CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

DASCĂL, dascăli, s. m. 1. (Înv.) Învățător (la țară); p. ext. profesor. ♦ (Rar) Om de știință; învățat, savant. 2. Fig. Inițiator sau propagator al unei doctrine; îndrumător într-un anumit domeniu. 3. Cântăreț de biserică, diac, psalt, cantor. – Din bg., scr. daskal. Cf. ngr. didáskalos.

INIȚIATOR, -OARE, inițiatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care inițiază ceva, care are inițiativă într-o acțiune; promotor. [Pr.: -ți-a-] – Din fr. initiateur.

ÎNCEPĂTOR, -OARE, începători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care începe; inițial. 2. S. m. și f. Persoană care se inițiază lucrând într-un domeniu de activitate oarecare; novice. 3. S. m. și f. (Rar) Persoană care inițiază ceva; inițiator. – Începe + suf. -ător.

ÎNVĂȚĂTOR, -OARE, învățători, -oare, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care predă cunoștințe și face educația civică a copiilor în primele clase de școală; institutor. ♦ Persoană care învață sau instruiește pe cineva; maestru, preceptor, dascăl. 2. Inițiator, autor sau propagator al unei doctrine; îndrumător, sfătuitor, povățuitor. II. Adj. (Înv.) Care învață, care sfătuiește. – Învăța + suf. -ător.

PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). 4. Fig. (În limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor).** Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.

PROTAGONIST, -Ă, protagoniști, -ste, s. m. și f. 1. Persoană care joacă rolul principal într-o piesă de teatru, într-o operă, într-un film; p. gener. erou, personaj principal. 2. Reprezentant de frunte al unei mișcări, al unei teorii etc.; promotor, inițiator; cap, fruntaș. – Din fr. protagoniste.

PROMOTOR, -OARE, promotori, -oare, s. m. și f. Inițiator, animator al unei acțiuni, al unui curent etc. ♦ Substanță chimică folosită pentru a pune în libertate radicali liberi sau pentru a mări eficacitatea unui catalizator. – Din fr. promoteur, lat. promotor, -oris.

DESCHIZĂTOR, -OARE, deschizători, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care deschide uși, ferestre, lăzi etc. ◊ Deschizător de drumuri = inițiator, inovator. 2. S. n. Ustensilă folosită pentru desfacerea capsulelor, căpăcelelor etc. la sticlele închise ermetic; destupător. – Deschide + suf. -ător.

INIȚIATOR s. 1. promotor, protagonist, (rar) începător. (~ al unui curent.) 2. v. promotor.

ÎNCEPĂTOR s. v. inițiator, promotor, protagonist.

PROMOTOR s. 1. v. inițiator. 2. (CHIM.) inițiator.

PROTAGONIST s. 1. v. inițiator. 2. v. corifeu.

inițiator adj. m., s. m. (sil. -ți-a-), pl. inițiatori; f. sg. și pl. inițiatoare

INIȚIATOR ~i m. Persoană care inițiază ceva; om care ia o inițiativă. /<fr. initiator

ÎNCEPĂTOR² ~oare (~ori, ~oare) m. și f. 1) Persoană care face primii pași într-un domeniu de activitate; debutant; novice. 2) pop. Om care pune începutul unei acțiuni; inițiator. /a începe + suf. ~ător

TON² ~uri n. 1) Sunet simplu produs de un corp care vibrează. 2) muz. Interval între două sunete consecutive ale gamei diatonice, egal cu două semitonuri. ◊ A da ~ul a) a indica tonalitatea unei compoziții muzicale, mai ales vocale; b) a fi inițiator al unei activități; c) a servi drept model. 3) Grad de modulare a vocii în timpul vorbirii (în funcție de starea sufletească a vorbitorului sau de fondul celor exprimate); intonație. ~ familiar. ◊ A ridica ~ul a vorbi tare și cu asprime. A schimba ~ul a vorbi în alt mod. 4) Grad de intensitate a unei culori. ~ deschis. ~ închis. 5) Culoare dominantă a unui tablou. /<fr. ton, lat. tonus

VEXILIFER, -Ă adj. s.m. 1. (Ant.) (Legionar roman) care purta vexilul, steagul unei unități. 2. (Fig.) Purtător, inițiator al unor idei, teorii. [Cf. lat. t. vexillifer, it. vessilifero].

ORGANICISM s.n. 1. Curent sociologic, al cărui inițiator a fost Spencer, după care societatea omenească este un organism analog cu cel uman. 2. Teorie idealistă în biologie care afirmă că forma organismelor este în același timp materială și spirituală, toate celulele avînd judecată. V. vitalism. 3. Teorie care susține că orice maladie provine dintr-o leziune organică. [< fr. organicisme].

PROMOTOR, -OARE s.m. și f. Inițiator, animator al unei acțiuni. [< fr. promoteur, lat. promotor].

BUDISM s.n. Religie răspîndită îndeosebi în Asia orientală și de sud, care propovăduiește pasivitatea și supunerea în fața sorții și atingerea fericirii („nirvana”) pe calea renunțării la pasiunile și plăcerile vieții. [Cf. fr. bouddhisme < Buddha – inițiatorul acestei religii].

INIȚIATOR, -OARE adj., s.m. și f. (Cel) care inițiază ceva, care are inițiativa într-o acțiune. [Pron. -ți-a-. / cf. fr. initiateur].

MISTAGOG s.m. Preot inițiator în mistere la vechii greci. ♦ (P. ext.) Epitet dat unui om înzestrat cu puterea de a pătrunde aspectele ascunse ale realității. [Cf. fr. mystagogue].

INIȚIATOR, -OARE adj., s. m. f. (cel) care inițiază ceva. II. s. m. 1. promotor (II). 2. exploziv sensibil, corp incandescent sau reactiv care dă impulsul declanșării unei explozii. III. s. n. dispozitiv care asigură aprinderea propergolului în motoarele rachetelor. (< fr. initiateur)

MISTAGOG s. m. (ant.) preot inițiator în mistere; (p. ext.) om înzestrat cu puterea de a pătrunde aspectele ascunse ale realității. (< fr. mystagogue)

PROMOTOR, -OARE I. s. m. f. inițiator, animator al unei acțiuni. II. s. n. 1. substanță care pune în libertate radicali liberi, capabili să inițieze o reacție în lanț; inițiator (I, 1). ◊ substanță care mărește eficacitatea unui catalizator. 2. agent care ar interveni în procesul cancerigen, accentuând dezvoltarea tumorilor. (< fr. promoteur, lat. promotor)

PROPUNĂTOR, -OARE s. m. f. inițiator. (< propune + -tor)

VEXILIFER, -Ă adj., s. m. 1. (ant.) (legionar roman) care purta vexilul¹ (1). 2. (fig.) purtător, inițiator al unor teorii. (< lat. vexillifer)

bumerang, bumeranguri s. n. (pub.) acțiune care are repercusiuni asupra inițiatorului acesteia.

ABDUL-MEDJID, sultan otoman (1839-1861), inițiator al unor reforme cu caracter liberal.

ADLER, Alfred (1870-1937), psiholog și neuropsihiatru austriac. Inițiatorul unei variante a psihanalizei, numită „psihologia individuală” („Despre temperamentul nervos”, „Practica și teoria psihologiei individuale”).

AGRICOLA, Mikael (c. 1510-1557), umanist finlandez. Episcop de Turku, inițiator al Reformei în patria sa, autor al unui „Abecedar” și al unei traduceri a „Noului Testament”.

AMAN ALLAH (AMANULLAH) KHAN, emir (1919-1926), padișah (1926-1929) al Afghanistanului. A purtat un război de eliberare împotriva dominației britanice, obținînd recunoașterea independenței țării (1919). Inițiatorul unor reforme legislative, economice și sociale. Silit să abdice în urma unor revolte (1929), a emigrat.

AMENHOTEP (AMENOPHIS), numele a patru faraoni ai Egiptului Antic din dinastia 18. Mai importanți: 1. A. III (c. 1400-1362 î. Hr.), ultimul mare faraon al Regatului Mijlociu, inițiatorul a numeroase construcții la Karnak și Teba (Coloșii lui Memnon). 2. A. IV Ehnaton (c. 1361-1340 î. Hr.), soțul Nefertitei și tatăl lui Tutankhamon. A efectuat o importantă reformă religioasă, înlocuind cultul lui Amon-Ra cu cel monoteist al lui Aton. A mutat capitala de la Teba la Akhetaton (Amarna), noul oraș construit de el.

ANDRASSY [ɔndrași], familie aristocratică ungară. 1. A. Gyula (1823-1890), om politic, unul dintre inițiatorii dualismului austro-ungar. Prim-ministru al Ungariei (1867-1871) și ministru de externe (1871-1879) al Austro-Ungariei; promotor al politicii de maghiarizare. 2. A. Gyula (1860-1929), om politic. Fiul lui A. (1). Ministru de interne al Ungariei (1906-1913); a continuat politica de deznaționalizare, contribuind la aplicarea legii Apponyi.

ANTIPA, Grigore (1867-1944, n. Botoșani), biolog român. Acad. (1910). Întemeietor al Muzeului de Istorie Naturală din București, care îi poartă numele. A elucidat problemele productivității biologice a Dunării și a părții de NV a Mării Negre; a pus bazele școlii românești de hidrobiologie, ihtiologie și oceanologie; autorul unei concepții moderne ecologice a biosociologiei și bioeconomiei biosferei. Inițiatorul dioramelor și unul dintre creatorii muzeologiei moderne. Membru al mai multor academii străine.

ARGUEDAS Alcides (1879-1946), diplomat, istoric și scriitor bolivian. Inițiator al literaturii „indigeniste” („Rasa de bronz”).

ARP, Hans (Jean) (1887-1966), sculptor, pictor și poet francez. Unul dintre inițiatorii mișcării dada și al artei abstracte („Păstorul și norii”). A participat la decorarea Palatului UNESCO de la Paris.

BACON [béicə], Francis, baron de Verulam (1561-1626), filozof englez. Inițiatorul empirismului englez; adversar al scolasticii și al metodei deductive, a pus bazele metodei inductive moderne, care a favorizat dezvoltarea științelor, prin aplicarea largă a observației și experienței („Novum organum”). Autor al scrierii utopice „Noua Atlantidă”.

BARCIANU-POPOVICI 1. Sava B. (1814-1879, n. Rășinari, jud. Sibiu), preot și cărturar român. M. coresp. al Acad. (1869), prof. la Institutul Teologic din Sibiu. Participant la Revoluția de la 1848-1849. Autor de manuale și dicționare. 2. Daniil B. (1847-1903, n. Rășinari, jud. Sibiu), biolog, botanist și pedagog român. Fiul lui B. (1). Primul român dr. în biologie, la Leipzig (1874). Primul darwinist român. Inițiator al cercetărilor de biologie experimentală. Lucrări de autonomie și embriologie vegetală. Animator cultural, publicist și fondator de reviste. Semnatar al Memorandum-ului din 1892.

BAUDELAIRE [bodlér], Charles (1821-1867), poet, estetician, critic literar și de artă francez. Unul dintre inițiatorii poeziei și artei moderne. Poeme („Florile răului”) inspirate de spectacolul cotidian al vieții pariziene, exprimînd drama omului modern apăsat de „spleen”, obsedat de ideea morții, încercat de sentimente satanice și însetat de absolut. Poezia sa, exploatînd ideea corespondențelor dintre feluritele impresii ale simțurilor, se distinge prin forța de sugestie, prin armonia subtilă și complexă a versului. Critic de artă („Arta romantică”). A mai scris „Mici poeme în proză”, jurnale intime. Traduceri din E.A. Poe.

BĂLCESCU 1. Constantin B. (1813-1902, n. Dealu Mare, jud. Prahova), om politic român. Membru al societății revoluționare secrete „Frăția” și al „Asociației Literare”. Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. 2. Nicolae B. (1819-1852, n. București), om politic, istoric, economist, gînditor democrat-revoluționar și scriitor român. Frate cu B. (1). Înțelegînd rolul proprietății în organizarea socială, a analizat critic evoluția societății și a fundamentat programul de prefaceri revoluționare al cărui punct central a fost desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor. Participant la mișcarea revoluționară din 1840; inițiator al societății revoluționare secrete „Frăția” (1843) și secretar al „Asociației Literare” (1845). A editat, împreună cu A.T. Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia”. Unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu. A militat pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania și pentru unirea forțelor revoluționare române și maghiare. În emigrație, după 1848, a luptat pentru unitatea națională și pentru colaborarea cu revoluționarii italieni și francezi și cu emigranții unguri și poloni. A murit în Italia, la Palermo. Mare scriitor politic prin talentul sintetizator, prin romantismul vizionar care-i animă opera, prin tehnica povestirii, prin cadența și expresivitatea frazei. Op. pr.: „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum”, „Despre starea socială a muncitorilor plugari din Principatele Române în deosebite timpuri”. „Mersul revoluției în istoria românilor”, „Question économique des Principautés Danubiennes”, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” (neterminată).

BĂRBAT, Virgil I. (1879-1931, n. sat Rasa, jud. Călărași), sociolog român. Prof. univ. la Cluj. Unul dintre inițiatorii planului de culturalizare a Transilvaniei, denumit „Extensiunea universitară”. Preocupat îndeosebi de sociologia culturii („Dinamism cultural”, „Premisele umane ale culturii moderne”). A înființat și condus „Revista de sociologie”.

BENOIST [benuá], Jean-Marie (1942-1990), filozof francez. Unul dintre inițiatorii mișcării „noua filozofie” axată pe critica marxismului și afirmarea unei noi etici a drepturilor omului, de inspirație kantiană. Lucrări de filozofie eseuri politice („Marx a murit”, „Era adevărului”).

BEN YEHUDA (pseud. lui Eliezer Perelman, numit Eliezer) (1858-1922), scriitor evreu. Inițiator al „Marelui dicționar al limbii ebraice vechi și moderne”.

BINET [biné], Alfred (1857-1911), psiholog francez. Inițiatorul orientării experimentale în psihologia franceză. Unul dintre fondatorii pedologiei („Idei noi despre copii”). A aplicat pentru prima oară metoda testelor la studiul inteligenței („Studiul experimental al inteligenței”).

BLANC [blã], Louis (1811-1882), istoric și om politic francez. Socialist utopist. Membru al guvernului provizoriu în 1848; inițiatorul „Atelierelor naționale”.

BOAS, Franz (1858-1942), antropolog american de origine germană. Inițiatorul morfologismului (istoricismului), din perspectiva căruia cultura apare ca indisolubil legată de grupul social, de limba, practicile cotidiene și riturile acestuia („Gîndirea omului primitiv”, „Antropologia și viața modernă”).

BOGDAN, Ioan (1864-1919, n. Brașov), filolog și istoric român. Frate cu Bogdan-Duică. Acad. (1903), prof. univ. la București. Inițiatorul studiilor de slavistică din România; editor de cronici și documente („Vechile cronici moldovenești pînă la Ureche”, „Cronici inedite atingătoare de istoria românilor”, „Documentele lui Ștefan cel Mare”).

BORGES [bórhes], Jorge Luís (1899-1986), poet, prozator și eseist argentinian. Inițiator al avangardismului în poezia latino-americană. Versuri „ultraiste” („Poeme”); povestiri fantastice cu sensuri filozofice („Istoria universală a infamiei”, „Ficțiuni”, „Moartea și busola”); pătrunzător critic literar. Eseuri incisive, surprinzătoare și paradoxale („Inchiziții”).

BOUCHER DE CRÈVECOEUR DE PERTHES [bușé de crevcör də pert], Jacques (1788-1868), arheolog francez. Inițiator al cercetărilor asupra epocii paleolitice („Antichitățile celtice și antediluviene”).

BOULLE [bul], André Charles (1642-1732), ebenist francez. Inițiatorul stilului care-i poartă numele. Maestru al tehnicii încrustării mobilei cu ornamente din bronz, baga, sidef, fildeș.

BRANDES, Georg (pseud. lui Morris Cohen) (1842-1927), critic literar și estetician danez. Inițiator al mișcării culturale scandinave moderne. S-a manifestat ca susținător al naturalismlui și al esteticii pozitiviste („Studii estetice”, „Curente principale în literatura europeană a sec. 19”). A evoluat, sub influența lui Nietzsche, spre radicalismul aristocratic și cultul eroilor („Wolfgang Goethe”, „Caius Iulius Cezar”).

BRANDSCH [brantʃ] Rudolf (1880-1953, n. Mediaș), om politic sas din Transilvania. Unul dintre inițiatorii Adunării Naționale a sașilor de la Mediaș (27 dec. 1918), care a aderat la hotărîrile Adunării Naționale de la Alba Iulia (1 dec. 1918).

BRĂILOIU, Constantin (1893-1958, n. București), muzicolog, folclorist și compozitor român. M. coresp. al Acad. (1946). Prof. univ. la București. Întemeietor al Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor Români din București și al arhivelor internaționale de muzică populară din Geneva. Muzică de cameră, instrumentală și vocală. Studii de etnomuzicologie („Muzica populară românească”), culegeri de melodii populare. A dezvoltat cercetarea în spirit științific a folclorului românesc. Unul dintre inițiatorii etnomuzicologiei mondiale.

BRECHT [breht], Bertolt (1898-1956), poet, dramaturg și regizor german. Inițial, expresionist. Întemeietor al instituției teatrale „Berliner Ensemble”. Inițiator al „teatrului epic”, a promovat o nouă teorie și practică a teatrului, bazate pe efectul distanțării epice. Piese („Opera de trei parale”, „Mutter Courage”, „Omul cel bun din Sîciuan”, „Teroarea și mizeriile celui de-al III-lea Reicht”, „Cercul de cretă caucazian”) cu o tematică moral-politică. Lirică gnomică („O sută de poezii”).

BREMER, Fréderic (1892-1982), fiziolog belgian. Cercetări asupra mecanismelor neurofiziologice care condiționează somnul și veghea; inițiatorul metodei experimentale a capului și a creierului izolat.

BRIAND [briã], Aristide [1862-1932], om politic, diplomat și strălucit orator francez. Prim-min. (1902-1911, ian.-mart. 1913, 1915-1917, 1921-1922, 1925-1926, iul.-oct. 1929) și ministru de Externe în repetate rînduri. Unul dintre inițiatorii Conferinței de la Locarno (1925), al Pactului Kellogg-Briand (1928) și al proiectului creării blocului „Pan-Europa”, sub hegemonia Franței. Premiul Nobel pentru pace (1926).

BROTE, Eugen (1850-1912, n. Rășinari, jud. Sibiu), agronom, publicist și om politic român. Vicepreședinte al Partidului Național Român din Transilvania (1890-1912). Rol important în stabilirea activismului ca tactică politică; unul dintre inițiatorii și conducătorii acțiunii memorandiste din 1892-1894. Preocupări privind istoria românilor din monarhia austro-ungară („Chestiunea română în Transilvania și Ungaria”).

BROWN-SEQUARD [braun-secuá:r], Charles Edouard (1817-1894), medic și fiziolog francez. Unul dintre fondatorii endocrinologiei și inițiatorii organo- și opoterapiei. A preparat și aplicat primul extract glandular (extract testicular).

BUISSON [büisõ], Ferdinand (1841-1932), pedagog și om politic francez. A editat „Dicționarul de pedagogie”, lucrare de largă circulație. Militant pentru învățămîntul laic și gratuit, pentru dreptul de vot al femeilor. Unul dintre inițiatorii Ligii Drepturilor Omului și președinte al acesteia (1913-1926). Premiul Nobel pentru pace (1927), împreună cu L. Quidde.

BUTLER [bátlə], Nicholas Murray (1862-1947), filozof și om politic american. Prof. la Universitatea Columbia. Unul dintre inițiatorii Fundației Carnegie pentru Pace Internațională (1910), al cărei președinte a fost (1925-1945). Premiul Nobel pentru pace (1931), împreună cu J. Addams.

CALIGULA (Caius Iulius Germanicus), împărat roman (37-41 d. Hr.). Inițiatorul unei politici despotice de tip oriental elenistic, a devenit proverbial prin cruzimea și extravaganța hotărîrilor sale. Asasinat de pretorieni.

CALLIMACHI (CALMĂȘUL), familie de boieri din Moldova. Mai importanți: 1. Ioan Teodor C., mare dragoman al Imp. Otoman (1741-1751 și 1752-1756) și domn al Moldovei (1758-1761). A dus o politică fiscală excesivă. 2. Grigore C., domn al Moldovei (1761-1764 și 1767-1769). 3. Alexandru C., domn al Moldovei (1795-1799). 4. Scarlat C., domn al Moldovei (1806, 1807-1810, fără a ocupa efectiv tronul, și 1812-1819), animator cultural, inițiator al codului de legi al Moldovei care-i poartă numele. Domn al Țării Românești (1821), fără a ocupa efectiv tronul.

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

CANDIANO-POPESCU, Alexandru (1841-1901, n. București), general român. Unul dintre inițiatorii mișcării antidinastice de la Ploiești (8-9/20-21 aug. 1870); s-a remarcat în luptele de la Grivița (aug. 1877).

CANTEMIR, familie de boieri, cu rol politic în istoria Moldovei. Mai importanți: 1. Constantin C., domn al Moldovei (1685-1693). Tutelat de marea boierime. A pedepsit cu moartea pe Miron Costin, cronicarul, acuzat de hiclenie. 2. Antioh S., domn al Moldovei (1695-1700 și 1705-1707). Fiul lui C. (1). A încercat să reglementeze fiscalitatea și s-a apropiat de Rusia în vederea luptei antiotimane. 3. Dimitrie C. (1673-1723, n. Iași), cărturar umanist, domn al Moldovei (mart.-apr. 1693, 1710-1711). Fiul lui C. (1). A încercat să recîștige independența Moldovei, încheind o alianță cu Petru I, țarul Rusiei. După înfrîngerea armatelor ruso-moldovene la Stănilești (1711), s-a refugiat în Rusia, unde a devenit consilier al lui Petru I. După domnia lui Dimitrie C. începe epoca fanariotă. În 1714 este ales membru al Academiei din Berlin. Personalitate prodigioasă, cu preocupări enciclopedice, poliglot, comparabil cu umaniștii Renașterii, a lăsat lucrări de istorie („Incrementa atque decrementa aulae othomanicae”, operă de răsunet european, „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, în care demonstrează romanitatea poporului român, unitatea de origine și de limbă, continuitatea lui pe terit. vechii Dacii) cu o influență determinantă asupra formării concepțiilor istorice și filologice despre trecutul poporului român, geografie („Descriptio Moldaviae”, însoțită de o remarcabilă hartă), orientalistică, muzicografie. Este unul dintre ctitorii beletristicii românești, prin „Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea”, pe tema medievală a disputei dintre suflet și trup, și mai ales prin „Istoria ieroglifică”, roman cu cheie în care se îmbină satira savantă cu utilizarea umoristică a erudiției. Ca gînditor, sub influențe stoice, creștine și teozofice, C. a abordat probleme de fizică și metafizică, precum problema creației lumii, a timpului și a liberului arbitru („Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante”), iar în etică a preconizat principiile unei vieți fără păcate și izbăvitoare („Divanul...”). A elaborat un manual de logică („Compendiul sistemului logicii generale”). Ca muzician profesionist, a compus melodii de tip oriental și a inventat primul sistem de notare pentru muzica turcească. 4. Antioh C. (1708-1744), scriitor iluminist și diplomat rus. Fiul lui C. (3). Unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă. Satire („Minții mele sau celor ce iubesc știința”), tratate filozofice („Scrisori despre cultură și om”), ode, fabule, epopeea „Petrida”.

dodecafonie, metodă de compoziție în muzica sec. 20, bazată pe utilizarea liberă a tuturor celor 12 semitonuri* ale gamei cromatice* temperate*. D. a rezultat din unele acumulări în plan tehnic ce s-au manifestat în muzica europ. (mai ales germ. și austriacă), la sfârșitul sec. trecut și începutul acestui sec., global integrate în fenomenul atonalismului*. Depășind cadrele stricte ale laboratorului de creație, d. a antrenat și o gândire structurală ce vizează viitoarea sistematizare a elementelor prin serie*, ajungând la o viziune nouă asupra substanței și discursului muzical. Pe de altă parte, d. își leagă destinul de acela al Școlii vieneze* moderne, șeful școlii, Schönberg, fiind considerat și inițiatorul acestei metode (chiar dacă J.M. Hauer a realizat mai înainte o serializare a elementelor cromatice* ale melodicii). O definitivă aplicare a seriei* Schönberg o obține în 1923, cu lucrarea Cinci piese pentru pian, după care elevii săi, Berg și Webern, o aplică cu consecvență. Această istoric determinată situare în timp și spațiu a făcut ca d. să fie considerată, dincolo de virtuțile ei tehnice, drept unul dintre principalele curente ale primei jumătăți a sec.; din punct de vedere estetic însă, ea a interferat, în special, expresionismul*, de la principiile căruia au pornit reprezentanții Școlii vieneze* atunci când doreau un „idiom muzical expresionist” [obsesia unor formule (IV), atematismul și fărâmițarea conturului melodic, complicația ritmică, cultivarea intensă a a disonanței* în armonie (III, 1), „melodia timbrală” (Klangfarbenmelodie*) etc.]. Opere ca Vozzek și Lulu de Berg, Moise și Aaron de Schönberg sau Cantatele lui Webern sunt producții de tip expresioniste. Pe de altă parte, influențe ale neoclasicismului* se manifestă în lucrări precum Concertul de cameră pentru vl., pian și 13 instr. de suflat de Berg, faptul putând fi considerat însă nu ca o aliniere la această tendință – căreia îi dăduse o replică și Stravinski – ci ca o necesitate interioară a d. de a-și „recupera” o anume fermitate a discursului, ritmica mai viguroasă și polif., unele elemente intonaționale (II, 2) perceptibile (așa se explică făurirea de către Berg, în Concertul pentru vl. și orch., a unei serii compatibile cu acordul* major* sau citirea în aceeași lucrare, a unui coral de Bach). Din rațiuni asemănătoare, o reclasicizare a formei se produce la Webern, care imaginează structuri* extrem de concise. Dintre cele două principii fundamentale ce au străjuit devenirea d.: utilizarea celor 12 semitonuri și serializarea lor, cel din urmă a câștigat treptat în importanță. Astfel, muzica urmașilor Școlii vieneze, Nono, Berio, Stockhausen, Boulez, influențată și de ideile lui Messiaen, se numește, printr-un consens unanim, serială. Deși principiul era conținut în metoda dodecafonică, prin serializarea efectuată atât orizontal (în melodie) cât și vertical (în armonie), serializarea devine ulterior integrală, extinzându-se în toți parametrii*: dinamică (1), timbru*, atac (3). Totodată, muzica neo-serialiștilor (numiți și post-serialiști) părăsește cantonarea dogmatică în cercul închis al celor 12 sunete, în favoarea unui contur mai suplu, „muzicalizat” prin formule de vârstă uneori milenară și cu o „semantică” familiară (fenomenul începuse deja la Webern). Serialismul*, care a păstrat ceva din ineditul discursului preconizat de d., a facilitat astfel calea sintezelor, prin determinarea mai puțin rigidă a facturii (mergând, prin reacție, până la situația contrară a indeterminării și a aleatorismului*), calea pătrunderii în substanța muzicală a vechilor moduri* sau a modurilor de esență folc., pe care o adoptă mai ales unii dintre compozitorii români postbelici. Echiv. germ. Zwölftonmusik.

CARDENAS, Lázaro (1895-1970), om politic mexican. Participant la revoluția mexicană (1910-1917). Președinte al Mexicului (1934-1940). Inițiator al unor reforme radicale economice și sociale.

CARRA, Carlo (1881-1966), pictor italian. Unul dintre inițiatorii futurismului. A evoluat ulterior către „pictura metafizică” („Idol hermafrodit”). Scrieri despre artă.

CATTELL [catél], James McKeen (1860-1944), psiholog american. A elaborat teste de inteligență, introducînd noțiunea de „test mental”. Inițiator al psihologiei aplicate școlare și industriale în S.U.A.

impromptu (cuv. fr. [εprõ(p)ty], „improvizație”), piesă instrumentală cu caracter improvizatoric*. I. celebre în creația lui Schubert (inițiatorul genului, prin cele opt lucrări cu acest nume), Schumann, Chopin (trei i. op. 29, 26, 51 și p Fantezie-i.), Listz, Fauré.

Jeune France (cuv. fr. „Franța tânără”), grupare muzicală constituită în 1935 la Paris și reunind compozitorii: Yves Baudrier (inițiatorul acțiunii), Olovier Messiaen, André Jolivet și Daniel Lesur. Primul concert organizat de grupul J.F. are loc la 4 iunie 1936 în sala Gaveau. În „Manifest”, cei patru creatori își propun cultivarea unei muzici expresive, generoase, depărtată în egală măsură de acceptarea unor norme conservatoare cât și de revoluționarea tehnicilor de compoziție. Fiecare membru al grupării își dezvoltă o personalitate componistică distinctă, independentă, trăsătura comună fiind conservarea unui „spirit de sinceritate absolută” și a „sentimentului necesității întoarcerii la uman”.

CHIRICO, Giorgio de (1888-1978), pictor italian. Unul dintre inițiatorii suprarealismului și al „picturii metafizice”. Artă cu implicații filozofice asupra singurătății și morții. Între 1910-1920, perioadă metafizică caracterizată prin construcția și combinarea formelor (busturi, manechine) după legile desenului geometric („Enigma unei seri de toamnă”, „Enigma orei”). După 1920, apropriere de suprarealism și apoi de pictura academică.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale bot) și legată de trunchi prin gît. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire. (Pînă) peste cap = prea mult. Cu noaptea-n cap = foarte de dimineață. Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trînti (pe cineva) la pămînt; fig. a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o înghițitură. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A i se urca (cuiva) la cap = a) a deveni îngîmfat, îndrăzneț, obraznic; b) a fi amețit de băutură. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu se sinchisi de ceea ce se întîmplă. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; fig. a ataca, a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a umbla distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz. A-și lua lumea în cap = a pleca, rătăcind în lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins. Cu capul plecat = rușinat, umilit; învins. Pe după cap = pe după gît, la ceafă. Bătut (sau căzut) în cap = tîmpit, prost. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de calități. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva = a fi lovit de o nenorocire, a trebui să suporte o serie de dificultăți. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creîndu-i neplăceri). A sta (sau a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lîngă cineva. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a se afla într-o împrejurare grea și a nu mai ști ce să facă. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se lua cu mîinile de păr (de necaz, de ciudă sau de deznădejde); p. ext. a-i fi necaz, ciudă, a fi deznădăjduit. 2. Căpătîi; căpătîiul patului. 3. Individ, ins, om. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute. ♦ (La pl.) Capital. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele (TEODORESCU). 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva ceva) în cap = a face pe cineva să creadă ceva. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe; a ține minte. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpîni mereu (același gînd). A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe. A-l duce (sau a-i sta) capul la... = a-i trece prin minte, a se gîndi la... A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = a se gîndi intens (spre a soluționa o problemă). A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A avea cap să... = a avea posibilitatea să..., a putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. (Astăzi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc; a garanta cu viața pentru cineva. O dată cu capul = cu nici un preț. În ruptul capului = cu primejdia vieții; cu nici un preț. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor¹; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. 1. Vîrf (al unui obiect). ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv, instrument etc. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfîrșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriu inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. (Reg.) Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic, n-are importanță. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stînd în pat, stînd așezat, șezînd. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămînă, de iarnă etc.) = începutul unui an (al unei săptămîni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rîndului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfîrși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă sau rămasă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Pînă la un cap de ață = tot. – Lat. caput.

CHURCHILL [tʃə:tʃil], Sir Winston Leonard Spencer (1874-1965), om politic britanic. Inițial conservator (1900-1904), apoi liberal (1904-1924) și din nou conservator și lider al Partidului Conservator (1940-1955). Ministru în repetate rînduri (din 1906). Șeful guvernului de coaliție (1940-1945) și al guvernului conservator (1951-1955). Unul dintre cei mai fermi adversari ai nazismului. În faza finală a războiului, inițiatorul politicii sferelor de influență în Europa Centrală și de Est („acordul de procentaj” C. – Stalin din 9-17 oct. 1944). Op. pr.: „Memorii asupra celui de-al doilea război mondial”. Premiul Nobel pentru literatură (1953).

muzică serială, sistem de organizare a obiectului* sonor care, este bazat pe o riguroasă tehnică a detaliului, presupune nașterea oricăror configurații sonore dintr-o serie* de bază inițial construită. Serialismul reprezintă o cucerire a muzicii sec. nostru fiind o continuare firească a căutărilor și împlinirilor romantismului* târziu al cărui personaj central a fost R. Wagner, „înconjurat” de nume sonore ca Brahms, Mahler, R. Strauss ș.a. Mobilul dezagregării sistemului (II, 3) tonal: excesiva cromatizare a limbajului armonic pe care Wagner a împins-o până la ultimele consecințe (Tristan) lăsând loc unui Mahler, dar mai ales unui R. Strauss să treacă dincolo de pragul tonalității (1) (Electra), a însemnat necesitatea lărgirii limbajului muzical și totodată a expresiei. După o perioadă de tatonări în zone nebuloase, care impuneau din ce în ce atonalitatea* (perioada dodecafonică*), a urmat o limpezire datorită cristalizării unui nou sistem ce punea ordine între cele 12 sunete folosite liber de către unii compozitori ai vremii: serialismul dodecafonic. Gruparea componistică ce s-a format cunoscută azi prin denumirea de „noua școală vieneză”, reprezentată de A. Schönberg și A. Webern, descoperea un alt univers sonor bazat pe organizarea celor 12 sunete după reguli precise care urmăreau principiul nonrepetabilității și anularea atracției tonale. Astfel se creează serii de 12 sunete care sunt tratate după principiul variațiunii (1) perpetue (inițiat de Schönberg) urmărindu-se, prin înlăturarea dublajelor instr. (este interzisă octavizarea) și a excesului de culoare postromantică, ajungerea la timbrurile* pure – idee pe care A. Webern o va exploata la maximum printr-un stil cameral, trasparent, confesiv, aproape imploziv. Teoreticianul, și bineînțeles cel care aplică primul în practică noul sistem prin Piesa nr. 5 intitulată „Vals” din lucrarea Cinci piese pentru pian op. 23, a fost A. Schönberg. Piesa datează din 1923. (Se pare că înaintea lui Schönberg, Hauer a creat un alt tip de organizare dodecafonică – v tropi (4)). Tehnica serială presupune o serie de bază de 12 transpoziții* și 4 forme: directă, inversă*, recurentă*, recurentă inversă. Deci cele 4 forme a câte 12 transpoziții fiecare înseamnă 48 de posibilități de a lucra cu o singură serie. Desigur conceperea seriei la începutul practicii seriale era încă legată de ideea de tematism. Cu cât s-a câștigat în tehnică și în expresia noii estetici, depărtarea de influențele tematice a fost tot mai vizibilă. Astfel A. Webern ajunge în creațiile sale să depășească încorsetările tradiționale, chiar și ideile estetice ale impresionismului* și să creeze o artă abstractă unde vechile concepte nu își găseau locul. El este inițiatorul stilului punctualist* prin tehnica „melodiei timbrurilor” (Klangfarbenmelodie) pe care o utilizează încă din 1909, în op. 6, și primul care reușește să spargă formele* clasice (în care erau turnate majoritatea lucrărilor seriale ale lui Schönberg sau Berg), prin construirea de forme noi bazate alăturări de secțiuni date de utilizarea seriei. Totuși, nici el, nici ceilalți doi compozitori nu s-au putut elibera de principiul variațional care le-a dominat creația și de sistemul polif. linear*, deși în multe creații se poate observa o noutate în privința scriiturii polif.: organizarea obiectelor sonore pe o dimensiune oblică* (în special la Webern). O altă caracteristică a grupării de la Viena este concentrarea în timp. Lucrările seriale, cu precădere creațiile weberniene, au aspectul unor „concentrate”. (Toată creația lui Webern se poate audia în aproximativ 3 ore). Această esențializare a însemnat un pas înainte în expresia muzicală abstractă fiind totodată conformă cu gradul de percepere a noii organizări a materialului sonor. Care au fost ecourile conceptului serial? Bineînțeles cei care au urmat și au privit cu alți ochi creațiile școlii vieneze au putut observa și limitele acesteia. Cei trei compozitori reprezintă o bază solidă de plecare pentru aventura muzicii europ. de mai târziu. Ei s-au oprit în a organiza serial doar înălțimile (2) sunetelor. În schimb, în 1949 compozitorul fr. O. Messiaen propune în piesa Mode de Valeurs et d’Intensités din Quatre Études de Rythmes o organizare pe bază modală* (de unde și serialismul modal care provine din procedeul de a folosi tronsoane ale seriei, răspândit până în zilele noastre) a tuturor parametrilor* cu care operează (înălțimi, durate*, intensități (2)). Un an mai târziu, Pierre Boulez, plecând de la o sinteză a muzicii weberniene și a sugestiei date de Messiaen, ajunge la metoda de organizare denumită serialismul integral. Metodologia serialismului integral presupune crearea seriilor de înălțimi, durate, intensități și timbru [mai târziu: spațiul (II)] precum și derivarea sau conjugarea lor, de unde rezultă complexele acordice*, blocuri sonore (provenite din creația lui E. Varèse), diferite tipuri de densități sonore etc. Serialismul integral operează mai ales cu microstructuri, obținute prin structurarea multiserială, care la rândul lor sunt serializate și dispuse în macrostructuri formale (v. structură). Limita, atât teoretic cât și practică, reiese din faptul că sintaxa noului vocabular nu rezolvă problemele formei. Înlănțuirea structurilor și realizarea unei structuri rămân în afara preocupărilor serialismului total, deși viziunile teoretice ale lui Boulez prezentate în cartea sa Penser la musique aujourd’hui (Geneva, 1964) deschid unele perspective în acest sens. Cartea insistă însă pe studiul morfologic și numai parțial pe cel al sintaxei (2). De această barieră s-au lovit și ceilalți serialiști de după anii ’50, fie că făceau parte din grupul serialiștilor it. în frunte cu Nono, fie din cel germ. avându-l ca personaj principal pe Stockhausen. Totodată, ei nu au putut depăși scriitura polif. liniare care în ideea organizării multiseriale devenea ineficientă anulându-și detaliile. A trebuit să apară compozitorul Y. Xenakis care, stabilit la Paris în 1955, declanșează un „atac” împotriva concepției serialismului integral, arătând că în s. total perceperea detaliului se pierde. Astfel, o atare tehnică devine în acest caz un nonsens. Xenakis propune un sistem mai potrivit de structurare a fenomenului, prin evenimente sonore ce se realizează în planul ansamblului care să fie controlate de media mișcării obiectelor cu ajutorul calculului probabilistic (v. stochastică, muzică). Tot în ideea neputinței perceperii detaliului ci doar a fenomenului global, în Europa se introduce treptat aleatorismul* în muzică, provenit de la compozitorii de peste Ocean. Aleatorismul privește într-un mod nou punerea în timp a evenimentelor aducând o notă de prospețime și de adevăr (poate chiar de natural) în această direcție. Chiar una dintre ultimele, și cele mai cunoscute lucrări integral seriale, Gruppen für drei Orchester, semnată de Stockhausen, se contrazice în organizarea totală prin serializarea tempo(2)-urilor (celor trei orch. suprapuse) care, până la urmă, intră în sfera aleatoriului, neputând fi realizate practic, ci doar pe hârtie. Cu toate neajunsurile ei, s. rămâne totuși o aventură deosebită a intelectului și a spiritului uman.

Hus (Huss), Jan (1369-1415), reformator religios ceh, rector al Universității din Praga, adept al învățăturilor lui Wycliff și inițiatorul mișcării religioase și social-politice husite. Excomunicat încă din 1410 de papa Alexandru V, a fost condamnat ca eretic de Conciliul din 1415 și ars pe rug. Este considerat ca martir național ceh și patronul Bis. naționale cehe.

Isaia (sec. 8 î. Hr.), primul dintre cei patru mari profeți ai lui Israel, apărător fervent al monoteismului și inițiator al profețiilor despre venirea lui Mesia. Este numit și Evanghelistul Vechiului Testament. Bis. îl prăznuiește la 9 mai. ♦ Carte a Vechiului Testament (66 cap.), care cuprinde în partea întâi profeții și cuvântări rostite în diferite împrejurări, iar în partea a doua profeții despre mângâiere și îndemnuri profetice. Scopul cărții este consolator, pentru care Isaia se numește și profetul „îndurării divine”.

părinte, părinți s. m. 1. (La pl.) Tama și mama. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ (Fig.) (Adesea determinat de „sufletesc”, „spiritual”) Îndrumător, călăuzitor. ♦ Titlu onorific purtat de episcopii din Orient în primele secole ale creștinismului. ◊ Părinte apostolic = autor de opere teologice scrise la sfârșitul sec. I și în prima jumătate a sec. 2 d. Hr., care a cunoscut pe apostoli sau a fost discipol apropiat al acestora. ◊ Părinte bisericesc = autor de opere teologice a cărui învățătură reflectă fidel doctrina Bisericii, a dus o viață sfântă, este recunoscut de întreaga Biserică și a trăit până în anul 750 d. Hr., când moare sf. Ioan Damaschin, ultimul părinte bisericesc. Romano-catolicii acordă acest nume și unor scriitori din sec. 9 și 10. Ceilalți autori care au trăit în aceeași perioadă de timp, dar nu îndeplinesc aceste condiții sau îndeplinesc o parte a lor se numesc scriitori bisericești sau scriitori creștini. ◊ „Părintele părinților” v. Grigorie de Nissa. ◊ (Reg.) Părinte sufletesc = naș. 3. Fig. Fondator inițiator, întemeietor (al unei mișcări culturale, al unei științe etc.). 4. Fig. (Determinat prin „milostiv”, „ceresc”, „atotțiitor”, „veșnic” etc.) Dumnezeu. ♦ (Determinat prin „sfânt” sau „nostru”, urmat de numele propriu) Întemeietor sau conducător al religiei creștine. 5. Fig. Preot, călugăr. – Din lat. parens, -ntis.

eurodeputat s. m. Deputat în Parlamentul european ◊ „Euro-deputații nu au făcut un efort minim de a căuta să se edifice asupra situațiilor pe care inițiatorii rezoluției le incriminează.” R.l. internaț. 19 VII 95 p. 5 //din euro- + deputat//

op-art loc. s. (arte; anglicism) Curent în arta plastică modernă în care se pune accentul pe efectele optice ◊ „R.W., cu mijloacele op-artului, sau J.R. aduc paralel imagini în care ritmul linear preponderent demonstrează o experiență vizuală întemeiată pe o bună cunoaștere a unora dintre curentele artistice mondiale.” Sc. 18 I 75 p. 4. ◊ „Vasarely este considerat a fi inițiatorul unui curent artistic de anvergură, în perioada anilor 1950 – op-art, preluat și de către creatorii americani.” R.lit. 28 II 85 p. 22; v. și Săpt. 2 XI 79 p. 3 (din engl. op art; DN3, DEX-S)

IRIGOYEN, Hipólito (1850-1933), om politic argentinian. Lider al Partidului Radical. Președinte al Argentinei (1916-1922; 1928-1930). Inițiator al unor reforme menită să pună capăt corupției și să relanseze economia.

JANSEN [jánsə], Cornelius Otto (Jansenius Cornelius, zis) (1585-1638), teolog olandez. Prof. univ. la Louvain. Episcop de Ypres. Se pronunță împotriva protestanților. Este inițiatorul jansenismului, încercând să restabilească doctrina Sf. Augustin în privința grației divine și a predestinării („Augustinus” – lucrare publicată postum).

HÁBA [ha:ba], Alois (1893-1972), compozitor și muzicolog ceh. Prof. univ. la Praga. Unul dintre inițiatorii și teoreticienii compoziției pe baza sistemului „sferturilor de ton” („Noua teorie asupra armoniei”). Opere („Mama”, „Vie împărăția Ta”), lucrări orchestrale, muzică de cameră, coruri, lieduri.

CORRIGAN-MAGUIRE [cɔrigən məgáiə], Mairead (n. 1944), om politic nord-irlandez. Inițiator al organizației „Mișcarea pentru pace” din Irlanda de Nord. Premiul Nobel pentru pace (1976), împreună cu Betty Williams.

SÉRUSIÈR [serüzié], Paul (1865-1927), pictor și estetician francez. Post impresionist. Inițiator al grupului nabiștilor, partizan al picturii cu tente plate sub influența lui Gauguin („Drum de seară”, „Ceața dimineții”, „Natură moartă”). Eseuri („A.B.C.-ul picturii”).

COUBERTIN [cubertẽ], Pierre de (1863-1937), pedagog și istoric francez. Inițiator al Jocurilor olimpice moderne. Președinte al C.I.O. (1896-1925). Președinte al C.I.O. (1896-1925).

RHODES [roudz], Cecil John (1853-1902), financiar și om politic britanic. Prim-min. al Coloniei Capului (1890-1896). Urmărind crearea unui imp. colonial britanic în Africa, a organizat cucerirea unui vast terit. în S Africii (căruia i-a fost atribuită denumirea de Rhodesia). A fondat, în 1888, o importantă companie (De Beers Consolidated Mines), specializată în exploatarea și comerțul cu diamante. Unul dintre inițiatorii Războiului anglo-bur din 1899-1902.

HAMADHᾹNῙ (al-Hamadani) (pe numele adevărat Bazi’az-Zamān Abŭ al-Fadl Ahmad ibn al-Husayn al Hamadhānῑ) (c. 969-c. 1008), poet și prozator arab de origine persană. Inițiator al genului literar numit macama. Opera lui, adevărată frescă, cu accente picarești, a vieții sociale cotidiene din Orientul musulman, s-a impus prin originalitate și rafinament.

RACOVIȚĂ, Emil (1868-1947, n. Iași), biolog român. Acad. (1920), prof. univ. la Cluj. Președinte al Acad. Române (1926-1929). Fondator al Institutului de Speologie (Cluj, 1920), primul de acest fel din lume. A participat la expediția antarctică a navei „Belgica” (1897-1899), colectând un bogat material științific botanic și zoologic, și a făcut cercetări, devenite clasice, asupra balenelor („Ma vie des animaux et des plantes dans l’Antartique”). Subdirector (1900-1920) al stațiunii marine de la Banyuls-sur-Mer (Franța), având aceeași funcție și la laboratorul de anatomie de la Sorbona. Fondatorul biospeologiei (1907), prin publicarea „Eseului asupra biospeologiei”, un adevărat statut fundamental al noii științe. Explorator a numeroase peșteri din Franța, Spania, Algeria, Italia și Slovenia, unde a făcut cercetări asupra izopodelor terestre și cavernicole. Însemnate contribuții în zoologie și în biologia teoretică („Problemele biospeologiei”, „Evoluția și problemele ei”); codirector al revistei internaționale „Archives de zoologie expérimentale et générale”. A fost unul dintre inițiatorii acțiunilor de ocrotire a naturii în România. Membru al mai multor academii și societăți științifice străine.

URBAN, numele a opt papi. Mai importanți: I. U. II (Oddo de Châtillon) (1088-1099). A continuat politica antiimperială promovată de papa Grigore VII, a fost inițiatorul primei cruciade, predicate în Conciliul de la Clermont (1095) și a susținut eforturile creștinilor de a recuceri de la mauri terit. în Pen. Iberică. 2. U VI (Bartolomeo Prignano) (1378-1389). Alegerea sa a marcat începutul Marii Schisme din Biserica Catolică. 3. U VIII (Maffeo Barberini) (1623-1644). A susținut, în cadrul Războiului de 30 de Ani, politica antihabsburgică a Franței. Fondatorul Colegiului „De Propaganda Fide” (1627). A condamnat jansenismul. Inițiator al construirii palatului Barberini din Florența.

NECHAO, numele a doi faraoni egipteni. Mai important: N. II (609-594 î. Hr.), din dinastia XXVI, fiul și succesorul lui Psametic I. Inițiatorul unei politici de expansiune în Palestina și Siria. L-a înfrânt în bătălia de la Megiddo (600 î. Hr.) pe regele Iosia al Iudeii, dar a fost învins în bătălia de la Kardemiș (605 î. Hr.) de Nabucodonosor II, fiind obligat să renunțe la cuceririle sale. A început construcția unui canal între Nil și Marea Roșie. Potrivit relatărilor lui Herodot, fenicienii ar fi făcut, din ordinul lui, o călătorie în jurul Africii.

LARIONOV, Mihail Fiodorovici (1881-1964), pictor rus. Stabilit în Franța (1915). Unul dintre promotorii avangardismului. Inițiator, alături de soția sa, Natalia Gonciarova, a reionismului (1910-1914). Pionier al picturii nonfigurative, a creat lucrări dinamice, cu structuri întrepătrunse, redând impulsurile luminoase reflectate de obiect („Soldații”, „Pisicile”, „Reionism”). Decoruri pentru „Baletele rusești” și Opera din Paris.

LAMARTINE [lamartín], Alphonse-Marie-Louis de PRÂT de (1790-1869), scriitor și om politic francez. Unul dintre inițiatorii poeziei romantice franceze. Elegii cu caracter filozofic („Meditații poetice”, „Noi meditații poetice”), poeme de inspirație religioasă („Armonii poetice și religioase”, „Jocelyn”, „Căderea unui înger”) remarcabile prin lirismul melancolic și meditativ, prin sinceritatea sentimentelor și perfecta corespondență dintre starea sufletească a poetului și natură. Romane autobiografice („Raphäel”, „Graziella”); un jurnal de călătorie în Orient. Lucrări istorice („Istoria girondinilor”, „Istoria revoluției de la 1848”). Ca om politic a fost inițial legitimist, apoi a devenit liberal moderat. Rol important în Revoluția din 1848; ministru de Externe în Guvernul provizoriu (1848), calitate în care i-a sprijinit pe revoluționarii din Principatele Române.

LA CHAUSSÉE [la ʃosé], Pierre-Claude Nivelle de (1692-1754), dramaturg francez. Considerat inițiatorul „comediei lacrimogene” („Falsa antipatie”, „Mélanide”, „Școala mamelor”, „Guvernanta”). Precursor al dramei franceze burgheze moderne.

REȘID PAȘA, Mustafa (1800-1858), diplomat și om politic turc. Mare-vizir al Imp. Otoman (1846-1848, 1848-1852, mart.-aug. 1852, 1854-1855, 1856-1857, 1857-1858). Unul dintre inițiatorii Tanzimatului. A fost favorabil unirii Moldovei și Țării Românești, urmărind crearea unui „stat-tampon” între Turcia și Rusia. Favorabil unei apropieri de Franța și Marea Britanie.

REUCHLIN [rɔiʃlin], Johannes (numit și Capnio, Kapnion) (1455-1522), teolog și umanist german. Prof. univ. din Ingolstadt și Tübingen. Adversar al scolasticii. S-a împotrivit intenției dominicanilor de a arde scrierile ebraice, afirmând utilitatea cunoașterii lor. Este, alături de Erasm, unul dintre promotorii studiului filologiei clasice. Contribuții privind pronunția limbii grecești clasice (sistemul reuchlinian) apropiat de cel din greaca modernă. Alte lucrări: „Arta cabalistică”, „De Rudimetis Hebraicis”. Traducător al „Bibliei” și inițiator al studiului iudaisticii.

Chrysothemis 1. Una dintre fiicele lui Agamemnon și ale Clytaemnestrei. 2. Fiica preotului cretan Carmanor și presupusa inițiatoare a întrecerilor muzicale, la care participa și ea.

PADMASAMBHAVA (c. sec. 8), guru indian. Prin învățătura sa, impregnată de elemente ale religiei prebudiste bon și de practicile magice ale tantrismului, a contribuit la introducerea budismului în Tibet, unde a întemeiat și o mănăstire (749). Este inițiatorul unei serii de traduceri care aveau să formeze canonul tibetan.

OSTAIJEN [ostá:jə], Paul van (1896-1928), poet begian de limbă flamandă. Inițiator al liricii expresioniste în Belgia. Poeme de atitudine socială, pe teme citadine sau cultivând sonoritatea muzicală, cromatica îndrăzneață („Music-hall”, „Semnalul”, „Prima carte a lui Schmoll”). Povestiri satirice („Liber ca pasărea”, „Intermezzo”). Eseuri („Proză critică”).

O’BRIEN [oubráiən], Parry (1932-2007), atlet american. Inițiator (1952) al unei noi tehnici de aruncare a greutăți (elanul se face cu spatele spre direcția aruncării). Campion olimpic (Helsinki, 1952; Melbourne, 1953). A urcat recordul mondial de la 18 m (1953) la 19,3 m (1959).

PESSANHA [pesáña], Camilo (1867-1926), poet portughez. Influențat de Verlaine. Poezie simbolistică al cărui inițiator și reprezentant important a fost în țara sa („Clepsidra”).

PESSÕA [pəsóə], Fernando António Nogueira de Seabra (1888-1935), poet portughez. Unul dintre inițiatorii și promotorii liricii moderniste naționaliste. Operă de mare disponibilitate lirică și estetică, încorporând elemente simboliste și tendințe futuriste într-o expresie artistică de mare virtuozitate („Mesaj”). Versuri în limba engleză („Sonete”, „Poeme engleze”). Scrieri de teorie literară („Pagini de doctrină estetică”). Și-a inventat încă trei eteronomi (Ricardo Reis, Alberto Caeiro și Álvaro de Campos), poeți cu o biografie, o individualitate și o operă total diferite.

PAUL, numele a șase papi. Mai importanți: I. P. III (Alessandro Farnese) (1534-1549), inițiatorul Contrareformei, pentru susținerea căreia a aprobat în 1540 întemeierea, de către Ignațiu de Loyola, a Ordinului Iezuiților; a reorganizat Inchiziția (1542). L-a excomunicat pe regele Angliei Henric VIII. A convocat Conciliul de la Trento (1545-1563). Protector al artelor. A ridicat la Roma o serie de construcții (Palatul Farnese). L-a angajat pe Michelangelo să construiască basilica Sfântului Petru și să decoreze Capela Sixtină. 2. P. V (Camillo Borghese) (1605-1621). Apărător al autorității papale, a condamnat ca eretică opera lui N. Copernic și a trimis în fața tribunalului inchizitorial pe Galileo Galilei. 3. P. VI (Giovanni Battista Montini) (1963-1978). A continuat lucrările Conciliului Vatican II (11 oct. 1962-8 dec. 1965), inițiate de papa Ioan XXIII. Susținător al dialogului cu necatolicii și necreștinii și al ecumenismului, rupând tradiția, a întreprins mai multe călătorii în lume. Enciclica sa, Populorum progressio (1967), este inspirată de problemele economice, sociale și religioase (celibatul clerului, întreruperea sarcinii ș.a.), propunând o implicare mai mare a bisericii în rezolvarea acestora; de asemenea, scrisoarea sa apostolică, Octogesimo anno (1971), îi invită pe creștini la extinderea acțiunilor lor în aceste domenii.

PAVEL, Ionel S. (1897-1991, n. București), medic român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Fondator și director (1948-1967) al Centrului de Asitență a Diabeticilor din București. Unul dintre inițiatorii studiilor sistematice de hepatologie și diabetologie clinică în România; a militat pentru organizarea asistenței medico-sanitare a diabeticilor. Cercetări asupra fiziologiei și patologiei pancreasului, a tulburărilor funcționale ale colecistului, aspura diabetului zaharat etc. („Colecistopatiile”, „Obezitatea”, „Diabetul zaharat”, „Dietetica fiziopatologică și clinică”). Membru al mai multor academii și societăți științifice străine.

PALÉS MATOS, Luis (1989-1959), poet portorican. Inițiator (1921) al mișcării de avangardă „diepalism”, care preconiza integrarea ritmurilor și a modalităților sonore ale cântecului și dansului popular tradițional în poezie. Poeme remarcabile prin forța coloristică și muzicalitatea versurilor („Azalee”, „Poesia, 1915-1956”).

SĂVULESCU, 1. Traian S. (1889-1963, n. Râmnicu Sărat), biolog român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Președinte al Acad. Române (1848-1959). Ministru al Agriculturii și Domeniilor (1946-1948). Contribuții în geobotanică și micologie. Fondator al școlii de fitopatologie și organizator al acțiunilor de combatere a dăunătorilor plantelor de cultură. Inițiatorul și conducătorul colectivului care a elaborat monumentala lucrare „Flora R.S. România”. 2. Alice S. (1905-1970, n. Oltenița), botanist român. Acad. (1963). Cercetări asupra ciupercilor și virusurilor fitopatogene și asupra bolilor plantelor.

SOLTAN, Petru (1931-2016, n. Coșnița-Dubăsari), matematician român. M. de onoare al Acad. (2003), prof. univ. la Chișinău și Moscova. Director (1973-1986) al Institutului pentru Cercetări în Domeniul Planificării din Chișinău. Lucrări de topologie generală și algebrică; a introdus teoria d-convexității; a descoperit o clasă de grafuri metrice de dimensiune Helly. Inițiatorul aplicării metodelor matematice în economia Republicii Moldova.

Numa Pompilius, cel de-al doilea rege legendar al Romei, căruia i se atribuiau puteri supranaturale. Era considerat drept inițiatorul a numeroase reforme cu caracter religios și administrativ, pe care i le-a dictat camena Aegeria (v. și Aegeria). A avut o fiică, Pompilia, mama lui Ancus Marcius. Numa Pompilius a cîrmuit Roma pînă la adînci bătrîneți.

MANOLESCU-STRUNGA, Ion (1889-1951, n. Strunga, Iași), om politic român. Liberal. Ministru subsecretar de stat (1933-1935; nov.-dec 1937); membru în numeroase consilii de administrație ale unor instituții financiare și industriale. Inițiatorul unor reforme în domeniul economiei („Problema economiei noastre”).

LIEBMANN [lí:pman], Otto (1840-1912), filozof german. Unul dintre inițiatorii mișcării neokantiene dând primul impuls în această direcție prin lucrarea „Kant și epigonii” care se încheie cu celebra formulă „înapoi la Kant”. Filozofia sa este o reconstrucție pe bazele criticismului kantian ca ontologie concepută teleologic și cu ajutorul modelului obiectelor matematice. Alte lucrări: „Contribuții la analiza realității”, „Culminația teoriilor”, „Gânduri și fapte”.

MAGENDIE [maʒēdi], François (1783-1855), fiziolog și neurolog francez. Prof. la Collège de France. Unul dintre inițiatorii metodei experimentale în medicină și fiziologie („Elemente de fiziologie”). A demonstrat diferența între rădăcinile motorii și cele senzitive ale nervilor spinali. Fondatorul primului periodic (1821) de fiziologie experimentală.

LISTER [lístə], Sir Joseph, baron L. of Lyme Regis (1827-1912), chirurg britanic. Prof. univ. la Londra, Glasgow și Edinburgh. Contribuții în histologie și bacteriologie. Inițiatorul (1867) asepsiei în chirurgia modernă (prin introducerea acidului carbolic ca antiseptic), care a marcat o etapă decisivă în dezvoltarea acesteia. A descoperit stimulatorul fermentației lactice.

LOVEJOY [l’ávdʒoi], Arthur Oncken (1873-1972), filozof american de origine germană. Prof. la Univ. Johns Hopkins. Apărător al dualismului epistemic („Revolta contra dualismului”). Este primul dintre inițiatorii cercetării istoriografice a ideilor („Marele lanț al ființei”, „Eseuri asupra istoriei ideilor”). A fondat și condus „Jurnalul de istorie a ideilor”.

*francmasoneríe f. (fr. franc-maçonnerie). O societate secretă condusă de Jidanĭ, răspîndită în toată lumea și aĭ căreĭ membri se recunosc după niște anumite semne. Francmasoniĭ se consideră frațĭ între eĭ și trebuĭe să se ajute orĭ-unde, independent de națiunea orĭ clasa socială din care ar fi unu orĭ altu. Nu te admite în ordin de cît după niște anumite ceremonii inițiatoare, în urma cărora trebuĭe să jurĭ că nu veĭ divulga secretele societățiĭ. La început, în sec. VIII, era o societate de arhitecțĭ, de la care azĭ nu se maĭ păstrează decît numele și instrumentele de construcțiune, luate ca simbol. Secțiunile societățiĭ lor se numesc lojĭ: loja masonică din Galațĭ. (Pentru maĭ multe amănunte, vezĭ cartea La Franc-maçonnerie, Secte juive née du Talmud, scrisă de I. Bertrand, Paris, 1908, librăria Bloud, rue Madame, 4, și care rezumă francmasoneria la următoarele cuvinte: Moarte bisericiĭ și civilizațiuniĭ moderne în folosul havreĭ).

SᾹDᾹT, Muhammad Anwar As ~ (1918-1981), ofițer și om politic egiptean. Colaborator apropiat al lui G.A. Nasser. Participant la lovitura de stat din 1952, care a înlăturat monarhia și a proclamat republica. Vicepreședinte (1957-1960) și președinte (1960-1969) al Adunării Naționale. Președinte al Uniunii Socialiste Arabe din Egipt (1970-1978) și al Partidului Național Democrat (1978-1981). Președinte al Republicii Arabe Egipt (1970-1981), prim-min. (1973-1974 și 1980-1981). După expulzarea consilierilor sovietici (1972), s-a apropiat de unele țări arabe și de S.U.A. Inițiator al unor reforme democratice și al liberalizării economiei. În nov. 1977, S. a vizitat Ierusalimul, inaugurând o nouă etapă în relațiile arabo-israeliene, marcată de semnarea Acordurilor de pace de la Camp Davis (1978) și a Tratatului de pace de la Washington (1979). Asasinat de un membru al grupării extremiste „Frăția musulmană”. Premiul Nobel pentru pace (1978), împreună cu Menahem Begin.

SALIGNY 1. Anghel S. (1854-1925, n. sat Șerbănești, azi unificat cu satul Liești, jud. Galați), inginer și om de știință român. Acad. (1897), prof. univ. la București. Președinte al Acad. Române (1907-1910). Ministru al Lucrările Publice (1918-1919). A folosit pentru prima oară în lume betonul armat în construcția silozurilor de cereale (1884), a proiectat (1888) și8 a condus construcția podului metalic peste Dunăre de la Cernavodă (1890-1895), pe atunci cel mai lung din Europa. A proiectat lucrări de îmbunătățiri funciare, mai ales de irigații, și de recuperare a zonelor inundabile. Lucrări de amenajare a porturilor Brăila, Galați și Constanța. Ca director general al Căilor Ferate, a inițiat (1895) o lege pentru reorganizarea căilor ferate române și a creat legături directe între București și Berlin. 2. Alfons Oscar S. (1853-1903, n. Focșani), chimist român. Frate cu S. (1). M. coresp. al Acad. (1902). Inițiator al primului laborator pentru studiul materialelor de construcții din țară. Lucrări privind petrolul din România („Contribuții la cunoașterea petrolurilor din România”).

SOCIETATEA NAȚIUNILOR, organizație internațională creată oficial la 10 ian. 1920, în urma Conferinței de pace de la Paris (1919) care a pus capăt Primului Război Mondial. Scopul S. n., conform statului, era „dezvoltarea colaborării între popoare, garantarea păcii și securității internaționale”. Organele principale ale S. n. au fost: Adunarea, Consiliul și Secretariatul. Statutul S. n. a fost semnat de 44 de state printre care și România. Deși S.U.A. au fost printre inițiatori, n-au ratificat statutul S. n. Sediul organizației a fost la Geneva. În anii 1930-1931 președintele S. n. a fost Nicolae Titulescu. S. n., care și-a încetat activitatea în 1940, a fost dizolvată la 18 apr. 1946.

SLAMA-CAZACU, Tatiana (1920-2011), psiholog și lingvist român. Soția lui B. Cazacu. Prof. univ. la București. Președintă a Grupului român de lingvistică aplicată (din 1971). Vicepreședinta Asociației Internaționale pentru Limbajul Copilului (1972-1975). Fondatoare a revistei „International Journal of Psycholinguistics” (Haga, 1972). Inițiatoare a cercetărilor românești de psiholingvistică („Limbă și context”, „Introducere în psiholingvistică”).

LOCUSTEANU, Alexandru (1848-1922), medic veterinar român. Prof. univ. la București. Organizator al învățământului și al serviciului sanitar veterinar din România. Unul dintre inițiatorii Institutului de Zootehnie (1895) și ai Asociației generale a medicilor veterinari (1914). Împreună cu I. Fometescu și I. Musceleanu, a întreprins, în țara noastră, primele cercetări asupra bovinelor infectate cu babesioză, afecțiune pe care a numit-o inițial gastero-entero-nefrită și apoi hemoglobinurie.

LONG [lõ], Marguerite (1874-1966), pianistă franceză. Prof. la Conservatorul din Paris. Creatoare a unei școli pianistice, bazate pe claritate și naturalețe în tehnică și nuanțare. Interpretă în primă audiție a unor lucrări de Fauré, Debussy, Ravel. Inițiatoare (1943,) împreună cu J. Thibaud, a concursului anual internațional de pian și vioară „M. Long-J. Thibaud”.

LUCACIU, Vasile (1852-1922, n. Apa, jud. Satu Mare), om politic român. Preot greco-catolic (1875-1878) în Sâncraiu pe Grui, jud. Satu Mare și Șișești, lângă Baia Mare (din 1885) și prof. de religie și română (1878-1885) la Gimnaziul Superior din Satu Mare. Ctitor al bisericii din Șișești, sfințită la 15 aug. 1891. Unul dintre conducătorii luptei pentru eliberare națională a românilor transilvăneni; ca secretar general al Partidului Național Român (din 1892) a fost unul dintre inițiatorii și redactorii „Memorandului” (condamnat în procesul de la Cluj la cinci ani de închisoare). Deputat (1907-1910) în Parlamentul de la Budapesta, din partea Partidului Național Român, și, din 1919, în primul Parlament al României Întregite. A organizat o mare adunare la Alba Iulia (1912), care a protestat împotriva înființării Episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdudorog. Președinte al Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor (1914-1918). Trimis în misiune de guvernul român în S.U.A., Franța, Italia, Elveția pentru a prezenta opiniei publice din țările respective revendicările românilor transilvăneni. Membru al Consiliului Dirigent (1919). Lucrări: „Instituțiuni filosofice...”, 3 vol.

LUDOVIC (LOUIS), numele a 18 regi ai Franței. Mai importanți: L. I cel Pios, împărat (814-840). V. Ludovic, împărați și regi germani. 2. L. VI cel Gros (1108-1137). A promovat o politică de centralizare, restabilind ordinea în domeniul regal (mai ales Île-de-France). A luptat împotriva regelui Henric I al Angliei și a împăratului Henric V. 3. L. VII cel Tânăr (1137-1180). A condus, fără succes, a doua cruciadă (1147-1149). În 1152, în urma divorțului de ducesa Aliénor dAquitania și a căsătoriei acesteia cu regele englez Henric II, a pierdut Aquitania. 4. L. VIII Leul (1223-1226). A luptat cu englezii, cucerind Poitou, Saintonge, Limousin, Périgord ș.a. 5. L. IX cel Sfânt (1226-1270). A desfășurat o politică de centralizare a statului, reorganizând justiția, armata și sistemul monetar. În urma luptelor cu englezii, prin Pacea de la Paris (1259) a obținut Normandia, Anjou, Maine și Poitou. A întreprins două cruciade; a șaptea (1248-1254) în Palestina, pentru a o elibera de sub dominația Egiptului și a opta (1270, în Tunisia, unde moare de ciumă). Canonizat (1297), este comemorat la 25 aug. 6. L. XI (1461-1483). A întărit considerabil puterea regală centrală, înfrângând, cu ajutorul cantoanelor elvețiene, o coaliție a marilor seniori feudali francezi, în frunte cu Carol Temerarul. În urma Tratatului de la Arras (1482) a anexat ducatul Burgundiei. Adept al unei politici economice mercantiliste. 7. L. XII (1498-1515). Printr-o serie de războaie a urmărit să anexeze teritorii în Italia, dar a fost înfrânt. 8. L. XIII (1610-1643). A fost tutelat în actele sale de autoritate monarhică de cardinalul Richelieu și de mama sa, Maria de Medici. În timpul său, Franța a intrat în Războiul de 30 de Ani (1635). 9. L. XIV cel Mare (supranumit Regele Soare) (1643-1715). În timpul minoratului său (până în 1661), statul a fost condus de cardinalul Mazarin și mama sa, Ana de Austria. Prin înăbușirea Frondei și datorită activității unor colaboratori iluștri, ca Mazarin, Louvois, Colbert, a netezit calea spre instaurarea absolutismului regal, care a atins apogeul în timpul domniei lui (îi este atribuită celebra expresie „statul sunt eu”). În 1685 a revocat Edictul din Nantes. A promovat o politică externă de anexiuni: Războiul de Devoluție împotriva Spaniei, încheiat cu Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1668), războiul împotriva Olandei, încheiat prin Pacea de la Nijmegen (1678), războiul cu Liga de la Augsburg, terminat prin Tratatul de la Ryswick (1697), Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei, sfârșit cu tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714). Aceste războaie și luxul Curții regale au ruinat Franța. În timpul domniei lui au înflorit artele, literatura și științele („secolul lui L. XIV”). 10. L. XV (1715-1774). Sub regența lui Filip II duce de Orléans (1715-1723). În prima parte a domniei sale se remarcă guvernarea cardinalului de Fleury (1726-1743). A participat la Războiul de Succesiune la Tronul Poloniei (1733-1735), la Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748) și la Războiul de 7 Ani (1756-1763). 11. L. XVI (1774-1792). A încercat să stăvilească criza regimului feudal absolutist, dar a fost detronat (1792) de Revoluția Franceză (1789-1794), condamnat și ghilotinat (1793). 12. L. XVIII (1814-1815 și 1815-1824). A promovat o politică internă de restaurare a privilegiilor pierdute în timpul Revoluției Franceze și a Imperiului. Unul dintre inițiatorii Sfintei Alianțe. În ultimii ani, sub influența ultraregaliștilor conduși de Villèle, a intervenit în Spania, înăbușind revoluția de aici.

LULLUS, Raymundus (LÙLLO, Raimundo) (numele latinizat al lui Lull Ramón) (1232-1315), teolog și filozof franciscan catalan. „Doctor illuminatus”. A încercat să creeze un limbaj perfect din punct de vedere logic destinat demonstrațiilor corectitudinii creștinismului („Ars magna”, „Ars inventiva”, „Ars generalis ultima”). Unul dintre inițiatorii dialogului interreligios, având contacte mai ales cu musulmanii.

MÁNES, familie de pictori cehi. 1. Antonín M. (1784-1843). Prof. la Academia din Praga. A orientat peisagistica cehă spre realism. 2. Vaclav M. (1793-1858). Compoziții pe teme religioase și istorice. 3. Josef M. (1820-1871). Unul dintre inițiatorii școlii moderne de pictură cehă, a elaborat o tematică și o viziune nouă, valorificând tezaurul artistic național.

MANU (cuv. sanscrit „om primordial”) (în mitologia vedică), strămoșul neamului omenesc, citat în Rigveda ca inițiator al unor ceremonii religioase. Potrivit unei tradiții ulterioare, nume purtat de cei 14 strămoși ai omenirii, din care primul, considerat fiul zeului Brahma, este autorul celui mai important cod de legi civile și religioase (Mānavadharmasāstra) ale Indiei antice. Păstrat într-o versiune din sec. 2 î. Hr.-2 d. Hr., cuprinde dogmele brahmanismului; a contribuit la consolidarea regimului de caste.

ENESCU, George (1881-1955, n. Liveni, azi com. George Enescu, jud. Botoșani), compozitor, violonist, dirijor și pianist român. Acad. (1932). Prof. la Paris, Siena și Univ. Illinois și Harvard. Membru a numeroase academii și societăți cultural-artistice străine. Studii la Viena cu Hellmesberger și la Paris cu A. Thomas, Gédalge, Massenet și Fauré. În 1898, i se cântă la Paris, în primă audiție, „Poema română”. Desfășoară, în paralel, o strălucitoare carieră internațională de violonist concertist – arta sa interpretativă fiind caracterizată printr-o viziune unică, de mare noblețe – dar își continuă și activitatea componistică. Muzician complet, cu multiple daruri de compozitor, interpret și pedagog (printre elevii săi celebri se află Yehudi Menuhin), realizează prin creația sa o genială sinteză între esența transfigurată a melosului folclorului românesc și marile tradiții muzicale europene. Utilizează o scriitură îndrăzneață, ce ajunge la maturitate la un înalt grad de rafinament. Pornind de la orientarea postromantică și de la cuceririle simfonismului francez, în creațiile din ultima parte a vieții atinge o autentică originalitate componistică, provenit în mare parte dintr-o subtilă transfigurare a folclorului românesc. Două rapsodii române pentru orchestră, trei simfonii, trei suite de orchestră (a III-a „Săteasca”), simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, trei sonate pentru vioară și pian (a III-a „în caracter popular românesc”), suita pentru vioară și pian „Impresii din copilărie”, două sonate și trei suite pentru pian, două cvartete de coarde, două cvartete cu pian, un cvintet cu pian, un dixtuor pentru instrumente de suflat, o simfonie de cameră, opera „Oedip” ș.a. Președinte de onoare al Societății Compozitorilor Români și inițiatorul premiului de compoziție (1912), care-i poartă numele.

FAYSAL (FEISAL) (Ibn Abd-al Aziz al Saud) (1906-1975), rege (1964-1975) și prim-min. (1953-1960 și 1962-1975) al Arabiei Saudite. Inițiator al unor reforme interne privind modernizarea țării. Asasinat.

FECIORU, Dumitru (1905-1988), teolog român. Prof. la Institutul Teologic din București. Inițiator al colecției „Izvoarele ortodoxiei”. Studii de literatură patristică („Epoca Fericitului Augustin”); traduceri din Sfinții Părinți.

FEYERABEND [fáiərabənd], Paul (1924-1994), filozof american de origine austriacă. Inițiatorul „anarhismului metodologic” în epistemologie, care presupune, împotriva metodologiei reducționiste a empirismului anglo-saxon contemporan, proliferarea teoriilor rivale („Contra metodei. Schița unei teorii anarhiste a cunoașterii”).

*inițiatór, -oáre adj. și s. (lat. initiator). Care inițiază: Grecia fu inițiatoarea Romeĭ în știință.

FOKIN, Mihail Mihailovici (1880-1942), dansator și coregraf rus. Colaborator al lui Deaghilev. A creat coregrafia pentru dansurile polovțiene din „Cneazul Igor”, „Pasărea de foc”, „Petrușka”, „Șeherezada”, „Dafnis și Chloe”. Teoretician al baletului. Inițiator al baletului modern.

FORLANINI, Carlo (1847-1918), medic italian. Prof. univ. la Torino. Contribuții la studiul bolilor pulmonare. Inițiator al aplicării (1892) pneumotoraxului artificial în tratamentul tuberculozei.

FULBRIGHT [fúlbrait], James Williams (1905-1995), jurist și om politic democrat american. Inițiator (1946) al Programului educațional F., care constă în schimburi culturale și de învățământ între S.U.A. și celelalte state, sub egida Departamentului de Stat al S.U.A.

GALERIU (Caius Galerius Valerius Maximianus), împărat roman (293-311). Unul dintre principalii inițiatori ai campaniei de persecuție împotriva creștinilor. A promulgat, cu câteva zile înainte de moarte, un edict de toleranță (311) față de creștini.

GÉMIER [jemié], Firmin (pseud. lui F. Tonnere) (1869-1933), actor, regizor și animator de teatru francez. Director al Teatrului Odéon ( 1922-1930). Inițiator al Teatrului național popular (1920-1933).

GÉRICAULT [jericó], Théodore (1791-1824), pictor francez. Unul dintre inițiatorii romantismului. Tablouri dominate de un puternic suflu dramatic, cu viguroase contraste de umbră și de lumină, reprezentând evenimente contemporane („Pluta Meduzei”), lucrări pline de mișcare („Cursele de cai de la Epsom”, „Ofițer de vânători din garda imperială șarjând”), peisaje.

GEULINCX [höliŋx], Arnold (c. 1624-1669), filozof cartezian flamand. Prof. univ. la Leiden. Unul dintre inițiatorii ocazionalismului („Metaphysica vera”).

GONSETH, Ferdinand (1890-1975), matematician și filozof neoraționalist elvețian. Inițiator al unei epistemologii dialectice și raționaliste, denumită de el „idoneism” sau „filozofia deschiderii la experiență” („Fundamentele matematicii”, „Metafizica și deschiderea la experiență”). Întemeietor și director al revistei „Dialectica”.

GORKY, Arshile (pe numele adevărat Vosdanig Adoian (1905-1948), pictor american de origine armeană. Stabilit în S.U.A. (1920). Marcat de diverse influențe (cubism, suprarealism), a evoluat spre o pictură nonfigurativă, cu un desen nervos și fin, exploatând efectele de culoare; inițiatorul „abstracției lirice” („Ficatul este creasta cocoșului”, „Agonie”).

GROPIUS, Walter (1883-1969), arhitect și urbanist german. Stabilit în S.U.A. (1937). Reprezentant al funcționalismului. Întemeietorul Bauhaus-ului, a cărui clădire de la Dessau a construit-o. Unul dintre inițiatorii arhitecturii moderne, al designului, urbanismului și esteticii industriale (Centrul comercial din Dresda, Palatul de Justiție din Berlin, Centrul Harvard, Centrul Boston). Studii („Noua arhitectură și Bauhaus-ul”, „Principiile designului modern”, „Măiestria spațiului și a tehnicilor”).

GUSTI, Dimitrie (1880-1955, n. Iași), sociolog, filozof și estetician român. Acad. (1919), prof. univ. la Iași și București. Ministru la Învățământului. Fondatorul Școlii sociologice (monografice) de la București. Potrivit sistemului său sociologic, realitatea socială constituie un tot de „manifestări” (economice, spirituale, juridice și politice), condiționate de acțiunea simultană a mai mulți factori („cadrul cosmologic”, „biologic”, „psihologic” și „istoric”) și guvernate de „legea paralelismului sociologic”. A conceput sociologia ca o „știință a națiunii”. Promotor al studiului problemelor sau „chestiunilor” sociale: „chestiunea Dunării”, problema păcii și a războiului, sărăcia etc. A înființat și condus Institutul Social Român (1921-1948), Consiliul Național de Cercetări Științifice (1947-1948), revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919-1943) și „Sociologie românească” (1936-1944). A conceput ideea „muzeului sociologic”, pe temeiul căreia a fost realizat Muzeul Satului (1936). Inițiatorul Legii serviciului social (1939) și al unei noi concepții de organizare a administrației locale a satului românesc. Sub conducerea sa, a fost editată, între 1938 și 1943, „Enciclopedia României” (4 vol.). Op. pr.: „Sociologia militans”, „Problema sociologiei”, „La science de la réalité sociale”.

DIONISIE ROMANO (1806-1873, n. Săliște, jud. Sibiu), prelat român. M. de onoare al Acad. (1868), prof. la seminariile din Buzău și București. Episcop de Buzău (1865-1873). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească și la mișcarea unionistă. Inițiator al „Bibliotecii religioase-morale” în care a publicat scrieri proprii („Geografie sfântă”, „Hermeneutica”) și traduceri din Sf. Augustin, Chauteaubriand.

DRAGU, Teodor (1848-1925, n. Zăpodeni, jud. Vaslui), inginer român. Constructor de locomotive cu abur. Inițiator al utilizării în țară a locomotivelor care funcționau cu combustibil lichid; a inventat (1887) un injector pe păcură.

DUBČEK, Alexander (1921-1992), om politic slovac. Prim-secretar al C.C. al P.C. din Slovacia (1963-1969). Prim-secretar al C.C. al P.C. din Cehoslovacia (1968-1969). Inițiatorul programului de reforme „Socialismul cu chip uman” cunoscut sub numele de „Primăvara de la Praga” (1968), care a provocat invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția celor române. Exclus din partid (1970). Președinte al Adunării Federale a Republicii Federative Cehă și Slovacă (1989-1992).

DUMITRESCU, Geo (1920-2004, n. București), poet român. M. coresp. al Acad. (1993). Inițiatorul și conducătorul revistei „Albatros” (1941) și al grupului omonim (1941-1943). Poeme în care notația prozaică, explorarea cotidianului se întâlnesc alegoria și hiperbola („Libertatea de a trage cu pușca”, „Aventuri lirice”, „Nevoia de cercuri”, „Aș putea să arăt cum crește iarba”). Traduceri.

ECKART (zis și Meister Eckhart sau Eckehart), Johannes (1260-1327), filozof german. Călugăr dominican. Considerat inițiatorul mișcării mistice germane din sec. 14. Învățătura sa panteistă, influențată de curentele și filozofiile speculative, a fost condamnată printr-o bulă papală (1329).

EHRENBERG [é:rənberg], Christian Gottfried (1795-1876), medic și naturalist german. Prof. univ. la Berlin. Inițiator al cercetărilor infuzorilor. Unul dintre întemeietorii protistologiei. Participant la numeroase expediții științifice: Egipt, Europa Centrală și Asia (împreună cu A. von Homboldt).

EICHMANN [áihmən], Adolf (1906-1962), demnitar nazist. Unul dintre principalii inițiatori ai campaniei de exterminare a evreilor din Europa. După înfrângerea Germaniei, E. s-a refugiat în Argentina, de unde a fost capturat de un comando israelian (1960). Judecat pentru crime de război și executat.

EJOV, Nikolai Ivanovici (1895-1940), general și om politic rus. În calitate de comisar de Interne (1936-1938), în guvernul sovietic, a fost unul dintre inițiatorii și organizatorii represiunii în masă, ordonată de Stalin, împotriva „disidenților”. La rândul său, căzut în dizgrație, a fost executat.

ÉLUARD [elüár], Paul (Eugène Grindel [grãdél] zis ~) (1895-1952), poet francez. A participat la Rezistență. Inițiator și reprezentant al suprarealismului („Capitala durerii”, „Dragostea, poezia”, „Viața imediată”), a transformat limbajul poetic ezoteric într-un element de comuniune umană, scriind o poezie remarcabilă prin patosul reținut, bogăția metaforică și armonia ritmurilor („Întâlnirea cu nemții”, „O lecție de morală”).

LAMOUREUX [lamurö], Charles (1834-1899), violonist și dirijor francez. Inițiatorul concertelor care-i poartă numele (1881). Propagator al muzicii franceze (E. Lalo, d’Indy, E. Chabrier, E. Chausson) și al lui Wagner în Franța.

LASTARRIA, José Victorino (1817-1888), scriitor chilian. Considerat inițiatorul romantismului și al genului narativ în Chile. Povestiri eroice („Cerșetorul”) sau redând atmosfera și culoarea locală, uneori cu un pronunțat substrat politic ori moralizator („Călătoria unei ploșnițe americane”).

LEMERCIER [ləmersié], Jacques (1585-1654), arhitect, sculptor și gravor francez. Prim-arhitect al lui Ludovic XIII (1618) și arhitect al Palatului Luvru, unde a construit Pavilionul Orologiului. A realizat Palatul cardinalului Richelieu, devenit Palatul Regal (reconstruit în sec. 18). Considerat, ca urmare a construcției capelei Universității Sorbona, unul dintre inițiatorii clasicismului francez.

LEONCAVALLO, Ruggero (1857-1919), compozitor italian. Inițiator, alături de Mascagni, al verismului îndreptat împotriva romantismului din muzica italiană. Excelent versificator, și-a scris singur libretele. Opere cu o dramaturgie solidă și o vână melodică intensă și sinceră, având pronunțate accente lirice („Paiațe”, „Zazà”, „Boema”), baletul „Viața de marionetă”; un poem simfonic, romanțe.

LE PLEY [lə ple], Pierre-Guillaume-Frédéric (1806-1882), inginer, economist și sociolog francez. Inițiator al metodei monografice în sociologie, a efectuat anchete asupra vieții muncitorilor („Muncitorii europeni”, „Reforma socială în Franța”). Principal reprezentant al catolicismului social de tendință conservatoare și tradiționalistă.

LILLO [lílou], George (1693-1739), dramaturg englez. Unul dintre inițiatorii dramei burgheze. Piese cu un pronunțat caracter moralizator, în care a introdus conflictul familial („Neguțătorul din Londra sau Istoria lui George Barnwell”, „Curiozitate fatală”).

MATASĂ (MĂTASĂ), Constantin (1878-1971, n. Răpciuni, azi Ceahlău, jud. Neamț), preot și arheolog român. Prototop al jud. Neamț (1909-1912; 1940-1945); inițiator al lucrărilor de construcție a bisericii Precista (1915). A efectuat săpături arheologice la Frumușica, Podei-Târgu-Ocna, Dealul Viei, Izvoare ș.a. Lucrări: „Palatul cnejilor”, „Câmpul lui Dragoș. Toponimie veche și actuală a județului Neamț”, „Prin Moldova de sub munte”.

MAYO [méiəu], George Elton (1880-1949), sociolog american de origine australiană. Stabilit în S.U.A. în 1922. Prof. univ. la Harvard. Inițiator al unei orientări psihologiste în cadrul sociologiei industriale și al programului denumit „al relațiilor umane” („Problemele umane ale unei civilizații industriale”).

MĂCELARIU, Ilie (1822-1891, n. Miercurea Sibiului, jud. Sibiu), om politic român. Participant ca tribun la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania. Deputat în Dieta de la Sibiu (1863-1864), de la Cluj (1865) și în cea de la Budapesta (1867), a fost unul dintre fruntașii românilor în lupta pentru obținerea drepturilor naționale. Primul președinte al Partidului Național Român din Transilvania (1869) și unul dintre inițiatorii tacticii „pasivismului”. Unul dintre fondatori și președinte al Institutului de Credit și Economie „Albina” (din 1871).

MIRNÎI, Panas (pseud. lui Afanasi Iakovlevici Rudcenko) (1849-1920), prozator ucrainean. Inițiator al romanului de critică socială („Desfrânata”, „Mizerie veche și actuală”).

MOISESCU, Valeriu (n. 1932, București), regizor român de teatru. Prof. univ. la București. Unul dintre inițiatorii mișcării de înnoire din teatrul românesc din anii ’60-’70. Predilecție specială pentru comedie („D-ale carnavalului” și „Cinci schițe” de Caragiale, „Vicleniile lui Scapin”, „Don Juan” și „Mizantropul” de Molière, „De pretore Vicenzo” de E. de Filippo și „Bertoldo la curte” de M. Dursi). Memorii: „Însemnări contradictorii”.

MUSSOLINI, Benito (1883-1945), om politic italian. Dictator fascist (1925-1943). Și-a început activitatea politică ca membru al Partidului Socialist (1901-1914), fiind director al cotidianului „Avanti” (1912-1914). A întemeiat în 1919, la Milano, primele „fascii de luptă”, organizând (1921) Partidul Național Fascist, al cărui conducător (duce) a devenit. Inițiator al marșului asupra Romei, care a provocat demisia cabinetului L. Facta (1922) și instituirea dictaturii fasciste. În 1929, a semnat Concordatul cu Vatican, iar în 1930, a denunțat prevederile Tratatului de la Versailles. A purtat un război (1935-1936) împotriva Ethiopiei, soldat cu anexarea acesteia. Alături de Germania, l-a sprijinit pe F. Franco, în Războiul Civil din Spania și a intrat în al doilea război mondial (iun. 1940). Răsturnat de la putere și arestat din ordinul regelui (25 iul. 1943). Revenit cu ajutorul trupelor germane, a înființat „Republica Socială Italiană de la Salo”, din N Italiei (1943-1945). Capturat de partizani (apr. 1945), a fost executat împreună cu amanta sa, Clara Petacci.

NABIS, tiran al Spartei (206-192 î. Hr.). Inițiator al unor reforme sociale îndreptate împotriva aristocrației; asasinat în timpul războiului împotriva Ligii aheene, aliată cu romanii. Moartea sa a marcat sfârșitul independenței Spartei.

NEHRU [né:hru:] 1. Motilal (Pandit Motilal) N. (1861-1931), om politic indian. Alături de M. Gandhi, unul dintre conducătorii luptei de eliberare națională (din 1919). Președinte al partidului Congresului Național Indian (1920). Fondator al ziarului „Independentul”. 2. Jawaharlal N. (1889-1964), om politic indian. Fiul lui N. (1). Președinte al partidului Congresului Național Indian (1929). Adept al lui Mahatma Ghandi. Luptător pentru independența statului indian. Prim-min. și ministru al Afacerilor Externe (1947-1964). Pe plan intern, adept al unei „a treia căi”, între comunism și capitalism. Unul dintre artizanii politicii de neutralitate și nealiniere și unul dintre inițiatorii Conferinței de la Bandung (1955). Adept al relațiilor de pace și colaborare cu China și Pakistan. Lucrări social-politice („Descoperirea Indiei”, „Autobiografie”).

NICIAS (470-413 î. Hr.), general și om politic atenian. După moartea lui Pericle (430) s-a impus ca unul dintre fruntașii democrației ateniene, rival politic al lui Cleon și Alcibiade. Inițiatorul așa-zisei „păci a lui Nicias”, din timpul Războiului Peloponesiac (421 î. Hr.). Unul dintre cei trei comandanți ai expediției ateniene în Sicilia (415-413 î. Hr.), unde a fost înfrânt și executat de siracuzani.

NICOLESCO, Mariana (n. 1948, Găujani, jud. Giurgiu), soprană română. Stabilită în Italia (1968). M. de onoare al Acad. (1993). Carieră internațională pe marile scene ale lumii (Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York ș.a.). Repertoriu divers clasic, romantic și contemporan, de operă (Verdi, Puccini, Donizetti, Mozart, Bellini, Leoncavallo, Mascagni) și vocal-simfonică. Președintă fondatoare a Fundației internaționale „Ateneul Român” din București și a instituțiilor similare din New York. Inițiatoarea Festivalului „Hariclea Darclée” de la Brăila.

NOTTARA 1. Constantin N. (1859-1935, n. București), actor român. Prof. la Conservatorul din București, unde a format actori de renume (T. Bulandra, V. Maximilian, Maria Ventura, Maria Filotti ș.a.). Personalitate de seamă a teatrului românesc, s-a afirmat pe scena Teatrului Național din București, printr-un stil la început romantic, apoi realist, profund emoționant pus în valoare de vocea caracteristică și frazarea expresivă. Roluri din repertoriul universal și național (Sofocle, Shakespeare, Hugo, Caragiale, Delavrancea). 2. Constantin C.N. (1890-1951, n. București), compozitor, violonist și critic muzical român. Fiul lui N. (1). Prof. univ. la București. Fondator care i-a purtat numele (1914); inițiator și dirijor al Orchestrei Bucureștiului (1929). În creația sa a apelat la melosul bizantin și folcloric, oscilând între un stil de influență franceză și un folclorism academic. Opere („La drumul mare”, „Se face ziuă”, „Ovidiu”) și balete („Iris”), muzică simfonică și de cameră; cronici muzicale.

ONIGA, Teodor (n. 1917, Iapa, jud. Maramureș), inginer român. Plecat din țară în 1946, se stabilește în Brazilia (1951). Prof, univ. la București, Rio de Janeiro și São Paulo. Studii în domeniul electromecanicii, energeticii, logicii și matematicii. Prin numeroase lucrări în domeniul ciberneticii, este considerat inițiatorul acestei științe în Brazilia.

ORLEANU, Mihai (1859-1942, n. Focșani), om politic român. Liberal. Ministru al Industriei și Comerțului (1909-1910). Inițiator al legii O., prin care le era interzis salariaților statului, ai județelor și comunelor dreptul de asociere și de grevă, precum și contractul colectiv de muncă. Președinte al Adunării Deputaților (1922-1926).

PANAFRICANÍSM (< fr.) s. n. Mi;care politică și culturală care urmărește unitatea și solidaritatea tuturor popoarelor africane. Inițiatorul mișcării este S. Williams la Conferința panafricană de la Londra (1900). P. a inspirat și sprijinit procesul de decolonizare, fiind și cel care a încurajat crearea, în 1963, la Addis Abeba, a Organizației Unității Africane (O.U.A.), azi Uniunea Africană.

PAPINEAU [papinó], Louis Joseph (1786-1871), om politic canadian. Deputat, apoi președinte al Parlamentului (1815-1823, 1825-1837); apărător al drepturilor națiunii canadiene. Unul dintre inițiatorii răscoalei din 1837 împotriva dominației engleze, a fost nevoit să se exileze în S.U.A. și apoi în Franța (până în 1845) când s-a reîntors în Canada.

PAPU, Edgar (1908-1993, n. București), teoretician comparatist și istoric literar român. Lucrări erudite de teorie literară („Evoluția și formele genului liric”), studii de literatură universală și comparată („Călătoriile Renașterii și noi structuri literare”, „Barocul ca tip de existență”, „Existența romantică”), de literatură română („Poezia lui Eminescu”). Inițiator al protocronismului („Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc”).

PĂRÍNTE (lat. parens, -ntis) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; (la pl.) tata și mama în raport cu copiii. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Întemeietor al unui neam; inițiator, fondator al unei științe, al unei mișcări culturale etc. ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. Ei nu sunt doar episcopi și scriitori, ci se disting prin valoarea doctrinei lor, prin sfințenia vieții lor și aprobarea Bisericii. Epoca P.B. începe în sec. 2 cu părinții apostolici și se încheie în sec. 7 și 8 cu Grigorie cel Mare, în Occident, și Ioan Damaschin, în Răsărit. ◊ Părinții Apostolici = grup de scriitori creștini care au fost ucenici direcți ai sfinților apostoli ori ai ucenicilor acestora au înregistrat ultimele ecouri ale generației apostolice și ale căror scrieri au fost considerate multă vreme egale în rang cu cele canonice din „Noul Testament”, unele fiind chiar introduse temporar în canon (Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Barnaba ș.a.). Noțiunea și titlul de p. a. au apărut în sec. 17, la savantul francez Jean B. Cotelier, care a editat pentru prima oară împreună acele scrieri. ◊ Părinții Capadocieni (sau Neonicenieni) = părinți ai Bisericii care și-au desfășurat activitatea literară și pastorală în Capadocia (Vasile de Cezarea, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa) și au explicat „dogma de la Niceea”, raportul dintre substanța divină unică și cele trei persoane ale Treimii. Cu ei sunt stabilite definitiv doctrinele de bază ale creștinismului și terminologia trinitariană. V. și patristică. 3. Preot, călugăr.

PĂUNESCU, Adrian (1943-2010, Copăceni, jud. Bălți, Basarabia), poet, publicist și om politic român. Prof. univ. la București. Redactor-eșf la Revista „Flacăra” (1973-1985), căreia îi conferă o mare audiență; în 2001 a reînființat revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, continuatoare a vechii publicații. Inițiator și conducător al Cenaclului „Flacăra” (1973-1985) și al cenaclului „Totuși iubirea” (din 1990). Director al revistei „Vremea”. Lirică dinamică, frenetică, de mare inventivitate verbală, ce exprimă patosul civic și retorismul abundent („Ultrasentimente”, „Mieii primi”, „Repetabila povară”, „Pământul deocamdată”, „Manifest pentru sănătatea pământului”, „Iubiți-vă pe tunuri”, „Rezervația de zimbri”). Lirică erotică, de mare sensibilitate („Liber să sufăr”, „Din doi în doi”). O amplă ediție de autor: „Cartea cărților de poezie”. Proză și publicistică („Cărțile poștale ale morții”, „Sub semnul întrebării”, „Lumea ca lume”, „De al Bârca la Viena și înapoi”), publicistică de atitudine („Româniada”, „Tragedie națională”).

PEREDVÍJNICI (< rus.) s. m. pl. Denumire dată artiștilor plastici ruși, membri ai Asociației expozițiilor artistice itinerante, care a luat ființă în 1870 și a durat până în 1923. P. au promovat arta inspirată din viața cotidiană și ieșirea din normele severe, rigide ale artei academice. Prin organizarea expozițiilor și în alte orașe, decât Moscova și Sankt-Petersburg, prin interesul acordat documentării și misiunii educative a artei, p. au influențat dezvoltarea picturii istorice și a peisajului liric. Inițiatorii și ideologii p. au fost I.N. Kramskoi, V.V. Stasov. Alți reprezentanți: I.I. Levitan, V.G. Petrov, I.E. Repin, V.A. Serov, V.I. Surikov, M.M. Antokolski ș.a.

PEREIRA DOS SANTOS, Nelson (n. 1928), cineast brazilian. Una dintre cele mai reprezentative figuri ale cinematografului din țara sa. Influențat de neorealismul italian și de avangarda americană, devine inițiatorul „noului cinema”, în care principalele teme sunt istoria și cultura braziliană („Vieți uscate”, „Un ospiciu foarte nebun”, „Pe autostrada vieții”, „Memorii din închisoare”, „Castro Alves”, „Al treilea mal al râului”).

PHILIPPE [filip], Charles-Louis (1874-1909), prozator francez. Inițiator al literaturii populiste. Romane cu implicații autobiografice, evocând tragismul vieții oamenilor simpli („Mama și copilul”, „Bubu de Montparnasse”, „Moș Perdrix”).

PIÉRON [pierõ], Henri (1881-1964), psiholog francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări experimentale privind psihologia senzațiilor („Senzația, ghid al vieții”), a somnului; inițiator al docimologiei („Examinare și docimologie”). Sinteze („Tratat de psihologie aplicată”, „Psihologie diferențială”, „De la actinie la om”).

PIÑERA [piniéra], Virgilio (1912-1979), scriitor cubanez. Unul dintre inițiatorii teatrului absurdului în America Latină. Poezie ermetică, nuvele și romane caracterizate prin umor negru („Cel ce vine să mă salveze”).

PISCATOR, Erwin (1893-1966), regizor și teatrolog german. Inițiator și organizator al teatrului politic din Berlin (1927-1932). În 1934 a emigrat în U.R.S.S., apoi în Franța și S.U.A. Reîntors în țară după război, a condus teatrul „Freie Volksbühne” (1962-1966). Împreună cu B. Brecht, a fundamentat teatrul epic, folosind o serie de inovații tehnice (scenă turnantă, decorul etajat, proiecția cinematografică). Viziune expresionistă cu intenții agitatorice („Hopa, trăim!” de E. Toller, „Aventurile bravului soldat Svejk” de Brecht, „Hoții” de Schiller, „Muștele” de Sartre). Eseuri („Teatrul politic”).

PISO, familie plebeiană din Roma antică. Mai importanți: 1. Caius Calpurnius (?-65), orator și om politic. Condamnat la exil de către Caligula (40), consul sub Claudius (41), prieten al lui Seneca, a fost inițiatorul unei coaliții împotriva lui Nero. Descoperit, s-a sinucis. 2. Cnaeus Calpurnius (?-20), om politic roman. Consul (7 î. Hr.), guvernator al Africii și Hispaniei Tarraconensis. Guvernator al Siriei (17-19) intră în conflict cu Germanicus. S-a sinucis în urma unui răsunător proces la Roma, în care-și pledase nevinovăția.

PISTARINO, Geo (1917-2008), istoric italian. Prof. univ. la Genova. Fondator și director (până în 1989) al Institutului de Medievistică, în cadrul căruia a format o importantă școală de specialiști în domeniul paleografiei latine. Inițiator al unor ediții de documente medievale, multe dintre ele privind istoria Mării Negre și a Mediteranei Orientale („Chilia genovezilor la gurile Dunării”, „Genovezii Orientului”). M. de onoare al Acad. Române (1992).

POP DE BĂSEȘTI, Gheorghe (1835-1919, n. Băsești, jud. Maramureș), om politic român. Vicepreședinte (1881-1902) și președinte (1903-1919) al Partidului Național Român. Unul dintre inițiatorii și conducătorii mișcării memorandiste din 1892-1894. Președinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (18 nov./1 dec. 1918), care a proclamat unirea Transilvaniei cu România.

POTTIER [potié], Edmond (1855-1934), arheolog francez. Conservator al Muzeului Luvru (1880-1925). Cercetări arheologice în necropola Myrina din Asia Mică (1877-1880). Cercetări asupra ceramicii grecești. Inițiatorul monumentalei lucrări „Corpus vasorum antiquorum”, publicată sub auspiciile Uniunii Academice Internaționale. M. de onoare al Acad. Române (1926).

PRAGER, Emil (1888-1985, n. București), inginer constructor român. Realizări importante, concretizate în numeroase și variate tipuri de construcții civile și industriale (Biblioteca Universitară din Iași, Spitalul Elias din București, termocentrale, silozuri de cereale, căi ferate ș.a.). Inițiator al mecanizării șantierelor de construcții din România (1929) și al metodelor industriale în execuția betonului armat (1938). Lucrări: „Betonul armat în România”.

PROSPECTÍVĂ (< fr.) s. f. Cercetare sistematică a viitorului, care, pornind de la analiza influenței conjugate a cauzelor de ordin tehnic, științific, economic, social etc. asupra evoluției accelerate a lumii moderne, urmărește crearea unei viziuni globale, de largă aproximație, asupra evoluției accelerate a lumii moderne. Inițiatorul acestei metode esre filozoful francez Gaston Berger. Sin. viitorologie, știința viitorului.

Udătoriu, s.m. – Obicei agrar din ciclul sărbătorilor de primăvară, în care se cinstea „întâiul arător, deschizătorul de țarină și inițiatorul ciclurilor agrare din acel an”. Datină consemnată în Șurdești (Chioar). În Maramureșul istoric (Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag), ceremonialul se numește Tânjaua de pe Mara. S-au mai semnalat „variante paupere, în care persistă principiul sărbătoririi celui mai harnic om al primăverii, ca și principiul râului purificator” în județul Bistrița Năsăud – Craii de la Mocod, județul Sălaj – Craiul semănătorilor și județul Brașov – Plugul. (Dimiu 2002: 78-79). „Udătoriul din Șurdești se înscrie în complexul ceremonial ce avea drept scop asigurarea fertilității câmpului. Obiceiul s-a conservat până azi aproape într-o stare nealterată. Bătrânii ziceau că dacă nu-s udători, anul acela n-or fi bucate”. În această zonă „udătoriu trabă să hie un om cu cât mai mulț prunci, că numa așe anu a hi roditor și or hi bucate multe” (Calendar 1980: 49-51). – Din uda (< lat. udare) + -toriu, ref. la baia rituală la care e supus sărbătoritul, dar și la stropirea țarinei pentru a da rod.

PSICHARI [psikarí], Jean (pe numele adevărat Psicharis Ioannis) (1854-1929), filolog și scriitor francez de origine greacă. Inițiator al folosirii dialectului popular elen (dèmotiké) în literatură prin lucrarea „Călătoria mea”. Întemeietor al romanului grec modern, cu preocupare pentru tehnica artistică („Visul lui Yanniri”, „Viață și dragoste în singurătate”, „Cei doi frați”). Autor al lucrării „Studii de filologie neogreacă”.

HAUSMANN [hausmán], Raoul (1886-1971), pictor și fotograf austriac. Unul dintre fondatorii dadaismului la Berlin (1917). Inițiatorul revistei „Der Dada” (1919-1920). Începând cu anul 1923, folosește predilect colajul (fotografii, ilustrații, uneori chiar scrisori și poeme), urmărind să șocheze spectatorul („Critica artei”).

HAZLITT [hæzlit], William (1778-1830), eseist și critic literar englez. Adept al descriptivismului. Inițiatorul criticii dramatice în Anglia, urmărind în special psihologia personajelor („Panorama teatrului englez”, „Personajele din piesele lui Shakespeare”, „Creația dramatică din perioada elisabetană”, „Poeții comici englezi”). Eseuri („Prima mea întâlnire cu poeții”, „Despre teama de moarte”, „Despre gust”).

HEIBERG [háibər], Johan Ludvig (1791-1860), scriitor danez. Inițiator al vodevilului danez („Regele Solomon și pălărierul Jergen”, „Inseparabilii”). Comedii romantice („Colina elfilor”, „Fata morgana”) și satirice („Un suflet după moarte”).

HEIDENSTAM [há:dənstam], Carl Gustaf Verner von (1859-1940), scriitor suedez. Inițiator al neoromantismului și novator al poeziei suedeze, în care a introdus elemente ludice și baroce. Lirică de nuanță patriotică și exotică („Poezii”, „Poeme noi”). Romanul în versuri „Hans Alienus” ilustrează căutarea frumosului, aprofundând sentimentul tragic al singurătății. Proză de inspirație mitologic și istorică („Sf. Gheorghe și balaurul”, „Carolinii”). Eseuri („Renașterea”, „Clasicism și germanism”). Premiul Nobel pentru literatură (1916).

HELIADE-RĂDULESCU, Ion (1802-1872, n. Târgoviște), scriitor, lingvist, gânditor și om politic român. Acad. (1867), primul președinte al Acad. Române (1867-1870). Prof. la Liceul Sf. Sava. Spirit enciclopedic, animatorul mișcării culturale românești pre- și postpașoptiste. Unul dintre inițiatorii „Societății literare” (1927) și ai „Societății filarmonice” (1933). În 1829, editează prima gazetă în limba română apărută în țară, „Curierul românesc”, iar în 1837, „Curier de ambe sexe”, revistă de cultură și literatură adresată unui larg cerc de cititori; aici, el promovează o politică literară de încurajare a debuturilor și a traducerilor, precum și de valorificare a creației populare. Activitatea sa culturală și publicistică, nelipsită de violente accente critice (împotriva protectoratului rusesc, a cenzurii etc.) manifestate în pamflete, articole de gazetă, versuri satirice, îi aduce o mare popularitate. Ca membru al Guvernului provizoriu și al Locotenenței domnești, a avut o atitudine moderată, căutând să împiedice, fără a reuși însă, intervenția armată a Rusiei și a Imperiului Otoman. În perioada emigrației, în Franța și apoi în Imperiul Otoman, a desfășurat o bogată activitate propagandistică în favoarea țării și a revoluției, situându-se pe pozițiile unui liberalism cu elemente doctrinare conservatoare (de unde dictonul său „nu există progres fără conservație”), colaborând la diferite publicații franceze și tipărind mai multe volume („Amintiri și impresii ale unui proscris”, „Memorii asupra istoriei regenerației române”). Într-o viziune poetică a trecutului național pe baza unor păreri proprii, elaborează o concepție filozofică „trinitaristă”, având la bază triada spirit-materie-univers și o variantă proprie a unei dialectici diferite de cea hegeliană („Echilibru între antiteze”, „Istoria critică universală”). Spirit imaginativ și sarcastic, poet al marilor spectacole apocaliptice, infernale și paradisiace, și-a proiectat textele lirice într-un mare ciclu consacrat genezei cosmosului și umanității, pentru care elaborează un fel de „legendă a secolelor”, neterminată: „Anatolida sau omul și forțele”. A cultivat meditația („O noapte pe ruinele Târgoviștei”), a proiectat o epopee națională („Michaida”, neterminată) și a valorificat liric mitologia populară („Sburătorul”) etc. Memoriile sale și publicistica sunt presărate cu portrete și schițe savuroase, de tipul fiziologiilor („Cuconița Drăgana”, „Cuconul Drăgan”, „Domnul Sarsailă autorul”). A tradus și prelucrat din Safo, Dante, Tasso, Boileau, Ariosto, Molière, Voltaire, Byron, Hugo, Ossian, Lamartine, Dumas ș.a. Inițial, adept al ortografiei fonetice („Gramatică românească”, 1828), devine ulterior teoreticianul unui sistem ortografic italienizant („Paralelism între dialectele român și italian”), dar va combate pe latiniștii exagerați din Academie.

HODLER [germ. hó:dlər; fr. odlér], Ferdinand (1853-1918), pictor elvețian. Unul dintre principalii inițiatori ai picturii moderne naționale. Stil clar și sever, în forme precis delimitate. Peisaje alpine, compoziții dominate de alegorii și simboluri („Noaptea”, „Ziua”, „Inspirație”, „Euritmie”), scene istorice („Retragerea de la Marignano”).

HOOKER [hú:kər], John Lee (1917-2001), cântăreț și chitarist american de blues. Unul dintre inițiatorii genului. Printre primii care concertează în Europa. Marcat de originile sale rurale, se detașează de blues-ul din Chicago prin ritmurile sincopate și un stil aspru, adaptat chitarei sale electrice. Voce gravă, ritmuri pregnante, cuvinte crude, cântate cu accentul și în argoul din Sud („Boogie chillen”, „Shake it baby”, „Let’s make it baby”).

HRUȘCIOV, Nikita Sergheevici (1894-1971), om politic sovietic. Prim-secretar al C.C. al P.C.U.S. (1953-1964) și prim-min. al U.R.S.S. (1958-1964). A condus procesul de dezvăluire, parțială, a represiunii staliniste și de înlăturare a urmărilor cultului personalității lui I.V. Stalin. Unul dintre inițiatorii „dezghețului” în politica internă și externă, H. a încercat să reformeze sistemul social-politic sovietic. Acuzat de liderii conservatori ai P.C.U.S. de promovarea unei politici voluntariste (criza Berlinului din 1961 și cea a Caraibilor, din 1962), a fost înlăturat de la putere. Memorii.

HUS, Jan (1369-1415), reformator religios ceh. Magistru și rector al Univ. din Praga. Inițiatorul husitismului (1409). Adept al lui Wycliffe. Excomunicat (1410), condamnat ca eretic de Conciliul de la Constanța și ars pe rug. Erou național al poporului ceh. Folosind, în opera sa, alături de limba latină și limba cehă (căreia, în lucrarea „De orthographia boemica”, îi fixează principalele reguli de ortografie). H. este considerat creatorul limbii literare cehe.

INNOCENTIU, numele a 13 papi și al unui antipapă. Mai importanți: 1. I. III (Giovanni Lotario, conte de Segni) (1198-1216), continuator al politicii de afirmare a supremației papale a lui Grigore VII; inițiator al Cruciadei a IV-a (1202-1204) și al devierii ei spre Constantinopol, precum și al luptei împotriva albigensilor (1208). S-a Aflat în conflict cu Filip de Suabia, susținându-l pe Otto IV (pe care l-a excomunicat însă în 1210), și cu Ioan Fără de Țară (până în 1213); a convocat Conciliul de la Lateran (1215). 2. I. IV (Sinibaldo Fieschi) (1243-1254). A reprezentat o mare autoritate în dreptul canonic. În conflict cu împăratul Frederic I, a fost excomunicat (1245) de Conciliul de la Lyon. 3. I. X (Giovanni Battista Pamphili) (1644-1655). A protestat împotriva clauzelor religioase ale Păcii Westfalice (1648) și a condamnat jansenismul (1653).