec. a încondeia ouă de Paști. – Cf. sl. pĩstriti.

ÎNCĂPĂȚÂNA vb. 1. a se îndărătnici, (livr.) a se obstina, (pop.) a se nătângi, (reg.) a se încâina. (Te ~ fără motiv.) 2. a se ambiționa, a se îndărătnici, a se îndârji, a persevera, a persista, a stărui. (Se ~ să susțină că...)

JUGENDSTIL s. n. Curent artistic ilustrat în grafică, arta decorativă, arhitectură, pictură, apărut la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX în Germania și apoi în restul Europei, caracterizat prin importanța acordată esențializării formei și prin bogăția decorației cu motive vegetale. [Pr.: iugăndstil] – Cuv. germ.

LAITMOTIV, laitmotive, s. n. Motiv ritmic, melodic sau armonic dintr-o compoziție muzicală, care caracterizează un personaj, o situație etc. și care revine ori de câte ori apare în scenă personajul sau situația dată; p. gener. fragment sau motiv muzical repetat. ♦ Fig. Idee călăuzitoare a unei lucrări științifice, literare etc., repetată și subliniată în mai multe rânduri. [Scris și: leit-motiv] – Din germ. Leitmotiv.

LAMARTINIST, -Ă, lamartiniști, -ste, s. m., adj. 1. S. m. Poet care cultivă motivele liricii lui Lamartine. 2. Adj. Lamartinian. – Lamartine (n. pr.) + suf. -ist.

MEANDRU, meandre, s. n. 1. Buclă accentuată a unei ape curgătoare, mai ales în regiunile de șes. ♦ P. anal. Sinuozitate, cotitură (a unui drum). 2. Motiv ornamental (sculptat sau pictat) format din linii frânte sau curbe, sugerând stilizarea unor valuri de apă. [Pr.: me-an-] – Din fr. méandre.

MEMORIU, memorii, s. n. 1. Expunere scrisă, amănunțită și documentată, asupra unei probleme, unei situații etc. ◊ Memoriu de titluri și lucrări = listă în care sunt consemnate titlurile și lucrările de specialitate ale unei persoane. Memoriu de activitate = expunere scrisă a activității desfășurate de o persoană într-un anumit domeniu științific. 2. (La pl.) Colecție de conferințe, comunicări, discuții etc. ale unei societăți științifice. 3. (La pl.) Lucrare beletristică cu caracter evocator, conținând însemnări asupra evenimentelor petrecute în timpul vieții autorului (și la care el a luat parte). 4. Petiție, cerere (colectivă) în care motivele sunt expuse pe larg. 5. (În vechea organizare a armatei) Dosar personal al unui ofițer sau al unui subofițer. – Din lat. memorium, fr. mémoire.

MOFT, mofturi, s. n. (Fam.) 1. Lucru, problemă fără valoare, fără însemnătate; fleac, nimic, bagatelă. ◊ Expr. A umbla cu mofturi = a invoca motive lipsite de temei. ♦ (Rar) Șmecherie, tertip. 2. (La pl.) Capricii, fandoseli, nazuri, fasoane. – Din tc. müft.

MORT, MOARTĂ, morți, moarte, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Despre ființe) Care nu mai trăiește, care a murit. ◊ Expr. A se face mort în păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic, a simula nevinovăția, a face pe prostul. A o lăsa moartă (în păpușoi) = a lăsa o chestiune încurcată, a renunța la ceva. A fi mort fără (sau după) cineva sau ceva = a nu putea trăi fără cineva sau ceva, a fi îndrăgostit de cineva sau de ceva; a ține mult la cineva sau la ceva. A fi mai mult mort (decât viu) = a fi istovit, epuizat (de boală, de frică etc.). Nici mort sau mort-tăiat = (în construcții negative) cu nici un preț, sub nici un motiv, în nici un caz. Mort-copt = cu orice preț, necondiționat, neapărat; vrând-nevrând, cu chiu cu vai. A umbla (sau a se ține) mort după... = a) a lupta, a se zbate pentru a obține ceva; b) a-și manifesta dragostea față de cineva străduindu-se să fie mereu în preajma lui. A fi beat mort (sau mort de beat) = a fi foarte beat. ♦ Limbă moartă = limbă care a încetat să fie învățată ca limbă maternă. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport care aparțin unei gospodării sau unei întreprinderi. Timp mort = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor; întrerupere neprevăzută a muncii. Unghi mort = loc de pe traiectoria unei arme de foc pe care nu-i poate atinge proiectilul. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului când biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. (Expr.) A ajunge la un (sau într-un) punct mort = a ajunge la un impas, în imposibilitate de a găsi o soluție. Linie moartă = linie de cale ferată care servește numai pentru garare. (Expr.) A fi (sau a se afla, a trece) pe linie moartă = a nu mai juca un rol de seamă, a fi înlăturat dintr-un post de răspundere. Fier mort = fier de calitate inferioară. ♦ (Fam.; despre aparate, motoare etc.) Care nu mai funcționează. 2. (Despre părți ale corpului) Cu funcțiile vitale pierdute; paralizat, înțepenit. ◊ (Pop.) Carne (sau piele) moartă = carne sau piele care se formează deasupra rănilor și prin care nu trec ramificațiile nervoase. 3. (Despre plante) Uscat, veșted. 4. Fig. (Despre lucruri) Fără viață, neînsuflețit; nemișcat, încremenit. ♦ Lipsit de zgomot, de activitate, de viață; liniștit. ♦ (Despre culori, nuanțe) Fără strălucire; șters. II. S. m. și f. Persoană care a murit, defunct, decedat; trupul neînsuflețit al unei persoane așezat în coșciug sau înmormântat. ◊ Expr. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se spune despre un lucru pierdut definitiv, despre ceva care nu mai poate fi îndreptat. Apa morților = fata morgana, v. morgana. A scula (sau a trezi, a deștepta) și morții (sau din morți), se spune despre zgomote sau surse de zgomote foarte intense și stridente. A umbla (sau a merge) ca după mort = a merge foarte încet. Ca la mort = (în legătură cu verbe ca „a se aduna”, „a veni”) în număr (foarte) mare. – Lat. mortuus.

MOTIV s. 1. v. cauză. 2. v. argument. 3. argument, dovadă, temei. (Are ~ să fie optimist.) 4. v. prilej. 5. v. pretext. 6. pretext, scuză, (înv.) cale, (înv., în Transilv.) șteamăt, (grecism înv.) profasis. (Ce ~ ai invocat pentru a lipsi?) 7. v. temă.

motiv s. n., pl. motive

MOTIV, motive, s. n. I. Cauza, rațiunea, pricina unei acțiuni; imboldul care împinge la o acțiune sau care determină o acțiune; mobil. ◊ Loc. adv. Fără motiv = nejustificat. ◊ Loc. conj. Pentru motivul că... = fiindcă, deoarece. ♦ Pretext. ◊ Loc. conj. Pe motiv că... = pretextând că..., aducând argumentul că... ◊ Expr. A da cuiva motiv să... = a provoca pe cineva să..., a da cuiva pretext să... II. 1. Cel mai mic element constitutiv al unei piese muzicale, din dezvoltarea căruia ia naștere tema muzicală; temă, melodie, intonație. 2. Element pictural sau sculptural fundamental, folosit într-o compoziție decorativă sau arhitecturală. 3. Idee fundamentală sau temă principală a unei opere literare. – Din fr. motif, it. motivo, germ. Motiv.

MOTIVA, motivez, vb. I. Tranz. A arăta motivele unui fapt, ale unei atitudini, ale unei acțiuni; a aduce explicații, argumente în favoarea unei acțiuni, a unei hotărâri; a justifica. ♦ Spec. (Despre elevi, studenți) A prezenta o motivare (scrisă) pentru justificarea absențelor de la cursuri. ♦ A îndreptăți o acțiune, un gest etc. – Din fr. motiver.

MOTIVAT, -Ă, motivați, -te, adj. 1. Care se justifică printr-un motiv. 2. (Psih.) Care se produce în vederea unui scop. – V. motiva.

MOTIVAȚIE, motivații, s. f. Totalitatea motivelor sau mobilurilor (conștiente sau nu) care determină pe cineva să efectueze o anumită acțiune sau să tindă spre anumite scopuri. – Din fr. motivation.

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau a se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care transmite boala somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaczensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 48 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 49 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca.

NEMOTIVAT, -Ă, nemotivați, -te, adj. Care nu are sau nu-și găsește motivare. – Ne- + motivat (după fr. non-motivé).

NEREGULAT adj. 1. (livr.) iregular. (Corp geometric ~.) 2. nesimetric, neuniform, (înv.) necanonisit. (Un desen, un motiv ~.) 3. v. accidentat. 4. instabil, nestabil, schimbător, variabil. (Vânturi ~.)

NOIMĂ s. v. accepție, cauză, considerent, conținut, îndreptățire, însemnare, înțeles, justificare, menire, mobil, motiv, motivare, motivație, obiectiv, pricină, prilej, rațiune, rol, rost, scop, semnificație, sens, temei, țel, țintă, valoare.

NOIMĂ, noime, s. f. 1. Înțeles, sens, conținut (al unui cuvânt sau enunț); rost. ◊ Loc. adj. și adv. Cu noimă = logic, cu judecată; înțelept, cuminte. Fără (nici o) noimă = fără sens, fără judecată; prostesc, absurd. ◊ Expr. A nu avea (nici o) noimă = a fi fără sens, absurd. 2. (Pop.) Menire, țel, scop; motiv, cauză. 3. (Rar) Simbol, convenție. – Din ngr. nóima.

NUMAI adv. 1. (Indică restricția sau exclusivitatea) Nu mai mult de(cât)..., nu altceva sau altcineva decât..., nimeni sau nimic în afară de..., nu altfel decât..., nu altă dată sau în altă împrejurare decât..., nu în alt loc decât..., nu în alt scop sau din altă cauză decât...; doar; exclusiv. ◊ Loc. conj. Numai să... (sau de..., dacă...) = doar dacă, cu condiția să... ◊ Expr. Nu numai că... = în afară de faptul că..., pe lângă faptul că... Numai așa = a) în mod simplu, fără complicații; b) fără motiv, fără sens; c) în mod dezinteresat. ♦ (Adesea prin exagerare) În întregime, cu totul, complet; peste tot, cât vezi cu ochii. 2. (Indică modul) Pe punctul de a..., gata-gata să...; chiar, tocmai. ◊ (Înv. și reg.) Numai cât... (sau ce...) = îndată ce..., imediat ce... 3. (Înv. și pop.; indică timpul) Brusc, pe neașteptate; imediat, numaidecât. 4. (Adversativ; adesea cu valoare de conjuncție) Însă, dar; totuși; (după construcții negative) ci. ◊ Loc. conj. Numai că... = doar (atâta) că... [Var.: (pop.) numa adv.] – Nu + mai¹ sau lat. non magis.

NUME, nume, s. n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. și prin care acestea se individualizează. ◊ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toți membrii aceleiași familii și care se transmite de la părinți la copii. Ziua numelui = zi în care cineva își sărbătorește onomastica. ◊ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este știut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ◊ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ◊ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ți amintești momentan numele unui obiect, al unei ființe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă desconsideri dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... A cunoaște (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaște (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai ști nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greșit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ține (la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoțește o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo sa-ți rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poți suferi, pe care dorești să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o dorești. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p. ext. titlu, rang. ◊ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de... = a) cu titlul de..., sub formă de..., în chip de...; b) sub pretext că..., pe motiv că..., spunând că...; ◊ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realității. 3. Reputație, faimă. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputație rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-și face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acțiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că... = a se spune despre cineva că... 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părțile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe cel ce săvârșește acțiunea, pe autorul acțiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. – Lat. nomen.

OBIECT s. v. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, rațiune, temei.

OBIECTA, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecție; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Din obiecție.

OCAZIE s. 1. prilej, (înv. și reg.) pont, (înv.) ceas, zăman. (Așteaptă o ~ potrivită.) 2. v. împrejurare. 3. v. prilej. 4. motiv, pretext, pricină, prilej, (înv. și reg.) pofidă, (înv.) pricinuire, (înv., în Transilv.) podoimă. (Caută ~ de ceartă.)

ONIRISM s. n. 1. Delir, aiurare asemănătoare visului, provocată de obsesii sau de halucinații. 2. (Lit.) Înclinare spre cultivarea situațiilor, a motivelor onirice; atmosferă, caracter oniric al unei creații. – Din fr. onirisme.

ORB², OARBĂ, orbi, oarbe, adj. 1. (Adesea substantivat) Lipsit de simțul văzului, care nu vede (deloc). ◊ Expr. A nimerit orbul Brăila sau nimeresc orbii Suceava, se spune pentru a încuraja pe cel care șovăie să se ducă într-un loc necunoscut de teamă că nu va nimeri. A se bate ca orbii = a se bate foarte tare. 2. Fig. Care nu admite alte păreri, 3. Fig. Care pare să acționeze fără discernământ; a cărui rațiune e întunecată, tulburată de o pasiune, lipsit de clarviziune; p. ext. de temut, fioros. ♦ Complet, total. ♦ Care denotă lipsă de inteligență, de reflecție, de perspicacitate. 4. Fig. Lipsit de lumină; întunecos, întunecat. 5. (În sintagmele) Fereastră oarbă sau geam orb = adâncitură în perete, de forma unei ferestre, făcută cu scop arhitectonic. Sobă oarbă = motiv ornamental de forma unei sobe; sobă care are gura în a doua cameră. Dușumea oarbă = dușumea de scânduri brute așezate distanțat, peste care se montează parchetul. Cartuș orb = cartuș fără proiectil, folosit la exerciții, la parade, la demonstrații etc. Cameră oarbă = cameră fără ferestre, destinată unor scopuri speciale (în fizică, în medicină etc.). Puț orb = puț de mină care nu are ieșire directă la suprafață. – Lat. orbus.

ORNAMENTA, ornamentez, vb. I. Tranz. A împodobi, a înfrumuseța cu ornamente; a decora cu un motiv. – Din fr. ornementer.

ORNAMENTICĂ s. f. 1. Mod specific unui popor sau unui stil de a concepe și a dispune ornamentele în arhitectură și în arta aplicată. 2. Totalitatea motivelor ornamentale specifice unui popor sau unui stil. 3. (Muz.) Totalitatea sunetelor care împodobesc linia melodică inițială. – Din germ. Ornamentik.

ORTODOXISM s. n. 1. Religia creștină ortodoxă. 2. Calitatea de a fi ortodox (2). 3. Doctrină literară și ideologică românească din perioada interbelică; înclinare spre cultivarea temelor și motivelor religioase ortodoxe. – Ortodox + suf. -ism.

OSTINATO s. n. (Muz.) Procedeu care constă în revenirea stăruitoare a unui motiv melodic sau ritmic, însoțit de fiecare dată de alte motive. – Cuv. it.

OZOR, ozoare, s. n. (Reg.) Motiv, model, desen de cusătură sau de țesătură. – Din ucr. dial. uzŭor.

PALMĂ², palme, s. f. (Înv.) Ramură de palmier (considerată ca semn al biruinței). ♦ Motiv ornamental (în formă de ramură de palmier). ◊ Palmele academice = distincție în formă de frunză de palmier stilizată, acordată de Academia Franceză oamenilor de știință și artiștilor. – Din fr. palme.

PALMETĂ, palmete, s. f. Motiv ornamental reprezentând o frunză de palmier sau de acant stilizată. ♦ Formă artistică dată pomilor fructiferi ale căror ramuri, susținute de spaliere, sunt îndreptate să crească vertical sau oblic, într-un singur plan. – Din fr. palmette.

PARODIE, parodii, s. f. 1. Creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau comic. 2. Imitație neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. ♦ P. ext. Bătaie de joc. – Din fr. parodie.

PARURĂ, paruri, s. f. 1. Podoabă de lămâiță (2) și beteală pe care o pun miresele pe cap. 2. Ansamblu de obiecte de podoabă executate cu aceleași motive ornamentale (și din același material). – Din fr. parure.

PATRAFIR, patrafire, s. n. Obiect din odăjdiile bisericești, în formă de fâșie lungă de stofă, de mătase etc., pe care sunt brodate motive religioase, purtat de preoți peste stihar, când oficiază. [Var.: epitrahil, (înv.) patrahil, patrahir s. n.] – Din sl. petrahilŭ, ngr. epitrahílion.

PERIPISCĂ, peripiște, s. f. (Înv.) Motiv (de proces); neînțelegere, ceartă. [Pl. și: peripiști] – Din rus. perepiska.

PERSECUTA vb. 1. a năpăstui, a nedreptăți, a oropsi, a prigoni, a urgisi, (înv. și reg.) a strâmbătăți, (înv.) a obidi, (grecism înv.) a catatrexi. (De ce îl ~ fără motiv?) 2. v. oprima. 3. v. obseda.

PETRARCHIST, -Ă, petrarchiști, -ste, adj., s. m. 1. Adj. De Petrarca, al lui Petrarca; în maniera lui Petrarca. 2. S. m. Poet care cultivă motivele liricii lui Petrarca; poet care imită maniera lui Petrarca. – Din fr. pétrarquiste.

PODOIMĂ s. v. motiv, ocazie, pretext, pricină, prilej.

POETIC, -Ă, poetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2. Adj. Fig. Care poate inspira pe poeți, demn de a fi motiv de inspirație; p. ext. impresionant, fermecător. 3. S. f. (Și adjectival, în sintagma artă poetică) Tratat despre creația poetică; ansamblu de reguli pentru alcătuirea unei opere literare; ramură a teoriei literaturii care se ocupă de creația poetică. 4. S. f. Ansamblu de forme și de principii poetice (1) caracteristice unei epoci sau unui curent literar; manieră poetică caracteristică unui poet. – Din ngr. poiitilós, poiitikí, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique.

POFIDĂ s. v. ciudă, gelozie, invidie, motiv, necaz, ocazie, pică, pizmă, pornire, pretext, pricină, ranchiună.

POPEȘTE adv. (Pop. și fam.) În felul popilor (1), ca popii. ◊ Expr. A călca popește = a fi mândru fără motiv, a-și da ifose, a face pe grozavul. A dormi (sau a mânca) popește = a dormi (sau a mânca) zdravăn, strașnic, mult. – Popă + suf. -ește.

POVOD, povoduri, s. n. 1. (Reg.; în expr.) A duce (sau a lua etc.) un cal în povod = a duce (sau a lua) un cal de căpăstru. 2. (Înv.) Motiv (I), cauză, pricină. [Var.: pohod s. n.] – Din rus., scr. povod.

POVOD s. v. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, rațiune, temei.

PREAMBUL, preambuluri, s. n. 1. Parte introductivă a unui discurs, a unei scrieri, a unei convorbiri, în care sunt expuse rezumativ problemele ce vor fi dezvoltate ulterior; introducere, precuvântare, prefață, cuvânt înainte. ♦ Fig. Ceea ce constituie partea introductivă, premergătoare a unei acțiuni, manifestări etc. 2. Parte introductivă a unui act important, a unui tratat internațional, care lămurește utilitatea sau necesitatea lui sau care prezintă sumar dispozițiile lui generale; expunere de motive (a unui proiect de lege). [Pr.: pre-am-] – Din fr. préambule.

PRETEXT s. 1. v. prilej. 2. cuvânt, motiv, (înv.) chip. (Sub ~ că...) 3. v. motiv. 4. (fig.) sămânță. (~ de vorbă.)

PRETEXT, pretexte, s. n. Motiv (neîntemeiat sau neadevărat) invocat ca justificare a unei acțiuni sau pentru a escamota un motiv real. ◊ Loc. conj. Sub pretext că... = pretinzând că... ♦ Impuls, stimulent. – Din fr. prétexte.

PRETEXTA vb. a invoca, (înv.) a pricinui, a propune, a proțăpi, (grecism înv.) a profasisi. (Ce motiv ai ~?)

PRETEXTA, pretextez, vb. I. Tranz. A invoca un motiv (neîntemeiat sau neadevărat) pentru a justifica o acțiune, o atitudine; a se folosi de un pretext. – Din fr. prétexter.

PRICE s. v. acțiune, animozitate, cauză, ceartă, conflict, considerent, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, dușmănie, gâlceavă, învățătură, învrăjbire, judecată, litigiu, mobil, motiv, necaz, neînțelegere, neplăcere, ostilitate, parabolă, pildă, pornire, pricină, prilej, proces, rațiune, supărare, temei, ură, vrajbă, vrăjmășie, zâzanie.

PRICINĂ, pricini, s. f. 1. Cauză care determină ori explică o acțiune, o situație, un fenomen; motiv. ◊ Loc. adv. Fără (nici o) pricină = fără justificare, nemotivat. ◊ Loc. conj. Din pricină că... = pentru că..., deoarece, fiindcă. ◊ Loc. prep. Din pricina... = ca urmare a..., având drept motiv; din vina... ◊ Expr. (Înv.) A pune pricină = a invoca motive, pretexte pentru justificarea unei acțiuni. ♦ Prilej, ocazie, pretext. 2. Motiv de ceartă, de neînțelegere; problemă litigioasă, conflict; spec. proces. ♦ Expr. (Pop.) A se pune de pricină = a) a se împotrivi, a se opune; b) a căuta ceartă, a face gură; a se lua la harță, la bătaie. A căuta (cuiva) pricină (cu lumânarea) = a căuta (cuiva) motiv de ceartă, a căuta nod în papură. A găsi (cuiva) pricina = a găsi un pretext pentru a certa pe cineva. (Pop.) A avea (sau a fi în) pricină (cu cineva) = a fi certat (cu cineva); a fi în proces, a se judeca (cu cineva). ♦ (Înv.) Act în care este consemnată hotărârea luată într-un proces. 3. Întâmplare (neplăcută), chestiune; necaz, supărare. ♦ Problemă; afacere. ◊ Loc. adj. Cu pricina = despre care este vorbă, respectiv. [Acc. și: pricină] – Din bg. prična.

PRICINUIRE s. v. animozitate, ceartă, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, gâlceavă, împotrivire, învrăjbire, litigiu, motiv, neînțelegere, nemulțumire, neplăcere, ocazie, opoziție, opunere, pretext, pricină, prilej, rezistență, supărare, vrajbă, zâzanie.

PRILEJ, prilejuri, s. n. 1. Ocazie, împrejurare; moment oportun. ◊ Expr. (Înv. și reg.) Vreme cu prilej = moment potrivit, favorabil. 2. Pretext, motiv. – Din bg. prilež.

PRILEJ s. 1. v. ocazie. 2. v. împrejurare. 3. împrejurare, întâmplare, ocazie. (~ul a făcut ca...) 4. motiv, ocazie, pretext, pricină, (înv. și reg.) pofidă, (înv.) pricinuire, (înv., în Transilv.) podoimă. (Caută ~ de ceartă.) 5. v. cauză.

PROFASIS s. v. motiv, pretext, scuză.

PROSCRIE, proscriu, vb. III. Tranz. 1. (În Roma antică) A condamna la moarte (pentru infracțiuni politice) fără forme judiciare, publicând pe o listă numele celui osândit. 2. A lua măsuri represive (privative de libertate) împotriva cuiva, în special pentru motive politice; a îndepărta în mod forțat o persoană din patrie; a exila, a alunga, a izgoni. 3. (Rar) A interzice, a opri. – Din fr. proscrire (după scrie).

PROSTEȘTE adv. Ca un prost; în mod prostesc. ◊ Expr. A râde prostește = a râde fără motiv sau atunci când nu trebuie. – Prost + suf. -ește.

PROVOCATOR s., adj. 1. s., adj. v. instigator. 2. adj. v. agresiv. 3. adj. v. senzual. 4. adj. v. ostentativ. 5. adj. sfidător. (Un gest ~.) 6. adj. pricinuitor, producător. (Motiv ~ de tulburări.)

PUTEA, pot, vb. II. Tranz. 1. A fi în stare, a avea puterea, a se simți capabil de a înfăptui un lucru. ◊ Loc. adv. Cum poate (sau pot, poți etc.) = pe măsura posibilităților. ◊ Expr. Cât (sau ce) îi poate (cuiva) capul (sau pielea, cojocul etc.) = cât (sau ce) este în stare să facă cineva, ce posibilități, câtă rezistență are cineva. A nu mai putea (de...) = a) a fi copleșit de un sentiment sau de o senzație puternică; b) (fam.) a nu-i păsa, a nu se sinchisi de ceva sau de cineva. 2. A avea posibilitatea, mijloacele, condițiile necesare sau ocazia de a înfăptui, de a face ceva, a-i fi ceva cu putință. 3. A exista posibilitatea sau probabilitatea, a fi posibil, a fi cu putință ca un lucru să se întâmple. ◊ Expr. Ce (sau când, unde) poate să fie? = ce (sau când, unde) să fie? ◊ Refl. impers. Cum se poate să nu învețe? (Loc. adv.) De nu se mai poate (sau cât se poate, cum nu se poate mai mult) = foarte, din cale-afară. (Expr.) Se prea poate = e (foarte) posibil. ♦ (La prez. ind. pers. 3 sg., cu valoare adverbială) E posibil, e cu putință. ◊ Loc. adv. Peste poate = cu neputință, imposibil. Fără doar și poate = neîndoielnic, sigur, precis. 4. A avea voia, dreptul de a face ceva. ♦ Refl. impers. A fi permis sau îngăduit. Se poate intra? 5. A avea motive, a avea justificare, a fi îndreptățit să facă, să spună, să creadă ceva. 6. A fi indicat, nimerit, potrivit, a fi bine să..., a fi cazul să...; a se cuveni, a se cădea. [Prez. ind. și: (pop.) poci] – Lat. potere (= posse).

RANDALINA, randalinez, vb. I. Tranz. A imprima, prin deformare plastică, zimți, striuri, desene, motive ornamentale sau inscripții pe suprafața laterală a unei piese cilindrice, conice etc.; moletare cu ajutorul randalinei. – Din germ. randalieren.

RAPSODIE, rapsodii, s. f. 1. (În Grecia antică) Fragment dintr-un poem epic recitat de rapsozi; cântec epic. 2. Compoziție muzicală, de obicei de formă liberă, compusă din motive și fragmente variate, inspirate adesea din folclor. – Din fr. rhapsodie.

rațiune s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. rațiunii; (motive) pl. rațiuni

RAȚIUNE, (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultatea omului de a cunoaște, de a gândi logic, de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; p. ext. judecată, minte. ♦ Treapta a doua a cunoașterii, caracterizată prin faptul că operează cu noțiuni, judecăți și raționamente. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație (2). [Pr.: -ți-u-] – Din lat. ratio, -onis.

RÂIOS, -OASĂ, râioși, -oase, adj. (Adesea substantivat) Bolnav de râie (1). ◊ Expr. (Fam.; substantivat) A face pe râiosul = a fi mândru sau înfumurat fără motiv; a-și da aere. [Pr.: râ-ios] – Râie + suf. -os.

REAZEM, reazeme, s. n. 1. Dispozitiv care asigură sprijinirea unui corp de un alt corp; obiect de care cineva sau ceva se poate sprijini; rezemătoare. ◊ (Mec.) Punct de reazem = punct fix în jurul căruia forța și rezistența tind să ajungă în echilibru. ♦ Parte a unui sistem tehnic prin care se face legătura între două corpuri și care impune anumite restricții deplasării relative a acestora. ♦ (Rar) Balustradă. 2. Fig. Sprijin, ajutor, ocrotire. 3. Fig. Cauza, motivarea unei acțiuni; motiv, temei. [Var.: razăm, reazăm, reazim s. n.] – Din rezema (derivat regresiv).

REDAN, redane, s. n. 1. Lucrare simplă de fortificație, alcătuită dintr-un zid în formă de unghi ieșit în afară, folosită în trecut pentru apărarea unei treceri. 2. Motiv decorativ sculptat în formă de dinți alăturați, folosit în arhitectura evului mediu. 3. Fiecare dintre treptele amenajate în partea superioară a unui zid construit pe un teren înclinat. 4. Aliniere a clădirilor de-a lungul unei străzi, astfel încât un colț al lor să fie ieșit mai mult în stradă. 5. Suprafață proeminentă, în formă de treaptă, pe fundul cocei unei ambarcații sau al unui hidroavion (ori al flotoarelor acestuia), care asigură alunecarea acestora pe apă cu o rezistență redusă la înaintare. – Din fr. redan.

REFORMĂ, reforme, s. f. 1. Transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obține o ameliorare sau un progres; schimbare în sânul unei societăți (care nu modifică structura generală a acelei societăți). ◊ Reformă monetară (sau bănească) = operație financiară prin care se înlocuiește moneda unei țări cu o monedă nouă (ca urmare a perturbărilor din sistemul economic național), având un curs diferit față de prima. Reformă financiară = reformă prin care se aduc modificări importante sistemului de formare și de cheltuire a veniturilor statului. 2. (Art.) Mișcare social-politică și religioasă cu caracter anticatolic și antifeudal, apărută în Europa apuseană în sec. XV-XVI, care a susținut principiul mântuirii prin credință, secularizarea averilor clerului, simplificarea ierarhiei și cultului catolic și introducerea limbilor naționale în serviciile de cult; reformare. 3. Scoaterea din uz a unui material, a unei unelte etc. în urma degradării lor; (concr.), Totalitatea materialelor, uneltelor, efectelor, armelor etc., socotite la un moment dat ca inutilizabile (prin degradare); p. ext. depozit în care se păstrează un asemenea material. 4. Scoaterea din cadrele armatei a unui militar (pentru motive de incapacitate fizică). – Din fr. réforme, germ. Reform.

REZON, rezoane, s. n. (Înv.) 1. Îndreptățire, justificare, cauză, motiv, temei. 2. Rațiune, judecată dreaptă. ◊ Expr. A pune (pe cineva) la rezon = a învăța minte (pe cineva), a pune la respect; a constrânge să judece mai bine, să se poarte cum trebuie. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ai dreptate! just! da! desigur! – Din fr. raison.

REZON s. v. argument, cauză, considerent, dreptate, îndreptățire, judecată, justețe, justificare, minte, mobil, motiv, motivare, motivație, pricină, prilej, raționament, rațiune, temei, temeinicie.

ROZETĂ, rozete, s. f. 1. Mică plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze lunguiețe, cu flori galbene-aurii, plăcut mirositoare; rezedă (Reseda odorata). 2. Nasture de alamă pe care îl purtau, în trecut, la tunică și la cizme, ostașii din trupele de cavalerie de roșiori. 3. Motiv decorativ circular, având forma unui trandafir, care apare frecvent în arta populară românească. 4. (Arhit.) Fereastră circulară de mari dimensiuni, decorată cu vitralii și folosită mult la ornamentarea fațadelor catedralelor gotice; rozasă. 5. (Tehn.) Armătură sau guler original al unei tije, care servește ca element de legătură, de suspensie sau de protecție. 6. Disc, în general de formă rotundă, care se aplică pe fața diferitelor elemente de construcție, pentru a masca sau pentru a decora anumite elemente. 7. Cusătura în formă de triunghi, executată manual cu fire de mătase, la deschizătura buzunarelor, servind ca întăritură sau pentru înfrumusețare. – Din fr. rosette.

RUȘINE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală. ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊ Expr. A muri de rușine sau a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat. N-ai (sau n-are) rușine sau nu-ți (sau nu-i, nu le etc.) e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat. 2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊ Expr. A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. 4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus: rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucus carota și silvestris). – Cf. lat. roseus.

SAT, sate, s. n. 1. Așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. ◊ Expr. Satul lui Cremene sau sat fără câini = loc fără stăpân, fără control, în care oricine poate face ce dorește. 2. Locuitorii dintr-un sat (1); sătenii, țăranii. ◊ Expr. A se supăra ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără (fără motiv) pe altul, dar supărarea este spre propria lui pagubă. ♦ Țărănimea, cu specificul ei de viață economică și culturală. – Din lat. fossatum.

SATISFACȚIE, satisfacții, s. f. 1. Sentiment de mulțumire, de plăcere. ♦ Ceea ce produce mulțumire; motiv, prilej de a fi satisfăcut. 2. Act prin care cineva repară o ofensă adusă cuiva; act prin care cineva obține sau dă cuiva ceea ce pretinde, dorește sau i se cuvine. ◊ Expr. A cere (sau a da) satisfacție = a) a cere de la cineva (sau a da cuiva) dreptate, a cere să i se dea (sau a-i da cuiva) câștig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel. [Var.: (înv.) satisfacțiune s. f.] – Din fr. satisfaction, lat. satisfactio, -onis.

SĂMÂNȚĂ, semințe, s. f. 1. Parte a plantelor superioare (închisă în fruct) care conține embrionul și din care, în condiții prielnice, se poate dezvolta o nouă plantă; p. gener. orice parte a plantei care se seamănă. ◊ Loc. adj. De sămânță = păstrat și folosit pentru reproducere. ◊ Expr. Nici de sămânță = deloc, nimic. ♦ Fig. Cantitate mică din ceva; bob, strop, fărâmă. ♦ (La pl.) Grăunțe germinative întrebuințate în alimentație, în medicină, în industrie etc. Semințe de floarea-soarelui. 2. (Pop.) Nume dat ouălor unor insecte. 3. (Pop.) Produs al glandelor de reproducere ale animalelor și oamenilor, din care se dezvoltă fătul. ◊ Loc. adj. Bun de sămânță = prolific. ◊ Loc. adj. și adv. De sămânță = pentru prăsilă. 4. (Înv.) Progenitură, urmaș, descendent. 5. Specie, gen, fel, soi. ♦ Viță, neam, seminție. 6. Fig. Element din care se dezvoltă ceva; germen. ♦ Cauză, pretext, motiv. ◊ Expr. Sămânță de vorbă = prilej, ocazie, subiect de discuție, de ceartă. A avea sămânță de vorbă = a avea poftă de vorbă, a fi dispus la flecăreală. – Lat. pop. sementia.

SĂMÂNȚĂ s. v. categorie, cauză, coborâtor, considerent, descendent, familie, fel, gen, izvor, microb, mobil, motiv, neam, odraslă, pretext, pricină, prilej, progenitură, rasă, rațiune, scoborâtor, seminție, soi, specie, spermatozoid, spermă, speță, temei, tip, trib, urmaș, viță, vlăstar.

SCLIFOSI, sclifosesc, vb. IV. Refl. (Fam.) 1. A plânge fără motiv sau a se preface că plânge; a se smiorcăi. 2. A face mofturi, nazuri, fasoane; a se fandosi. – Et. nec.

SCUZĂ s. 1. v. dezvinovățire. 2. iertare, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (Cere ~e.) 3. justificare, motivare, motivație, (rar) scuzare, (înv.) răspuns. (Nu are nici o ~ pentru cele făcute.) 4. v. motiv.

SCUZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv real sau pretext invocat de cineva pentru a justifica sau a micșora o vină, o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o obligație; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală comisă sau pentru o jignire adusă cuiva. ◊ Expr. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. A cere (sau a prezenta, a exprima) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. A primi (de la cineva) scuze (sau scuzele cuiva) = a accepta dovezile sau argumentele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta greșelile (cuiva). – Din it. scusa. Cf. fr. excuse.

SEMIRELIEF, semireliefuri, s. n. Figură, motiv sculptat care se desprinde numai pe jumătate de fond; basorelief. [Pr.: -li-ef] – Semi- + relief.

SENIN, -Ă, senini, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Despre cer) Fără nori, limpede, clar; liniștit. ♦ Luminos. 2. Fig. (Despre oameni, despre expresia figurii lor, despre manifestările lor) Care exprimă liniște, mulțumire sufletească; netulburat, luminos, liniștit, fericit. 3. S. n. Seninătate, limpezime, claritate (a cerului). ◊ Loc. adv. Din (chiar) senin = dintr-o dată, pe neașteptate, fără veste; fără motiv (vizibil). [Var.: (înv. și reg.) sărin, -ă adj.] – Lat. serenus.

SOCOTEALĂ, socoteli, s. f. 1. Calculare, calcul numeric, evaluare numerică. ◊ Expr. A face (sau a da cuiva) socoteala = a plăti (cuiva) ceea ce i se cuvine, ceea ce are de primit. Pe socoteala mea (sau a ta etc.) = pe cheltuiala mea (sau a ta etc.). A-și greși socotelile = a se înșela în așteptări; a nu izbuti. A ieși la socoteală (cu ceva sau cu cineva) = a ajunge la o rezolvare convenabilă, favorabilă (în legătură cu ceva sau cu cineva). A pune (ceva) la socoteală = a lua în considerație (ceva). A pune (ceva) în socoteala cuiva = a obliga pe cineva să plătească (ceva); a imputa cuiva (ceva). ♦ Cont, situație (de venituri și cheltuieli). ♦ (Fam.) Fiecare dintre cele patru operații aritmetice fundamentale. ♦ Sumă de bani datorată (pentru o consumație, o cumpărătură etc.); notă de plată. ♦ Privire asupra unor fapte din trecut; bilanț. 2. Proiect, plan, gând, idee. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) la socoteală = a-i fi (cuiva) pe plac; a-i conveni. (Pop.) A-și da cu socoteala (că)... = a fi de părere că...; a crede că... 3. (În expr.) A da socoteală cuiva (de ceva) = a răspunde în fața cuiva (de ceva). A ține socoteală de... = a lua în considerare, a avea în vedere. Pe socoteala cuiva = în legătură cu cineva. 4. Rost, rațiune; măsură. ◊ Loc. adv. și adj. Cu (sau fără) socoteală = (ne)chibzuit, cu (sau fără) motiv. 5. (Fam.) Treabă, lucru. – Socoti + suf. -eală.

SPURCAT², -Ă, spurcați, -te, adj. 1. Murdar; respingător, scârbos, scârnav. ♦ Fig. (Despre vorbe) Trivial, vulgar. ◊ Expr. Spurcat la gură = care spune vorbe triviale, vulgare. 2. (Despre alimente) Care a venit în contact cu ceva scârbos, murdar și nu mai poate fi mâncat; (despre vase) în care (din același motiv) nu se pun alimente pentru oameni. ♦ Oprit, interzis de biserică (în posturi). 3. Fig. (Despre oameni și manifestările lor; adesea substantivat) Vrednic de dispreț; mârșav, ticălos. ♦ (Despre lucruri, fapte etc.) Odios, nesuferit; rău, nedrept. 4. Fig. (Adesea substantivat) Eretic, păgân. ♦ (Substantivat, m. art.) Dracul. – V. spurca.

STILIZA, stilizez, vb. I. Tranz. 1. A da unui text o formă mai corectă, mai îngrijită. 2. (În artele plastice) A reproduce un obiect din natură în linii simplificate, esențiale, în scop decorativ. ♦ A prelucra un motiv de coregrafie sau de muzică populară, păstrând elementele originare esențiale. – Din fr. styliser.

STILIZAT, -Ă, stilizați, -te, adj. 1. (Despre texte) Care a fost supus unei revizii pentru a căpăta un aspect mai corect, mai îngrijit. 2. (Despre motive ornamentale, desene etc.) Realizat în linii simplificate după un model din natură; (despre obiecte) schematizat într-o formă adecvată, în vederea obținerii unui efect decorativ, ornamental. ♦ (Despre producții populare) Prelucrat într-o creație personală, prin păstrarea elementelor originare esențiale. – V. stiliza.

STILIZAT adj. 1. cizelat, (fig.) șlefuit. (O traducere ~.) 2. esențializat. (Motiv popular ~.)

STRECHE, streche, s. f. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (și în sintagma strechea vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziți sub pielea vitelor cornute mari, hrănindu-se cu sângele lor (Hypoderma bovis); b) (și în sintagma strechea oilor) insectă mare de culoare brună-cenușie, păroasă, care își depune larvele în nările oilor, de unde ajung în sinusurile frunții, producând moartea animalelor (Oestrus ovis); c) (și în sintagma strechea cailor) insectă mare de culoare galbenă-brună, păroasă, care își depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor, de unde larvele ajung în intestin (Gastrophilus equi); d) insectă cu abdomenul oval, cu picioarele păroase, care își depune ouăle pe părul căprioarelor și al cerbilor (Hypoderma diana și actaeon). ♦ Neliniște, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. ◊ Expr. A da strechea în cineva ori a-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de neliniște; (în special) a fugi orbește, fără motiv aparent; b) (despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastâmpăr. ♦ Furie subită, acces de nebunie. – Din bg. străk.

SUB² prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată poziția unei persoane sau a unui lucru care se găsește sau ajunge mai jos decât cineva sau ceva) Dedesubt. A căzut sub masă. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a se pomeni) sub soare = a exista; a trăi. A muri sub cuțit = a muri în timpul unei operații chirurgicale. ♦ (Împreună cu prep. „de”, indică punctul de plecare al unui fenomen) De sub pământ se aud zgomote. ♦ (Împreună cu prep. „pe”, arată în mod neprecis poziția sau mișcarea unui lucru care se află mai jos decât altul, dedesubtul altuia) Se plimba pe sub ferestre. 2. (Rar) În. 3. La marginea, la poalele, jos, lângă... Sub zidurile cetății. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În timpul, pe vremea. Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul. ◊ (Pop.) Sub seară = pe înserate. Pe sub seară = cam pe seară, spre seară. Sub amiază (sau amiazăzi) = aproape de miezul zilei. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Iarbă ofilită sub arșița soarelui. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Exprimă un raport de supunere, de dependență față de cineva) Avea sub mână o armată de subalterni. 2. (În expr.) Sub ochii (cuiva) = în prezența (cuiva), fiind de față (cineva). A ține (sau a păstra) sub cheie = a ține (sau a păstra) închis, încuiat. A trece (ceva) sub tăcere = a tăinui (ceva). A fi (sau a se găsi) sub foc = a se găsi în prima linie de luptă. Sub pretext (sau cuvânt, motiv) că... = invocând un motiv (fals). Sub nici un cuvânt (sau chip) = cu nici un preț, nicidecum, niciodată. Sub semnătură = cu numele semnat (spre confirmare). Sub titlu de... = purtând numele sau titlul de... Sub lozinca... = cu cuvântul de ordine, cu deviza... 3. (Înaintea unui numeral sau a unui nume de cantitate, exprimă inferioritatea cantitativă) Mai puțin ca... Sub o mie de lei. V. (Introduce nume predicative și atribute) Un spectacol sub așteptări. VI. (Introduce un complement circumstanțial de relație; în expr.) Sub raportul (sau sub acest raport) = din punctul de vedere al... [Var.: (pop.) supt, subt prep.] – Lat. subtus.

SUBIECT, subiecte, s. n. 1. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor (prezentate într-o anumită succesiune) care alcătuiesc conținutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, temă despre care vorbește sau scrie cineva. ♦ Cauză, pricină, motiv. 2. (Lingv.) Partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal. 3. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. 4. (În sintagmele) Subiect de drepturi = persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi și obligații. Subiect impozabil = persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească un anumit impozit către stat. 5. (Log.) Termen al unor judecăți, reprezentând noțiunea ce desemnează obiectul gândirii despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri după fr. sujet).

SUBSTITUȚIE, substituții, s. f. Substituire, înlocuire. ♦ Spec. Fenomen prin care un atom sau un grup de atomi din molecula unui corp chimic compus este înlocuit prin alt atom sau grup de atomi, provenind de la un alt corp chimic. ♦ Spec. (Mat.) înlocuire, într-o expresie matematică, a unui element sau a mai multor elemente prin alte elemente. ◊ Metoda substituției = metodă de rezolvare a unui sistem de ecuații, care constă în a înlocui într-una din ele o necunoscută cu valoarea ei, dedusă din cealaltă ecuație a sistemului, și în a repeta aceeași operație până rămâne o singură ecuație cu o singură necunoscută. ♦ Spec. Dispoziție prin care un moștenitor este obligat să transmită, la moartea sa, bunurile moștenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligatoriu; dispoziție prin care este numit un al doilea moștenitor pentru cazul când primul, dintr-un motiv oarecare, nu va intra sau nu va accepta să intre în drepturile sale. [Var.: (înv.) substituțiune s. f.] – Din fr. substitution, lat. substitutio, -onis.

SUBSTRAT, substraturi, s. n. 1. (Fil.) Bază materială a diferitelor proprietăți ale unui obiect; bază materială a unității, a omogenității diferitelor obiecte; p. ext. conținut. 2. Strat peste care s-a așezat alt strat. ♦ (Cu sens colectiv) Elemente pătrunse într-o limbă din limba populației autohtone care a adoptat-o, părăsindu-și limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni sau a unei colonizări. 3. Substanță chimică asupra căreia acționează un ferment. 4. Fig. Motiv, cauză adevărată (dar ascunsă) a unei acțiuni, a unei întâmplări, a unei porniri etc. – Din fr. substrat, lat. substratum.

SUJET, sujeturi, s. n. (Înv.) Temă (literară), subiect. ♦ Prilej, motiv. – Din fr. sujet.

ȘICANĂ, șicane, s. f. 1. Acțiune prin care cineva sâcâie, agasează pe altcineva cu cereri și cu pretenții neîndreptățite; sâcâială fără motiv. ♦ Pricină neîntemeiată, subtilitate falsă; tertip, alibi. 2. Obstacol (de forme diferite) montat pe circuitul unui fluid pentru a-i micșora viteza, pentru a-i imprima un drum ocolit sau pentru a-i uniformiza debitul, dându-i astfel posibilitatea să se răcească, să depună suspensiile pe care le poartă etc. – Din fr. chicane.

ȘTEAMĂT s. v. motiv, pretext, scuză, sunet, zgomot.

TĂTAR, -Ă, tătari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Tătare sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din Asia și Europa. ♦ Persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă care în sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa răsăriteană și centrală, constituind statul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). ◊ Expr. Doar nu vin (sau dau) tătarii, se spune când cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. Parcă-l alungă tătarii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. 2. Adj. Care aparține tătarilor (1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba tătară. – Din tc. tatar.

TEMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.

TEMĂ s. 1. chestiune, lucru, problemă, subiect, (înv. și reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulțimea și diversitatea temelor discutate; să trecem la tema care interesează.) 2. motiv. (Temă literară, muzicală.) 3. lecție, (înv.) matimă, tablă. (Și-a învățat tema pentru mâine.) 4. (LINGV.) (înv.) tulpină. (Tema unui cuvânt.)

TEMEI, temeiuri, s. n. 1. Lucrul sau partea cea mai importantă din ceva; temelie, fundament, bază. ◊ Loc. adj. De temei = de bază, solid, serios; însemnat, important. Fără (sau lipsit de) temei = fără bază reală, neîntemeiat, fictiv. ◊ Loc. adj. și adv. Cu temei = a) întemeiat; solid; b) (care este) de-a binelea, temeinic. 2. Motiv, pricină, cauză; prilej. 3. (Pop.) Toi, miez, mijloc (al unei acțiuni, al unui interval de timp). Temeiul nopții. 4. (Înv.) Grosul unei armate. – Din sl. temelĩ.

TEMEI s. 1. v. bază. 2. bază, esență, fundament, temelie, (înv.) cap. (~ul teoriei sale.) 3. v. justificare. 4. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, rost, sens. (Nu văd ~ul comportării lui.) 5. v. cauză. 6. v. motiv.

TORSADĂ, torsade, s. f. Motiv arhitectonic ornamental care imită o frânghie răsucită. ♦ Motiv de împletitură de forma unei frânghii răsucite, a unei spirale etc. – Din fr. torsade.

ȚĂRĂNISM, s. n. 1. Tendința unor scriitori de a-și alege motive de inspirație din viața țărănească. 2. Vorbă, faptă, comportare grosolană, jignitoare. – Țăran + suf. -ism.

ZECIURI s. n. pl. (Pop.) Figuri desenate; motive (geometrice) decorative. – Et. nec.

zeciuri (motive decorative) s. n. pl.

ZGRIPȚOR, zgripțori, s. m. 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. 2. Veche monedă austriacă de argint (care a circulat și în țările românești în sec. XVII-XVIII), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 3. Animal fantastic, uriaș, înaripat, cu gheare de pasăre. ♦ Motiv ornamental folosit în ceramică, reprezentând acest animal. 4. Fig. Om rău, avar, hrăpăreț; zgripțuroi. [Var.: zgripsor s. m.] – Cf. ngr. ghrips.