A¹ s. m. invar. Prima literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime.

ABLATIV, ablative, s. n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă despărțirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanțial. ◊ Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și un participiu la cazul ablativ, având rol de propoziție circumstanțială. – Din fr. ablatif, lat. ablativus.

ablativ¹ s. n. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ◊ ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ACUZATIV s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

AFGAN, -Ă, afgani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte dintr-o populație indo-europeană din Asia-Centrală, formând populația de bază de religie musulmană a Afganistanului. 2. Adj. Care aparține Afganistanului sau afganilor (1), privitor la Afganistan sau la afgani. ♦ Limba afgană (și substantivat, f.) = limbă din grupul limbilor iraniene vorbită de afgani. 3. S. m. Unitate monetară din Afganistan. – Din fr. Afghan.

AFRIKAANS s. n. Dialect al limbii olandeze vorbit de urmașii burilor în Republica Africa de Sud. [Pr.: africans] – Din engl. Afrikaans, fr. afrikaans.

AGLOSIE s. f. Malformație congenitală care constă în lipsa limbii. – Din fr. aglossie.

AGLUTINANT, -Ă, aglutinanți, -te, adj., subst. I. Adj. Care unește, lipește, care aglomerează prin alipire, care servește la aglutinare. ◊ Limbă aglutinantă = limbă în care raporturile gramaticale se exprimă prin alipirea unor afixe la rădăcina cuvântului. II. 1. S. m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile pătrunse în organism. 2. S. n. Substanță vâscoasă preparată din amidon, dextrină, gumă și albumină, care se adaugă în pasta de imprimat pentru a păstra desenul pe țesătură. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.

AGRAMAT, -Ă, agramați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face greșeli elementare de limbă; p. ext. ignorant, incult. 2. Adj. Care conține greșeli elementare de gramatică și de ortografie. – Din lat. agrammatos.

ALBANEZ, -Ă, albanezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Albaniei. 2. Adj. Care aparține Albaniei sau populației ei, privitor la Albania sau la populația ei; arvanit. ♦ (Substantivat, f.) Limba albaneză. – Din fr. albanais, it. albanese.

ALBANISTICĂ s. f. Studiu al limbii, culturii și civilizației albaneze. – Din germ. Albanistik.

ALFABET, alfabete, s. n. Totalitatea literelor, așezate într-o ordine convențională, reprezentând sunetele de bază ale unei limbi. ◊ Alfabet fonetic = alfabet care asociază fiecărei litere un cuvânt de circulație a cărui inițială o constituie litera respectivă, în scopul evitării erorilor la transmisiile telefonice și radiotelefonice. ◊ Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie, în care literele sunt reprezentate prin linii și puncte. – Din fr. alphabet, lat. alphabetum.

ALVEOLAR, -Ă, alveolari, -e, adj. 1. Care aparține alveolelor dentare, referitor la alveole. ◊ Consoană alveolară (și substantivat, f.) = consoană articulată cu limba la nivelul alveolelor dinților de sus. 2. Care are alveole (2). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolaire.

AMERICANISTICĂ s. f. Studiu al limbilor, culturilor și civilizațiilor americane. – Din germ. Amerikanistik.

AMFIBOLOGIE, amfibologii, s. f. Construcție defectuoasă de stil, de limbă etc. care poate da naștere la echivoc; ambiguitate, amfibolie. – Din fr. amphibologie, lat. amphibologia.

AMHARA s. m. Populație majoritară a Etiopiei, din familia de limbi hamito-semitice și de religie creștină. – Din Amhara (n. pr.).

ARHAIZA, arhaizez, vb. I. Tranz. (Rar) A da un aspect arhaic (stilului, limbii etc.). [Pron.: -ha-i-] – Din arhaic.

AUGMENT, augmente, s. n. Vocală adăugată (în unele limbi indo-europene) la începutul unei forme verbale pentru a marca trecutul indicativului. – Din fr. augment, lat. augmentum.

AUȘEL, aușei, s. m. 1. Mică pasăre insectivoră cu penele măslinii pe spate, albicioase pe abdomen, cu o pată galbenă-roșcată pe cap (Regulus regulus). 2. Pasăre din familia pițigoiului, cu coada și aripile negre, spatele roșu-aprins, creștetul și gușa albe. (Aegithalus pendulinus). [Pr.: a-u-] – Auș („moș”, dispărut din limbă, cuvânt moștenit din lat.) + suf. el.

Ă s. m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).

 s. m. invar. A treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă² (8), nerotunjită (2)).

B s. m. invar. A patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă bilabială sonoră (4)). [Pr.: be]

BALCANISM, balcanisme, s. n. Cuvânt sau construcție sintactică specifică unor limbi balcanice. – Balcani (n. pr.) + suf. -ism.

BALCANISTICĂ s. f. Ansamblu de studii și cercetări referitoare la limbile, folclorul, etnografia și istoria popoarelor balcanice. – Balcani (n. pr.) + suf. -istică (după lingvistică, folcloristică etc.).

BANTU s. m. invar., adj. invar. 1. S. m. invar. Populație africană negroidă, de o mare diversitate antropologică din Africa Ecuatorială și Meridională. 2. Adj. invar. Referitor la bantu (1) sau la limbile vorbite de această populație. [Acc. și: bantu] – Din fr. bantous.

BARBARISM, barbarisme, s. n. Cuvânt împrumutat dintr-o limbă străină fără a fi necesar (și fără a se asimila în aceasta); cuvânt de jargon. – Din fr. barbarisme, lat. barbarismus.

BASIC-ENGLISH s. m. Formă simplificată a limbii engleze, având la bază circa 850 de cuvinte și un minimum de reguli gramaticale, creată cu scopul de a servi ca limbă internațională. [Pr.: beizic-ingliș] – Cuv. engl.

BENGALI s. m., adj. (Rar) 1. S. m. Nume dat mai multor păsări, înrudite cu vrabia, cu penajul colorat în albastru ori cafeniu, originare din India. 2. Adj. (În sintagma) Limba bengali = limba vorbită în Bengal (India). [Acc. și: bengali] – Din fr. bengali.

BILINGV, -Ă, bilingvi, -e, adj. 1.Care utilizează în mod curent și la fel de bine două limbi. 2. Scris în două limbi. – Din fr. billingue, lat. bilinguis.

BILINGVISM s. n. Fenomen de utilizare curentă de către aceeași persoană a două limbi diferite. – Din fr. bilinguisme.

BIZANTINOLOGIE s. f. Disciplină care cercetează istoria, literatura, limba (medio-greacă) și arta bizantină; bizantinistică. – Din fr. byzantinologie.

BLODOGORI, blodogoresc, vb. IV. Intranz. (Rar) A vorbi neînțeles (într-o limbă străină), neclar. – Din sl. blagodariti.

BOLBOROSI, bolborosesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A vorbi nedeslușit. ♦ A vorbi într-o limbă străină (pe care ascultătorii nu o înțeleg). 2. Intranz. (Despre lichide) A gâlgâi, a scoate un zgomot asemănător cu cel al apei care fierbe. ♦ (Pop.) A chiorăi. – Formație onomatopeică.

BONĂ, bone, s. f. Îngrijitoare angajată într-o familie pentru a crește copiii și a-i învăța o limbă străină. – Din fr. bonne, germ. Bonne.

BRÂNCĂ², brânci, s. f. 1. (Reg., În limba literară numai în loc. și expr.) mână ◊ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini și pe picioare, de-a bușilea, târându-se. ◊ Expr. A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini și pe picioare, de-a bușilea. A cădea în (sau pe brânci) = a cădea istovit (de oboseală). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci până la istovire. 2. (Pop.; în forma brânci) Împunsătură, ghiont, izbitură. ◊ Expr. A-i da inima brânci = a simți un imbold pentru (a face) ceva. 3. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. [Pl. și: (2, n.) brânciuri – Var.: brânci s. m.] – Lat. branca.

BRETON², -Ă, bretoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a peninsulei Bretagne (Franța), descendentă a vechilor celți. 2. Adj. Care aparține bretonilor² (1), privitor la bretoni². 3. S. f. Limbă celtică vorbită de bretoni² (1). – Din fr. breton.

BROSCĂRIȚĂ, broscărițe, s. f. Plantă erbacee acvatică cu flori verzui; iarba șarpelui, limba-apei (Triglochin palustris). – Broască + suf. -ăriță.

BULGAR, -Ă, bulgari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. pl. Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de nord-est a Bulgariei, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilată de slavi. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei. 3. Adj. Care aparține Bulgariei sau populației ei, privitor la Bulgaria sau la populația ei; bulgăresc. ◊ (Substantivat, f.) Limba bulgară. – Din sl. blŭgarinŭ.

BULGĂREȘTE, adv. Ca bulgarii (2); în limba bulgară. – Bulgar + suf. -ește.

BURDUF, burdufuri, s. n. 1. Sac făcut din piele netăbăcită, uneori din stomacul unui animal (capră, oaie, bivol), în care se păstrează sau se transportă brânză, făină, apă etc. ◊ Expr. Burduf de carte = foarte învățat; tobă de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât să nu se poată mișca; a lega fedeleș, a lega cobză. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac făcut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazinează aerul la cimpoi, la armonică etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trăsurile, descoperite. ◊ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netăiată, prinși de restul încălțămintei; bocanci făcuți dintr-o singură bucată. 4. Învelitoare elastică de piele, pânză etc. a spațiului de comunicație dintre două vagoane de călători. ♦ Garnitură de piele sau de cauciuc prin care se leagă două conducte dintr-un motor. 5. Bășică (1) uscată, care, pe vremuri, se întrebuința în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copcă în gheață. [Var.: burduv, burduh, burduș s. n.] – Et. nec.

C s. m. invar. A cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă prepalatală surdă (2) în grupurile ce, ci, oclusivă palatală (2) surdă în grupurile che, chi și oclusivă velară surdă în celelalte poziții). [Pr.: ce]

CALC, calcuri, s. n. 1. (În sintagma) Hârtie de calc = Hârtie translucidă obținută prin măcinarea fină a pastei de hârtie, folosită la executarea desenelor în tuș, pentru a fi apoi copiate pe hârtie heliografică (ozalid). 2. Copia pe hârtie de calc a unui desen; decalc (1). 3. Fenomen lingvistic care constă în atribuirea de sensuri noi, după model străin, cuvintelor existente în limbă ori în formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte străine; decalc (2). – Din fr. calque.

CALMUC, -Ă, calmuci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Regiunii Calmuce. 2. Adj. Care aparține Regiunii Calmuce și populației ei, privitor la această regiune și la populația ei; calmucesc.3. S. f. Limbă din familia altaică, ramura mongolă, vorbită de calmuci. – Din rus. kalmyk.

CATALAN, -Ă, catalani, -e, subst., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație care se găsește pe teritoriul Cataloniei (Spania) și izolat în Franța, Italia, America Latină etc.; (și la sg.) persoană care aparține acestei populații. 2. Adj. Care aparține Cataloniei sau catalanilor (1). 3. S. f. Limbă romanică vorbită de catalani (1). – Din fr. catalan.

CAUCAZIAN, -Ă, caucazieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Denumire generică a popoarelor care locuiesc în Caucaz, făcând parte din trei mari familii de limbi: caucaziană propriu-zisă, indo-europeană și altaică; (și la sg.) persoană care face parte din populația unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care aparține Caucazului sau populației lui, privitor la Caucaz sau la populația lui. [Pr.: -ca-u-ca-zi-an] – Caucaz (n. pr.) + suf. -ian. Cf. fr. caucasien.

CAUDILLO s. m. Nume dat dictatorilor din țările de limbă spaniolă; persoană căreia i se dă acest nume. [Pr.: ca-u-di-lio] – Cuv. sp.

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; oră. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putință, până nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spațiu, distanță care se poate parcurge în timp de o oră. Acest sat e la 3 ceasuri de București. ◊ Expr. A face un ceas bun până... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau de mai bine de o oră) până... ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi și care sunt marcate pe cadranul și cu acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipă; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ◊ Expr. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează cuiva succes când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul morții = a se agita; a se frământa, a se zbuciuma. 3. Aparat care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ◊ Ceas electronic = ceas a cărui funcționare se bazează pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicată prin cifre afișate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anunțată verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrărilor de semnal orar și a unor informații vorbite asociate, folosit pentru anunțarea orei exacte în rețeaua telefonică. Ceas solar = suprafață mărginită de numere, având în centru o tijă a cărei umbră indică cu aproximație orele zilei; cadran solar. ◊ Expr. A merge ca ceasul = (despre mașini, aparate etc.) a funcționa perfect. ♦ Aparat în formă de ceas (3), ale cărui limbi înregistrează mișcarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujbă religioasă săvârșită la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.

CEH, -Ă, cehi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Cehiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Cehiei sau populației ei, privitor la Cehia sau la populația ei; cehesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de cehi (1), făcând parte din ramura apuseană a limbilor slave. – Din ceh. čech. Cf. sl. cĕhŭ.

CEHEȘTE adv. În felul sau în limba cehilor (1). – Ceh + suf. -ește.

CELTIC, -Ă, celtici, -ce, adj. Care aparține celților (1), privitor la celți; celt (2), galic². ◊ Limbi celtice = familie de limbi vorbite în antichitate (de vechii gali) și astăzi (de irlandezi, bretoni etc.), în vestul Europei. – Din fr. celtique.

CENTUM adj. (Lingv.; în sintagma) Limbă centum = limbă indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele velare g și k nealterate înaintea vocalelor e și i. – Cf. lat. centum „o sută”.

CHINEZ², -Ă, chinezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor² (1), privitor la China sau la chinezi²; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi² (1). [Pl. m. și chineji] – China (n. pr.) + suf. -ez.

CHINEZEȘTE adv. În felul chinezilor² (1), în limba chineză² (2). – Chinez + suf. -ește.

CLASICIST, -Ă, clasiciști, -te, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu studiul limbilor și culturii clasice antice. – Clasic + suf. -ist.

D s. m. invar. A șasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă dentală sonoră (4)). [Pr.: de]

DACISM s. n. 1. (Livr.) Caracter specific dacilor. 2. Element lexical din limba dacilor. – Dac + suf. -ism.

DACOROMÂN, -Ă, dacoromâni, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre dialecte, graiuri, cuvinte) Care aparține românilor sau privitor la românii din nordul Dunării. ♦ (Substantivat, f.) Dialect vorbit de dacoromâni, cel mai răspândit și mai dezvoltat dintre dialectele limbii române. 2. S. m. (De obicei la pl.) Român din nordul Dunării. – Dac + român.

DALMAT, -Ă, dalmați, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană născută și crescută în Dalmația. 2. Adj., s. m. și f. (Locuitor) din Dalmația. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică ce s-a vorbit în Dalmația. – Din fr. dalmate.

DANEZ, -Ă, danezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Danemarcii sau este originară din Danemarca. 2. Adj. Care aparține Danemarcii sau populației ei; privitor la Danemarca sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă germanică vorbită de danezi. – Din it. danese.

DENTALĂ, dentale, adj. f.^[1] (În sintagma) Consoană dentală (și substantivat, f.) = consoană care se articulează prin apropierea vârfului limbii de dinții incisivi superiori sau inferiori. – Din fr. dental. modificată

DICȚIONAR, dicționare, s. n. Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.

E¹ s. m. invar. A șaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită (2)).

ESPERANTO s. n. Limbă artificială, formată din elemente de vocabular și de gramatică împrumutate din cele mai răspândite limbi europene, creată cu scopul de a deveni limbă internațională. – Din fr. espéranto.

F s. m. invar. A opta literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă labiodentală surdă (2)). [Pr.: fe]

FONEM, foneme, s. n. Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția cuvintele între ele, precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt. ♦ (În trecut) Sunet. – Din fr. phonème.

G s. m. invar. A noua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă prepalatală sonoră (4) când este urmată de e sau i; oclusivă palatală (2) sonoră în grupurile ghi și ghe; oclusivă velară sonoră în toate celelalte poziții). [Pr.: ghe]

GALIC², -Ă, galici, -ce, adj. Care aparține galilor¹, privitor la gali¹. Războaiele galice. ◊ Cocoșul galic = emblemă (reprezentând un cocoș) care simbolizează Franța. ♦ (Substantivat, f.) Limba celtă vorbită de gali¹. – Din lat. Gallicus.

GALICISM, galicisme, s. n. Expresie sau construcție proprie limbii franceze și greu ori imposibil de tradus în altă limbă. – Din fr. gallicisme.

GALON², galoane, s. n. 1. Unitate de măsură pentru capacitate folosită în țările de limbă engleză și egală cu circa patru litri. 2. (Rar) Sticlă mai mare în care se păstrează băuturi. [Pl. și: (m.) galoni] – Din fr. gallon.

GÂDILICI s. n. (Pop. și fam.; în expr.) A avea gâdilici la limbă, se spune despre un om care vorbește (prea) mult, care nu se poate abține să nu vorbească. – Gâdila + suf. -ici.

GENERATIV, -Ă, generativi, -e, adj. Care generează. ◊ Gramatică generativă = gramatică ce tinde să stabilească regulile de formare a frazelor corecte într-o limbă. – Din engl. generative, fr. génératif.

GEOGRAFIE s. f. Știință care studiază și descrie învelișul terestru, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, etnografic etc. ◊ Geografie lingvistică = metodă de cercetare pe teren a graiurilor unei limbi, în care fenomenele de limbă înregistrate sunt cartografiate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géographie, lat. geographia.

GERMAN, -Ă, germani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Denumire generală dată unor popoare indo-europene care au locuit, în antichitate, în centrul, vestul și nordul Europei; (și la sg.) persoană aparținând unuia dintre aceste popoare. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Germaniei sau este originară de acolo. 3. Adj. Care aparține Germaniei sau germanilor (1, 2), privitor la Germania sau la germani; nemțesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba germană. – Din lat. Germanus.

GERMANIC, -Ă, germanici, -ce, adj. Care aparține sau care este caracteristic germanilor și popoarelor înrudite cu germanii, privitor la germani și la popoarele înrudite cu ei. ◊ Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul și în nordul Europei, extinse cu vremea și în alte regiuni. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi din care se trag germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie germanică = studiul limbilor și al literaturilor germanice. – Din fr. germanique, lat. germanicus.

GERMANISM, germanisme, s. n. Cuvânt, construcție etc. specifice limbii germane, împrumutate de o altă limbă fără să fie asimilate de aceasta. – Din fr. germanisme.

GERMANISTICĂ s. f. Disciplină care se ocupă cu studiul (comparativ al) limbilor și literaturilor germanice. – Din germ. Germanistik.

GERMANIZA, germanizez, vb. I. Tranz. și refl. A face să adopte sau a adopta limba, obiceiurile etc. germane. – Din fr. germaniser.

GERUNDIV, gerundive, s. n. (În limba latină) Adjectiv verbal cu sens pasiv, derivat de la tema gerunziului; (în limba franceză) una dintre formele participiului prezent, precedate de prepoziția „en”. – Din fr. gérondif, lat. gerundivum.

GLOSEM, gloseme, s. n. (Lingv.) Nume dat în teoria glosematică unității minimale a limbii. – Din fr. glossème.

GLOSEMATICĂ s. f. Ramură a lingvisticii structuraliste care aplică teoria pozitivismului logic, considerând limba ca un sistem de relații interne, ca obiect în sine. – Din fr. glossématique. Cf. engl. glossematics, germ. Glossematik.

GLOSITĂ, glosite, s. f. Inflamație a limbii, care însoțește de obicei anumite boli. – Din fr. glossite.

GLOSOFARINGIAN, -Ă, glosofaringieni, -e, adj. (Anat.) Care aparține limbii și faringelui, referitor la limbă și faringe. [Pr.: -gi-an] – Din fr. glosso-pharyngien.

GOLIARD, goliarzi, s. m. Poet medieval de limbă latină, rătăcitor, care cânta bucuria de a trăi; vagant. [Pr.: -li-ard] – Din fr. goliard.

GRAI, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. ◊ Loc. adv. Într-un grai = într-un glas, toți deodată. ◊ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe sau a se hotărî să vorbească. A-i pieri (sau a-și pierde) graiul = a nu mai putea să vorbească (de emoție, de frică etc.), a amuți; a nu mai avea ce să spună. 2. Facultatea de a vorbi. ◊ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limbă. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puțin întinsă; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorbă, cuvânt. – Din grăi (derivat regresiv).

GRAMATICĂ, gramatici, s. f. Ansamblu de reguli cu privire la modificarea formelor cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții; ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul structurii gramaticale a unei limbi sau, p. ext., cu studiul tuturor elementelor constitutive ale unei limbi. ♦ Manual care studiază aceste elemente. – Din lat. grammatica.

GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecințele neplăcute pe care le poate avea, care poate avea urmări rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, răni) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestările lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se află la registrul cel mai jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocală deschisă. – Din fr. grave, lat. gravis.

GREC, GREACĂ, greci, grece, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Greciei sau grecilor, privitor la Grecia sau la greci; grecesc. ◊ Lupte greco-romane V. luptă. ♦ (Substantivat, f.) Limba greacă. – Lat. Graecus.

GRECEȘTE adv. Ca grecii, în felul grecilor; în limba greacă. ◊ Expr. A ședea (sau a se așeza etc.) grecește = a ședea (sau a se așeza etc.) cu genunchii la gură; a ședea (sau a se așeza) cu picioarele încrucișate sub corp; a ședea turcește. – Grec + suf. -ește.

GRECISM, grecisme, s. n. Cuvânt, expresie sau construcție care au fost împrumutate din limba greacă, fără a fi fost asimilate. ♦ Influența limbii (și culturii) grecești asupra altei limbi (și culturi). – Din fr. grécisme.

GRECIZA, grecizez, vb. I. Tranz. și refl. A face să-și însușească sau a-și însuși limba, obiceiurile etc. grecilor, a (se) asimila grecilor. – Grec + suf. -iza. Cf. fr. gréciser.

GRECOMANIE s. f. Manie de a imita obiceiurile, limba etc. grecilor, de a susține tot ce vine de la greci. – Din fr. grécomanie.

GREOI, -OAIE, greoi, -oaie, adj. Care se mișcă, se desfășoară sau pornește greu, încet. ♦ Fig. Lipsit de vioiciune, de suplețe. ♦ Fig. (Despre limbă, stil etc.) Încărcat, complicat, confuz. – Greu + suf. -oi.

GUARANI s. n. Limbă indiană vorbită în Paraguay. – Din fr. guarani.

GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.

GUVERNANT, -Ă, guvernanți, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea substantivat, m. pl.) Care guvernează. 2. S. f. Femeie angajată pentru creșterea și educarea în familie a copiilor (mai ales pentru învățarea unei limbi străine). – Din fr. gouvernant.

H s. m. invar. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă laringală, velară sau palatală (2)). ◊ Ora H = oră secretă, legată de momentul în care trupele pornesc la atac; moment stabilit pentru începerea unei acțiuni. [Pr.: ha]

HAMITIC, -Ă, hamitici, -ce, adj. Care aparține vechilor hamiți. ◊ Limbi hamitice = grup de limbi vorbite în nordul și estul Africii. – Din fr. hamitique.

HAMIȚI s. m. pl. Grup de popoare din nordul și estul Africii, înrudite prin limbă și prin trăsături fizice. – Din fr. Chamites.

HARTĂ, hărți, s. f. Reprezentare grafică în plan orizontal a suprafeței pământului (totală sau parțială), generalizată și micșorată conform unei anumite scări de proporție și întocmită pe baza unei proiecții cartografice. ◊ (În sintagmele) Harta fusurilor orare = hartă care indică limitele reale ale fusurilor orare. Hartă geologică = hartă pe care este reprezentată răspândirea diferitelor formații geologice. Hartă hidrologică = hartă pe care sunt reprezentate repartiția proprietăților fizice și chimice și condițiile de zăcământ ale apelor subterane. Hartă lingvistică = hartă rezultată din cartografierea faptelor de limbă. Hartă sinoptică = hartă făcută din 6 în 6 ore în care se înscriu principalele elemente meteorologice. Hartă de anomalii = hartă care indică abaterile (actuale) ale unor elemente meteorologice, față de valorile medii multianuale. – Din ngr. hártis.

HINDI s. n. Unul dintre aspectele literare ale limbii hindustane, limbă oficială în India. – Cuv. fr.

HINDUSTANĂ adj., s. f. (Limbă) indo-iraniană, vorbită în India și în Pakistan. – Din fr. hindoustani.

HIOID, hioide, adj. (În sintagma) Os hioid (și substantivat, n.) = os mic în formă de potcoavă, așezat în partea anterioară și superioară a gâtului, între baza limbii și laringe. [Pr.: hi-o-] – Din fr. hyoïde.

HIPERCORECTITUDINE, hipercorectitudini, s. f. (Lingv.) Greșeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, datorită efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare. – Hiper - + corectitudine.

HIPOGLOS, hipogloși, adj. (În sintagma) Nerv hipoglos = nerv situat dedesubtul limbii. – Din fr. hypoglosse.

HISPANISM s. n. Cuvânt, expresie luată din limba spaniolă; fel de a vorbi propriu limbii spaniole. – Din fr. hispanisme.

HISPANIST, -Ă, hispaniști, -ste, s. m. și f. Specialist în studiul limbii și literaturii spaniole. – Din fr. hispaniste.

HISPANISTICĂ s. f. Disciplină care studiază limba și culturile spaniole. – Din germ. Hispanistik.

HITIT, -Ă, hitiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o populație de limbă indo-europeană care a pătruns în mileniul al II-lea a. Cr. în Asia Mică. 2. Adj. Care aparține hitiților (1), privitor la hitiți. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de hitiți. – Din fr. hittite.

HOLOFRASTIC, -Ă, holofrastici, -ce, adj. (Despre limbi) În care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt. – Din fr. holophrastique.

HOTENTOT, hotentoți, s. m. (La pl.) Popor din familia de limbă boșimană, răspândit odinioară în estul și în sudul Africii, iar azi în câteva regiuni din Republica Africa de Sud; (și la sg.) persoană care aparține acestui popor. – Din fr. Hottentot.

I¹ s. m. invar. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (cea mai închisă (8) vocală, nerotunjită (2), din seria anterioară (3)). ◊ Expr. A (nu) pune punctul pe i = a (nu) reda esențialul într-o discuție, a (nu) sublinia faptele semnificative.

IDEOGRAMĂ, ideograme, s. f. Semn grafic care notează un cuvânt nu prin litere, ci prin desemnarea noțiunii și care este folosit în unele limbi. [Pr.: -de-o-] – Din fr. idéogramme.

IDIOM, idiomuri, s. n. Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). [Pr.: -di-om] – Din fr. idiome.

IDIOTISM, idiotisme, s. n. Expresie sau construcție caracteristică unei limbi, care nu poate fi tradusă în altă limbă cuvânt cu cuvânt. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotisme.

IDIȘ s. n. Idiom german al cărui vocabular s-a îmbogățit în cursul evoluției cu alte elemente (ebraice, romanice, slave), vorbit de unele populații evreiești. ◊ (Adjectival, înv.) Limba idiș. – Din fr. yiddish, germ. jüdisch.

IDO s. n. Limbă internațională, formată prin simplificarea limbii esperanto. – Din fr. ido.

ILIR, -Ă, iliri, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Ilirii sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Iliriei sau ilirilor (1), privitor la Iliria sau la iliri. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană vorbită în vechea Ilirie. – Din n. pr. Iliria (derivat regresiv).

INDIAN², -Ă, indieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Indiei sau este originară de acolo. ♦ (Impr.) Persoană care face parte din populația indigenă a Americii; amerindian. 2. Adj. Care aparține Indiei sau populației ei, privitor la India sau la populația ei; indic. ♦ (Impr.) Care aparține populației indigene a Americii, privitor la această populație. ♦ (Substantivat, f.) Limba indiană. [Pr.: -di-an] – Din fr. indien.

INDIANISM s. n. Disciplină care se ocupă cu studiul limbilor vorbite în India. ♦ Idiotism propriu limbilor vorbite în India. [Pr.: -di-a-] – Din fr. indianisme.

INDIANIST, -Ă, indianiști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu studiul limbilor și civilizației din India. [Pr.: -di-a-] – Din fr. indianiste.

INDO-EUROPEAN, -Ă, indo-europeni, -e, adj., s. m. pl. 1. Adj. (În sintagma) Limbi indo-europene (și substantivat, f. sg.) = familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate în texte scrise, dar reconstituită, în esență, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. 2. S. m. pl. Denumire dată unui grup de populații care trăiau prin mileniul III a Cr. în Asia Centrală, de unde au emigrat mai târziu spre vest și sud-vest. 3. Adj. Care aparține limbilor indo-europene sau populațiilor care vorbeau aceste limbi, privitor la aceste limbi. – Din fr. indoeuropéen.

INDO-IRANIAN, -Ă, indo-iranieni, -e, adj. (În sintagma) Limbi indo-iraniene = grup de limbi al familiei indo-europene, din care face parte sanscrita, limba literară clasică a Indiei, precum și grupul iranian. [Pr.: -ni-an] – Din fr. indo-iranien.

INDONEZIAN, -Ă, indonezieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Indoneziei sau care este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Indoneziei sau populației ei, privitor la Indonezia sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba indoneziană. ◊ Limbi indoneziene = familie de limbi vorbite în sud-estul Asiei și în Malaiezia. [Pr.: -zi-an] – Din fr. indonésien.

INTERNAȚIONAL, -Ă, internaționali, -e, adj. Care are loc între mai multe națiuni, care angajează sau privește mai multe țări, privitor la raporturile dintre națiuni. La care participă reprezentanții mai multor state; care are o importanță ce depășește granițele unei singure țări. ◊ Limbă internațională = limbă națională cu largă circulație în afara granițelor unei națiuni și folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice. Drept internațional = totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. ♦ (Substantivat) Sportiv care reprezintă țara sa într-o competiție internațională. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. international.

INTERPRET, -Ă, interpreți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care traduce pe loc și oral ceea ce spune cineva în altă limbă, mijlocind astfel înțelegerea dintre două sau mai multe persoane; translator, tălmaci. 2. Fig. Persoană care exprimă năzuințele unei colectivități; persoană care face cunoscute altuia voința, dorința, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoană care interpretează un rol într-un spectacol, o bucată muzicală, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interprèt, lat. interpres, -etis.

INTIM, -Ă, intimi, -e, adj. 1. Care constituie partea esențială, profundă, a unui lucru, a unei probleme etc.; lăuntric. ♦ Fig. Strâns, apropiat. Contactul intim dintre două limbi. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Legat de cineva printr-o prietenie strânsă, prin relații foarte apropiate. ♦ (Despre relațiile dintre oameni) Familiar, apropiat, prietenos, afectuos, cordial. 3. Care se referă la viața particulară sau familială a cuiva; personal, secret. ♦ Caracteristic unui mediu restrâns, unui cadru limitat, familial; care are loc într-un cadru restrâns. [Acc. și: intim] – Din fr. intime, lat. intimus.

INTRADUCTIBIL, -Ă, intraductibili, -e, adj. Care nu poate fi tradus dintr-o limbă în alta. – In¹- + traductibil. Cf. fr. intraduisible.

IRAKIAN, -Ă, irakieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Irakului sau este originară din Irak. 2. Adj. Care aparține Irakului sau populației lui, privitor la Irak sau la populația lui. ♦ (Substantivat, f.) Limba irakiană. [Pr.: -ki-an] – Din fr. irakien.

IRANIAN, -Ă, iranieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Iranului sau care este originară din Iran. 2. Adj. Care aparține Iranului sau populației lui, care se referă la Iran sau la populația lui. ♦ (Substantivat, f.) Limba iraniană. ◊ Limbi iraniene = grup de limbi indo-europene vorbite în Iran și în regiunile Mării Caspice. [Pr.: -ni-an] – Din fr. iranien.

IRANISTIC, -Ă, iranistici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Disciplină care studiază comparativ limbile și literaturile iraniene. 2. Adj. De iranistică (1); (rar) iranist. – Din germ. Iranistick.

IRLANDEZ, -Ă, irlandezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Irlandei sau care este originară din Irlanda. 2. Adj. Care aparține Irlandei sau populației ei, privitor la Irlanda sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba irlandeză. – Din fr. irlandais.

ISLANDEZ, -Ă, islandezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Islandei sau care este originară din Islanda. 2. Adj. Care aparține Islandei sau populației ei, privitor la Islanda sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba islandeză. – Din fr. islandais.

ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) întâmplare, pățanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.

ISTROROMÂN, -Ă, istroromâni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de limbă română ce trăiește în peninsula Istria. 2. Adj. Care aparține istroromânilor (1), privitor la istroromâni. ♦ (Substantivat, f.) Idiomul istroromân. – Istria (n. pr.) + român.

ITALIAN, -Ă, italieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Italiei sau este originară din Italia. 2. Adj. Care aparține Italiei sau populației ei, privitor la Italia sau la populația ei; italienesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba italiană. [Pr.: -li-an] – Din it. italiano.

ITALIENEȘTE adv. În felul italienilor; în limba italiană. [Pr.: -li-e-] – Italian + suf. -ește.

ITALIENISM, (1) italienisme, s. n. 1. Element de jargon împrumutat (fără necesitate) din limba italiană. 2. Curent lingvistic din sec. XIX care urmărea să apropie prin mijloace artificiale limba română de italiană. [Pr.: -li-e-] – Din it. italianismo, fr. italianisme.

ITALIENIST, -Ă, italieniști, -ste, adj., subst. 1. Adj. Care aparține italienismului (2), privitor la italienism. 2. S. m. Adept al italienismului (2). 3. S. m. și f. Specialist în limba, literatura și cultura italiană. [Pr.: -li-e-] – Italian + suf. -ist.

ITALIOȚI s. m. pl. Populații de limbă indo-europeană care au locuit în antichitate în centrul Italiei. [Pr.: -li-oți] – Din fr. Italiotes.

IZOLANT, -Ă, izolanți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat, m.) Care izolează (2), care are proprietatea de a izola. 2. (În sintagma) Limbă izolantă = limbă care nu are afixe și în care raportul dintre cuvinte este determinat de ordinea cuvintelor, de accent etc. – Din fr. isolant.

Î s. m. invar. A douăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă (8), nerotunjită (2), din seria medială).

ÎMPIEDICA, împiedic, vb. I. 1. Refl. A se lovi (cu piciorul) de ceva sau de cineva care stă în cale (și a cădea); a se poticni. ◊ Expr. A se împiedica în picioare = a se împletici. A i se împiedica (cuiva) limba = a nu putea articula bine sunetele. A se împiedica la vorbă = a gângăvi. ♦ Fig. A da mereu peste ceva sau peste cineva care supără, stingherește. 2. Tranz. A pune unui animal piedică la picioare, a-i lega picioarele ca să nu poată fugi. ♦ A înfrâna roțile unui vehicul (pentru a-l face să meargă greu). ♦ A pune piedica de siguranță la mecanismul armelor de foc. 3. Tranz. Fig. A opri, a ține în loc pe cineva sau ceva; a se pune în calea cuiva sau a ceva. [Var.: (reg.) împiedeca vb. I] – Lat. impedicare.

ÎMPLETICI, împleticesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre picioare) A se lovi, a se împiedica unul de altul în mers; (despre oameni) a merge clătinându-se, împiedicându-se. ♦ P. anal. (Despre limbă) A se încurca în timpul vorbitului; (despre oameni) a articula greu cuvintele. 2. A se amesteca, a se încurca, a se încâlci. ♦ Tranz. și refl. A (se) încolăci. [Var.: (reg.) împleteci vb. IV] – Et. nec.

ÎMPLETICIT, -Ă, împleticiți, -te, adj. 1. (Despre picioare, despre pas sau despre mers) Împiedicat, poticnit; (despre oameni) care merge șovăind, clătinându-se. ♦ (Despre limbă) Care articulează anevoios. 2. Amestecat, încurcat, încâlcit. ♦ (Despre vorbă, gând) Greu de înțeles, confuz. [Var.: (reg.) împletecit, -ă adj.] – V. împletici.

ÎMPRUMUT, împrumuturi, s. n. 1. Faptul de a (se) împrumuta; (concr.) obiect sau sumă de bani împrumutată. ◊ Loc. adj. De împrumut = care este împrumutat. ◊ Expr. A fi ca de împrumut sau apărea de împrumut = a nu i se potrivi cuiva. ◊ Loc. vb. A da (sau a lua) cu împrumut = a împrumuta (1). 2. Cuvânt, construcție lexicală etc. luată din altă limbă. Împrumut lingvistic. – Lat. in promutuum.

ÎMPRUMUTAT, -Ă, împrumutați, -te, adj. Care este luat sau dat cu împrumut. ♦ (Despre cuvinte, obiceiuri etc.) Care este din altă limbă sau de la alt popor. ♦ Imitat. – V. împrumuta.

ÎNĂSPRI, înăspresc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni aspru (la pipăit); a (se) aspri. ♦ Fig. A (se) face mai dur, mai sever, mai închis. ♦ Refl. (Despre trăsăturile feței) A căpăta o expresie de seriozitate, de severitate. 2. Refl. (Despre vreme) A se face mai rece. 3. Tranz. A face ca o situație să devină mai grea, să se înrăutățească. ♦ Refl. A se încorda, a se agrava. 4. Refl. (Despre vin) A căpăta un gust acidulat, a deveni înțepător; a pișca la limbă. – În + aspru.

ÎNCĂLȚĂTOR, încălțătoare, s. n. Obiect de metal, de material plastic sau de os în formă de limbă, care servește la introducerea piciorului în pantofi, ghete etc.; limbă. [Var.: încălțătoare s. f.] – Încălța + suf. -ător.

ÎNCĂRCAT², -Ă, încărcați, -te, adj. 1. (Despre un vehicul, un agregat de prelucrare etc.) Umplut, plin cu ceva. ♦ (Despre oameni sau animale) Care poartă o încărcătură. ♦ (Despre o gură de foc) Cu proiectilul introdus în armă. 2. (Despre plante) Plin de fructe sau de flori. 3. Fig. Exagerat, mărit (în scopul de a înșela). 4. (În sintagmele) Aer încărcat = aer viciat, greu de respirat. Atmosferă încărcată = a) atmosferă plină de electricitate, premergătoare unei furtuni; b) fig. stare de încordare, de tensiune. Stomac încărcat = stomac balonat din cauza mâncării excesive. Limbă încărcată = limbă cu înfățișare specifică unei indigestii. 5. (Despre acumulatoare electrice) În care s-a acumulat energie; (despre condensatoare electrice) ale cărui armături au sarcină electrică. – V. încărca.

ÎNCHIS², -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Care acoperă deschizătura în dreptul căreia este așezat sau fixat (prin balamale). ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau cu capacul fixat sau încuiat. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se spune despre un spectacol la care s-au vândut de mai multă vreme toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Fără capotă pliabilă, cu acoperiș și pereți ficși; (despre mijloace de locomoție) acoperit. ◊ Trăsură închisă = cupeu. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile sau cu părțile componente alăturate, împreunate. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă; superficial; b) foarte ușor, fără dificultăți. 3. (Despre instituții, întreprinderi, localuri) Care și-a întrerupt temporar sau definitiv activitatea. 4. (Despre curți, terenuri) Îngrădit, împrejmuit. ♦ (Despre căi de comunicație) Cu circulația oprită, întreruptă. 5. Fig. (Despre ședințe, adunări) Care se ține într-un cerc restrâns, fără participarea unor persoane străine de organizația, de societatea etc. respective. 6. (Despre oameni) Care este ținut în închisoare; deținut. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat. ♦ (Despre aer) Stătut, viciat. 8. (Despre cer) Înnorat, întunecat; (despre vreme) cu cerul înnorat; urât, ploios. ♦ (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decât de alb. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. ◊ Vocală închisă = vocală în timpul articulării căreia canalul fonator este strâmtat, limba fiind mai apropiată de cerul gurii decât în timpul articulării unei vocale deschise. Silabă închisă = silabă terminată în consoană. – V. închide.

ÎNCLEIA, încleiez, vb. I. Tranz. 1. A unge, a îmbina și a fixa cu clei piese de lemn, hârtie etc. ♦ Refl. A se lipi. ♦ Refl. A se murdări, a se unge cu clei sau cu ceva cleios. ♦ Refl. A se face, a deveni cleios. ♦ Refl. Fig. (Despre fălci) A se încleșta; (despre limbă) a se înțepeni. 2. A trata diverse produse (semifabricate) cu soluții coloidale sau de amidon pentru a le face impermeabile. [Prez. ind. și: înclei] – În + clei.

ÎNCOPCIA, încopciez, vb. I. Tranz. 1. (Rar) A închide o copcă; a încheia o haină în copci. 2. A îmbina două piese de tablă, introducând limbile uneia în golurile corespunzătoare ale celeilalte, după care limbile astfel montate se răsucesc. [Pr.: -ci-a] – În + copcă.

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia² sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni² sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. ♦ Tranz. A retrage o vorbă, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ◊ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. ◊ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A(-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.

ÎNȚELEGE, înțeleg, vb. III. 1. Tranz. A-și face, a avea o idee clară și exactă despre un lucru, a pătrunde, a cuprinde cu mintea; a pricepe. ◊ Expr. Așa (mai) înțeleg și eu = așa da, așa e pe placul meu. A înțelege pe cineva = a) a pricepe ce spune cineva; b) a pricepe (și a aproba) cauzele comportării cuiva. (Mă) înțelegi?, se spune cuiva pentru a verifica înțelegerea celor spuse. (Mă) înțelegi!, marchează o situație în care există un substrat. (Refl.) Se înțelege de la sine = este evident. (Intranz.) A înțelege de glumă = a nu se supăra pentru o glumă făcută pe socoteala lui. ♦ A-și da seama de ceva. ♦ A pricepe o limbă străină. ♦ A constata, a vedea, a observa, a băga de seamă. ♦ A gândi, a reflecta, a concepe. 2. Refl. recipr. A ajunge la învoială, a cădea de acord, a se împăca, a conveni cu cineva. ♦ A conviețui în bună învoială, a se înțelege, a se învoi. 3. Tranz. (În expr.) A nu înțelege nimic din ceva = a nu se alege cu nimic din ceva, a nu profita din ceva. [Perf. s. înțelesei, part. înțeles] – Lat. intelligere.

ÎNȚEPA, înțep, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) împunge ușor cu un ac, cu un ghimpe, cu o țeapă, cu orice obiect cu vârf ascuțit. ♦ Intranz. și tranz. A produce o senzație dureroasă ca de înțepătură. ♦ Intranz. (Despre băuturi) A pișca la limbă. 2. Tranz. Fig. A face aluzii răutăcioase la adresa cuiva; a ironiza. 3. Tranz. (Înv.) A trage în țeapă. – În + țeapă.

ÎNVĂȚA, învăț, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunoștințe și deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc. 2. Tranz. A sfătui, a povățui pe cineva să facă ceva (arătându-i cum să procedeze). 3. Tranz. A dobândi cunoștințe prin studiu, a ajunge prin muncă sistematică să cunoști o meserie, o artă, o limbă etc.; a studia. ♦ A-și întipări în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora. 4. Tranz. și refl. A (se) deprinde, a (se) obișnui, a (se) familiariza. 5. Tranz. A trage o învățătură, a căpăta experiență. ◊ Expr. (Tranz. și refl.) A (se) învăța minte = a câștiga sau a face să câștige experiență, a trage sau a face să tragă învățăminte dintr-o întâmplare neplăcută. – Lat. *invitiare (< vitium „viciu”).

J s. m. invar. A treisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă prepalatală sonoră (4)). [Pr.: je]

JAPONEZ, -Ă, japonezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Japoniei sau care este originară de acolo; nipon. 2. Adj. Care aparține Japoniei sau japonezilor (1), privitor la Japonia sau la japonezi; nipon. ◊ (Substantivat, f.) Limba vorbită de japonezi (1). – Din fr. japonais.

JARGON, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorința celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor și care se caracterizează prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi. 2. (Înv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

JARGON, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflectă fie dorința celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie tendința de a folosi termeni specifici profesiunilor respective și care se caracterizează prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi, sau a celor de îngustă specialitate. 2. (Înv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

K s. m. invar. A paisprezecea literă a alfabetului limbii române, folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional; sunete notate cu această literă: a) consoană oclusivă palatală (2) surdă (2), cu valoarea grupului de litere ch înainte de e și i; b) consoană oclusivă velară surdă, cu valoarea literei c. [Pr.: ca]

KOINE s. f. (Lingv.) Variantă lingvistică ce servește comunicării între vorbitori de dialecte sau graiuri diferite; limbă comună (b). – Din fr. koiné.

KURD, -Ă, kurzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care aparține unui popor care trăiește în Turcia, Iran, Irak, Siria, Afganistan, Pakistan, precum și în câteva regiuni din fosta U.R.S.S., sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține kurzilor (1), privitor la kurzi. ◊ (Substantivat, f.) Limba vorbită de kurzi (1). – Din fr. kurde.

L s. m. invar. A cincisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă lichidă (3) laterală (2) dentală). [Pr.: le]

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o fundă) capetele de sfoară, de ață, de sârmă, de lanț etc. (astfel încât să formeze un tot). ◊ Expr. A lega (sau a strânge) băierile de la pungă (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gură un sac, o pungă, o boccea etc., adunând marginile și înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoară ale cărei capete se înnoadă; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, pungă etc.) și a o închide în felul arătat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un mănunchi, într-un tot (prinzându-le laolaltă). ◊ Expr. (Pop.) A (nu) lega două în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câștigul obținut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă sau să nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe; a broșa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agăța, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, a unui lanț etc. 2. Tranz. Fig. A înlănțui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legătură între două puncte (îndepărtate) în spațiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legătură între două elemente ale unei instalații sau între o instalație și o sursă de forță (care-i asigură funcționarea). 4. Tranz. și refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relații (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvnă de ceva, a simți un mare atașament pentru o anumită preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (căutând ceartă); a se agăța de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc.; a pune în lanțuri, în fiare; a înlănțui, a încătușa. ◊ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoană care se poartă ca un nebun. A lega pe cineva de mâini și de picioare = a împiedica pe cineva să acționeze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legături pentru a-l împiedica să fugă; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga să facă ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vrăji. V. Tranz. și refl. A(-și) înfășura sau a(-și) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ◊ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a înșela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leagă unde-l doare = fiecare își cunoaște greutățile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-și crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. și intranz. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) A se îngroșa, a se închega. – Lat. ligare.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcîndu-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fîșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).

LINGVISTICĂ, lingvistici, s. f. Știința care studiază limba (II) și legile ei de dezvoltare. [Var.: (înv.) limbistică s. f.] – Fr. linguistique.^[1]

M s. m. invar. A șaisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă oclusivă nazală (2) bilabială). [Pr.: me]

MACARONIC, -Ă, macaronici, -ce, adj. (Despre versuri, poezii, stil etc.) Care parodiază și satirizează pedantismul moravurilor cavalerești, amestecând cuvintele și formele limbii naționale cu cuvinte latinești, latinizante sau cu alte cuvinte străine. – Din fr. macaronique. Cf. it. maccheronico.

N s. m. invar. A șaptesprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană nazală (2) dentală). [Pr.: ne, en]

NUANȚAT, -Ă, nuanțați, -te, adj. 1. Cu varietăți de tonuri, de culori; bogat în nuanțe. ♦ (Despre culori) Combinat în chip armonios. 2. Fig. Care prezintă variații marcate prin treceri subtile, gradate. ♦ (Despre stil, limbă etc.) Expresiv, colorat. [Pr.: nu-an-] – V. nuanța.

O¹ s. m. invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală cu deschidere (4) mijlocie, rotunjită (2), din seria posterioară).

P s. m. invar. A nouăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă bilabială surdă (2)). [Pr.: pe]

PALATAL, -Ă, palatali, -e, adj. 1. (Anat.) Relativ la palat¹, care aparține palatului¹, din regiunea palatului¹, palatin². 2. (Fon.) Care se produce în regiunea palatului¹; spec. (despre sunete) care se articulează prin atingerea sau apropierea dosului limbii de cerul-gurii. ♦ (Substantivat, f.) Sunet articulat prin atingerea sau apropierea dosului limbii de cerul-gurii. ♦ Care conține sunete a căror articulație se face în regiunea palatului¹. ♦ (Despre timbrul sunetelor) Care este propriu sunetelor articulate în regiunea palatului¹. – Din fr. palatal.

Q s. m. invar. A douăzecea literă a alfabetului limbii române, (consoană) folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional. [Pr.: chiu]

QUECHUA adj. invar., s. f. invar. 1. S. f. invar. Populație amerindiană care trăiește în ținuturile muntoase din Peru, în vestul Boliviei și în zona de frontieră cu Bolivia a statelor Argentina și Chile. 2. Adj. invar. Care aparține sau este specific populației quechua (1). ◊ (Substantivat, f.) Limba amerindiană vorbită de populația quechua (1). [Pr.: che-ciu-a] – Cuv. sp.

R s. m. invar. A douăzeci și una literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă lichidă (3) vibrantă (1) dentală). [Pr.: re]

REBARBATIV, -Ă, rebarbativi, -e, adj. Cu aspect respingător, aspru, urât. ◊ Cuvânt rebarbativ = cuvânt neintegrabil într-o limbă. ♦ Care se împotrivește la ceva; refractar. – Din fr. rébarbatif.

ROTACISM, (2) rotacisme, s. n. 1. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r”. 2. Transformarea în limba română a lui „n” intervocalic în „r”, la cuvintele moștenite din limba latină. – Din fr. rhotacisme.

RUSEȘTE adv. În felul rușilor, ca rușii; în limba rusă. – Rus + suf. -ește.

RUSISM, rusisme, s. n. Cuvânt sau expresie împrumutată din limba rusă (și neasimilată). – Rus + suf. -ism.

S s. m. invar. A douăzeci și doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană constrictivă dentală surdă (2)). [Pr.: se]

Ș¹ s. m. invar. A douăzeci și treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană constrictivă prepalatală surdă (2)). [Pr.: șe]

T s. m. invar. A douăzeci și patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă dentală surdă (2)). [Pr.: te]

Ț s. m. invar. A douăzeci și cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă dentală sonoră (4)). [Pr.: țe]

ȚIGĂNEȘTE adv. Ca țiganii; în limba țigănească. – Țigan + suf. -ește.

U¹ s. m. invar. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă² (8), rotunjită (2), din seria posterioară).

UCRAINEAN, -Ă, ucraineni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Ucrainei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Ucrainei sau populației ei, privitor la Ucraina sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă (de origine slavă) vorbită de ucraineni (1). [Pr.: -cra-i-] – Ucraina (n. pr.) + suf. -ean.

UMANISTIC, -Ă, umanistici, -ce, adj. Umanist (2). ◊ Științe umanistice = grup de științe care pun accentul pe studiul limbilor, istorie, pe cultura clasică etc. Învățământ umanistic sau secție umanistică = formă (sau secție) de învățământ bazat pe studierea științelor umanistice. – Din germ. humanistisch.

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci, a cotrobăi (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.: (înv. și pop.) îmbla vb. I.] – Lat. ambulare.

UNGUREȘTE adv. În felul maghiarilor, ca maghiarii; în limba maghiară. – Ungur + suf. -ește.

UNILINGV, -Ă, unilingvi, -e, adj. Scris într-o singură limbă. ♦ Care vorbește o singură limbă. – Din fr. unilingue.

URALO-ALTAIC, -Ă, uralo-altaici, -ce, adj. (Despre populații) Care se află, trăiește în regiunea munților Ural și Altai; (despre limbi) vorbit de populațiile care trăiesc în regiunea munților Ural și Altai. – Din fr. ouralo-altaïque.

URDU s. n. Variantă a limbii hindi cu dezvoltare separată; limbă oficială în Pakistan. [Acc. și: urdu] – Din engl., fr. urdu.

UZBEC, -Ă, uzbeci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Uzbekistanului sau care este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Uzbekistanului sau uzbecilor (1), privitor la Uzbekistan sau la uzbeci (1). ♦ (Substantivat, f.) Limba (turcică) vorbită de uzbeci (1). – Din rus. uzbek.

V s. m. invar. A douăzeci și șaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă labiodentală sonoră (4)). [Pr.: ve]

VA¹ Element de compunere care a servit (într-un stadiu vechi al limbii) la formarea unor adverbe (undeva, cândva) sau a unor pronume (cineva, careva), cărora le imprimă o nuanță nehotărâtă. – Din prez. ind. (pers. 3 sg., forma populară) al lui vrea.

VAGANT, vaganți, s. m. Poet medieval de limbă latină, rătăcitor, care cânta bucuria de a trăi; goliard. – Din fr. vagant.