KITARA s. f. Instrument muzical cu coarde ciupite în Grecia antică, asemănător cu lira. (din germ. Kithara, gr. kithara)

CISTRĂ s.f. Instrument muzical cu coarde ciupite, folosit în secolele XVI-XVII. [< fr. cistre].

PANDORĂ s.f. Instrument muzical cu coarde ciupite, care se folosea mai ales în sec. XVI-XVII. [< fr. pandore, lat. pandura, gr. pandoura].

BANJO s. n. instrument muzical cu coarde ciupite, cu cutie de rezonanță din piele, asemănătoare unei mici tobe, și cu un gât foarte lung, utilizat în jaz. (< amer., fr. banjo)

CISTRĂ s. f. vechi instrument muzical cu coarde ciupite. (< fr. cistre)

LUTH s. n. vechi instrument muzical cu coarde ciupite; lăută. (< fr. luth)

PANDORĂ s. f. vechi instrument muzical cu coarde ciupite, cu registru grav. (< fr. pandore)

A’LUD (cuv. arab), subst. Instrument muzical cu coarde ciupite, răspîndit în Orient, mai ales la popoarele arabe; este strămoșul lăutei.

BANDURĂ s. f. instrument muzical ucrainean cu coarde ciupite, în formă ovală, și cu o tastieră scurtă. (< rus., ucr. bandura)

tabulatură, denumire pentru notația (III) muzicală destinată în special unor instrumente cu claviatură* sau cu coarde ciupite. Cele mai importante t. sunt cele pentru orgă* și cele pentru laută*. T. nu folosesc propriu-zis semne specific muzicale, ci combinații de litere și cifre, în care, câteodată, intră și câteva semne de notație muzicală propriu-zisă. Atât t. pentru orgă, cât și cele pentru laută, diferă de la o țară la alta. A. T. pentru orgă. T. germană folosește litere mari pentru octava* mare, mici pentru cea mică (v. notarea octavelor), iar pentru celelalte, litere mici cu liniuțe deasupra în combinație cu semnele corespunzătoare valorilor* din notația mensurală (v. musica mensurata) sau semne derivate din acestea. Pentru vocea (2) superioară, t. germ. veche, întrebuințează un sistem cu linii, iar t. germ. nouă numai litere și semne. T. germ. este scrisă în forma de partitură*. T. spaniolă folosește cifre arabe: octava fa – mi¹ este notată cu cifre, de la 1 la 7. Pozițiile de octave sunt indicate cu liniuțe sau puncte deasupra cifrelor. Este tot în formă de partitură. Deasupra cifrelor. Este tot în formă de partitură. Deasupra vocii superioare, la fel ca și la t. pentru laută, ritmul este indicat cu ajutorul notelor mensurale, utilizându-se un singur semn pentru toate vocile. T. italiană, engleză, franceză, neerlandeză folosesc scriitura cu ajutorul notelor pe două portative*. Se deosebesc prin numărul liniilor care intră în componența portativului. În t. it. portativul inferior cuprinde 2-6 linii, cel superior 5-8; în cea engl. și neerlandeză portativele conțin între 2 și 6 linii. T. fr. folosește două portative de cinci linii. B. T. pentru laută. Această t. întrebuințează în genere litere, cifre, linii precum și semne ritmice derivate din notația mensurală (semibrevis*, minima* etc.), ultimele trecute deasupra semnelor pentru grifură (v. digitație). Caracteristic pentru t. de laută este că, în cadrul scriiturii polif., poate fi notată doar intrarea vocii și nu valoarea, lungimea notelor respective. T. it. folosește șase linii, pentru fiecare coardă o linie (lauta fiind acordată: Sol, do, fa, la, re¹, sol¹ sau: La, re, sol, si, mi¹, la¹), ultima linie cea mai gravă, este coarda superioară. Pe linie sau deasupra ei, se indică grifura cu ajutorul cifrelor 0-9 (0 = coardă liberă). T. fr. întrebuințează cinci linii (începând cu anul 1584, șase), prima pentru coarda superioară. Acordajul (2) este ca la lauta it., iar grifura este indicată cu ajutorul literelor (a^* = coarda liberă, b^* = griful 1 etc.). T. germ. este concepută pentru o laută cu 5 corzi. Este singura t. care nu folosește linii, corzile fiind indicate cu cifrele 1-5 (acordajul: do, fa, la, re¹, sol¹, sau re, sol, si, mi¹, la¹) și numărate începând cu coarda gravă. Grifura este indicată cu ajutorul literelor: a-e^*, pentru griful [poziția (2)] 1, f^*-k, pentru 2, etc. Începând cu griful 6, se folosesc litere duble sau liniuțe deasupra literelor. În Anglia, nu s-a creat o t. proprie, fiind în uz cea fr. Aceasta din urmă, începând aproximativ cu anul 1600, a înlocuit treptat, în mai toate țările, celelalte sisteme de notație, menținându-se până în sec. 18 sub forma de nouveau ton al lui Denis Gaultier (acordajul: La, re, fa, la, re¹, sol¹). V. intabulare.

GUITARRA s.f. Instrument muzical portughez asemănător cu chitara, cu șase coarde metalice duble, care sunt ciupite cu ajutorul unor lame fixate pe două degete. [Pron. ghi-. / < port. guitarra].

BALALAICĂ s. f. vechi instrument muzical rusesc, compus dintr-o cutie de rezonanță triunghiulară, cu trei coarde ciupite. (< rus. balalaika)

ZGÎNDĂRI, zgîndăresc și (rar) zgîndăr, vb. IV. Tranz. 1. A răscoli, a scormoni (mai ales cenușa, cărbunii, focul). Privește în pămînt și tot zgîndărește țerna cu vîrful bocancului. CAMILAR, N. I 375. Zgîndărea cu ciomagul cărbunii potoliți. La TDRG. ♦ Fig. A atinge, a înțepa, a îmboldi. Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguși Holbea, zgîndărindu-l cu arcușul. REBREANU, I. 21. 2. Fig. A ațîța, a întărită, a irita, a sîcîi. Oamenilor tot le place să-l zgîndăre, că nu-i stă gura și-i bun și acum de șotii. CAMIL PETRESCU, O. II 283. Numai cucoana e de vină, domnule prefect, c-a venit aci, peste noi, să ne zgîndăre necazurile! REBREANU, R. II 95. Zgîndărit amarnic de conștiință, procurorul s-a hotărît să reia firul cercetărilor, cu lotul pe altă cale. POPA, V. 94. ◊ Refl. pas. Au cerut să-i mai deie, zicînd că cu fărmătura asta de carne numai i s-au zgîndărit foamea. SBIERA, P. 83. 3. A rîcîi, a scociorî o rană, o bubă etc. Cînd unuia nu i se închide rana, e luat la ochi: nu cumva și-o zgîndărește singur cu un cui, cu-o surcea, ca să nu se ducă pe front ori la corvoadă? PAS, Z. III 251. Ce tot îți zgîndărești buba și n-o lași să se usuce? PAMFILE, la CADE. 4. A rade ușor, pe deasupra; a zgîria. Zgîndărește... oleacă de tencuială de pe părete. MARIAN, la CADE. 5. A atinge ușor coardele unui instrument muzical, pentru a scoate tonuri; a cînta. A înnebunit și cobza, și Ciupitul care-o strînge în brațe și-o zgîndări. STANCU, D. 76. Lăutarul care zgîndără țambalul, cîntă. id. ib. 181.

HEPTACORD ~uri n. (în Grecia antică) Instrument muzical, constând dintr-o cutie de rezonanță cu șapte coarde care produc sunete când sunt ciupite; liră cu șapte coarde. /<fr. heptacorde

LIRĂ¹ s. f. 1. instrument muzical rudimentar, dintr-o cutie de rezonanță, două brațe în formă de coarne și mai multe coarde ciupite cu un plectru, cu care poeții din antichitate își acompaniau recitarea poemelor. ◊ (fig.) simbol al talentului poetic, al poeziei (lirice). 2. dispozitiv în formă de liră (1), care permite dilatarea unei conducte. 3. priză de curent la vehiculele cu tracțiune electrică. 4. element decorativ în formă de liră (1), în mobila Biedermeier. (< fr. lyre, lat., gr. lyra)

TABULATURĂ s. f. 1. sistem vechi de notație muzicală cu ajutorul literelor, cifrelor și al altor semne așezate pe linii paralele, pentru instrumentele cu claviatură și cu coarde ciupite. 2. sistem de reguli componistice al artei meistersängerilor. (< germ. Tabulatur, lat. tabulatura)

ORGAN² ~e n. înv. 1) v. ORGĂ. 2) Instrument muzical constând dintr-o ramă triunghiulară, pe care sunt întinse coarde verticale, inegale ca lungime, care produc sunete, când sunt ciupite cu degetele; harpă. /<sl. oruganu, ngr. órganon, lat. organum

CETERĂ ~e f. reg. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, pe care sunt întinse patru coarde, ce vibrează când sunt atinse cu arcușul (sau sunt ciupite); scripcă; vioară. /<lat. cithera

VIOLINĂ ~e f. Instrument muzical constând dintr-o cutie de rezonanță și patru coarde, care produc sunete când se trece peste ele cu arcușul (sau când sunt ciupite); vioară. /<it. violino

VIOARĂ³, viori, s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, având întinse pe una din fețe patru coarde, care vibrează când sunt atinse cu arcușul sau când sunt ciupite; violină, scripcă. [Pr. vi-oa- – Pl. și: vioare] – Cf. it. viola.

vioară³ sf [At: TELEMAH I, 71^r/13 / P: vi-oa~ / Pl: ~ori, (înv) ~re / G-D: art.: ~orii, (înv) ~rei, ~orei / E: ns cf it viola] 1 Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, având întinse pe una dintre fețe patru coarde care vibrează când sunt atinse cu arcușul sau când sunt ciupite Si: violină¹ (1), (reg) ceteră (2), diblă¹ (1), scripcă¹, (îvr) violiță, (frî) violon¹ (1), (grî; rar) violi. 2 (Pex) (Parte de) melodie interpretată la vioară³ (1). 3-4 (Pm) Violonist (1-2). 5 (Îs) ~ra (sau ~) întâi (ori primă) Primul violonist al unei orchestre care îl poate înlocui pe dirijor Si: concertmaistru (1). 6 Arta de violonist. 7 (Pex) Meseria de violonist. 8 Studiul artei interpretative la vioară³ (1). 9 (Mrn) Mufă (cu doi scripeți) a cărei carcasă are forma unei viori³ (1).

vioară³ s.f. (muz.) 1 Instrument muzical, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, avînd întinse pe una dintre fețe patru coarde care vibrează cînd sînt atinse cu arcușul sau cînd sînt ciupite; violină, scripcă. ♦ Ext. Parte de melodie sau melodie interpretată la vioară. De departe se auzea o vioară. ♦ Meton. Persoană care cîntă (cu măiestrie) la acest instrument, care are profesiunea de cîntăreț la acest instrument; violonist. În orchestră mai avea nevoie de două viori. ◊ Vioara întîi (sau primă) = a) primul violonist al unei orchestre simfonice, de cameră etc., care îl poate înlocui pe dirijor; concertmaistru; b) fig. persoană, acțiune, fapt etc. de mare importanță. Este vioara întîi în colectivul de redactori ai ziarului. 2 Arta sau meseria de violonist. Dacă e violonist, intelectualul să-și reia vioara (CĂL.). ♦ Studiul artei interpretative la vioară. • sil. vi-oa-. pl. viori, -e. /cf. it. viola.

SCRIPCĂ ~ci f. reg. Instrument muzical constând dintr-o cutie de rezonanță pe care sunt întinse patru coarde, care produc sunete, când se trece peste ele cu arcușul (sau când sunt ciupite); vioară; violină. A cânta la ~. /<ucr., rus. skripka

VIOARĂ¹ viori f. Instrument muzical constând dintr-o cutie de rezonanță pe care sunt întinse patru coarde, care produc sunete când se trece peste ele cu arcușul (sau când sunt ciupite); violină. Concert pentru ~. [G.-D. viorii; Sil. vi-oa-] /<lat. viola^[1] modificată

koto, instrument cu coarde ciupit cu largă răspândire în Japonia, instr. se reazemă pe sol, pe două capre, situate la extremitățile cutiei de rezonanță*. Poate avea între 6 și 25 de coarde (în funcție de tipul instr.) din mătase cerată, egal acordate (2). Sunetele se produc prin ciupirea coardelor cu un plectru* sau cu degetele și cu ajutorul unui căluș* mobil. Având rolul lăutei*, clavecinului* sau pianului în viața muzicală europ., k. este în egală măsură un instr. servind educației muzicale și execuției unor formații de instr. specifice, k. participă atât la execuția muzicii japoneze tradiționale, precum și a unor transcripții (1) de muzică europ. sau a muzicii contemporane pe care i-au consacrat-o compozitorii japonezi.