fachiuș, (fătiuș), s.n. – Unealtă de lemn utilizată de olari pentru modelarea lutului crud. – Probabil dim. de la fate „așchie de lemn rășinos”, cu un intermediar fatiuș.

fate, fătii, (fatie, facie), s.f. – 1. Așchii, surcele (de regulă din lemn rășinos) pentru aprins focul (ALR 1971: 290). 2. Așchii lungi cioplite de pe trunchi de mesteacăn, folosite la iluminat (Bilțiu 2001): „Moșu’ să vedera cu faite, cum o fo timpurile p-atunci, cu găteje” (Bilțiu 2002: 328; Urminiș). 3. (Sub forma fatie) Picături de rășină sau bucăți rășinoase arzânde sau luminoase (Papahagi 1925). 4. Tulpină de cânepă topită rămasă după melițat (Memoria 2004). 5. Torță, faclă: „Ca armă de apărare contra fiarelor se întrebuințează pușca, iar în cazuri urgente tăciunele aprins sau facea. Acest obiect numit și faci sau fate se pregătește dintr-un lemn de buhaș lung de 4 m., crăpat la un capăt, iar în crăpătură se pune iască sau văcălie, un burete. Facia o țin deasupra focului, iar în caz de primejdie, fiind foarte uscată, de abia o atingi de foc și se aprinde. Ieșind cu ea afară, dat fiind curentul de aer ce se naște când e purtată în fugă, se formează scântei, care provoacă spaima animalelor sălbatice. Este instrumentul cel mai primitiv de apărare contra fiarelor” (Morariu 1937: 176). – Lat. fac(u)la (Felecan 2011: 270); Cf. bg. fakla (DER).

gudron n. substanță negricioasă, semi-lichidă, obținută prin distilarea lemnelor rășinoase (gudron vegetal) sau a huilei și altor minerale (gudron mineral); cel dintâiu e întrebuințat în medicină (blasturi, inhalațiuni, apă de gudron) și ambele servă a unge corăbiile, pânzele, funiile (= fr. goudron).

fate, fătii, (fatie, facie, faită), s.f. – (reg.) 1. Așchii, surcele (de regulă din lemn rășinos) pentru aprins focul (ALRRM, 1971: 290). 2. Așchii lungi cioplite de pe trunchi de mesteacăn, folosite la iluminat (Bilțiu, 2001): „Moșu’ să vedera cu faite, cum o fo timpurile p-atunci, cu găteje” (Bilțiu, 2002: 328; Urminiș). 3. (în var. fatie) Picături de rășină sau bucăți rășinoase arzânde sau luminoase (Papahagi, 1925). 4. Tulpină de cânepă topită rămasă după melițat (Memoria, 2004). 5. Torță, faclă: „Ca armă de apărare contra fiarelor se întrebuințează pușca, iar în cazuri urgente tăciunele aprins sau facea. Acest obiect numit și faci sau fate se pregătește dintr-un lemn de buhaș lung de 4 m, crăpat la un capăt, iar în crăpătură se pune iască sau văcălie, un burete. Facia o țin deasupra focului, iar în caz de primejdie, fiind foarte uscată, de abia o atingi de foc și se aprinde. Ieșind cu ea afară, dat fiind curentul de aer ce se naște când e purtată în fugă, se formează scântei, care provoacă spaima animalelor sălbatice. Este instrumentul cel mai primitiv de apărare contra fiarelor” (Morariu, 1937: 176). – Lat. fac(u)la „făclie mică” (Felecan, 2011: 270); var. a lui fachie, făclie (< lat. facula < lat. fax, facis „torță, făclie”).

fáte, fătii, (fatie, facie, faită), s.f. (reg.) 1. Așchii, surcele (de regulă din lemn rășinos) pentru aprins focul. 2. Așchii lungi cioplite de pe trunchi de mesteacăn, folosite la iluminat: „Moșu' să vedera cu faite, cum o fo timpurile p-atunci, cu găteje” (Bilțiu, 2002: 328). 3. (în var. fatie) Picături de rășină sau bucăți rășinoase arzânde sau luminoase. 4. Tulpină de cânepă topită rămasă după melițat. 5. Torță, faclă: „Ca armă de apărare contra fiarelor se întrebuințează pușca, iar în cazuri urgente tăciunele aprins sau facea” (Morariu, 1937: 176). 6. (în expr.) Ca o fatie = slab (precum o așchie): „Ai ajuns ca o fatie” (Hovrea, 2016: 28). – Lat. fac(u)la „făclie mică” (Felecan, 2011: 270); var. a lui fachie, făclie.

chiparos (chiparoși), s. m. – Arbore rășinos cu lemnul parfumat (Cupressus sempervirens). – Mr. chiparis. Ngr. ϰυπαρίσσι (sec. XVII), cf. v. sb. kiparisĭ (Vasmer, Gr., 78), alb. kiparis. – Der. chiparoasă (var. tiparoasă), s. f. (plantă decorativă, Polianthes tuberosa), din fr. tubéreuse, contaminat prin etimologie populară cu chiparos (se numește și tuberoză, ca în fr.).

GAIAC s. m. arbore tropical, rășinos, cu lemnul tare, a cărui rășină se întrebuințează în medicină. (< fr. gaïac, sp. guayaco)

RĂȘINOS, -OASĂ, rășinoși, -oase, adj. 1. (Despre copaci) Care produce rășină. Bradul este un copac rășinos. ♦ (Substantivat, f. pl.) Conifere. Deșeurile de lemn de rășinoase sînt dirijate la fabricile de celuloză. 2. Cu aspectul și proprietățile rășinii; lipicios, cleios. (Cu pronunțare regională) Albinele lucrătoare... astupă... crăpăturile (din știubei) cu o materie rîșinoasă. La TDRG. 3. (Fiz.; în expr.) Electricitate rășinoasă = sarcină electrică negativă, statică, produsă prin frecarea unui baston de rășină cu o bucată de postav.

ABIENTIN s. n. Substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă și în alcool. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. abiéntin.

abietin s. n. substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, sub formă de cristale incolore, solubile în apă și alcool. (< fr. abiétin)

ABIETIN s.n. Substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă și alcool. [Pron. -bi-e-. / < fr. abiétin].

abietín s.n. Substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă și în alcool; coniferină. • sil. -bi-e-. /< fr. abiétine.

abientin sn [At: DEX² / P: -bi-en- / Pl: ? / E: fr abientin] Substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă și în alcool.

guaiac sm [At: DN³ / V: gaiac / P: gua-iac / Pl: ~aci / E: eg guayaco] Arbore exotic rășinos, important pentru lemnul și extractele lui, folosite în medicină (Guaiacum officinale).

CHIPAROS, chiparoși, s. m. Arbore rășinos conifer cu frunze persistente și cu lemnul rezistent și parfumat, întrebuințat în industrie (Cupressus sempervirens). – Din ngr. kiparíssi.

CHIPAROS, chiparoși, s. m. Arbore rășinos conifer cu frunze persistente și cu lemnul rezistent și parfumat, folosit în industrie (Cupressus sempervirens). – Din ngr. kiparíssi.

TISĂ ~e f. 1) Arbore sau arbust rășinos, înalt și drept, cu frunze liniare persistente, cu lemnul prețios, folosit în tâmplăria fină și în sculptură. 2) Lemnul acestui arbore. /<sl. tisa

LARICE s. f. arbore rășinos din familia pinaceelor, cu frunze căzătoare, aciculare și cu lemn tare și rezistent, foarte prețios; zadă. (< it. larice, lat. larix, -icis)

CHIPAROS, chiparoși, s. m. Arbore rășinos din clasa coniferelor, cu frunze veșnic verzi și cu lemnul rezistent și parfumat, întrebuințat în industrie (Cupressus sempervirens). – Ngr. kyparisos.

ZADĂ, zade, s. f. Arbore rășinos cu frunze lungi în formă de ace, care cad toamna, cu lemn tare și durabil, foarte prețuit. (Larix decidua) – Lat. pop. daeda (=taeda).

ZADĂ, zade, s. f. Arbore rășinos cu frunze lungi în formă de ace, care cad toamna, cu lemn tare și durabil, foarte prețuit (Larix decidua). – Lat. daeda (= taeda).

ZADĂ, zade, s. f. Arbore din familia pinaceelor, rășinos, cu frunze lungi în formă de ace, care cad toamna, cu lemn tare și rezistent, folosit în construcții, industria mobilei etc. (Larix decidua). – Lat. pop. daeda (= taeda).

chiparos sn [At: BIBLIA (1688) / V: ~roas, ~roz, (înv) ~ris, ci~, ciparoasă^[1] sf, tip~ / Pl: ~oși / E: ngr ϰυπάρισσος] (Bot) 1 Arbore rășinos din familia coniferelor, cu frunziș verde închis și persistent și cu lemnul rezistent și parfumat, întrebuințat în industrie (Cupressus sempervirens). 2 (Reg; îc) ~-mic Lemnul Maicii Domnului (Santalina chamaecyparissus). 3 (Reg; îc) ~-de baltă Arborele Taxodium distichum.

zadă s.f. 1 (bot.) Arbore rășinos, cu frunzele lungi, în formă de ace, care cad toamna, cu lemnul tare, durabil și prețios, care crește în regiunea alpină inferioară (Larix decidua); larice. 2 Așchie de zadă (sau de alt conifer), întrebuințată pentru luminat sau pentru aprins focul. • pl. -e. /lat. pop. daeda(m) = taeda, -ae.

TISĂ, tise, s. f. Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucioase, cu lemnul tare și foarte prețios (Taxus baccata); p. restr. lemnul acestui arbore. [Var.: (rar) tis s. m.] – Din sl. tisa.

MOLID ~zi m. Arbore rășinos cu coroana piramidală și frunze persistente în formă de ace, al cărui lemn este folosit în industria de celuloză și ca material de construcție. /cf. alb. molikë

TISĂ, tise, s. f. Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucitoare, cu lemnul tare și foarte prețios (Taxus baccata); p. restr. lemnul acestui arbore. [Var.: (rar) tis s. m.] – Din sl. tisa.

CHIPAROS, chiparoși, s. m. Arbore rășinos din familia coniferelor, cu frunzele de un verde-închis, care nu cad iarna; lemnul, rezistent și parfumat, se întrebuințează în industrie (Cupressus sempervirens). Străji cernite, chiparoșii Dorm în cerc. TOMA, C. V. 142. Brazii și chiparoșii nu se veștejesc niciodată. ANGHEL, PR. 39. Cu trandafiri, cu aur și crăngi de chiparos Aș vrea această carte s-o-mpodobesc frumos. IOSIF, T. 105. Nu ești curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? EMINESCU, N. 122. Jelț de chiparos, Cu miros Frumos. TEODORESCU, P. P. 24. – Variante: (învechit) chiparis (ALECSANDRI, T. 103, ALEXANDRESCU, M. 198), (învechit și, rar, popular) ciparos (GHICA, S. 534, TEODORESCU, P. P. 93) s. m.

ZADĂ, zade, s. f. Arbore rășinos cu frunze lungi, în formă de ace pe care le pierde toamna, cu lemn tare și durabil, foarte prețuit; crește prin locurile pietroase din regiunea alpină inferioară (Larix europea). Zada... nu păstrează decît rar regularitatea de con a molidului, SIMIONESCU, FL. 82. – Variantă: zad s. m.

zadă sf [At: ANON. CAR. / V: (îvp) zad sm, ~die², ~dră, (reg) zădar² sm, zeadă / E: mlp daeda (=taeda)] 1 Arbore rășinos, cu tulpina dreaptă, cu frunze lungi în formă de ace (care cad toamna), cu lemn tare, durabil și foarte prețios, care crește în regiunea alpină inferioară Si: (reg) brad-de-vară, brad-roșu, cadrin, cătrin, crin, crin-de-munte, dăcrin, larice, lariș, lariță, rariț, viadă, zăduț (Larix decidua). 2 (Bot; înv) Pin² (Pinus silvestris). 3 Așchie (1) subțire de zadă (1), de brad sau de alt conifer întrebuințată pentru luminat sau pentru aprins focul. 4 (Pop; d. tulpini de plante, diverse obiecte etc.; îe) A fi (uscat) ~ A fi foarte uscat. 5 (Reg) Grămadă de crengi, coji, ogrinji etc. zdrobite, sfărâmate, tocate etc.

CONIFÉR (< fr., lat. conifer, din conus „con” + fero „a purta”) s. n. (La pl.) Ordin de plante lemnoase cu canale secretoare de rășină, frunze aciculare sau solzoase, în general persistente, flori unisexuate dispuse în conuri și semințe aripate; constituie etajul superior al pădurilor din munții României, avînd importanță în industria lemnului, în construcții etc.; (și la sg.) arbore sau arbust din acest ordin (ex. bradul). Sin. rășinos.

brad m. 1. arbore rășinos totdeauna verde, foarte întrebuințat în tâmplărie și dulgherie; dintr’însul se scot materii rășinoase (ca terebentină, smoală, etc.), iar mugurii săi se aplică în medicină ca antiscorbutic (Abies pectinata); 2. lemnul bradului: masă de brad; 3. fig. țeapăn și arătos: un brad de flăcău; 4. ramură de brad la mirese în ajunul cununiei și hora jucată cu acea ocaziune: ziua de brad. [Albanez BREDHI].

tisă¹ sf [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: (îrg) tis sm / Pl: ~se / E: vsl тиса] 1 Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge vârsta de peste 1000 de ani, cu frunzele verzi, lungi, aciculare, lucioase, cu lemnul tare și foarte prețios, care, fiind rar la noi, este ocrotit ca monument al naturii Si: (reg) molid, tisar¹ (1) (Taxus baccata). 2 (Pex) Lemnul arbustului de tisă¹ (1), dur, de culoare roșcată, mirositor, folosit pentru confecționarea unor obiecte, a mobilelor de lux, în sculptură etc. 3 (Reg) Butoiaș făcut din lemn de tisă¹ (1), în care se țin băuturi.

TISĂ, tise, s. f. Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge vîrsta de 1000 de ani, cu frunze în formă de ace moi, verzi, otrăvitoare, cu lemnul tare și foarte prețios (la noi specie rară, protejată ca monument natural) (Taxus baccata); lemnul acestui arbore. Ajuns în țiitoare, Boghean se răzimă de o tisă bătrînă. SADOVEANU, O. A. II 162. O lingură veche de tisă roșie, cu coada săpată în formă de șopîrlă. HOGAȘ, H. 54. Din acești țăruși răsar două tise, care cresc și se îmbrățișează deasupra bisericii din Armagh. ȘEZ. XIII 137. – Variantă: tis (VLAHUȚĂ, R. P. 60) s. m.

GUDRON ~oane n. Substanță rășinoasă, de culoare brună sau neagră, cu miros specific, obținută prin distilarea uscată a unor materii organice (petrol, cărbune, lemn etc.), având diverse întrebuințări în industria chimică și în construcția drumurilor. /<fr. goudron

CHIPARÓS (< ngr.) s. m. Arbore rășinos din familia cupresaceelor, originar din SE Europei, de c. 25 m înălțime, cu coroana foarte densă, îngustă, columnară sau piramidală și frunze persistente; lemnul, rezistent și parfumat, este utilizat în ind. (Cupressus sempervirens). ♦ C. de baltă = arbore din familia taxodiaceelor, originar din America de Nord, de c. 60 m înălțime, cu coroana conică, frunze mici, aciculare, căzătoare, verzui primăvara, galbene vara, brun-ruginii toamna și lemn de calitate superioară (Taxodium distichum).

brad m., pl. ĭ (lat. bratus, un copac perpertuŭ verde, care, ca și vgr. bráhty, un fel de ĭenupăr, și alb. breth, art. bredhi, vine d. ebr. beroš, sirian berot, ar. brot, chiparis, înrudit cu vsl. berza, mesteacăn. Ar putea veni și din alb. bredhi, rom. pl. brazĭ, apoĭ sing. brad. V. breaz). Un mare și impunător copac conifer rășinos perpetuŭ verde care-șĭ înalță trunchĭu vertical pînă la 50 de metrĭ și crește maĭ ales la munte (abíes alba sav abies pectinata). Lemnu luĭ: o masă de brad. Fig. Un brad de flăcăŭ, un flăcăŭ înalt, drept și robust. V. molid, pin, cetină, sihlă, cucuruz, rășină, terebint.

RĂȘINÓS, -OÁSĂ (< rășină) adj., s. f. pl. 1. Adj. Care conține sau care produce rășină. 2. S. f. pl. (SILV.) Denumire dată unor arbori, arbuști sau subarbuști cu frunze aciculare sau solzoase, de regulă persistente, mai rar căzătoare, dispuse câte una, două sau în mănunchiuri. Inflorescențele mascule au forma unor conuri mici sau a unor mâțișori, iar cele femele sunt conuri lemnoase, pieloase sau cărnoase. Semințele unor specii de r. sunt aripate. Cele mai multe r. formează, singure sau în asociații, păduri întinse, cu o mare valoare economică. Lemnul de r. are o creștere rapidă și se folosește în construcții sau în industria hârtiei și celulozei. Printre cele mai importante specii de rășinoase se numără bradul, pinul, molidul etc. Sin. conifere. 3. Adj. Care are aspectul și proprietățile rășinii; cleios, lipicios.

DÚGLAS (< engl.) s. m. Arbore rășinos din familia pinaceelor, înalt până la 100 m, cu coroana piramidală, originar din America de Nord; la noi este prezent în plantații forestiere (Pseudotsuga menziesii). ♦ Lemnul arborelui cu același nume, foarte rezistent, cu calități tehnologice superioare, folosit în industrie și în construcții.

CUPRESACÉE (< fr.; {s} lat. cupressus „chiparos”) s. f. Pl. Familie de plante rășinoase (arbori și arbuști), cu frunze persistente, aciculare sau în formă de solzi și flori unisexuate mici. Cuprinde plante decorative (ex. chiparosul) și unele plante importante pentru industria lemnului și industria farmaceutică (ex. arborele-vieții, ienupărul).

MOLÍD (MOLÍFT) s. m. Arbore rășinos din familia pinaceelor, înalt până la 50 m, cu coroana piramidală, frunze aciculare și conuri care atârnă (Picea abies). Frunzele, mugurii, scoarța și rășina au utilizări terapeutice ca antidiareice, antiinflamatorii, antireumatismale, antitusive etc. Lemnul este utilizat în construcții, la fabricarea celulozei și a unor instrumente muzicale, din scoarță se extrag tanin. Poate fi cultivat și în scop ornamental. În România, există păduri de m. în etajul montan și subalpin. Se mai numește brad roșu.

cocoș, -i, s.m. – 1. Pasăre domestică de curte; masculul găinii (Gallus bankiva domestica). Rezervație de cocoș de mesteacăn (Lyrurus tetrix) la Cornu Nedeii – Ciungii Bălăsinii, în M-ții Maramureșului. Specia caracteristică zonei este cocoșul de munte (Tetrao urogallus), în pădurile de rășinoase din M-ții Maramureșului și din M-ții Rodnei. 2. (top.) Creasta Cocoșului, rezervație naturală de interes național. 3. Motiv zoomorf pe porțile maramureșene (Nistor 1977: 17). 4. Cucui, bolfă, coc, umflătură (ALR 1969: 8; Hoteni, Strâmtura, Rozavlea, Borșa etc.). 5. Cuiul care leagă grindeiul de cotigă (la plugul de lemn); cârlig (ALR 1973: 848). 6. Cocoși, poreclă pentru locuitorii din Dragomirești (ALR 1969: XXII; Papahagi 1925: 103). 7. Floricele de porumb (ALR 1965: 115). – Creație expresivă care se bazează pe strigătul cocoșului, cf. lat. coco „strigătul cocoșului”, lat. med. coccus (DER); Din sl. kokosi „găină” (DEX).

BISTRIȚA 1. Rîu, afl. dr. al Siretului la sud de Bacău; 288 km. Izv. din M-ții Rodnei, străbate Depr. Dornelor și trece prin orașele Vatra Dornei, Bicaz, Piatra-Neamț, Buhuși și Bacău. Hidrocentrale în cascadă pe cursul mijlociu și inferior (Stejaru, Piatra-Neamț, Roznov, Pîngărați, Gîrleni, Bacău I și II etc.). Cursul B. a fost barat, creîndu-se lacul de acumulare Izvorul Muntelui. Plutărit. Afl. pr.: Dorna, Neagra, Bistricioara, Bicaz, Tarcău. De la Izv. și pînă la confl. cu Dorna poartă numele de Bistrița Aurie. Pentru întreg cursul B. se mai folosește denumirea de Bistrița moldovenească spre a o deosebi de Bistrița ardeleană (2) și Bistrița olteană (3.). 2. Rîu, afl. dr. al Șieului (afl. al Someșului Mare); 65,4 km. Izv. din N masivului Călimani și trece prin municipiul Bistrița. Numit și Bistrița ardeleană. 3. Rîu, afl. dr. al Oltului; 50 km. Izv. din M-ții Căpățînii. Numit și Bistrița olteană sau vîlceană. 4. Munții Bistriței, sistem de masive muntoase în Carpații Orientali, drenat de Bistrița, situat între defileul Bistriței de la Zugreni în N și valea Bistricioarei la S. Creasta principală este fragmentată în masive (Pietrosu, Bîrnaru, Grințieșu Mic și Mare, Budacu etc.), alcătuite din roci cristaline. Alt. max.: 1.859 m (vf. Budacu). Păduri de rășinoase. 5. Dealurile Bistriței, dealuri pe marginea de E a Pod. Transilvaniei, între poalele M-ților Călimani și Valea Dipșa, drenate de Bistrița ardeleană (2), Șieu și Budac. Sînt constituite dintr-o asociație de culme deluroase. 6. Municipiu în depr. cu același nume, reșed. jud. Bistrița-Năsăud; 86.587 loc. (1991). Termocentrală. Constr. de mașini și utilaje și de motoare electrice. Întrepr. de prelucr. lemnului (mobilă, articole din lemn, de uz casnic și tehnic), mat. de constr. (produse refractare, prefabricate din beton, cahie de teracotă), textile (filatură de lînă pieptănată), de sticlărie pentru menaj și alim. (produse lactate, panificație); ateliere de reparații. Fabrică de acumulatori pentru autoturisme (din 1980). Centru pomicol (complex modern de depozitare și conservare a fructelor) și viticol. Colegiu tehnic. Numeroase monumente istorice: biserica ortodoxă (fostă biserică franciscană, sec. 13), biserică evanghelică (sec. 14-15, transformată în sec. 16), fortificații (sec. 15-16), clădiri din vechiul ansamblu comercial (sec. 16-17), case particulare (sec. 16). Muzeu cu secții de istorie, științele naturii, etnografie și artă plastică. Menționat documentar pentru prima oară în 1264, dar cu existență anterioară invaziei tătarilor (1241); devine oraș în 1349; important centru meșteșugăresc și comercial, a întreținut relații strînse cu Moldova. Între 1529 și 1546 (cu întreruperi) s-a aflat în stăpînirea domnului Petru Rareș. Important centru al luptei de emancipare socială și națională a românilor din Transilvania. Școală luterană din sec. 16. Declarat municipiu în 1979. 7. Mănăstirea ~, situată în com. Viișoara, jud. Neamț ctitorită înainte de 1407 de Alexandru cel Bun, căruia îi servește și de necropolă. Turn clopotniță zidit de Ștefan cel Mare (1498). În 1554, biserica este reconstruită de Alexandru Lăpușneanu, de plan triconc, dezvoltat cu gropniță și pridvor închis. Paraclisul păstrează un ansamblu de pictură murală din sec. 16. 8. Mănăstirea ~, (în com. Costești, jud. Vîlcea), ctitorită de boierii Craiovești înainte de 1491, refăcută în 1519, cînd este pictată de Dobromir din Tîrgoviște. Refăcută din nou de Constantin Brîncoveanu în 1683. În 1710 este adăugat pridvorul bolniței. În 1846, Bibescu Vodă reface biserica mănăstirii în stil neogotic. Este pictată, în 1855, de Gh. Tattarescu. Biserica bolniței este singurul edificiu din vechiu complex, cu picturi din 1513 și 1514.

BRAD sm. 1 🌿 Copac rășinos, totdeauna verde, care crește în pădurile de la munte: e numele generic al tuturor copacilor din familia coniferelor, cum sînt pinul, moliftul, jneapănul, etc.; speța cea mai răspîndită la noi numită ~ sau ~-ALB (Abies pectinala sau Abies alba) are coaja netedă, albă-argintie și o înălțime mijlocie de 15-25 de metri, ajungînd uneori pînă la 35-40 de metri; crengile lui, numite „cetină”, se desprind din trunchiu ca spițele unei roți și sînt acoperite cu niște frunze subțiri, turtite, numite „ace” sau „țepușe”, așezate ca dinții unui pieptene; fructul lui numit „cucuruz (de brad)” e de formă cilindrică și e acoperit cu niște solzi care se desfac și cad jos la maturitate: lemnul lui e des întrebuințat în tîmplărie sau dulgherie, sub formă de scînduri, grinzi, etc. (🖼 572) ¶ 2 Lemnul acestui copac: dulap de ~ ¶ 3 Fig. Un ~ de flăcău, un ~ de Român, despre un om chipeș, înalt și voinic ¶ 4 🌿 ~-ROȘU – MOLIFT ¶ 5 🌿 BRADUL-CIUMEI, varietate de jneapăn de mărime mijlocie (Junipeus intermedia) ¶ 6 Ramură mare de brad, mai adesea împodobită, care se pune la carul sau la poarta caselor miresei în ajunul nunții, sau care se poartă înaintea mirilor, cînd se duc la biserică să se cunune; alte-ori se înfige dinaintea casei unde e un mort, sau e purtată cînd duc mortul la groapă ¶ 7 Un fel de horă ce se joacă la casa miresei, înainte de cununie: joacă flăcăii și fetele ~ul la mireasă (GR.-N.) [comp. alb. bred].

CĂRBUNE (< lat. carbo, -onis) s. m. I. 1. Rocă sedimentară organogenă, caustobiolitică, rezultată prin acumularea materiei vegetale și îmbogățirea lentă în carbon a acesteia. C. s-au format (autohton sau alohton), prin depunerea în ape marine de litoral, unde marea invadează uscatul periodic (c. paralici), în mlaștini sau în ape dulci (c. limnici). În zăcămînt, c. se prezintă ca o masă de culoare galbenă-brună pînă la neagră, întreruptă de intercalații de steril. Conține carbon (55-96,5%), oxigen (2,5-40%), hidrogen (1-6%), azot (sub 2%), fosfor, sulf ș.a. Principalele tipuri sunt: c. humici (turbă, lignit, c. brun, huilă, antracit), c. sapropelici (boghead, cannel) și c. liptobiolitici proveniți prin transformarea resturilor de plante bogate în subtanțe rășinoase și ceroase. Cei mai vechi c. s-au format în Devonian. Alături de țiței, c. reprezintă principalul combustibil mineral și sursă de materii prime. ♦ (CHIM.) C. activ = c. cu structură poroasă, a cărui putere de adsorbție a fost mărită printr-un tratament fizico-chimic, utilizat la recuperarea gazolinei din gazele de sondă, epurarea apelor, reținerea noxelor din aer sau dezodorizarea aerului. C. animal = c. de oase sau de deșeuri animale, obținut prin calcinarea oaselor, folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, ca adsorbant intestinal sub formă de c. medicinal. ♦ (GEOL.) C. brun = varietate de c. humic, compact, sticlos, casant, cu urma brună, avînd un conținut mediu de 67-79% c. și o putere calorică de 5.400-7.200 kcal/kg; se utilizează drept combustibil. 2. Bucată de lemn arsă parțial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. ♦ C. de lemn = produs principal obținut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. 3. Creion obținut dintr-un lemn de esență moale (plop, lemn-cîinesc etc.), carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe; p. ext. lucrare realizată cu acest fel de creion. II. 1. (MED., MED. VET.) Antrax. 2. (MED. VET.) C. emfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei. Se manifestă prin apariția în musculatură a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (FITOPAT.) Tăciune (2).

MÎZGĂ s. f. 1. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor (aflată sub coajă), (regional) m î z g a l ă (1); (popular) mustăreață (1), must (I 6), (regional) mursă¹ (2), muc (I 3). Frunza lui. . . are mîzgă subțire, curgătoare și rășinoasă. COD. SILV. 21. Mlădițele trebuie tăiate cu cuțit foarte ascuțit. . . ca mîzga care cură din tăietură se nu cură pre ochii mlădiței. ECONOMIA, 152/6, cf. 37/13. [Păstăile] mai înaintite în creștere trag la sine toată mîzga. I. IONESCU, C. 117/21, cf. 94/28. [Cîrligele de vie] se pun în gropi. . . mai nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. id. P. 247. Storc și mîzga din tufă, numa să iasă bani. JIPESCU, O. 57, cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 56. Cînd nuielele lasă. . . un fel de mîzg (suc) negru, gras și gros, – babele iau cu degetul din această negreală și ung pe bolnav la bube. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 34, cf. MUSCEL, 44. Se jupoaie de pe crengile de arțar coaja, mai ales primăvara, cînd este plină de must, mîzgă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 137, cf. PAMFILE, J. I, 127. Îngrămădi mîzga în puținele rădăcini rămase. COMȘA, N. Z. 38. Că-mi scade trupu mereu, ca pomu care și-o pierdut mîzga. BĂNUȚ, T. P. 178, cf. H IV 104, 267, X 67, XII 18, 365, XVIII 138. Leacu din ce să-i fie? Din rădăcină de boz Și mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 393. Primăvara, cînd dă mîzga în copaci. ȘEZ. II, 95, cf. IX, 149, VICIU, GL., VÎRCOL, M. 87, BREBENEL, GR. P., PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, V. 179. Îi lemnu în măzg. ALR I 957/12. Din mîzga lui se face rășină. ALR II 6 397/836, cf. ALR II/I MN 15, 6913/172, ALR SN I h 221, ib. SN III h 629, A I 13, II 6, III 1, 2, 3, V 8, VI 26, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Face nazuri ca țiganu de mîzgă de anineM se zice despre cel mofturos. Cf. ZANNE, P. VI, 378, cf. IX, 491. ♦ (Prin Transilv.) Rășină de brad. Cf. ALR II 6 397/574, A III 17. ♦ P. anal. (Regional) Cerumen (Zidurile-Găiești). ALR I 49/750. 2. (Regional) Complex de vase prin care circulă seva; partea interioară a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase. Opinci împletite din mîzgă de tei. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 187. Sapă rădăcină din porumbel, curăță-i coaja neagră după dasupra, iar mîzga rade-o într-o oală mică. ȘEZ. VIII, 151. Părțile arborelui sînt: coaja. . ., mîzga, albul lemnului. H III 116. ♦ (Prin nord-estul Olt.) Mină de creion. De trei ori s-a rupt mîzga cînd am ascuțit creionul. CV 1950, nr. 1, 33, cf. nr. 2, 31. 3. (Regional) Pojghiță moale, cleioasă sau unsuroasă care se formează pe suprafața unor alimente sau pe pereții vaselor în care au fost anumite alimente. Cașul pentru brînză e lăsat să se dospească opt, nouă zile, după care e curățat de „mîsga” prinsă deasupra. STOIAN, PĂST. 57. Se ia mîzgă de icre negre (ceea ce rămíne pe butoi). MAT. FOLK. 701. N-are mîzga la casa și se laudă că mîncă plăcinte, se spune despre cei săraci și lăudăroși. PAȘCA, GL. ◊ E x p r. A prinde mîzgă = a se îmbogăți; a prinde cheag, v. c h e a g. Apucîndu-se de lucru . . . prinseră cu încetul mîzgă și în cele din urmă se aleseră negustori mari, de se îmbălau în galbeni. REV. CRIT. I, 135. ♦ F i g. Bogăție, avere. Mîzga familiei Batorești. . . din vistiria aceasta s-au tras. ȘINCAI, HR. II, 91/2. 4. Strat (de alge, mușchi, mîl) care acoperă pietrele expuse la umezeală. Puțul. . . cu ghizdurile mîncate de mîzga verde ce se-nalțâ din fund. I. BOTEZ, B. I, 33, cf. 97. Apă albă și frumoasă ! Cum speli toate pietrele De mușchi, De mîzgă, Așa să mă speli pe mine. PĂSCULESCU, L. P. 128, cf. ALR II 2 503/27. 5. Noroi moale, lipicios și alunecos. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și un ghețuș de nu te mai poți de feliu ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. Cei din șanțuri, în mîzga pămîntului și în răceala nopții. SADOVEANU, P. S. 127. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului. id. O. III, 666, cf. X, 528, XIII, 574, id. B. 34, id. N. F. 55. Cu sprintenele glezne înțepenite-n mîzgă. LESNEA, I. 113. De pe toate ușile magaziilor năvăleau oamenii în cămăși. . . ude și zdrențuite, plini de mîzgă. CAMIL PETRESCU, O. II, 449. Zăpada s-a așternut de-a dreptul peste mîzgă. V. ROM. noiembrie 1 953, 103, cf. I. CR. III, 187, PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 61/542/a, A VI 26. ♦ Murdărie, jeg. E plin de mîzg pe mîini. REV. CRTT. III, 160, cf. ALRM I/I h 184. ◊ Fig. Ca mai deplin să se spele de mîzga pe care i-o lăsase lipiciosul amic, mergea dinadins prin mijlocul uliții. PETRESCU, A. R. 45. 6. (Învechit și regional) Ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare). V. l a p o v i ț ă. Neputința plămădirii noastre, că s-au făcut din tină și are gata obiceaiu a să răsîpi lesne de mizguri, de soare și de vînturi greale. DOSOFTEI, V. S. decembrie, 209^r/3, cf. 208^v/33. E mîsg afară; am venit pe mîsg. REV. CRIT. III, 160, cf. NOVACOVICIU, C. B. I, 13. Să nu să strice la obraz de măzgă. ALR II 2833/29. – Scris și: mîsgă. - Și: (regional) mîzg s. n., măzgă (A I 12) s. f., măzg s. n., mézgă (ALR I 957/75, 85), mizgă (ib. 957/159), mijgă (LEXIC REG. 83) s. f., mizg (pl. mizguri) s. n., zmígă (ALR I 957/266) s. f. – Din slavonul мѣзга, bg. мъзга, мезга.

cocoș, cocoși, s.m. – 1. (ornit.) Pasăre domestică de curte; masculul găinii (Gallus bankiva domestica). ♦ Cocoșul de mesteacăn, pasăre sedentară, rară, cu penaj de culoare închisă, cu reflexe metalice, coadă evazată și răsucită în formă de liră (Lynurus tetrix). Specie protejată. Populează pâlcurile de jnepeniș din Munții Maramureșului și Munții Rodnei, pe un areal foarte restrâns (Ciungii Bălăsinii și muntele Cearcănu). Locuitorii din zonă îl numesc tătarcă, percon sau bircon (Monumente, 1976: 98; Nădișan, 2000: 100). În anul 1971, a fost creată prima rezervație faunistică de cocoș de mesteacăn din țară, în Cornu Nedeii – Ciungii Bălăsinii, în bazinul superior al râului Vișeu, pe o suprafață de 800 ha. „Sunt, iarăși, pline de interes zoologic vânătorile, din luna april, după frumoșii cocoși negri aurii cari, atunci când cocoșesc (orele 3 de dimineață), pot fi ușor vânați, întrucât în acele momente ei nici nu văd, nici nu aud, fără numa găina” (Papahagi, 1925: 97). ♦ Cocoșul de munte, specie sedentară de origine paleartică, care preferă pădurile de rășinoase, în locuri retrase din apropierea izvoarelor și pâraielor (Tetrao urogallus). Are corp masiv, penaj de culoare închisă, coada evazată, iar ciocul este asemănător cu al păsărilor răpitoare. În Maramureș, cea mai mare densitate a speciei se află în Munții Maramureșului (Farcău, Mihailec) și Munții Rodnei (Piatra Neagră, Măgura Moisei), (Monumente, 1976: 96). 2. (geol.) Creasta Cocoșului, rest de crater vulcanic (care a erupt în urmă cu circa 9 milioane de ani). Lamă de andezit cu dezagregări dispuse pe vertical (Posea, 1980: 25). Rezervație geologică în Munții Gutâi (Iștvan, Popescu, Pop, 1990: 28). Denumiri date de localnici: Țâfăraia Gutâiului, Pana Cocoșului, Creasta Gutâiului, Țurana Gutâiului, Piatra Gutâiului, Țâcla Gutâiului, Piatra Mare. Împreună cu celelalte culmi ale Gutâiului, Creasta Cocoșului reprezintă cumpăna apelor pentru râul Mara și Cavnic, primul, afluent al Tisei, celălalt, al Lăpușului. Lungimea Crestei este de aproximativ 200 m, iar orientarea, pe direcția NV-SE. Înălțimea relativă este de circa 150 m în partea de nord (Monumente, 1976: 30-34). 3. Motiv zoomorf pe porțile maramureșene. Pe o vraniță din Șieu, stâlpul central are sculptată pe partea superioară o frunză de stejar (stilizarea pomului vieții), în vârful căreia stă un cocoș ce cântă, prevestind zorii zilei, răsăritul soarelui (Nistor, 1977: 17). 4. (med.) Cucui, bolfă, coc, umflătură (ALRRM, 1969: 8; Hoteni, Strâmtura, Rozavlea, Borșa etc.). 5. Cuiul care leagă grindeiul de cotigă (la plugul de lemn); cârlig (ALRRM, 1973: 848). 6. Floricele de porumb (ALR, 1965: 115). ♦ (top.) Ulița Cocoșenilor, în Șieu (Vișovan, 2005). ♦ (onom.) Cocoș, Cocoși, Cocoșilă, nume de familie (36 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Cocoși, poreclă pentru locuitorii din Boiu Mare și Dragomirești (Bilțiu-Dăncuș, 2005; Papahagi, 1925): „fiindcă plecau de cu noapte la lucru” (ALRRM, 1969); „pentru că strigă cucurigu!” (Papahagi, 1925). ♦ (simbol.) Cocoșul alb e o pasăre a luminii care, prin cântecul său, vestește zămislirea Aurorei. În credințele românilor, la auzul primului cântat al cocoșului, dispar toate duhurile rele. Cocoșul e un animal apotropaic, apărător atât împotriva spiritelor rele, cât și împotriva bolilor de tot felul. Efigia lui se pune pe turlele bisericilor și clopotnițelor (Evseev, 2001: 41). – Creație expresivă care se bazează pe strigătul cocoșului, cf. lat. coco „strigătul cocoșului”, lat. med. coccus (DER); din sl. kokoši „găină” (Miklosich, Cihac, Conev, DA, cf. DER; DEX, MDA).