AGARICACEE s. f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior și pălărie prevăzută la partea inferioară cu numeroase lamele; (și la sg.) ciupercă din această familie. – Din fr. agaricacées.

ALAMĂ, (2, 3) alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, ușor de prelucrat, cu numeroase și variate întrebuințări în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alamă (1); alămărie². 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alamă (1). – Cf. it. lama „placă de metal”.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

ALPACA¹ s. f. Animal rumegător cu lână fină, lungă și subțire, care trăiește în America de Sud (Lama pacos). ♦ Stofă fină fabricată din lâna acestui animal. – Din fr. alpaga, alpaca.

ANCIE, ancii, s. f. Mică lamă elastică (de metal, de lemn sau de trestie) fixată în muștiucul unui instrument de suflat pentru a produce sunete sau pentru a le intensifica. – Din it. ancia.

BALAFON, balafoane, s. n. Instrument muzical african de percuție, format din lame de lemn acordate diatonic. – Din fr. balafon.

BALENĂ, balene, s. f. 1. Gen de mamifere acvatice lungi de 10-20 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinți (Balaena); (înv.) chit³. ♦ (Fam.) Epitet pentru o persoană foarte grasă. 2. Lamelă flexibilă fabricată din lamele cornoase de balenă (1) (sau din materiale plastice), care se întrebuințează pentru a ține întinsă pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor etc. – Din fr. baleine, lat. balaena.

BĂRBIE, bărbii, s. f. 1. Parte a feței formată de proeminența maxilarului inferior; barbă. ◊ Bărbie dublă = gușa de sub bărbie la persoanele grase. 2. Parte cărnoasă care atârnă sub falca de jos la unele animale. ♦ (La pl.) Cele două lame roșii, cărnoase, care atârnă de o parte și de alta sub ciocul găinilor. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijină bărbia (1) violonistului. – Barbă + suf. -ie.

BRICEAG, bricege, s. n. Cuțitaș de buzunar cu una sau mai multe lame care se închid, intrând între plăsele; brișcă¹. – Din tc. biçak (influențat de brici).

BRICI, brice, s. n. Instrument de bărbierit, cu lamă de oțel și cu mâner. [Pl. și: briciuri] – Din sl. bricĩ.

BULDOZER, buldozere, s. n. 1. Mașină alcătuită dintr-un tractor pe șenile, prevăzut în față cu o lamă puternică, folosită pentru săparea și nivelarea terenurilor, pentru transportarea pe distanțe mici a pământului, deszăpezirea șoselelor, etc. 2. Presă orizontală de matrițat și de îndoit la cald. – Din engl., fr. bulldozer, rus. bul’dozer.

BURLET, burleți, s. m. Șnur gros din bumbac, din cauciuc, din material sintetic, din hârtie gudronată sau din lame metalice, care se pune la uși sau la ferestre pentru a împiedica pătrunderea frigului. – Din fr. bourrelet.

CAMELID, camelide, s. n. (La pl.) Familie de erbivore rumegătoare cuprinzând cămila, dromaderul și lama; (la sg.) animal din această familie. – Din fr. camélides.

CARILON, carilonuri, s. n. Instrument muzical la care se pot executa melodii cu ajutorul unor clopote sau al unor lame acordate la anumite tonuri. – Din fr. carillon.

CAZMA, cazmale, s. f. 1. Unealtă de săpat pământul, asemănătoare cu lopata, alcătuită dintr-o lamă metalică, ușor concavă, cu muchie ascuțită, fixată la o coadă dreaptă de lemn; hârleț. 2. (Reg.) Târnăcop. 3. Lovituri de cazma (1, 2). – Din tc. kazma.

CĂLCĂTOR, -OARE, călcători, -oare, subst. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc. 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de ferăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător.

CHEWING-GUM s. n. 1. Gumă special preparată (îndulcită și aromată) pentru a fi mestecată. 2. Lamă, pastilă de chewing-gum (1). [Pr.: ciu-in-gam] – Cuv. engl.

DAGĂ, dăgi, s. f. (Franțuzism înv.) Pumnal cu lama scurtă și groasă, în trei muchii și cu vârf ascuțit. – Din fr. dague.

DALAI-LAMA s. m. invar. Șeful suprem al religiei budiste; marele-lama. – Din fr. dalaï-lama.

FERĂSTRĂU, ferăstraie, s. n. 1. Unealtă sau mașină-unealtă prevăzută cu o lamă, o bandă sau un disc de oțel (cu dinți ascuțiți), pusă în mișcare manual sau pe cale mecanică și folosită pentru tăiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcătuit dintr-o lamă de metal care se freacă cu un arcuș pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferestrău, fierăstrău, herăstrău s. n.] – Firiz + suf. -ău (contaminat cu fereastră sau ferestrui).

FROTIU, frotiuri, s. n. 1. Picătură de sânge, suspensie de microbi etc. întinse în strat subțire și omogen pe o lamă de sticlă pentru a fi examinate la microscop. 2. (Pict.) Strat subțire de culoare care lasă să se vadă în transparență firele pânzei. – Din fr. frottis.

GARDĂ, gărzi, s. f. 1. Pază, supraveghere efectuată într-o unitate militară, într-o instituție civilă etc.; (concr.) persoană sau grup de persoane care asigură această pază. ◊ Gardă de onoare = a) subunitate militară care prezintă onorurile unei persoane oficiale; b) pază simbolică instituită în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac această pază. Gardă personală = grup de persoane însărcinat cu paza vieții unui demnitar. (În trecut) Gardă civică (sau națională) = unitate compusă din voluntari, care asigura paza și liniștea într-un oraș. ◊ Loc. adj. De gardă = a) care este însărcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de gardă; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de funcționare obișnuite. Farmacie de gardă. ♦ Poziție a brațelor și a corpului luată de un boxer, de un luptător etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ◊ Expr. A se pune în gardă = a) (la scrimă) a lua poziția de apărare sau de atac; b) a-și lua toate măsurile de precauție spre a nu fi surprins de un lucru neplăcut. (La jocul de șah) Gardă sau (rar) gardă la regină = avertisment dat partenerului că regina este amenințată. Garda veche (sau vechea gardă) = cei care au participat în trecut la o acțiune socială, politică etc. 2. Apărătoare metalică montată între mânerul și lama unei săbii, unei spade etc. ◊ Garda trăgaciului = piesă de protecție a trăgaciului la armele de foc. – Din fr. garde.

GHILOTINĂ, ghilotine, s. f. 1. Instrument de execuție a celor condamnați la moarte prin decapitare. ♦ Pedeapsă cu moartea prin ghilotinare. 2. Instrument prevăzut cu o lamă ascuțită, care servește la tăierea foilor de tablă, de carton, de hârtie etc. – Din fr. guillotine.

GHIN, ghinuri, s. n. 1. Daltă cu tăiș semicircular, folosită de dogari și rotari. 2. Cuțit cu lama curbată în formă de unghie, cu care se cioplește lemnul (în timpul sculptării lui). 3. Cazma îndoită pe amândouă laturile. – Et. nec.

GLOCKENSPIEL s. n. Instrument de percuție alcătuit din lame metalice așezate pe un suport, care, lovite cu ciocănele de lemn, scot sunete asemănătoare cu clinchetul de clopoțel; joc de clopoței. [Pr.: glocănșpil] – Cuv. germ.

IATAGAN, iatagane, s. n. Sabie turcească, de lungime mijlocie, cu lama curbă și lată, cu două tăișuri. [Var.: iartagan, -e s. n.] – Din tc. yatağan.

IHTIOZĂ, ihtioze, s. f. Boală de piele caracterizată prin uscarea și descuamarea tegumentelor sub formă de lamele sau de solzi de pește. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. ichtyose.

INVOLUCRU, involucre, s. n. (Bot.) 1. Totalitatea frunzișoarelor care se găsesc la baza unor flori sau a unor inflorescențe. 2. Lamă care învelește pălăria tânără a unor ciuperci, înainte ca aceasta să iasă din pământ. – Din fr. involucre, lat. involucrum.

ÎNJUNGHIA, înjunghii, vb. I. Tranz. 1. A vârî un cuțit, un pumnal sau alt obiect cu lamă ascuțită în cineva; a junghia; spec. a tăia, a ucide un animal. ◊ Refl. recipr. S-au înjunghiat la beție. 2. (La pers. 3) A simți sau a provoca o durere ascuțită, un junghi. [Pr.: -ghi-a] – În + junghi.

ÎNJUNGHIETURĂ, înjunghieturi, s. f. 1. Senzație dureroasă vie (ca de înjunghiere); junghi. 2. Rană produsă prin înjunghiere; locul unde a fost înfiptă lama cu care s-a înjunghiat. [Pr.: -ghi-e-] – Înjunghia + suf. -ătură.

JALUZEA, jaluzele, s. f. (De obicei la pl.) Un fel de stor alcătuit din lamele subțiri de lemn, de aluminiu, de material plastic etc., așezate paralel și orizontal pe două chingi sau lănțișoare în așa fel încât, atunci când sunt trase în jos, să împiedice pătrunderea luminii în încăperi; persiană. – După fr. jalousie.

LAME, lameuri, s. n. Material textil din mătase, bumbac sau lână cu fire metalice. – Din fr. lamé.

LAMELIBRANHIAT, -Ă, lamelibranhiați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre unele moluște) Cu branhiile în formă de lamele. 2. S. f. (La pl.) Clasă de moluște cu corpul turtit lateral, pe care-l acoperă o cochilie formată din două valve, și cu branhiile în formă de lamele (Lamellibranchiata); (și la sg.) animal care face parte din această clasă. [Pr.: -hi-at] – Din lat. lamellibranchiata.

LEAFĂ¹, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură” (influențat de leafă²).

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcîndu-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fîșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).

NUMULIT, numuliți, s. m. (La pl.) Gen fosil de foraminifere perforate, care cuprinde specii în formă de lentilă ale căror cochilii sunt constituite dintr-o lamă în spirală; (și la sg.) animal care face parte din acest gen. – Din fr. nummulite.

ȚICLING, țiclinguri, s. n. Lamă de oțel (cu mâner), folosită la răzuirea parchetului. [Var.: țiclinc s. n., țiglină s. f.] – Din germ. Ziehklinge.

ȚITERĂ, țitere, s. f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal. – Din germ. Zither.

UNGHIE, unghii, s. f. 1. Lamă cornoasă care crește pe partea de deasupra a ultimei falange a degetelor de la mâini și de la picioare, la om. ♦ Expr. A reteza (sau a tăia) cuiva din unghii = a înfrâna obrăznicia cuiva; a pune la punct pe cineva. A pune (cuiva) unghia în gât = a constrânge pe cineva să răspundă urgent unei obligații. A-și pune unghia în gât = a face orice pentru atingerea unui scop. A-și arăta unghiile a deveni agresiv. ♦ Substanță cornoasă formată la vârfurile degetelor de la picioarele animalelor și păsărilor; p. ext. gheară. 2. Compuse: unghia-găii sau unghia-găinii = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchini (Astragalus glycyphyllos); unghia-păsării = plantă erbacee cu flori albastre și cu petala inferioară prelungită în formă de pinten, pătată cu galben (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente, în formă de pârghie, pentru ridicat și lăsat coșul lesei la pescuit. – Lat. ungla (= ungula).

ZGÂRCI¹, zgârciuri, s. n. 1. Cartilaj. 2. Unealtă alcătuită dintr-o lamă metalică curbată fixată pe un mâner și folosită pentru curățarea muchiilor vaselor mici de lemn. – Din zgârci² (derivat regresiv).

MIEZ, miezuri, s. n. 1. Parte interioară (moale) a unui fruct, a pâinii etc.; inimă (IV 3). ♦ Partea cea mai dinăuntru, centrală a unui lucru, a unui spațiu etc.; interior; spec. partea din interior, comestibilă, a unei nuci. ♦ Expr. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține pe cineva în huzur; a răsfăța. ♦ (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din lame de oțel decupate, care se introduce în interiorul unor aparate electrice. 2. Fig., Partea esențială, fondul unei probleme; semnificație, tâlc. ◊ Loc. adj. Cu miez = cu tâlc, substanțial. 3. (În sintagmele) Miezul nopții sau miez de noapte = a) ora 12 noaptea; b) perioadă din jurul orei 24; toiul nopții. Miezul zilei = a) ora 12 ziua, amiază; b) perioadă din jurul orei 12 ziua, toiul zilei. Miezul verii (sau iernii) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii). – Din lat. medius.

COASĂ, coase, s. f. 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vârf curbat fixată pe o coadă lungă, folosită la cosit. 2. Acțiunea de a cosi; timpul când se cosește. ♦ Recoltă de plante erbacee cosite. – Din sl. kosa.

LAMELĂ, lamele, s. f. 1. Mică placă subțire de metal, de sticlă sau de lemn, cu diferite întrebuințări tehnice. 2. Foiță subțire în structura unor corpuri sau a unor organe. – Din fr. lamelle.

PIELIȚĂ, pielițe, s. f. 1. Piele (1) subțire, fină, delicată; spec. pielea obrazului. ♦ (Mai ales la pl.) Strat subțire, cornos, care mărginește unghia. 2. Nume generic pentru țesuturile animale subțiri (și elastice), cu aspect de foiță, lamă sau pânză fină, care căptușesc, îmbracă, susțin, separă sau formează anumite organe sau părți de organe; membrană. 3. Țesut vegetal subțire care acoperă, separă sau leagă unele părți ale plantelor. 4. Intestin de animal sau membrană artificială care formează învelișul mezelurilor preparate din tocătură. 5. Pojghiță fină care se formează pe suprafața unor lichide. – Piele + suf. -iță.

PILĂ¹, pile, s. f. Unealtă de oțel călit, având una sau mai multe fețe prevăzute cu numeroși dinți mărunți și ascuțiți, folosită la ajustarea manuală sau mecanică a unor obiecte dure. ♦ Ustensilă metalică în formă de lamă cu suprafața crestată, folosită la netezirea unghiilor (după tăierea lor). – Din sl. pila.

FOARFECE, foarfece, s. n. 1. Unealtă sau mașină unealtă pentru tăiat, acționată manual sau mecanic, compusă din două lame tăioase suprapuse, având fiecare câte un mâner inelar și fiind unite între ele la mijloc cu un șurub. ♦ (În forma foarfecă) Săritură care se execută ridicând picioarele unul după altul, ca mișcarea lamelor unui foarfece, practicată în unele sporturi. 2. (Ec.; în sintagma) Foarfeca sau foarfecele prețurilor = decalaj între diferite prețuri. 3. Nod marinăresc format din două sau din trei bucle, folosit la legarea unei parâme. 4. (Bot.; în compusul) Foarfeca-bălții = plantă acvatică (submersă), cu frunze rigide dințate, cu flori albe, deschise la suprafața apei (Stratiotes aloides). [Var.: foarfecă, foarfeci, s. f., foarfec s. m.] – Lat. forfex, -icis.

FOLIAT, -Ă, foliați, -te, adj. 1. Care are frunze, cu foi. 2. (Chim.) Dispus în lame subțiri. [Pr.: -li-at] – Din fr. folié.

FRIZĂ¹, frize, s. f. 1. (În arhitectura clasică) Parte componentă a antablamentului, cuprinsă între arhitravă și cornișă, de obicei împodobită cu picturi, basoreliefuri, caneluri etc. ♦ Ornament în formă de bandă orizontală cu picturi sau reliefuri în jurul unui vas, al unei săli, al unui sarcofag etc. 2. Piesă îngustă de cherestea, folosită la fabricarea lamelor de parchet, a chenarelor de uși, a lambriurilor. ♦ Chenar care înconjoară o pardoseală de parchet în lungul pereților, făcut din piese mai mari decât lamele parchetului. 3. Ramă masivă de lemn în care se prind tăbliile unei uși. [Var.: friz s. n.] – Din fr. frise.

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene¹ (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene¹ (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene¹, fulgi etc.). 3. Pană¹ (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană¹ (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene¹ (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peană s. f.] – Lat. pinna.

PÂNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite întrebuințări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou; d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de ferăstrău = tăișul de metal al unui ferăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de straturi geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

ASCUȚI, ascut, vb. IV. 1. Tranz. A face mai tăioasă lama unei arme sau a unei unelte de tăiat. ♦ A face unui obiect vârf (înțepător). 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) face mai ager, mai pătrunzător. ♦ A (se) intensifica, a (se) înteți. – Probabil lat. *excotire. (< cos, cotis „gresie”).

ARTEFACT s. n. (Anat.) Falsă imagine care apare în preparatele histologice din cauza unor procedee greșite de fixare sau de colorare (pe lama microscopului). – Din fr. artefact.

PERCUȚIE, percuții, s. f. 1. Metodă de a diagnostica o afecțiune după sunetul rezultat din lovirea ușoară și repetată a unei regiuni a corpului. ♦ Masaj care constă din aplicarea unor lovituri rapide asupra unei regiuni a corpului. 2. Procedeu de producere a sunetelor prin lovirea cu un ciocănel a unei membrane, a unei lame, a unei plăci metalice de la un instrument muzical. ◊ Instrument de percuție = instrument muzical care produce sunete prin percuție (2). 3. Izbire cu percutorul a capsei, a focosului unui proiectil, pentru a provoca aprinderea încărcăturii. [Var.: percuțiune s. f.] – După fr. percussion.

VIGONIE, vigonii, s. f. 1. Specie sălbatică de lamă cu lâna mătăsoasă (Lama vicugna). 2. Fir textil mătăsos obținut din lâna de vigonie (1). 3. Fir textil obținut dintr-un amestec de lână cu bumbac de bună calitate sau din bumbac pur. – Din fr. vigogne.

PERSIANĂ, persiene, s. f. Oblon de lemn sau de metal format dintr-un cadru pe care sunt fixate lame înguste așezate orizontal, putând fi alipite sau depărtate unele de altele, care servește să protejeze o ușă sau o fereastră de lumina prea puternică a soarelui, de ploaie etc.; jaluzea. [Pr.: -si-a-] – Din fr. persienne.

PEȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nici o vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi desperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ Compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-ferăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-lup = avat; pește-păun = pește mic, frumos colorat, cu jumătatea superioară a corpului albastră-verzuie cu reflexe aurii, iar cu cea inferioară argintie (Coris julio); pește-porcesc = porcușor; pește-de-piatră = a) fusar; b) pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta este cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. 3. (La pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ◊ Zodia peștelui sau (eliptic) peștii = una din cele douăsprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc după fr. poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

DOGAR, (1) dogari, s. m., (2) dogare, s. n. 1. S. m. Meșteșugar care face doage sau vase din doage; butnar. 2. S. n. Unealtă tăietoare cu lama în formă de seceră, folosită pentru făcut doage. – Doagă + suf. -ar.

SABIE, săbii, s. f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită la vârf și pe una dintre laturi și fixată într-un mâner. ◊ Expr. Sabia lui Damocles = pericol mare care amenință în orice moment situația cuiva. A trece (sau a lua, a trage) în (sau sub, prin) sabie (pe cineva) = a ucide, a nimici. A pune mâna pe sabie = a porni la luptă. A scoate (sau a trage) sabia (împotriva cuiva) = a provoca pe cineva la luptă, a porni război. A-și pune capul (teafăr sau sănătos) sub sabie = a-și cauza singur un necaz, o nenorocire. Sabie cu două tăișuri, se spune despre o situație care prezintă, în același timp, avantaje și dezavantaje, perspective și pericole. ♦ (Sport) Una din probele de scrimă în care se folosește sabia. 2. Armă formată dintr-o lamă elastică de oțel, din gardă și mâner, folosită la scrimă. 3. Pește de apă dulce, cu corpul turtit lateral și cu abdomenul arcuit; săbioară, sabiță (Pelecus cultratus). – Din bg. sabja.

ARMONIU, armonii, s. n. Instrument muzical cu claviatură asemănător cu orga, la care sunetele sunt produse de vibrarea unor lamele metalice la presiunea aerului ieșit dintr-un burduf acționat cu pedale. – Din fr. harmonium, germ. Harmonium.

PLUG, pluguri, s. n. 1. Unealtă agricolă cu tracțiune animală sau mecanică, folosită la arat, la dezmiriștit etc. ◊ Expr. De la coarnele plugului = de la țară. ♦ Arat, plugărit. ♦ Îndeletnicirea, ocupația plugarului; plugărie¹. ◊ Expr. Acesta (sau acela) mi-i plugul = aceasta (sau aceea) îmi este meseria, ocupația. ♦ Fig. Ogor, pământ; țară. 2. (În sintagmele) Plug de cărbune = mașină de lucru prevăzută cu lame sau cuțite pentru dislocarea materialului, folosită la executarea mecanizată a operațiilor de abataj și de încărcare a cărbunilor. Plug nivelator = mașină folosită la nivelarea terenurilor și la împrăștierea unui material pe o șosea sau pe un teren. Plug pentru șanțuri = mașină de lucru cu cuțite speciale care servește la săparea șanțurilor. Plug de zăpadă = vehicul echipat cu un dispozitiv pentru curățirea zăpezii de pe o cale de comunicație. 3. Piesă metalică montată transversal pe o bandă de transport, pentru a face ca materialul transportat să cadă alături de bandă. 4. Figură de schi care constă în apropierea din mers a vârfurilor schiurilor în formă de unghi, pentru a frâna sau pentru a reduce viteza. 5. (Reg.) Plugușor (2). – Din sl. plugŭ.

PROTAL, protale, s. n. (Bot.) Lamă verde de forma unei frunze, rezultată din germinarea sporilor de criptogame vasculare. – Din fr. prothalle.

PUMNAL, pumnale, s. n. Armă cu lamă scurtă, cu două tăișuri și cu vârful ascuțit; stilet, jungher. – Pumn + suf. -al (după it. pugnale).

FIER, (2, 3) fiare, s. n. 1. Element chimic, metal greu, de culoare cenușie, maleabil, ductil, cu proprietăți feromagnetice, care, aliat cu carbonul sau cu alte elemente, se folosește pe scară largă în industrie; (impr.) oțel (moale). ◊ Epoca fierului (sau de fier) = perioadă din istoria orânduirii comunei primitive care a durat de la mijlocul mileniului al II-lea a. Cr. până în primele veacuri p. Cr., când omul a început să prelucreze și să folosească fierul. ◊ Loc. adj. De fier = tare, puternic, rezistent; neînduplecat; riguros, sever. ◊ Expr. A-i trece (sau a-i da cuiva) un fier (ars sau roșu) prin inimă = a avea o senzație intensă și bruscă de durere, de spaimă etc. 2. Numele mai multor unelte, instrumente etc. sau părți ale lor făcute din oțel ori din fontă; a) (adesea determinat prin „de călcat”) unealtă întrebuințată la călcatul rufelor sau al hainelor; b) (adesea determinat prin „de frizat”) instrument de forma unui clește care servește la ondulatul părului; c) (adesea determinat prin „de plug”) fiecare dintre cuțitele plugului; d) clește cu care se iau cărbunii din foc; e) (adesea determinat prin „roșu”) unealtă, vergea sau bucată de fier înroșită la foc, cu care se ard unele răni sau se înseamnă vitele cu marca proprietarului; f) lamă sau ascuțiș de armă tăioasă; p. ext. sabie. ◊ Expr. A trece prin ascuțișul fierului = a tăia, a omorî, a pustii, a trece pe sub ascuțișul sabiei. ♦ Bucată de oțel (în formă de drug). ♦ Fier vechi = obiecte de metal uzate, care nu mai pot fi utilizate și care se adună spre a fi retopite. ◊ Expr. A arunca (ceva) la fier vechi = a scoate din uz, a nu mai acorda nici o importanță unui lucru. 3. (La pl.) Lanțuri, cătușe cu care sunt legați prizonierii, deținuții. ♦ Piedică de cai făcută dintr-un lanț. [Var.: fer s. n.] – Lat. ferrum.

ȘIȘ, șișuri, s. n. Pumnal cu lamă lungă și îngustă, ascunsă într-un baston care îi servește drept teacă; p. gener. orice fel de pumnal. ♦ (Rar) Hanger. – Din tc. șiș.

ȘPACLU, șpacluri, s. n. Unealtă formată dintr-o lamă triunghiulară de oțel cu mâner de lemn, folosită la netezit sau la răzuit tencuiala, chitul etc. – Din germ. Spachtel.

VIBRAFON, vibrafoane, s. n. Instrument muzical de percuție asemănător cu xilofonul, în care sunetele produse de niște lame metalice sunt prelungite cu ajutorul unor tuburi de rezonanță. – Din fr. vibraphone.

VIBRATOR, -OARE, vibratori, -oare, adj., s. n. I. Adj. Care vibrează, care produce vibrații, vibrant. II. S. n. 1. Aparat care produce oscilații (electromagnetice, mecanice etc.) ♦ Întrerupător electromagnetic automat care produce oscilații slabe de înaltă frecvență; dispozitiv cu întrerupere mecanică, folosit pentru transformarea curentului continuu în curent alternativ monofazat; lamă metalică vibrantă care întrerupe un curent electric la comanda unui electromagnet, folosită la soneriile electrice. ♦ Dispozitiv de apel pentru telefonul unui abonat. 2. Aparat care servește la îndesarea prin vibrare (2) a unui material. – Vibra + suf. -tor.

FANON, fanoane, s. n. 1. Fiecare dintre lamele cornoase fixate de maxilarul superior al balenelor. 2. Îndoitură a pielii de pe marginea inferioară a gâtului, la bovine și la unele rase de ovine; salbă. – Din fr. fanon.

CORNET¹, cornete, s. n. 1. Bucată de hârtie răsucită în formă de con, în care se împachetează diferite mărfuri. ♦ Conținutul unui astfel de ambalaj. 2. (În sintagma) Cornet acustic = instrument acustic în formă de pâlnie, care intensifică vibrațiile sonore și de care se servesc persoanele cu auzul slab; pavilion (4). 3. Instrument muzical de suflat, din alamă, asemănător cu trompeta, dar de dimensiuni mai mici decât aceasta și cu un registru mai înalt. 4. (În sintagma) Cornet nazal = fiecare dintre cele șase lame osoase în formă de cornet¹ (1), situate pe pereții laterali ai celor două nări. 5. Produs de patiserie asemănător cu vafela de napolitană sau de tort, în formă de con (retezat), în care se pune înghețată, frișcă, cremă etc. – Din fr. cornet.

FERMOAR, fermoare, s. n. Dispozitiv pentru încheiat obiecte de îmbrăcăminte, genți, serviete etc., format din două șiruri de lame (fixate pe o șuviță de pânză, de piele etc.) așezate față în față și care se îmbucă reciproc cu ajutorul unei mici piese făcute să lunece între ele. ♦ Închizător de os, de metal etc. la un colier, la un album etc. – Din fr. fermoir.

FLEXIBIL, -Ă, flexibili, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a se îndoi, de a se încovoia ușor (și de a-și reveni la forma inițială); elastic, mlădios. 2. Adj. (Gram.) Care are flexiune (2); flexionar. 3. S. n. Grup de lamele flexibile (1) din cupru, folosit în legăturile electrice. – Din fr. flexible, lat. flexibilis.

FLORETĂ, florete, s. f. 1. Armă albă sportivă, cu lamă lungă și flexibilă, în patru muchii, cu gardă și mâner, folosită la exercițiile de scrimă. 2. Probă de scrimă cu floreta (1). – Din fr. fleuret (după floare).

CUȚIT, cuțite, s. n. 1. Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică și dintr-un mâner, având numeroase și variate întrebuințări în gospodărie, în atelier etc. ◊ Expr. A avea pâinea și cuțitul (în mână) = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. A fi (certat) la cuțite sau a se avea la cuțite (cu cineva) = a fi sau a ajunge dușman neîmpăcat (cu cineva), a se urî (cu cineva). A pune (cuiva) cuțitul în gât = a sili (pe cineva) să facă ceva. A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterilor; a fi într-o situație dificilă, precară. (A fi) pe (o) muchie de cuțit = (a se afla) într-o situație gravă, dificilă, la un pas de nenorocire. A-i da (cuiva) un cuțit prin inimă = a simți o durere adâncă. ♦ Instrument de os, de metal etc. asemănător cu un cuțit (1), cu care se taie hârtie sau foile unei cărți. ♦ Bisturiu; p. ext. operație, intervenție chirurgicală. 2. Piesă tăioasă de metal la diverse mașini sau unelte. ◊ Cuțit de plug = parte a plugului, care taie brazda în plan vertical, fiind situată înaintea trupiței. 3. Piesă principală a cântarului, sensibilă la cea mai ușoară atingere, care indică greutatea unui corp. 4. Piesă componentă a unor aparate de conectare, care realizează o legătură electrică. 5. (Zool.; în sintagma) Cuțit-de-mare = lamelibranhiat cu valvele de forma plăselelor de briceag, care trăiește în Marea Neagră (Solen marginatus). – Probabil lat. *acutitus (< acutire < acutus).

LAMA¹ s. m. invar. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la calmuci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.

LAMA², lamez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A prelucra suprafața frontală, circulară a unei găuri cu ajutorul unei lame speciale, când strunjirea este dificilă. – Din fr. lamer.

LAMARE, lamări, s. f. Acțiunea de a lama și rezultatul ei. – V. lama².

LAMASERIE, lamaserii, s. f. Mănăstire pentru lama¹ (în Tibet). – Din fr. lamaserie.

LAMĂ¹, lame, s. f. 1. Placă subțire de metal, de material plastic etc., cu diverse întrebuințări (în aparatura tehnică). ♦ Spec. Mică placă dreptunghiulară, subțire și de obicei cu tăișuri pe ambele laturi lungi, care se montează la un aparat de ras. 2. Partea metalică și tăioasă a unui instrument. 3. Placă mică și subțire de sticlă pe care se așază substanțele ce urmează a fi examinate la microscop. 4. Strat foarte subțire de lichid, liber sau cuprins între doi pereți. – Din fr. lame.

LAMĂ², lame, s. f. Gen de mamifere rumegătoare asemănătoare cu cămilele, dar mai mici și fără cocoașă, care trăiesc pe platourile înalte din America de Sud și care, domesticite, sunt folosite ca animale de povară (Lama); animal care face parte din acest gen. – Din fr. lama.

LAMELA, lamelez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A prelucra un material în lamele. – Din lamelă.

LAMELAR, -Ă, lamelari, -e, adj. Care are formă de lamele, a cărui structură se prezintă sub formă de lamele; format din lamele. – Din fr. lamellaire.

LAMELAT, -Ă, lamelați, -te, adj. (Despre materiale) Care a fost prelucrat în lamele. – V. lamela.

LAMELOS, -OASĂ, lameloși, -oase, adj. (Rar) Care este format din lamele. – Din fr. lamelleux.

LAMINAR, -Ă, laminari, -e, adj. Care este alcătuit din lamele sau straturi paralele. ◊ Curgere laminară = curgere a unui fluid care are loc prin deplasarea pe traiectorii paralele a straturilor componente. – Din fr. laminaire.

LAMINĂ, lamine, s. f. 1. (Bot.) Limb (1). 2. Strat subțire care face parte din structura unei formațiuni anatomice. 3. (Tehn.) Corp în formă de lamă sau de fir. – Din lat., engl. lamina.

LAMINOR, laminoare, s. n. 1. Instalație care transformă un material (metalic) în lame, fire etc. 2. Mașină care întinde un material textil aflat în formă de bandă pentru a-i uniformiza grosimea și a-i face firele paralele. 3. Mașină care macină sau sfărâmă anumite materiale pentru a pregăti pasta de argilă, nisipul de concasor etc. – Din fr. laminoir.

LANȚETĂ, lanțete, s. f. 1. Instrument chirurgical format dintr-o lamă cu două tăișuri foarte ascuțite, care folosește la vaccinări, incizii etc. 2. Mic instrument în formă de lopățică, cu care se netezesc și se rectifică tiparele în turnătoriile de fontă. – Din germ. Lanzette, fr. lancette.

CUȚITAȘ, cuțitașe, s. n. Diminutiv al lui cuțit. ♦ Cuțit cu lamă de dimensiuni mici, folosit la desprinderea de așchii sau în lucrări de gravare, retușare etc. ♦ (Pop.) Briceag. – Cuțit + suf. -aș.

CUȚITOAIE, cuțitoaie, s. f. 1. Instrument format dintr-o lamă ascuțită de oțel (cu două mânere la capete), folosit în tâmplărie, dogărie, tăbăcărie etc. pentru cioplit, curățat, îndreptat, răzuit. 2. Unealtă tăietoare de oțel având o lamă plană sau curbă, prevăzută cu un mâner, folosită de potcovar pentru îndreptarea și curățirea copitelor. [Pr.: -toa-ie] – Cuțit + suf. -oaie.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

TRIGON, trigoane, s. n. 1. Prăjitură în formă de triunghi, preparată din foi de plăcintă umplute cu nuci și muiate în sirop. 2. (În expr.) Trigonul cerebral = lamă de materie nervoasă, care (împreună cu corpul calos) face legătura între emisfera dreaptă și cea stîngă a creierului mare. – (1) Fr. trigone (gr.), (2) gr. trigonon.

MISTRIE, mistrii, s. f. Unealtă de zidărie formată dintr-o lamă triunghiulară de oțel și un mâner, cu care se întinde mortarul pe zid. – Din ngr. mistri.

CLIVA, pers. 3 clivează, vb. I. Intranz. (Despre minerale, roci, cristale) A se desface în plăci sau în lame cu suprafețe plane. – Din fr. cliver.

CLIVAJ, clivaje, s. n. Clivare; proprietate a unor minerale și roci de a se desface în plăci sau în lame după suprafețe plane. – Din fr. clivage.

RACLETĂ, raclete, s. f. Lamă flexibilă de oțel care servește la curățarea sau la răzuirea unor suprafețe. – Din fr. raclette.

SISTRU, sistre, s. n. Instrument muzical la vechii egipteni, alcătuit dintr-o lamă metalică curbată în formă ovoidală, cu capetele unite, prevăzute cu un mâner și având de-a curmezișul curburii, bare metalice mobile care, prin atingere sau lovire cu o vergea de fier, produceau sunete. – Din fr. sistre, lat. sistrum.

EXFOLIAȚIE, exfoliații, s. f. 1. (Med.) Desprindere, sub formă de lamele subțiri, a straturilor superficiale ale pielii, ale unui os, cartilagiu sau tendon necrozat. 2. Cădere treptată a scoarței copacilor în mici bucățele. ♦ Desprindere de foi subțiri de la suprafața unui metal. [Pr.: -li-a-] – Din fr. exfoliation.

DRÂMBĂ, drâmbe, s. f. Mic instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor; drâng. ♦ (Ir.) Vioară. – Din ucr. drymba.

SPATĂ, (I, III) spate, (II) spete, s. f. I. Piesă la războiul de țesut formată dintr-un sistem de lamele paralele fixate la ambele capete, formând un fel de pieptene cu două rădăcini printre dinții căruia trec firele de urzeală. ♦ Bețișor peste care se petrec ochiurile când se împletește o rețea sau o plasă. II. 1. Porțiune a scapulei care susține articulația umărului; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. ◊ Loc. adj. Lat în spete = cu umerii largi, spătos, voinic. ♦ Os lat care susține articulația membrelor la animalele patrupede; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. 2. (Reg.) Spătarul scaunului. III. (Înv.) Sabie cu lamă lungă, dreaptă și lată, cu două tăișuri. – Lat. spatha.

RADE, rad, vb. III. 1. Tranz. și refl. A(-și) tăia cu briciul sau cu mașina de ras părul, barba sau mustățile de la rădăcină; a (se) bărbieri. ◊ Expr. (Tranz.; fam.; ir.) A rade pe cineva fără săpun = a critica aspru pe cineva. (Fam.) Să-mi razi (sau să-mi radeți) mustața, se spune pentru a arăta că ești foarte sigur de cele ce afirmi. ♦ Tranz. A curăța părul de pe pielea unui animal sau solzii de pe un pește. 2. Tranz. A răzui, a înlătura un strat subțire de deasupra unui lucru. ♦ A șterge, a îndepărta, a elimina (cu guma, cu un briceag, cu lama etc.) ceva scris. ♦ A da pe răzătoare pentru a mărunți. 3. Tranz. Fig. A distruge, a nimici, a șterge de pe fața pământului. ◊ Expr. (Fam.) A rade cuiva o palmă = a da cuiva o palmă. [Perf. s. răsei, part. ras] – Lat. radere.

TRIGON, trigoane, s. n. 1. Prăjitură în formă de triunghi, preparată din foi de plăcintă umplute cu nuci și muiate în sirop; prăjitură în formă de triunghi preparată din aluat franțuzesc umplut cu cremă de vanilie. 2. (În sintagma) Trigon cerebral = lamă de materie nervoasă care (împreună cu corpul calos) face legătura între emisferele cerebrale. – Din fr. trigone.

RAPIERĂ, rapiere, s. f. (Rar) Spadă cu lama fină. [Pr.: -pi-e-] – Din fr. rapière.

RĂZĂTOARE, răzători, s. f. 1. Obiect de forme și de dimensiuni diferite, întrebuințat în bucătărie pentru ras legume, fructe, cașcaval etc.; răzuitoare. 2. Obiect de lemn sau de oțel, în formă de lamă, așezat la intrarea unei case, de care se rade noroiul de pe încălțăminte. – Rade + suf. -ătoare.

RITIDOM, ritidomuri, s. n. Strat extern al scoarței arborilor bătrâni, alcătuit din țesuturi moarte care se desprind în lamele subțiri. – Din fr. rhytidome.

ROSTUITOR, rostuitoare, s. n. Unealtă a lemnarului constituită dintr-o lamă de oțel, cu care se abat dinții pânzelor de ferăstrău. [Pr.: -tu-i-] – Rostui + suf. -tor.

SAPĂ¹, sape, s. f. 1. Unealtă agricolă pentru săpat și prășit, alcătuită dintr-o lamă de oțel plană sau puțin concavă, fixată aproape perpendicular într-o coadă de lemn. ♦ Sapă rotativă = mașină agricolă (cu tracțiune animală) care sfărâmă, cu ajutorul unor discuri stelate, crusta formată la suprafața pământului înainte de răsăritul plantelor. ◊ Expr. A ajunge (sau a se vedea, a aduce, a lăsa etc.) la (sau în) sapă de lemn = a (se) ruina. 2. Dispozitiv care constituie extremitatea inferioară a garniturii de foraj, cu ajutorul căruia se sapă gaura de sondă. 3. Piesă metalică de la partea posterioară a afetului unui tun, care se înfige în pământ la tragere, servind astfel la fixarea tunului. 4. Fiecare dintre cei patru căpriori de la colțurile unei case țărănești. – Lat. sappa.

SĂPĂLIGĂ, săpăligi, s. f. Sapă¹ mică, cu lama îngustă, având adesea doi sau trei colți la partea opusă tăișului, folosită mai ales în lucrări de legumicultură; săpălugă. [Pl. și: săpălige] – Sapă¹ + suf. -ăligă.

SCALPEL, scalpele, s. n. (Adesea fig.) Cuțitaș cu lamă ascuțită, curbă, cu unul sau cu două tăișuri, folosit la disecțiile anatomice și în chirurgie. [Pl. și: scalpeluri] – Din fr. scalpel.

SECERĂ, seceri, s. f. 1. Unealtă agricolă manuală folosită la recoltarea cerealelor prin tăierea tulpinilor acestora, formată dintr-o lamă îngustă și curbată de oțel, cu tăișul în interior (prevăzut cu dinți), fixată într-un mâner de lemn. 2. Secerat, seceriș (1). [Var.: (pop.) secere s. f.] – Lat. sicilis.

SCARIFICATOR, scarificatoare, s. n. 1. Mașină agricolă prevăzută cu mai multe cuțite subțiri dispuse vertical, care servește la afânarea pământului cu scopul de a asigura pătrunderea aerului la rădăcina plantelor. 2. Mașină rutieră prevăzută cu colți de oțel, cu ajutorul căreia se scormonește suprafața unui teren sau a unei șosele în refacere pentru a ușura executarea lucrărilor ulterioare. 3. Instrument medical format din mai multe lame tăioase acționate de un resort, folosit pentru crestarea superficială a pielii în scopuri terapeutice, pentru vaccinări etc. – Din fr. scarificateur.

SPADĂ, spade, s. f. 1. Armă formată dintr-o lamă dreaptă cu două tăișuri, din gardă și mâner, cu care se poate tăia și împunge. 2. (Sport) Probă de scrimă care se practică cu spada (1). – Din it. spada.

SPION, -OANĂ, spioni, -oane, subst. I. S. m. și f. 1. Persoană însărcinată să culeagă clandestin informații secrete privitoare la un stat și să le transmită altui stat; iscoadă. 2. Persoană care pândește, observă pe alții (pentru a furniza cuiva informații). II. S. m. Lamă de oțel cu o grosime variabilă, folosită la determinarea și la verificarea jocului sau a distanței dintre suprafețele a două piese asamblate. [Pr.: spi-on] – Din germ. Spion, it. spione. Cf. fr. espion.

STILET, stilete, s. n. 1. Pumnal mic cu lama triunghiulară foarte fină și cu vârf ascuțit. 2. Mic cilindru de metal, fin și subțire, cu care se sondează o plagă, o cavitate. – Din fr. stylet.

STROMĂ, strome, s. f. (Bot.) 1. Grup de lamele între care se găsește clorofila unor plante. 2. Organ de rezistență al unor ciuperci, în care se află elementele de înmulțire. – Din fr. stroma.

CRĂNȚĂNI, crănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. A face zgomot, rozând cu dinții ceva uscat sau tare; a ronțăi. 2. (Despre foarfece) A produce un zgomot caracteristic atunci când cele două lame se izbesc între ele. – Cranț + suf. -ăni.

CROȘETĂ, croșete, s. f. 1. Ac lung de metal, de os, de material plastic etc. cu vârful îndoit ca un cârlig, utilizat la mașinile de tricotat sau pentru croșetat, împletit etc. 2. Unealtă alcătuită dintr-o tijă prevăzută cu o lamă, cu ajutorul căreia se îndepărtează pământul rămas într-o formă de turnătorie. 3. Piesă de oțel de forma unui cui, cu un cap lățit prevăzut cu găuri, utilizat la solidarizarea îmbinărilor din lemn. 4. Paranteză dreaptă. 5. (În arhitectura gotică, în forma croșet) Ornament sculptat în formă de frunză cu vârful curbat. [Var.: croșet s. n.] – Din fr. crochet.

CUSTURĂ, custuri, s. f. 1. (Pop.) Lamă, tăiș de cuțit; cuțit rudimentar (fără plăsele); cuțit. 2. (Reg.) Creastă de munte stâncoasă, ascuțită, zimțată, specifică epocii glaciare. – Et. nec.

ASCUȚIT s. v. ascuțiș, lamă, limbă, tăiș.

BUZĂ s. v. ascuțiș, lamă, limbă, margine, tăiș.

CUSTURĂ s. v. ascuțiș, briceag, cuțit, fier, lamă, limbă, tăiș.

DALAI-LAMA s. (BIS.) marele-lama. (~ este șeful suprem al budismului tibetan.)

LAMĂ s. 1. v. tăiș. 2. v. pânză.

LEAFĂ s. v. adâncitură, ascuțiș, lamă, limbă, scobitură, tăiș.

MARELE LAMA s. v. dalai-lama.

PANĂ s. v. ascuțiș, bor, cordar, floare, întinzător, lamă, limbă, margine, pănușă, penel, strună, tăiș.

PÂNZĂ s. 1. (înv. și reg.) pânzătură, (reg.) pănură, pânzare. (A cumpărat doi metri de ~.) 2. pânză de cort v. foaie de cort. 3. v. velă. 4. v. păienjeniș. 5. v. pictură. 6. lamă, tăiș. (~ ferăstrăului, a coasei.) 7. (GEOL.) strat. (~ freatică.) 8. (GEOL.) vână. (O ~ de apă freatică.)

PLASĂ s. v. ascuțiș, categorie, călcâi, chip, fel, gen, jgheab, lamă, latură, limbă, mâner, neam, plaz, plăsea, soi, sort, specie, staul, streașină, talpă, tăiș, tip, varietate.

TĂIȘ s. 1. ascuțiș, lamă, limbă, (pop.) custură, pană, plasă, tăiuș, (înv. și reg.) ascuțit, (reg.) leafă, (fig.) buză. (~ul unui cuțit.) 2. v. pânză. 3. (rar) rost, (reg.) gură. (~ al unor obiecte.)

TĂIUȘ s. v. ascuțiș, butuc, lamă, limbă, tăietor, tăiș, trunchi.

dalai-lama s. m. (sil. -lai-)

lama (preot budist) s. m. invar.

lamă (placă, mamifer) s. f., g.-d. art. lamei; pl. lame

lame s. n., art. lameul; (sorturi) pl. lameuri

lamelă s. f., g.-d. art. lamelei; pl. lamele

AGARICACEE f. 1) la pl. Familie de ciuperci comestibile, care au pălăria cu numeroase lamele (reprezentanți: râșcovul, pâinișoara etc.). 2) Ciupercă din această familie. /<fr. agaricacées

ALAMĂ alămuri f. 1) Aliaj de cupru și zinc, maleabil și dur, utilizat în tehnică. 2) la pl. Obiecte din acest aliaj. Vas de ~. [G.-D. alamei] /cf. it. lama

ANCIE ~i f. Lamă elastică așezată la gura unor instrumente muzicale de suflat pentru a produce un anumit fel de sunete. [G.-D. anciei; Sil. -ci-e] /<it. ancia

BRICI ~e n. Instrument de bărbierit, având forma unui cuțit cu mâner și cu o lamă de oțel ascuțită. /<sl. briți

BULDOZER ~e m. Mașină rutieră pe șenile, având în față o lamă curbată de oțel, folosită la nivelarea pământului și la deszăpezirea drumurilor. /<engl., fr. buldozer

CAMELID ~e n. 1) la pl. Familie de mamifere erbivore rumegătoare, de talie mare, adaptate la viața din pustiuri și stepe uscate (reprezentanți: cămila, dromaderul, lama etc.). 2) Animal din această familie. /<fr. camélidés

CAZMA ~le f. 1) Unealtă pentru săpat pământul formată dintr-o lamă metalică ascuțită, fixată într-o coadă de lemn; hârleț. 2) reg. Unealtă pentru desfundarea pământurilor tari sau pentru spargerea rocilor constând dintr-o bară de oțel, ascuțită la un capăt și lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn; târnăcop. ◊ ~ pneumatică ciocan pneumatic folosit la tăierea cărbunilor; ciocan de abataj. [Art. cazmaua; G.-D. cazmalei] /<turc. kazma

CIOINAG ~ge n. înv. Cuțit cu lama scurtă și încovoiată la vârf, folosit în viticultură și în pomicultură; cosor. [Sil. cioi-nag] /Orig. nec.

COASĂ ~e f. 1) Unealtă agricolă manuală, formată dintr-o lamă ascuțită de oțel, fixată de o coadă lungă de lemn, folosită la cositul plantelor furajere, cerealelor etc. 2) Perioada cositului. Timpul ~ei. 3) Cantitate de iarbă cosită. Trei ~e pe an. [G.-D. coasei; Sil. coa-să] /<sl. kosa

CORNET¹ ~e n. 1) Pachet de hârtie în formă de corn; fișic. 2): ~ acustic aparat în formă de pavilion, destinat să amplifice sunetele, folosit de persoanele cu auzul slab. 3): ~ nazal ansamblu de șase lame osoase care sunt situate pe pereții laterali ai foselor nazale. 4) Instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu trompeta, dar de dimensiuni mai mici, cu registru intermediar între cel al cornului și cel al trompetei. 5) Produs de patiserie cu cremă, în formă de corn. /<fr. cornet

COSOR¹ ~oare n. Cuțit cu lama scurtă și încovoiat la vârf, folosit în viticultură și pomicultură. /<sl. kosori

CUSTURĂ ~i f. pop. 1) Parte metalică și tăioasă a unui instrument; lamă. 2) Cuțit rudimentar, fără plăsele. /cutit + suf. ~tură

CUȚIT ~e n. 1) Instrument de tăiat constând dintr-o lamă ascuțită și un mâner. ◊ A fi la ~e cu cineva a fi dușman neîmpăcat cu cineva. A-i ajunge cuiva ~ul la os a nu mai putea suporta ceva. A avea pâinea și ~ul în mână a avea la dispoziție toate mijloacele pentru a face ceva. A pune cuiva ~ul la (sau în ) gât a forța pe cineva să facă ceva. A fi pe muchie de ~ a se afla în situație critică. 2) Piesă care taie la diverse mașini sau unelte. /<lat. cotitus

CUȚITAȘ ~e n. (diminutiv de la cuțit) 1) Cuțit cu lamă mică folosit, mai ales, în lucrările de gravare. 2) Cuțit de buzunar cu una sau mai multe limbi pliante, care se închid în plăsele. /cuțit + suf. ~aș

CUȚITOAIE ~ f. Instrument format dintr-o lamă de oțel cu două mânere, folosit (de tâmplari, dogari, tăbăcari etc.) la cioplit sau la răzuit. [Sil. -toa-ie] /cuțit + suf. ~oaie

DALAI-LAMA m. invar. Conducătorul suprem al lamaismului; marele lama. /<fr. dalaï-lama

DIAMANT ~e n. 1) Piatră scumpă transparentă, foarte strălucitoare și foarte dură 2) Instrument de tăiat sticlă, având la un capăt o lamă din astfel de piatră. [Sil. di-a-] /<fr. diamant

DRÂMBĂ ~e f. 1) Instrument muzical popular în formă de potcoavă, prevăzut cu o lamă subțire și elastică de oțel care, ținut în gură și ciupit cu degetul, produce sunete specifice. 2) depr. Scripcă veche și dezacordată. ◊ Cântă din ~ se spune despre cineva care a rămas înșelat. /<ucr. drymba

FERĂSTRĂU ~aie n. 1) Unealtă prevăzută cu o lamă (cu dinți ascuțiți), acționată manual și folosită la tăiat (lemne). ◊ ~ cu ramă ferăstrău cu lama montată într-un cadru. ~ electric portativ mașină-unealtă având un lanț prevăzut cu dinți tăietori, acționată de un motor electric. ~ circular mașină-unealtă prevăzută cu un disc dințat, care, în timpul funcționării, execută o mișcare de rotație. 2) Instrument muzical constând dintr-o lamă dințată care produce sunete cu ajutorul unui arcuș. /<ung. fürésztö

FLEXIBIL² ~e n. tehn. Dispozitiv constând dintr-un grup de lamele subțiri de cupru, utilizat drept element de legătură electrică dintre două piese capabile a se deplasa una față de alta. /<fr. flexible, lat. flexibilis

FLORETĂ ~e f. 1) Armă albă lungă și flexibilă, cu lama în patru muchii, cu gardă și mâner, folosită în exercițiile de scrimă. 2) Probă sportivă practicată cu această armă. /<fr. fleuret

FOARFECE¹ ~ n. 1) Unealtă de tăiat, formată din două lame ascuțite, unite cruciș cu un șurub și prevăzute fiecare cu câte un mâner inelar. 2) Exercițiu care redă mișcarea lamelor unei asemenea unelte, constând în ridicarea pe rând a picioarelor. [Sil. foar-fe-] /<lat. forfex, ~icis

FOLIAT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre plante) Care are (multe) foi (frunze); foios. 2) Care constă din foi, sloiuri sau lame (subțiri). [Sil. -li-at] /<fr. folié

FRUNZĂ ~e f. Organ al plantelor superioare, format dintr-o lamă verde (limb), care se leagă de ramură printr-o codiță (pețiol). ~ de stejar. ◊ ~ verde început caracteristic al unor cântece populare. [G.-D. frunzei] /<lat. frondea

GARDĂ gărzi f. 1) Supraveghere menită să păstreze neschimbată o stare de lucruri; pază; strajă. ~ de noapte. ◊ Medic de ~ medic de serviciu la un spital în afara orelor de lucru. 2) Persoană, grup de persoane sau subunitate militară care păzește un obiectiv sau persoane aflate sub arest; pază; strajă. * ~ de onoare subunitate militară care dă onorurile cu anumite ocazii. ~ personală gardă având însărcinarea de a asigura securitatea unui demnitar. ~ patriotică (sau națională) gardă alcătuită din detașamente de voluntari care participă la asigurarea independenței și securității patriei. 3) (la box, scrimă etc.) Poziție de apărare în vederea evitării unei lovituri. * A se pune în ~ a lua măsurile necesare pentru a ocoli un pericol sau o situație neplăcută. 4) (la săbii, la spade) Apărătoare metalică fixată între mâner și lamă. /<fr. garde

GHIN ~uri n. 1) Daltă cu lama semicirculară, folosită în rotărie. 2) Cuțit cu lama curbată cu care se scobește lemnul. 3) Hârleț cu părțile laterale îndoite. /Orig. nec.

GRIFĂ ~e f. Instrument special prevăzut cu o lamă tăioasă, folosit la marcarea arborilor (în vederea diferitelor lucrări silvice). /<fr. griffe

HANGER ~e n. Pumnal mare cu lama încovoiată. /<turc. hancer

IATAGAN ~e n. înv. Sabie turcească de lungime medie, cu lamă lată, curbată și cu două tăișuri. /<turc. yatagan

JUNGHER ~e n. înv. Armă albă, având vârf ascuțit și lamă cu două tăișuri; pumnal; stilet. /a junghia + suf. ~er

JUNGHI ~uri n. 1) Durere ascuțită și pătrunzătoare, mai ales de scurtă durată, localizată între coaste, în spate sau în piept. 2) înv. Armă albă, având vârf ascuțit și lamă cu două tăișuri; jungher; pumnal; stilet. [Monosilabic] /v. a junghia

LAMA m. invar. Slujitor al cultului la popoarele care împărtășesc budismul. ◊ Dalai- ~ mai-marele religiei budiste tibetane. /<fr. lama

LAMĂ¹ ~e f. 1) Parte ascuțită a unui instrument, a unei unelte de tăiat sau a unei arme albe; ascuțiș; tăiș; custură. 2) Placă dreptunghiulară de oțel, foarte subțire, de obicei cu două tăișuri, care se adaptează la un aparat de ras. 3) Placă mică și subțire de sticlă pe care se așază materialele ce urmează a fi examinate la microscop. [G.-D. lamei] /<fr. lame

LAMĂ² ~e f. Mamifer rumegător din America de Sud, înrudit cu cămila, dar fără cocoașă, care, fiind domesticit, este folosit la transportarea greutăților. [G.-D. lamei] /<fr. lama

LAME ~uri n. Țesătură de mătase sau din fibre sintetice ornată cu fire metalice fine în bătătură, având diferite întrebuințări. /<fr. lamé

A LAMELA ~ez tranz. (un material) A prelucra în lamele. /Din lamelă

LAMELAR ~ă (~i, ~e) Care are formă de lamele. /<fr. lamellaire

LAMELAT ~tă (~ți, ~te) Care este constituit din lamele; care are lamele; cu lamele. /<fr. lamellé

LAMELĂ ~e f. 1) Placă mică și subțire de sticlă, de metal sau de lemn, având diferite întrebuințări tehnice; lamă mică. 2) Foiță subțire care separă structuri ale țesuturilor vegetale sau animale. /<fr. lamelle

LAMELIBRANHIAT ~e n. 1) la pl. Clasă de moluște cu branhiile în formă de lamele și cu corpul cuprins într-o cochilie cu două valve (reprezentanți: scoica de râu, stridia etc.). 2) Moluscă din această clasă. [Sil. -li-bran-hi-] /<lat. lamellibranchiata

LAMELICORN ~ă (~i, ~e) (despre insecte) Care are antene scurte și terminate în lamele dispuse în evantai. /<fr. lalellicorne

LAMELIFORM ~ă (~i, ~e) Care are forma unei lamele. /<fr. lamelliforme

LAMELOS ~oasă (~oși, ~oase) Care este format din lamele. Mineral ~. /<fr. lamelleux

LAMINAR ~ă (~i, ~e) Care este alcătuit din lamele sau din straturi paralele. /<fr. laminaire

LAMINOR ~oare n. 1) Instalație tehnică care transformă metalul în lame sau fire. 2) Mașină care întinde un material textil pentru a-i uniformiza grosimea și a-i face firele paralele. /<fr. laminoir

LANȚETĂ ~e f. 1) Instrument chirurgical constând dintr-o lamă cu două tăișuri, folosit la vaccinări, incizii etc. 2) Unealtă în formă de lopată mică, folosită pentru nivelarea și netezirea formelor într-o turnătorie. /<germ. Lanzette, fr. lancette

PANĂ² pene f. 1) tehn. Piesă (de lemn, metal etc.) de forma unei prisme triunghiulare, folosită la detașarea sau fixarea unor obiecte. ◊ ~a căpăstrului frânghie sau curea legată de căpăstru care servește la priponirea calului. 2) Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului, întinzându-i pânza; cordar. 3) Placă mică (de celuloid) cu care se pun în vibrație coardele unor instrumente muzicale (chitară, balalaică etc.); plectru. 4) Lamă elastică (de metal sau de lemn), folosită la unele instrumente de suflat, pentru a produce un anumit fel de sunete; ancie. 5) Bucată de slănină care se introduce în crestăturile făcute într-o bucată de carne sau în legume (în vederea preparării). [G.-D. penei] /<lat. pinna

PAPAGAL ~i m. 1) Pasăre exotică de talie medie sau mică, cu cioc încovoiat, cu penaj divers și viu colorat, care, fiind dresată, poate reproduce fragmente din graiul omenesc. ◊ ~-țigănesc stancă mică; stăncuță. ~-de-brazi pasăre de talie mică, cu cioc scurt, încovoiat, cu penaj brun, având vârfurile cozii dispuse ca lamele unor foarfece; forfecuță. A avea ~ a fi bun de gură. 2) fig. Persoană care repetă întocmai spusele cuiva, fără să le pătrundă. 3) fam. Organ al vorbirii; gură. 4) Clește dințat folosit la montarea sau repararea țevilor. /<ngr. papaghálos, it. pappagallo

PATINĂ² ~e f. sport 1) Obiect de metal format dintr-o lamă metalică care se fixează perpendicular pe talpa ghetei pentru a luneca pe gheață. ◊ ~ cu role patină prevăzută cu rotițe, în loc de lamă, pentru deplasarea pe teren obișnuit (în special pe asfalt). 2) tehn. Piesă cu ajutorul căreia un mecanism cu ghidaje poate face mișcări alternative de translație. [G.-D. patinei] /<fr. patin

PÂNZĂ ~e f. 1) Țesătură obținută din fibre naturale (de bumbac, cânepă, in etc.), de obicei albă, folosită, mai ales, la confecționarea albiturilor. ◊ ~ de casă pânză țesută la stative. ~ tare pânză rară, mult scrobită, folosită în croitorie. ~ de păianjen păienjeniș. A zări (sau a vedea) ca prin ~ a vedea nedeslușit; a vedea ca prin ceață. A i se lua (sau a i se ridica, a-i cădea) ~a de pe ochi a) a începe să vadă mai bine; b) a începe să privească lucrurile cum trebuie. A țese ~ele a urzi intrigi. A prinde (sau a lega) gura ~ei a) a face noduri la capetele urzelii după terminarea țesutului; b) a scăpa de greutăți; a o duce mai bine. Până-n ~ele albe până la extrem. 2) fig. Suprafață continuă și netedă; întindere. ~a cerului. ◊ ~ de apă subterană strat de apă aflat în interiorul solului. 3) mai ales la pl. Bucată mare de țesătură rezistentă, fixată de catargul unui vas, care, fiind întinsă de vânt, provoacă propulsarea vasului; velă. Iaht cu ~e. ◊ A întinde ~ele a) a desface pânzele pe un vas; b) a iniția o acțiune; a întreprinde ceva. 4) Pictură executată pe o bucată de țesătură; tablou. ~ele încântătoare ale lui Picasso. 5) Împletitură din diferite fire (textile, metalice etc.) folosită în scopuri tehnice. 6) Lamă dințată pe care se produce procesul de șariaj. [G.-D. pânzei] /Orig. nec.

PENIȚĂ ~e f. (diminutiv de la pană) 1) Lamă mică concavă de metal, cu vârf ascuțit și despicat, care, fixată la un toc și muiată în cerneală, servește la scris. ~ de aur. ◊ Ce-i scris cu ~a nu tai cu bărdița ce e scris, scris rămâne. 2) Plantă erbacee cu frunze penate, capilare și cu flori alburii, care crește în apele stătătoare; vâsc-de-apă. /pană + suf. ~iță

PERCUȚIE ~i f. 1) Metodă de detectare și diagnosticare a unei afecțiuni pe baza sunetului rezultat prin lovirea ușoară și repetată a unei părți a corpului. 2) Procedeu de producere a sunetelor, prin lovirea unei membrane, a unei lame sau a unei plăci metalice cu un ciocănel. ◊ Instrument de ~ instrument muzical la care sunetul se produce prin lovirea unei piese întinse (timpane, diferite tipuri de tobe) sau prin lovirea instrumentului însuși (talere, clopote, xilofon etc.). [G.-D. percuției; Sil. -ți-e] /Din fr. percussion

PEȘTE ~i m. I. 1) Animal vertebrat acvatic cu corp, de obicei, prelung și acoperit cu solzi, cu aripioare pentru înot, având respirație, în majoritatea cazurilor, branhială. ~ viu. ~ congelat. ◊ Cât ai zice ~ într-o clipă; dintr-o dată. Asta-i altă mâncare de ~ asta-i complet altceva. A se zbate ca ~ele pe uscat a depune eforturi disperate și fără succes pentru a ieși dintr-o situație grea. A tăcea ca ~ele a nu rosti nici un cuvânt. 2) la pl. mai ales art. pop. Constelație din emisfera boreală. ◊ Zodia ~elui unul dintre cele douăsprezece sectoare zodiacale. II. (în îmbinări, indicând diferite specii): ~-vivipar pește care naște pui vii. ~-veninos pește înzestrat cu organe speciale care produc venin. ~-zburător pește marin care poate sări din apă și zbura pe o traiectorie mică. ~-cu-spadă pește marin de talie mare, cu corp fusiform lipsit de solzi, având falca de sus prelungită și ascuțită ca o sabie cu două tăișuri. ~-ciocan pește marin cu cap în formă de ciocan. ~-ferăstrău pește marin cu gura în formă de lamă de ferăstrău, dințată pe două laturi. ~-de-piatră pește dulcicol de talie medie, cu corp fusiform, întâlnit în ape adânci și cu fund pietros; pietrar. ~-lup pește dulcicol răpitor, de talie medie, verzui pe spate; abat. ~-porcesc pește dulcicol de talie mică, fusiform, cu mustăți, pătat pe laturi; porcușor. ~-păun pește marin de talie mică, albăstrui-verzui, cu nuanțe aurii pe spate și argintiu pe abdomen și flancuri. ~-țigănesc a) orice pește mărunt; b) pește dulcicol de talie medie, cu cap mic și corp lat, având formă romboidală; caracudă; c) pește dulcicol de talie mică, cu corp fusiform, verde-gălbui cu pete negre, având spini dorsali și plăci osoase laterale. /<lat. piscis

PILĂ¹ pile f. 1) Unealtă de lăcătușărie, formată dintr-o bară de oțel călit, având pe toată suprafața crestături ascuțite, cu care se prelucrează prin șlefuire piese metalice. 2) Instrument mic în formă de lamă, prevăzut cu crestături și folosit la netezirea unghiilor (după tăiere). [G.-D. pilei] /<sl. pila

PUMNAL ~e n. Armă albă în formă de cuțit cu lamă scurtă, cu două tăișuri și cu vârful ascuțit; stilet; junghi. /pumn + suf. ~al

RAȘCHETĂ ~e f. 1) Unealtă în formă de daltă încovoiată, folosită la răzuirea unor obiecte de metal ruginite sau vopsite. 2) Unealtă formată dintr-o lamă de oțel, cu mâner, folosită pentru răzuirea parchetului; țicling. 3) Perie având cuie în loc de peri, cu care se imprimă șanțuri mici (și dese) pe o tencuială proaspătă. /<it. raschietto, germ. Raskette

RĂZĂTOARE răzători f. 1) Unealtă de uz casnic folosită pentru ras produse alimentare (legume, fructe, brânză etc.); răzuitor. A da prin răzătoare. 2) Obiect format din una sau mai multe lame paralele, fixat la intrarea într-o casă, de care se rade noroiul de pe încălțăminte. [G.-D. răzătorii] /a roade + suf. ~ătoare

RĂZUȘ ~uri n. 1) v. RĂZUITOR. 2) Daltă cu care se scobește în lemn. 3) Unealtă folosită la plivit, formată dintr-un mâner cu o lamă de metal la vârf. /a răzui + suf. ~uș

RETICUL ~e n. Rețea de linii încrucișate realizate pe lame transparente, servind, într-un aparat optic, la vizarea precisă a obiectelor. /<fr. réticule, lat. reticulum

SABIE săbii f. 1) Armă albă constând dintr-o lamă lungă de oțel, ascuțită la vârf și pe una dintre laturi, și dintr-o gardă și un mâner. ◊ ~a lui Damocle pericol ce amenință în permanență pe cineva. A pune sub ~ (sau a trece sub ascuțișul ~ei) a omorî; a ucide. A pune mâna pe ~ a începe lupta. A-și pune capul (sănătos, teafăr) sub ~ a-și cauza singur o nenorocire, un necaz. 2) Armă sportivă cu lamă lungă și flexibilă, folosită la scrimă. 3) v. SABIȚĂ II. [G.-D. sabiei; sil. -bi-e] /<sl. sablja

SAPĂ¹ ~e f. 1) Unealtă agricolă formată dintr-o lamă semicirculară de oțel, fixată pe o coadă de lemn și folosită la prășit. ◊ A trage (cu) ~a a prăși. ~a și lopata moartea. ~ rotativă mașină agricolă având ca organ de lucru discuri dințate, cu ajutorul cărora se distruge crusta solului. 2) Munca prășitului. A se duce la ~. [G.-D. sapei] /<lat. sappa

SATÂR ~e n. 1) Cuțit mare, cu lama lată și grea, folosit în bucătărie. 2) înv. Secure de luptă cu care erau înarmați satârgiii. 3) Securea călăului. /<turc. satir

SECERĂ ~i f. 1) Unealtă agricolă, formată dintr-o lamă arcuită (cu tăiș, mai ales, dințat) fixată într-un mâner de lemn și folosită pentru secerat. 2) la sing. Munca seceratului. /<lat. sicilis

STILET ~e n. 1) Armă albă, având vârf ascuțit și lamă cu două tăișuri; junghi; pumnal. 2) Instrument chirurgical folosit la sondarea unei activități sau a unei plăgi. /<fr. stylet

STRICNEA ~ele f. reg. Cuțit cu o lamă specială, cu care se lasă să curgă sângele animalelor bolnave. /a stricni + suf. ~ea

ȘIȘ ~uri n. 1) Pumnal cu lama lungă și îngustă, ascunsă într-un baston, care îi servește drept teacă. 2) Orice fel de pumnal. /<turc. șiș