romantism, termen care desemnează, ca și clasicismul*, o noțiune estetică și o epocă istorică în evoluția muzicii (artelor, literaturii). 1. Ca noțiune estetică muzicală, r. derivă din curentul omonim ivit în literatură, prefigurat de Victor Hugo în prefața la Cromwell (1827). Dacă în literatură r. presupune răsturnarea formelor clasice, „muzicalitatea” textului, plasticizarea sa, în muzica r. se indreaptă spre poetizare, literaturizarea materialului muzical, păstrând totuși eșafodajul formelor deja definite ale clasicismului. R. introduce în muzică trăirea umană, frământarea sentimentelor contradictorii și mai ales predispoziția pentru liric, fantastic, melancolic, pasional, zugrăvite cu o mare libertate de expresie. În ce privește forma*, r. nu inventează noi structuri ci le exacerbează pe cele existente, făcând ca materialul sonor să urmeze dramaturgia sentimentelor, a literaturii, care va forma „programul” multora din lucrările muzicale ale r. Astfel, dintru început, r. „nu se definește ca un stil ci ca o atitudine spirituală, ca o stare de spirit” (W.G. Berger). R. apare ca o reacție subiectivă față de obiectivismul clasic. Individualizarea este consecința acestui subiectivism, care determină stiluri foarte diferite de la compozitor la compozitor, în funcție de trăirile pe care le exteriorizează artistic (muzical) fiecare creator. Trăirea sentimentului romantic este dominanta caracteristicilor ce definesc r. Prin această înclinare spre sentimental, liric, r. poate apărea în muzica oricărei epoci creatoare din istoria muzicii. Și tot prin liric (componentă intrinsecă a muzicii), r. se relevă ca un dat al substanței muzicale, indisolubil legat de aceasta. 2. Ca noțiune ce delimitează o epocă istorică, r. se plasează în istoria muzicii cu aproximație între anii 1830-1916. Elementele romantice apăruseră deja în lucrările lui L. van Beethoven, legătura și continuitatea clasicismului cu r. fiind prin acestea incontestabil. Cel care făcea exegeza lucrărilor lui Beethoven la începutul sec. 19, punând bazele terminologiei romantice în sfera muzicii era E.T.A. Hoffmann. El demonstra atât caracterul romantic al muzicii beethoveniene cât și caracterul romantic al muzicii în sine, al limbajului muzical. Pentru descrierea perioadei r. nu se poate urma alt drum decât acela al prezentării fiecărui compozitor care a îmbogățit paleta coloristică a sentimentului r. cu propria sa viață și creație. Franz Schubert (1797-1828) este poetul muzical al liedului*, gen pe care l-a cultivat cu precădere, gen prin excelență romantic. Legătura muzicii cu poezia, cu poeții romantici, se concretizează în aceste cântece (profunde, vesele sau grave, specifice poporului germ.), în care nuanțele sentimentelor și impresiilor sunt cizelate cu arta bijutierului. Schubert a scris lieduri pe versuri de Goethe, Schiller, Rückert, Heine, Uhland etc. Un alt compozitor care reprezintă r., și prin creația muzicală și prin cea muzicologică, este Robert Schumann (1810-1856). Caracterul său exaltat, viața dureroasă, dragostea pentru poezie, îl plasează în punctul cel mai adânc al r. Schumann a creat un un mod particular de expresie pianistică, lucrările sale capricioase, strălucitoare, amețitoare, sunt surprinzătoare în contrastele pe care le exprimă. Tot în domeniul lucrărilor pentru pian, Fréderic Chopin (1810-1849) introduce o ornamentație* abundentă, pasaje ample, mari acorduri* arpegiate*, o melodicitate și o fantezie improvizatorică* deosebită, ce subliniază spiritul r., melancolia, sensibilitatea și chiar grandoarea și forța ritmică a lucrărilor sale (Nocturne, Fantezii, Valsuri, Studii, Poloneze etc.). Muzica simf. se impregnează tot mai mult de spiritul r. în creația lui Hector Berlioz (1803-1869), Simfonia fantastică fiind un exemplu concludent al exacerbării formelor și al muzicii programatice*, care își înscrie actul de naștere cu această simf. R. lui Berlioz se plasează pe alte coordonate de forță, de idei revoluționare, de dorința de a epata. Caracterul său pasionat, debordant se relevă în grandoarea lucrărilor sale (Requiem, Harold în Italia, Romeo și Julieta, Damnațiunea lui Faust ș.a.) și în amplele desfășurări simf. cu orch. imense, efecte timbrale și contraste violente (orch. duble, coruri mari, soliști, chiar fanfare). Franz Listz (1811-1886) aduce r. poemelor* sale simf. programatice de un pronunțat dramatism (Preludiile, Faust, Dante) și tot el este primul care introduce în muzica pentru pian „programatismul” poemelor simf., prin resursele sale tehnice incomensurabile. Manifestat în miniatură vocală și instr., în simf. și poem* simf., r. avea să-și spună cuvântul și în genul operei*. În timp ce, în Franța, Meyerbeer (1791-1895) cucerea aplauzele publicului cu un melanj de operă germ., fr. și it. (Robert diavolul, Hughenoții, Africana etc.), iar în Italia, G. Verdi ridica bel-canto*-ulla nivele neatinse, prin căldura și frumusețea melodiilor (ariilor) sale, Richard Wagner (1813-1883) se străduia să realizeze spectacolul total, opera sinteză a tuturor artelor (v. sincretism), drama muzicală simbolică, filosofică, metafizică, revelatoare a marilor idei (Vasul fantomă, Tannhäuser, Tristan și Isolda, Maeștrii cântăreți, tetralogia Inelul Nibelungului, Parsifal), realizând totodată și conceptul melodiei infinite. Spre sfârșitul sec. 19 r. aduce ideea în desfășurarea evenimentelor muzicale, un nou sentiment al timpului (III) în dinamica sonoră (Listz, Wagner, Brahms). Principiul ciclic* se face simțit în construcția simf. (Brahms, C. Franck). Conceptul tonal specific clasicismului și r. începe să se dezvolte în substanța cromatismelor* (Wagner). Prima parte a sec. 20 delimitează clar începutul unei concepții muzicale noi: impresionismul, „noua obiectivitate și noua modernitate” (W.G. Berger). În afara personalităților evocate mai sus, se pot înscrie în orbita r. și alte nume care au făcut parte din epocă: Carl Maria von Weber (1786-1826), F. Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847), Hans von Bülow (1830-1894), G. Donizetti (1797-1848), V. Bellini (1802-1835), D. Fr. E. Auber (1782-1871), F. David (1810-1876), J. Offenbach (1819-1880), Ch. Gounod (1818-1890), Ed. Lalo (1830-1892), L. Delibes (1836-1891), G. Bizet (1838-1875), Em. Chabrier (1841-1894), Niels Gade (1817-1890), Ed. Grieg (1843-1904). Tot gândirii r. îi aparține interesul pe care compozitorii încep să-l manifeste față de folclor*, decurgând logic din mișcarea revoluționară de eliberare și emancipare națională a unor state mici europ. O dată cu dezideratele politice și sociale aparținând revoluțiilor naționale ale sec. 19, încep să se contureze și coordonatele culturilor naționale, determinând apariția școlilor muzicale naționale: rusă, cehă, ungară, norvegiană, spaniolă, românească etc.

*prefáță f., pl. ețe, ca față (fr. préface, d. lat. praefátio, d. prae, înainte, și fari, fatus sum, a vorbi; it. prefazione. V. fatal). Precuvîntare, vorbe pe care autoru uneĭ cărțĭ le adresează cititorilor ca explicațiune în ainte de a intra în subĭect: prefața luĭ „Cromwell” de Victor Hugo fu manifestu teatruluĭ romantic. La liturghia catolică, partea din aintea canonuluĭ. – Maĭ corect rom. ar fi prefațiune. V. predoslovie.

Besançon n. cetate în Franța cu 56.000 loc. Academie. Arhiepiscopie. Curte de Apel. Patria lui Victor Hugo.

Hugo(Victor) m. ilustru poet, dramaturg și romancier francez, capul școalei romantice: Ode și Balade, Legenda secolelor, Hernani, Notre Dame de Paris (1802-1885).

INVENȚIE, invenții, s. f. 1. Realizare a unui nou sistem tehnic (aparat, mașină etc.), a unui nou procedeu de obținere a unui material etc.; (concretizat) aparat, mașină inventată. Marele învățat rus A. S. Popov a dăruit omenirii una din invențiile cele mai de seamă ale zilelor noastre, radioul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/1. 2. Plăsmuire, neadevăr, minciună. 3. Găsirea temelor și formelor expresive celor mai potrivite într-o creație artistică. Imaginația creatoare, invenția artistică e la fel de valabilă în muzică ca și în celelalte arte. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 3/2. [Victor Hugo] e îmbelșugat ca nimeni altul în invenția verbală. SADOVEANU, E. 225. – Variantă: (învechit) invențiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. II 107) s. f.

METAFORIC, -Ă, metaforici, -e, adj. 1. Care ține de metaforă, care este propriu metaforei; figurat. Asemuind în chip metaforic societatea cu un organism, putem afirma că fiecare celulă se resimte de înnoirea sau îmbătrînirea pe care o trăiește întregul. CONTEMPORANUL, S. h, 1954, nr. 379, 2/1. 2. (Despre stil) Bogat în metafore. Versurile lui [Victor Hugo] sînt cînd izbucniri de fanfare metaforice și antiteze, cînd modulații suave. SADOVEANU, E. 226.

ÎMBRĂȚIȘA, îmbrățișez, vb. I. Tranz. 1. (Mai ales cu privire la persoane) A cuprinde în brațe, a înlănțui cu brațele, a strînge în brațe cu afecțiune. Bătrînii își plecară frunțile, apoi îmbrățișară pe oștean. SADOVEANU, O. VII 161. Să-mbrățișez părinții și frații ce-am avut. BOLINTINEANU, O. 5. ◊ Refl. reciproc. Apoi se îmbrățișară de bucurie. ISPIRESCU, L. 61. ♦ Fig. A înconjura din toate părțile, a învălui. Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrățișează pe toți. REBREANU, I. 12. 2. Fig. A stărui cu privirea asupra unui lucru, a cuprinde dintr-o aruncătură de ochi. Ochii îmbrățișau întinderile și munții. SADOVEANU, O. I 120. Cum au ieșit din curtea gării, se oprește în loc, îmbrățișează cu o privire înapoi toată gara, și găsește că nu-i așa de mare cum se aștepta. SP. POPESCU, M. G. 47. Sta multă vreme, îmbrățișîndu-i cu privirea și mereu întrebîndu-i ce doresc. VLAHUȚĂ, O. A. 142. 3. Fig. (Cu privire la idei, doctrine, concepții) A-și apropria, a adopta, a-și însuși, a adera la... ♦ A se apuca de o meserie, a se consacra unei profesiuni. A îmbrățișat profesia de medic. ♦ A cuprinde, a conține. (Atestat în forma de prez. conj. pers. 3 îmbrățișe) Puterea-i obiectivă i-a îngăduit [lui Victor Hugo] să îmbrățișe domenii nemărginite. SADOVEANU, E. 220. – Prez. conj. și: îmbrățiș. - Variantă: (regional) îmbrățoșa (RUSSO, O. 30) vb. I.

ÎNĂLȚA, înalț, vb. I. 1. Tranz. A face să fie înalt; a îndrepta în sus, a ridica. Să înalțe o prăjină și în vîrful ei să puie o mahramă roșie. ISPIRESCU, L. 127. ◊ Fig. Însărcinarea aceasta îi plăcea... fiindcă i se părea că-l înalță deasupra tuturor. REBREANU, I. 31. Armonie!... Tu dai cîntecului aripi și-l înalți de la pămînt. MACEDONSKI, O. I 88. ◊ Expr. A (sau a-și) înălța ochii = a-și ridica privirile (spre cer, spre o persoană etc.; atestat în forma nălța). Ochii mei nălțam visători la steaua Singurătății. EMINESCU, O. I 199. ♦ Refl. A se îndrepta în sus, a se ridica. Coruri noi răsună-n țară nouă, Pădurea crește tînără și deasă, Și din țărînă proaspătă și groasă Se-nalță holde-n rouă. BENIUC, V. 146. De după dealuri depărtate, Deasupra codrilor pustii, Se-nalță luna. VLAHUȚĂ, O. A. 30. Îl răpește din mijlocul lor și se înalță cu dînsul în sus. ISPIRESCU, L. 99. O vede... înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ Fig. Odinioară, cîte un păstor necărturar se înalță pe aripi de gînduri și de visuri, cîntînd sfios frumusețea veșnic schimbătoarelor lucruri. SADOVEANU, E. 16. Se-nalță-n mintea-ți aiurită Stafia vremilor uitate. IOSIF, PATR. 79. N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn’ la ceruri. ALECSANDRI, O. 90. Mii de glasuri... s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, M. 10. ◊ Intranz. (În expr.) A înălța din umeri = a ridica ușor umerii (în semn de neștiință, de nedumerire, de nepăsare etc.). ♦ Refl. (Rar, urmat de determinarea «pe cal») A încăleca. Curînd se înălțară pe cai. Tropotele deodată treziră singurătatea dumbrăvii din preajma drumului. SADOVEANU, O. I 502. 2. Refl. A deveni mai înalt, a crește. Fruntea ți s-a-nălțat. ARGHEZI, P. T. 9. 3.. Tranz. A construi. În piața Victor Hugo din Paris, altă generație... i-a înălțat marelui poet o statuie. SADOVEANU, E. 228. ◊ Refl. pas. Constantin Brîncoveanu a pus să se înalțe din temelie sau să se rezidească mănăstiri și biserici. IST. R.P.R. 211. 4. Refl. (Despre clădiri înalte, monumente etc.) A se ivi, a apărea deodată înaintea ochilor. Vezi tu, tovarășe, orașul Cum se înalță pe-nserat Ca o cetate fermecată...? FRUNZĂ, Z. 40. Zări... înălțîndu-se, trufașă, dinaintea lui cetățuia Neamțu. NEGRUZZI, S. I 168. 5. Tranz. (Cu privire la voce, glas) A ridica. Versurile urmau în liniște și bătrînul înălța glasul, îl scobora în note grele, făcînd să răsune încăperea scundă. DUNĂREANU, CH. 79. ♦ Refl. (Despre glas) A se auzi (cu claritate, tare). Glasul se înălța limpede din umbră. SADOVEANU, O. I 432. 6. Tranz. (Învechit, cu privire la oameni) A ridica într-un rang superior, într-o funcție importantă. Șeful de post a fost înălțat în grad și mutat undeva, la oraș. DUMITRIU, P. F. 55. ♦ Fig. A ridica din punct de vedere moral, a înnobila. Armonia înalță sufletul și-l mîngîie. ALECSANDRI, T. I 288. ♦ Refl. Fig. A se perfecționa, a se desăvîrși. Mintea înălțîndu-se... știe observa. BĂLCESCU, O. II 11. ♦ Refl. A se mîndri, a se arăta trufaș. Cine se înalță se smerește. NEGRUZZI, S. I 250. – Variantă: nălța (ALECSANDRI, P. I 144) vb. I.

OBIECTIV², -Ă, obiectivi, -e, adj. (În opoziție cu subiectiv) 1. (Fil.) Care există în afara conștiinței omenești și independent de ea. Folosirea legilor economice obiective de către statul sovietic în opera de construire a socialismului este un inalt exemplu pentru țările de democrație populară. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2595. Pentru știința marxistă, legile limbii sînt la fel cu legile din celelalte domenii, ele... au caracter obiectiv. GRAUR, S. L. 93. Adevăr obiectiv v. adevăr. Idealism obiectiv = aspect al idealismului, care recunoaște existența unei idei mistice, independentă de conștiința omenească și prin a cărei dezvoltare ia naștere lumea materială. ♦ (Despre artă și creatori) Care are însușirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detașat de impresii subiective. Puterea-i obiectivă i-a îngăduit [lui Victor Hugo] să îmbrățișeze domenii nemărginite: natura, omul, istoria, universul. SADOVEANU, E. 226. 2. (În vorbirea curentă) Nepărtinitor, imparțial. Junimismul a avut pretenția... că asistă... la fenomenele politice, sociale și culturale și că le definește din punct de vedere obiectiv. IBRĂILEANU, SP. CR. 98. Să aprobați întocmai planul meu, în toate amănuntele, studiat din punct de vedere obiectiv pur. CARAGIALE, O. VII 200. ◊ (Adverbial) Cu moșul nu-i chip să discuți, obiectiv, că el din chestia pensiei nu iese. REBREANU, R. I 65. – Pronunțat: -bi-ec-.

ÎNZESTRAT, -Ă, înzestrați, -te, adj. 1. Care are aptitudini pentru ceva, dotat, talentat. [Victor Hugo] a fost cel mai înzestrat, mai divers și mai puternic dintre toți poeții lirici francezi. SADOVEANU, E. 225. Ești tînăr, bine înzestrat și... ai pasiunea lucrului. VLAHUȚĂ, O. A. 335. 2. Prevăzut cu cele necesare.

OPERĂ¹, opere, s. f. 1. Acțiune conștientă îndreptată spre un anumit scop. Construirea socialismului este o operă revoluționară care cunoaște o permanentă și rapidă dezvoltare a forțelor de producție. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 4, 42. La căderea imperiului... Victor Hugo se întoarce în Franța și participă la opera de redresare a patriei. SADOVEANU, E. 228. 2. Lucrare originală de artă, de știință etc.; lucrare, producție. Cărțile și operele de artă trebuie să se vîndă, căci de aceea s-au produs. IONESCU-RION, C. 41. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Numai la sg.; cu sens colectiv) Totalitatea lucrărilor unui artist sau ale unui om de știință, ale unui creator în general. Opera lui Eminescu.

RĂSUNĂTOR, -OARE, răsunători, -oare, adj. 1. Care răsună puternic și prelung; care se aude de (sau pînă) departe. Pasul răsunător al sentinelei se opri. DUMITRIU, N. 139. Se strecură iar în odaia unde boierul Stroie își ridica glasul răsunător. SADOVEANU, O. VII 54. Cîte și mai cîte nu cînta Mihai lăutarul, din gură și din scripca sa răsunătoare. CREANGĂ, O. A. 92. ◊ (Adverbial) Pendula bătea răsunător, metalic. DUMITRIU, N. 52. ♦ (Despre spații) În care se împrăștie sau se pot produce zgomote, sunete. Cobuzul de os umplu de fior bolțile răsunătoare. SADOVEANU, O. I 300. Lasă ochii tăi să zboare Peste dealuri și cîmpii... Peste ape curgătoare Și dumbrăvi răsunătoare. ALECSANDRI, P. II 93. 2. Fig. Care produce uimire, care impresionează puternic (prin noutate sau prin valoare); care este de mare efect. Din lupta lui [a lui Victor Hugo] contra lui Ludovic Bonaparte... au ieșit pamfletele lui răsunătoare. SADOVEANU, E. 227.

REDRESARE, redresări, s. f. Acțiunea de a (se) redresa și rezultatul ei. 1. Îndreptare, revenire la poziția normală. ♦ Acțiune prin care o aeronavă în coborîre e adusă pe o traiectorie curbilinie în zbor orizontal, sub efectul comenzilor date de pilot sau al reacțiunilor aerodinamice provocate de deplasarea ei. Redresarea avionului. 2. Fig. Refacere, înviorare. La căderea imperiului... Victor Hugo se întoarce în Franța și participă la opera de redresare a patriei. SADOVEANU, E. 228. 3. (Tehn.) Transformare a puterii, din forma de putere de curent electric alternativ, în forma de putere de curent continuu pulsator, prin suprimarea sau prin inversarea alternanțelor de un anumit sens ale curentului.

PREVEDEA, prevăd, vb. II. 1. Tranz. A deduce mersul evenimentelor viitoare din unele fapte prezente sau trecute care au legătură cauzală cu acele evenimente; a avea intuiția celor ce urmează să se întîmple, plecînd de la unele date cunoscute în prezent, a vedea înainte. Cine poate să prevadă totul? CAMIL PETRESCU, U. N. 60. Viitor de aur țara noastră are Și prevăd prin secoli a ei înălțare. BOLINTINEANU, O. 37. ◊ Refl. pas. Nu se putea prevedea cine va fi salvatorul din suferințele seculare. SADOVEANU, E. 240. Împărăteasa avea să sufere destul, atît durerile de naștere, care să prevedeau a fi după cum făgăduise, cît și clevetelile ce auzea că merg în urechile împăratului. RETEGANUL, P. II 28. 2. Tranz. (Despre legi, condiții sau dispoziții legale) A stabili,a fixa, a specifica, a prescrie, a indica, a menționa. Planul prevedea controlul tehnic și repararea tuturor tractoarelor. MIHALE, O. 499. La noi pînă acum nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuința de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puțin turburat, al lighioanelor sălbatice. ODOBESCU, S. III 38. 3. Tranz. A echipa, a înzestra cu... Uzină prevăzută cu instalații moderne. 4. Refl. A se vedea (prin sau printre); a se întrezări. A doua năvală de fum acoperi o parte din oștile dușmane și, în adevăr, în curînd începu a se prevedea prin el, ca printr-o pînză rară, îmbulzeala căzăcimii. SADOVEANU, O. VII 11. Soarele rotund și palid se prevede pintre nori Ca un vis de tinerețe printre anii trecători. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Fig. S-a măritat cu un tînăr subțire și uscat de te prevezi printr-însul. GANE, N. II 211. ◊ Intranz. Fig. [Victor Hugo] simte și prevede în imagini colorate și mărețe, SADOVEANU, E. 228. ♦ (Rar) A se oglindi. Cerul se prevede în valea înflorită. BOLINTINEANU, O. 203. Spre sară, vîntul contenește, marea se liniștește, și cînd stelele răsar, ele se prevăd pe fața apei ca într-o oglindă. ALECSANDRI, C. 177.

PUTERNIC, -Ă, puternici, -e, adj. 1. Care are o mare putere fizică; tare, voinic, viguros. Vițelul... crescuse, sub îngrijirea lui, mare și puternic. V. ROM. decembrie 1951, 203. Acum cred că mă cunoști... și de bătrîn și de tinăr, și de slab și de puternic. CREANGĂ, P. 197. Mă simt, zău,. încă puternic cît un tun. ALECSANDRI, T. II 64. ◊ (Despre părți ale corpului) Puternicele brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. 2. (Despre facultăți sau manifestări ale ființelor) Tare, intens, rezistent. I se păru că aude plînset, plînset puternic de țăran. SAHIA, N. 90. Poetul nu află, în puternica sa închipuire, alte imagine mai potrivite. ODOBESCU, S. III 34. Am un viers femeiesc, Seamănă a haiducesc Și, puternic la cîntat, Se aude-ndepărtat. TEODORESCU, P. P. 632. ◊ (Adverbial) Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. ♦ (Despre sunete sau despre glas) Care se aude pînă (sau de) departe, răsunător, tare; (despre lumină sau surse de lumină) viu, intens. Pe marginile drumului, într-un soare puternic, curgeau pîraie grăbite. SADOVEANU, O. VII 210. A strigat o dată cu glas puternic. CREANGĂ, P. 91. Buzduganul căzînd se izbi de o poartă de aramă și făcu un vuiet puternic și lung. EMINESCU, N. 6. ◊ (Adverbial) În lumina slabă, figurile lor liniștite sub căciulile de oaie se zugrăveau puternic. SADOVEANU, O. I 374. ♦ (Despre senzații, sentimente) Care impresionează în mod deosebit, adînc, pătrunzător. Miros puternic. Entuziasm puternic. ◊ Fig. Puternica ta liră... A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat. ALEXANDRESCU, M. 27. ♦ (Despre substanțe chimice, medicamente etc.) Care are un efect imediat și vizibil. Narcotic puternic. Purgativ puternic. 3. (Despre unelte, mașini etc.) Care posedă o forță mecanică sau motrice însemnată; care acționează cu putere și cu efect, care dezvoltă energie mare. Motor puternic. 4. Fig. (Despre oameni) Care impune prin însușirile, situația sau rolul său; care are influență, autoritate; care deține putere. [Victor Hugo] a fost cel mai înzestrat, mai divers și mai puternic dintre poeții lirici francezi. SADOVEANU, E. 225. Părinții mei voiau să facă din mine un om de lume – un advocat, un inginer, un om puternic. GALACTION, O. I 56. Acel împărat mare și puternic bătuse pe toți împărații de prim pregiurul lui și-i supuse. ISPIRESCU, L. 11. ♦ (Substantivat, m.; de obicei la pl., cu nuanță ironică; și în expr. puternicii zilei, puternicii pămîntului) Persoane însemnate care ocupă un loc de frunte în societatea pe clase, care fac parte din clasele dominante. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. 5. (Despre organe sau organizații social-politice) înzestrat cu o mare forță (organizatorică, politică, economică etc.); capabil de acțiuni de mare amploare. Statul democrat-popular este puternic prin conștiința maselor, prin activitatea și inițiativa creatoare a poporului. SCÎNTEIA, 19S3, nr. 2784. ◊ (Adverbial) Canada a devenit în ultimul timp o țară puternic industrială. RALEA, O. 119. 6. Fig. Important prin conținutul său; p. ext. temeinic, valoros. Argument puternic. Motiv puternic.

VEAC, veacuri, s. n., și (3, în unele expresii) veci, s. m. 1. Interval de timp de o sută de ani (socotit mai ales de la unitate pînă la completarea unei sute); secol. Victor Hugo a creat singur, dominînd un veac de poezie, instrumentul cel mai perfect al poeziei moderne franceze. SADOVEANU, E. 225. Ozana... în care se oglindește cu mîhnire Cetatea Neamțului de atîtea veacuri! CREANGĂ, A. 117. Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri. EMINESCU, O. I 110. 2. Interval lung de timp (v. eră, epocă, ev); p. ext. interval de timp socotit (în chip subiectiv) ca mare. Nu te-am mai întîlnit de-un veac. REBREANU, R. I 41. Basmele acelea cu veacul au pierit. ALEXANDRESCU, P. 25. M-ai trimis cu gîndu-n veacul bătrînesc. PANN, P. V. II 161. Veacul de mijloc = evul mediu, v. ev. Parcă sîntem în veacul de mijloc, așa sînt păzite femeile. CAMIL PETRESCU, O. II 54. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II 106. ◊ Loc. adj. Din veac (sau de, mai rar de cu) veacuri = (care datează) de foarte multă vreme. Eminescu a îmbogățit limba și a legat poezia cultă de producțiile din veac ale cîntăreților anonimi ai neamului. SADOVEANU, E. 75. ◊ Loc. adv. Din veac, de (sau cu) veacuri sau de cînd veacul = din vechime, de foarte multă vreme, din vremuri străvechi, de cînd lumea, din bătrîni. Dă-mi tot amarul, toată truda Atîtor patimi fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Și gem robiile de veacuri. GOGA, P. 7. Ce crîng întunecat! Parcă nici un om pe-aicea de cu veacuri n-a călcat. DAVILA, V. V. 24. ◊ Expr. (Rar) A fi în veac cu ceva = a se potrivi, a concorda, a se armoniza cu ceva. [Țăranii] nu erau în veac cu civilizația parfumată a boieroaicelor și cu fracurile și discursurile franțuzești ale boierilor. CAMIL PETRESCU, O. II 539. Veac de aur = perioadă istorică de înflorire a vieții materiale și culturale; epocă de aur. Vă citează toți nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii. EMINESCU, O. I 149. În acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare. NEGRUZZI, S. I 72. Din zilele trecute, din vechea fericire, Din veacul meu de aur, din sfîntul lui amor Idei au rămas numai. ALEXANDRESCU, P. 29. (În concepțiile religioase) Veacul de apoi = lumea de apoi, v. lume (III 2). ♦ (Regional) Mers al vremii, stare meteorologică. Se anunță ploaie și veac rău. 3. (La pl.) Veșnicie, eternitate. Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb. EMINESCU, O. I 93. Izvorăsc din veacuri stele, una cîte una, Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. id. ib. 148. ◊ Loc. adj. De veci = etern, veșnic. Cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci. ISPIRESCU, L. 253. De-acum dormiți, dormire-ați somnul cel de veci. CREANGĂ, P. 251. Revarsă liniște de¹ veci Pe noaptea mea de patimi. EMINESCU, O. I 179. ◊ Loc. adv. Cît veacul, în veci, în veci de veci (sau, în diverse alte locuțiuni, la sg. sau la pl., de obicei în corelație cu veac) = pururea, etern, veșnic; totdeauna, mereu, neîncetat; (în legătură cu un verb la forma negativă) niciodată, nicicînd, cît e lumea. N-am să-l văd cît veacul. COȘBUC, P. I 64. În veci îl voi iubi și-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. D-al de astea nu mă orbesc pe mine în veac de vecie. GORJAN, H. IV 20. Pe veci = pentru totdeauna, pentru veșnicie. Pe veci periră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. 4. Viață, trai, existență. Numărate sînt zilele tale și scurt îți e veacul. MURNU, I. 15. Iar de vrei tu să mor eu, Mai lungește veacul meu Să mă-mpac cu dumnezeu. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ Expr. Un veac de om = foarte mult timp. Că doar nu era să trăiască un veac de om. CREANGĂ, P. 193. De un veac de om umblăm lela pe fața pămîntului, fără a-i da de capăt. ALECSANDRI, T. I 425. A-și face (a-și duce, a-și trece sau a-și petrece) veacul = a-și petrece timpul, a-și duce viața. A rămas să-și facă veacul în oștire, pînă o îmbătrîni. STANCU, D. 308. De astea-mi ești d-ta? Aici îți faci d-ta veacul? La gară, ai? SEBASTIAN, T. 207. Și mi-și petrecu veacul cu amar și cu ocară acolo. ISPIRESCU, U. 73.- Variantă: vac (PAS, Z. I 208, VLAHUȚĂ, R. P. 105, PANN, P. V. III 41) s. n.

acumulare (fr. accumulation „îngrămădire”), figură care constă în enumerarea, în același enunț ori context mai larg, a mai multor „cuvinte sau idei sinonime”, fără gradație (I). „În universitate, învățământul este încă slab: dar împrejurul universității, cultura este cea mai intensă? Unde sunt publiciștii? Unde sunt savanții care înving mizeria și împing mai departe orizontul științific? Unde ne sunt autorii? Unde acea masă de cultură superioară din care să poți alege ce e mai bun pentru diferite facultăți? Da, sunt convins că peste 10-15 ani vom avea ce azi nu avem.” (Delavrancea). Lausberg (& 655) citează următorul exemplu francez: „Ce vieillard fut la même vertu, / La vaillance et l’honneur de son temps.” (Racine, Le Cid). • Morier (p. 18-19), după ce arată că, spre deosebire de amplificare (care se caracterizează prin mersul gradat al ideii), „simpla enumerare de detalii sfârșește prin a frapa pe cititor”, clasifică figura în a. epico-realistă (la Flaubert) și a. epico-dramatică (la Victor Hugo).

climax (gr. „gradație”) anaforic² sau gradație anaforică, figură de repetiție lexicală, și anume o anadiploză care poate fi, în privința conținutului, progresivă:... x/x... y/... z/z... (R): „Nu mi-am spus numai părerea, ci am făcut și propuneri scrise; n-am făcut numai propuneri scrise, ci am mers și în solie; și n-am mers numai în solie, ci am convins și pe tebani.” (Demosthenes; → Demetrios, p. 270) „Fraza citată – scrie Demetrios (ib.) – face impresia că urcă din ce în ce mai sus. Dacă însă s-ar exprima aceste lucruri așa cum urmează: «După ce mi-am spus părerea și am făcut propuneri scrise, am mers în solie și am convins pe tebani», atunci ar fi numai o înșirare de fapte lipsită de orice vigoare.” Un exemplu mai limpede de anadiploză progresivă îl reprezintă următoarele cuvinte ale lui Victor Hugo din „Prefața” la Cromwell, în care ni se spune că drama trebuie să fie ca o „oglindă de concentrare”, astfel încât să se vadă cum se aprinde: „dintr-un licăr de lumină, dintr-o lumină o flacără”; iată, din latină, un exemplu și mai dens: „ex innocentia nascitur dignitas, ex dignitate honor, ex honore imperium, ex imperio libertas” ( → L., p. 623). Gradația simplă, ca figură specifică, este mai degrabă o „enumerare progresivă”, în care nu se repetă nimic, și care poate fi ascendentă sau descendentă. • Quintilian nu face deosebirea între climax anaforic și climax pur și simplu, pentru că ilustrează figura numai cu un exemplu de concatenație progresivă (climax anaforic). De concatenație nu vorbește.

PANTUM (< fr. pantum; patum, cuvînt malaez, comparație) Poezie cu formă fixă, ale cărei strofe sînt de patru versuri. Al doilea vers al fiecărei strofe devine primul vers al strofei următoare, iar al patrulea vers al fiecărei strofe apare ca al treilea al strofei următoare, primul vers repetîndu-se la sfîrșitul poeziei. În tot cuprinsul poeziei alternează două sensuri, două serii de imagini, un sens sau o imagine în primele două versuri ale fiecărei strofe, celălalt sens sau imagine în ultimele două versuri ale strofei. Aceste sensuri și imagini paralele, deși sînt diferite și chiar contrastante, se completează și se întrepătrund prin foarte fine raporturi de sentiment și armonie. Pentru o poezie cu o asemenea structură și desfășurare se cere multă virtuozitate și stăpînire a tehnicii de versificație. De origine malaeză, pantumul a fost semnalat pentru prima oară de Victor Hugo și cultivat apoi de poeții francezi Théodore de Banville, Leconte de Lisle, iar la noi de Cincinat Pavelescu.Vîntul smulge frunza moartă Pe pustiile cărări, Raza gîndului mă poartă În albastre depărtări. Pe pustiile cărări, Toamna zvîntură nisipul, În albastre depărtări Parcă-i văd și astăzi chipul. Toamna zvîntură nisipul Presărat cu frunze de-aur. Parcă-i văd și-acuma chipul, Sub al buclelor tezaur. Presărat cu frunze de-aur, Crîngul plînge-al său noroc. Sub al buclelor tezaur Ochii ei păreau de foc. Crîngul plînge-al său noroc, Plînge crîngu-a pustiire... Ochii ei păreau de foc, Cînd citeau a mea iubire. Plînge cringu-a pustiire, Vînturi aprige-l străpung. Cînd citea a mea iubire, Mă strîngea în brațe lung. Vînturi aprige-1 străpung, Simte crîngul c-o să moară. Mă strîngea în brațe lung Nestatornica fecioară. Simte crîngul c-o să moară, Pe cînd frunza-i plînge-n vînt... Nestatornica fecioară, Mi-a făcut un jurămînt. Pe cînd frunza-i plînge-n vînt, Se-ntristează văi și lunci. Mi-a făcut un jurămînt. Unde-i vremea de atunci? Se-ntristează vai și lunci, Suferind aceeași soartă... Unde-i vremea de atunci? Vîntul smulge frunza moartă.

Lucreția Nume al unei foarte vechi ginți romane, Lucrétia ne este mult mai cunoscut datorită frumoasei soții a lui Lucius Tarquinius Collatinus, figura centrală a unei legende care se referă la căderea monarhiei la Roma (dezonorată de fiul regelui Tarquinus Superbus, celebra eroină se sinucide; incitat la revoltă de către Brutus, unchiul Lucretiei, poporul îl alungă pe rege și astfel începe la Roma epoca republicană). Deși încercările de a-l explica pe Lucretius, corespondentul masculin pentru Lucretia, nu lipsesc, vechiul nume gentilic rămîne obscur din punct de vedere al semnificației, singura afirmație sigură fiind originea sa etruscă. Nici interpretarea „care te cîștigă, atrăgătoare”, curentă în unele lucrări probabil numai din dorința de a oferi cu orice preț o semnificație – numele este explicat prin lat. lucrum „cîștig” – nici apropierea de Lúceres, vechi nume de trib, nu pot fi susținute din punct de vedere lingvistic. Cu toate că Lucréția apare în unele calendare catolice, prezența sa în onomastica modernă nu are nici o legătură cu biserica; în Italia numele este preluat direct din istoria romană, în perioada Renașterii, iar la noi, pe aceeași cale (fără a neglija modelul italian), în secolul trecut. ☐ Fr. Lucrèce, it. Lucrezia, germ. Lukretia, magh. Lukrécia, bg., rus. Lukreția etc. ☐ Titus Lucretius Carus, filozof materialist și renumit poet latin (Despre natura lucrurilor). ☐ Drama lui Victor Hugo și opera lui G. Donizetti, ambele cu numele Lucreția Borgia, inspirate din aventuroasa viață a celebrei fiice a papei Alexandru al Vl-lea.

Victor Prenume răspîndite, frecvente și apreciate astăzi, Víctor și Victória au semnificație clară pentru vorbitorii limbii române, care le pot pune ușor în legătură cu subst. victorie sau adj. victorios. Ca și cuvintele comune prin care pot fi înțelese, numele personale sînt de origine latină; în izvoarele din primele secole ale erei noastre – deci odată cu apariția creștinismului, Víctor, gen. Victóris și un derivat de la acesta, Victórius, apar cu foarte mare frecvență, fapt care se explică prin valoarea augurală a numelor: victor „învingător, victorios”, de la vb. vinco, vincere „a învinge” (de aici și Vincențiu), simboliza victoria noii credințe. În ceea ce privește fem. Victoria, acesta era chiar numele zeiței victoriei, în timpul imperiului, Victoria Augusti fiind divinitatea protectoare a împăraților. Popularitatea de care s-au bucurat aceste formații se reflectă și în numărul mare al martirilor incluși în onomasticonul sacru (aproximativ 40), prin cultul acestora numele răspîndindu-se în toată Europa. Prin filieră greco-slavă, ajung astfel la noi, în secolele trecute: Victor, Victoria, Vitoria, Vică, Vicul. Frecvența numelor crește însă în ultima vreme probabil sub influența cultă occidentală și sprijinite de existența cuvintelor comune; alături de Victor și Victoria, apar astăzi Victorița, Victorina (Victoriu nu pare a fi folosit) și frecventul hipoc. Vichi. ☐ Engl. Victor, Victoria, fr. Victor, Victoria, Victorin, Victorine, germ. Viktor, (hipoc. Vick), Viktoria (hipoc. Viki), Victorinus, it. Vittore, Vittoria, sp. Victor, Victoria, magh. Viktor și Gyözö, Geza (gyözö fiind traducerea lat. victor „învingător, victorios”), Viktoria, Viktorina, bg. Viktor, Viktorin, Viktoria, rus. Viktor(ii), Viktoria, Viktorin, Viktorina. ☐ Savantul Victor Babeș, unul dintre fondatorii microbiologici moderne, scriitorii Victor Eftimiu și Victor Ion Popa. Din istoria și cultura universală Vittorino da Feltre, renumit pedagog din perioada Renașterii, Vittorio Emanuele (transpunerea în românește sub forma Victor Emanuel nu este corectă; lui Vittorio i-ar corespunde la noi Victoriu – nefolosit însă), trei regi din dinastia de Savoia, cel mai cunoscut fiind al doilea, care realizează unificarea Italiei și devine primul rege al țării (1861), Victoria, regină în timpul căreia Marea Britanie a cunoscut apogeul puterii ei coloniale și maritime (așa-numita „epocă victoriană”), scriitorii Vittorio Alfieri, Victor Hugo, Victorien Sardou, Albert Victor Samain etc. ☐ Unul dintre cele mai cunoscute personaje feminine din literatura noastră, Vitoria Lipan, eroina romanului Baltagul de M. Sadoveanu.

MALTRATA vb. I. Tranz. A trata (pe cineva) cu asprime, a-i provoca suferințe fizice sau morale (bătîndu-l, brutalizîndu-l). Au nu vedem pe toată ziua părinții părăsiți, ba încă și maltractați de copiii lor, pentru că n-au să le dea de cheltuială pe cît ei cer? PR. DRAM. 130. O maltrata necontenit. MN (1836), 88²/8. L-am maltractat prea crud. HELIADE, D. J. 60/13. Beizade Grigorie.. . poroncește soldaților sei să-i maltrateze în acel mai mare grad (a. 1848). URICARIUL, X, 13, cf. PR. DRAM. 234. Maltratează-mă, insultă-mă cu chipul cel mai umilitor; voi avea mai puțin a mă plînge de bruscheria ta decît de discrederea ce-mi mărturisești. LĂZĂRESCU, S. 12/7. Ori în ce țară europeană a fost maltractat și tiranit poporul veacuri întregi. . . , rezultatul a fost același. BARIȚIU, P. A. I, 474, cf. II, 51. În caz că mă maltratează sau mă ia peste picior d-nii studenți. . . , atunci vă autorizez a publica scrisoarea mea. CARAGIALE, O. VII, 427, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Maltratase domni în casa cărora-și trăise tinereța. IORGA, L. I, 487, cf. 186. Sînt sigură că Emil îl maltratează [pe cățel] cînd lipsesc eu. C. PETRESCU, Î. II, 247. Dacă vreun copil este maltratat. . . statul are tot dreptul să-l izoleze de familie. SAHIA, U.R.S.S. 118. Pe toți ne bătea, ne maltrata. V. ROM. aprilie 1954, 47. Șeful poliției alergase și el în Dealul Mitropoliei; dar numai ca să potolească lumea, să o împiedice să maltrateze pe boieri. CAMIL PETRESCU, O. II, 329. ◊ (Prin exagerare) În coloanele unui ziar. . . un domn cu același nume m-a maltratat și calomniat, într-un mod neobicinuit de crud. CARAGIALE, O. VII, 229. Iată pentru ce am zis că Victor Hugo a fost mai maltratat în Franța decît la noi un Mumuleanu. GHEREA, ST. CR. III, 155. S-a plîns de bărbatul ei, spunând că sensibilitatea firească i-e maltratată în căsnicia asta în fiece moment. REBREANU, R. I, 230. ◊ F i g. Lipsa de cugetare matură. . . împinge pe atîția juni nechemați și nealeși a maltrata limba, torturînd-o în rime și metruri imposibile. MAIORESCU, CR. I, 312. Pantagruel. . . e pus să înnoade o conversație cu un student limusin ce-și maltrata limba pînă la caricatură. VARLAAM-SADOVEANU, 210. – Prez. ind.: maltratez. – Și: (prin adaptare la sistemul fonetic popular) maltrătá (STAMATI, D.), (învechit) maltractá vb. I. – Din fr. maltraiter, it. maltrattare. – Pentru maltracta, cf. lat. t r a c t a r e.

Ad augusta per angusta (lat. „La rezultate strălucite se ajunge pe căi înguste, trudnice”), cu alte cuvinte: orice victorie, orice succes, nu se obține decît prin luptă, prin strădanii, prin înfrîngerea piedicilor aflate în cale. În acest sens, marele scriitor francez Victor Hugo, în piesa sa Hernani (actul IV), a întrebuințat acest dicton latin ca deviză a conjuraților. (Vezi și expresia apropiată: Per aspera ad astra). FOL.

Artă pentru artă – Expresia L’art pour l’art aparține filozofului francez Victor Cousin. Într-o prelegere ținută la universitatea Sorbona și-a expus concepția că religia trebuie pusă în slujba religiei, morala trebuie să servească morala, iar arta trebuie făcută pentru artă. Formula aceasta – atribuită lui Victor Hugo de către poeții parnasieni din Franța – a fost repede îmbrățișată de reprezentanții artei burgheze, de adepții unor curente literare, care au și adoptat-o ca o deviză a lor (de pildă: curentul parnasian). În opoziție cu arta pentru artă este arta cu tendință, care, „pornind de la adevărul că imaginea artistică este reflectarea subiectivă a realității obiective, creația artistică fiind condiționată din punct de vedere social-istoric, respinge concepția estetică idealistă și reacționară a artei pentru artă, care proclamă independența artei față de viața socială”. Anghel și Iosif folosesc expresia însă la modul ironic în poezia Controvers: „De ce cu orice trop Garafa se deșartă Și cade strop cu strop?… O, artă pentru artă!” FIL.

Chague enfant qu’on enseigne est un homme qu’on gagne (fr. „Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l cîștigăm”) – vibrantă pledoarie pentru învățătură, pentru educație, o găsim în culegerea Les guatre vents de l’esprit (Cele patru vînturi ale spiritului: satira, drama, poezia și romanul) de Victor Hugo. Vezi expresia din familia aceleiași idei: litera D – Docendo discitur, ceea ce face dovada că oameni iluștri de pretutindeni și din toate timpurile au prețuit în chip deosebit rolul cărții, însemnătatea învățăturii. LIT.

MÉMBRU, -Ă subst. 1. S. m. și f. Persoai care face parte dintr-o colectivitate (organIzată) ; fiecare dintre persoanele sau unitățile care alcătuiesc o grupare sau o organizaț socială, politică, culturală etc., considerată în raport cu acestea; (învechit) mădular (2). Cinstiții menzili bisericești și mirenești (a. 1 771 URICARIUL, I, 172. Traiul celui de a fi prim de membron al Divanului cel mare trebuie să fie știut de cinstit și înțălept (sec. XIX), ib. IV, 284/2. Ale soțietății membruri (mădulări). SȚ 30. Existența comitetului și numele membrilor trebuie a rămînea secrete. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 461. Membri a consiliului privat. CALENDAR (1851), IV/2. Un membru al societăței. ROM. LIT. 260¹/10. Junii membri ai comitetului priimiră cu plăcere astă onorifică însărcinare. NEGRUZZI, S. I, 342, cf. PONTBRIANT, D. Tu care ești membrul Societății geografice din Podul Iloaiei, trebuie să cunoști partea asta de lume? ALECSANDRI, T. I, 425. Toți membrii votanți Academiei. MAIORESCU, CR. I, 345, cf. 331. Tu nu mai ești un om, nu mai ești memb) al umanității. CARAGIALE, O. VII, 256. În fiecare membru din familia sa descoperea calități nouă. AGÎRBICEANU, A. 263. Muma plîngea în broboada ei de mohair, pregătind cu țața Tinca, membră, în comitetul societății birjarilor, blidurile de doliu. KLOPȘTOCK, F. 78. Membru în consiliul de administrație. NOM PROF. 2. Membrii consiliilor populare. LEG. EC. PL. 131. Să lupte pentru unitatea Germaniei democrate și pașnice, membră activă a frontului păcii. CONTEMP. 1 949, nr. 16 10/2. La vîrsta de 39 de ani, Victor Hugo a fost ales membru al Academiei Franceze. SADOVEANU E., 227, cf. CAMIL PETRESCU, O. II, 475. Totul pare că se petrece undeva într-un ținut african, unde membrii unui trib ar îndeplini un straniu și primejdios ritual. BOGZA, C. O. 302. Zeci de mii de țărani muncitori sînt deputați ai sfaturilor populare, membri ai comisiilor organelor locale ale puterii, activiști ai organizațiilor obștești. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2814. Noțiunea de progres. . . este strîns condiționată de gradul de dezvoltare intelectuală a membrilor societății. CONTEMP. 1963, nr. 883, 7/1. Dorința care unește pe toți membrii cercului este aceea de a cunoaște mai profund și mai amănunțit istoria patriei. GÎ 1963, nr. 690, 3/1. În rindurile membrilor de partid se primesc persoane care au împlinit vîrstă de 18 ani. SCÎNTEIA, 1965, nr. 6641. Membrii colectivelor de cercetare. ib. nr. 6678. Membrii delegației române la festival au fost prezentați publicului, ib. 2. S. n. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre; părțile exterioare articulate ale trupului omului sau al animalului, care formează organe: cu rol important în îndeplinirea unor funcții: de relație; (învechit și popular) mădular (1). Lipsindu-să de un membro [al corpului]. AMFiLOHiE, G. F. 314^v/7. Tremurătura membrilor. DESCR. APE, 89/6, cf. BARASCH, M. III, 24/21. Membrele (mădularele) bine așezate și pulpele puțin cărnoase. FIS. 101/9, cf. COSTINESCU, LM. Hainele ei, umede de ploaie, se lipise de membrele dulci și rotunde. EMINESCU, N. 11. La glasul Surei, Leiba se ridică greoi de pe scaun, întinzîndu-și membrele obosite. CARAGIALE, O. I, 57. Cînd din vro întîmplare oarecare omul își pierde vrun membru, el poate să-l înlocuiască cu un alt membru artificial, construit în așa mod încît el poale să îndeplinească întrucîtva slujba membrului pierdut. BIANU, D. S. ◊ (La oameni) Membru superior (sau toracic) = mînă. Cf. BIANU, D. S. Membru inferior (sau abdominal) = picior. Cf. BIANU, D. S. La membrele inferioare se constată că piciorul drept este în extensie. PARHON, O. A. I, 265. ♦ (Rar) Cap. NEGULICI. ♦ (De obicei determinat prin „viril”) Penis. Cf. BIANU, D. S., DR. V, 312, MAT. FOLK. I, 685, ALR I 1103/394, 530, 805. 3. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre cele două părți ale unei expresii matematice ; fiecare dintre părțile celor două rapoarte ale unei proporții. Aceste trei figuri (cifre) să cheamă un membro de la period și în toate perioadele sînt doauî membri. AMFILOHIE, E. 8. Putem face ca ecuațiile să priimească toate transformațiile care lasă amîndouă membrele să fie de o potrivă. ELEM. ALG. 53/24. Fiecare din expresiile ce compun ecuația se numește membru. LAZARINI, M. 213/9. Numărul scris la stînga se numește membrul întîi al ecualităței și cel de-a dreapta, membrul al duoilea. CULIANU, A. 3. O proporție este corectă dacă productul membrilor interni este egal cu productul membrilor externi. I. PANȚU, PR. 9. O ecuație chimică e formată din doi membri care corespund celor două sisteme ale reacției chimice. CHIM. AN. CĂLIT. 20. 4. S. n. (Lingv.) Fiecare dintre părțile unei propoziții, unei fraze sau unei perioade. Singurul membru al propoziției absolut necesar pentru existența ei este predicatul. IORDAN, STIL. 276. Deplasarea unor membre ale frazei le dă acestora o anumită independență. VIANU, S. 120. – Pl.: (1) membri, -e și (rar, n.) membruri, (2, 4) membre și (rar, m.) membri, (3) membri și (rar, n.) membre. – Și: (învechit, 2, 3) mémbro s. n., (1) mémbron s. m. – Din lat. membrana, fr. membre. – Membro < it. membro.

Facit indignatio versum (lat. „Indignarea stîrnește versul”) – E un crîmpei de vers aparținînd lui luvenal (satira I-a, versul 79). Marele satiric latin care a biciuit fără cruțare moravurile corupte ale Romei din epoca lui (epoca de decădere a imperiului), spune la un moment dat, după ce înșiră o serie de fapte revoltătoare: „Si natura negat, facit indignatio versum”, adică: Dacă natura nu m-a înzestrat (subînțeles: cu darul poeziei) e suficientă indignarea (față de cele ce se petrec), spre a face să țîșnească din mine versul. Cu alte cuvinte, indignarea e muza poetului satiric. Boileau, care a scris și el satire, a reluat ideea lui luvenal și a parafrazat-o, tot în prima lui satiră, spunînd că, pentru a face versuri satirice, nu-i nevoie să urci pe Parnas; mînia ajunge și face cît un Apollo (prin urmare, cît toate muzele la un loc). „…Sur ce sujet pour rimer avec grâce, Il ne faut pas monter au sommet de Parnasse […] La colère suffit et vaut un Apollon.” Înaintea lui Boileau, un alt poet satiric francez, Mathurin Régnier (1573-1613) spusese și el: „Et souvent la colère inspire de bons vers” (adeseori mînia inspiră versuri bune). Victor Hugo o numea „sfînta indignare”, ca de pildă în următorul pasaj, unde îl critică pe Voltaire: „...nu cunoștea altă emoție adevărată, decît aceea a mîniei, dar această mînie nu merge pînă la indignare, pînă la acea sfîntă indignare, care face pe poet, cum spune Iuvenal: ”Facit indignatio versum". Se folosește și forma: Furor instigat versum (furia ațîță versul). LIT.

La cage sans oiseaux, la ruche sans abeilles, la maison sans enfants! (fr. „Colivia fără păsări, stupul fără albine, casa fără copii!”) – comparațiile sînt ale lui Victor Hugo și le găsim în poezia Lorsque l’enfant paraît (Cînd copilul vine pe lume) din volumul Les feuilles d’automne (Frunze de toamnă). Se citează ca un îndemn, spre a nu lăsa familia fără urmași. LIT.

La garde meurt et ne se rend pas (fr. „Garda moare, dar nu se predă”) – sînt cuvintele pe care le-ar fi rostit, generalul francez Pierre Cambronne (1770-1842) în istorica luptă de la Waterloo, unde Napoleon a fost învins de armatele Angliei și Prusiei. Cambronne era atunci în fruntea unei divizii de grenadieri, din care nu mai rămăsese decît o mînă de oameni încolțiți din toate părțile de către oștile dușmane. (Lupta e patetic descrisă de Victor Hugo în Mizerabilii). Generalul însuși zăcea rănit pe cîmpul de bătălie; și totuși, cînd englezii i-au cerut să se predea, el ar fi răspuns: „Garda moare, dar nu se predă”, cuvinte care au apărut patru zile mai tîrziu în jurnalul parizian „L’independant”. Dar, cum spune un vechi dicton latin: corruptio optimi pessima (pînă și cele mai frumoase lucruri sînt denaturate în cele mai urîte), vorbele acestea vestite au început cu vremea să fie folosite în împrejurări din cele mai comice și mai banale. Și începutul l-au făcut chiar francezii. În Causeries, Alexandre Dumas povestește: „Anglia voia să aibă un hipopotam femelă și s-a adresat lui Abas Pașa (vice-regele Egiptului n.n.)... Acesta a postat patru pescari pe malurile Nilului ca să captureze primul hipopotam femelă care se va naște, căci nici vorbă nu poate fi să capturezi viu un hipopotam adult: « hipopotamii mor, dar nu se predau »”. IST.

Pede poena claudo (lat. „Pedeapsa vine șchiopătînd”) – Horațiu, Ode (III, 2, 32). Poetul spune: cel vinovat nu trebuie să se bizuie pe încetineala cu care vine pedeapsa. Rar s-a întîmplat ca vinovatul să scape nepedepsit. Cuvintele acestea au fost traduse, citate în original ori parafrazate. Victor Hugo în tragedia Hernani, spune: „Răzbunarea-i șchioapă; pășește încet, dar vine!” Și tot el, scria: „La 8 iunie 1832, șapte luni și patru zile după săvîrșirea faptului, a venit și ispășirea, pede claudo, precum vedeți. În acea zi, la șapte dimineața, grefierul intră în celula lui Claude Gueux și-l vesti că mai are încă numai un ceas de trăit”. LIT.

Pînza Penelopei – Grație portretului pe care Homer i-l face în Odiseea, Penelopa a ajuns simbolul statorniciei conjugale, chipul soției virtuoase și devotate. După războiul Troiei, unde a stat zece ani pe cîmpul de luptă, Ulise rătăcește pe mări alți zece ani; și, în tot acest răstimp, Penelopa, acasă, îl așteaptă cu neasemuită credință, deși foarte mulți pețitori îi cer mîna. La început, spre a-i amîna, ea recurge la un șiretlic: spune că nu se va remărita pînă nu va termina de țesut giulgiul pentru socrul ei, care, chipurile, s-ar afla în pragul morții. Dar, pe ascuns, desfăcea noaptea tot ceea ce țesea ziua. De aici, vorba pînza Penelopei, care, ca sens, este identică cu simbolul meșterului Manole (vezi). Victor Hugo spunea într-un distih despre presa din vremea lui că „adesea ea desface ceea ce făcut-a în ajun”. MIT.

Quasimodo – Ca și atîtea alte personaje create de geniile literaturii universale (Don Quijote, Harpagon, Mefisto, Othello etc.), devenite nume comune și mijloace de caracterizare a oamenilor, Quasimodo, cocoșatul chior și monstruos din romanul Notre-Dame de Paris al lui Victor Hugo, a devenit sinonim cu maximum de sluțenie. În povestirea Spre Nichit, Calistrat Hogaș scrie: „Ceea ce baba înțelegea sub numele mîngîios de ”hică-mea„ (fiică-mea, în grai moldovenesc, n.n.) era, de astă dată, un soi de Quasimodo de gen femeiesc, pentru alcătuirea căruia ”natura sleise, cu dărnicie, toate comorile sale de monstruozități…" (Opere, ESPLA, 1956, pp. 231-232). LIT.

Souvent femme varie (fr. „Adesea femeia e schimbătoare”) – Victor Hugo, Le roi s’amuse (Regele petrece, act. IV, sc. 2). Și poetul continuă prin gura regelui Francisc I: Bien fol est qui s’y fie/ Une femme souvent/ N’est qu’une plume au vent! (Nebun e cine se-ncrede./ Adesea femeia/ Nu-i decît un fulg în vînt!). O legendă tranceză pretinde că adevăratul autor al expresiei ar fi chiar regele Francisc I (sec. XVI) care, pe un geam al castelului Chambord, ar fi scrijelit cu diamantul inelului său cuvintele: Souvent femme varie. Monarh care a întărit absolutismul în Franța, el s-a remarcat ca sprijinitor al scriitorilor și artiștilor Renașterii. Temperament dinamic, causeur spiritual, dornic de transformări, Francisc I era în schimb nestatornic, ușuratic în moravuri, ajungînd prin întîmplările puse pe seama lui o figură aproape legendară, subiect de anecdote populare și, mai tîrziu, erou de piese și romane (Victor Hugo, Maurice Druon ș. a.). Între alte predilecții, aprecia mult vorbele de spirit, expresiile cu răsunet din saloanele vremii, ceea ce explică și legenda relatată mai sus. Vezi : Frailty, thy name is woman! – La donna è mobile – Varium et mutabile. LIT.

Totul curge (grec. Όλα ρέουν) – axiomă a filozofului materialist grec Heraclit din Efes, unul din întemeietorii dialecticii. El consideră lumea și omul într-o conținuă mișcare și într-o permanentă transformare, aidoma unui fluviu în care se adună și curg mereu alte ape (Despre natură, lucrare din care nu s-au păstrat decît fragmente). Astfel, după concepția lui Heraclit, lumea se află într-un nesfirșit proces de apariție și dispariție. El a eliminat din univers repaosul, imobilitatea, atribuind tuturor lucrurilor mișcarea: o mișcare perpetuă lucrurilor veșnice și o mișcare vremelnică celor pieritoare. Dar el o concepea numai ca o mișcare în cerc a naturii. Ideea dezvoltării progresive îi era străină. De aceea dialectica lui Heraclit a fost limitată din punct de vedere istoric. Expresia „Pànta rhei” e folosită în sensul că totul se schimbă (Vezi și: Omnia mutantur). Victor Hugo, în Orientale (XXVIII), reia tema într-o strofă celebră: „Tout fuit,/ Tout passe;/ L’espace/ Efface/ Le bruit”. FIL.

HUGO [ügo], Victor-Marie (1802-1885), scriitor francez. Teoretician al romantismului (prefață la drama „Cromwell”). În tinerețe partizan al monarhiei, devine ulterior susținătorul unei democrații liberale. Adversar al lui Napoleon III, a trăit 18 ani în exil. Versuri de factură epică, elogiind ideea de libertate a popoarelor („Orientalele”) sau reconstituind, în secvențe revelatoare, dramatice, istoria civilizației umane („Legenda secolelor”); poeme satirice înfierând tirania („Pedepsele”); lirică de esență meditativă, exploatând sentimentul timpului („Frunze de toamnă”, „Razele și umbrele”, „Contemplațiile”). Drame istorice, întemeiate pe ideea contrastelor caracterologice și temperamentale („Hernani”, „Marion Delorme”, „Regele petrece”, „Ruy Blas”). Romane evocând în spirit demofil viața Parisului („Notre-Dame de Paris”, „Mizerabilii”), aspecte ale Revoluției Franceze („Nouăzeci și trei”) sau lupta omului cu forțele naturii („Oamenii mării”). Opera lui H. se caracterizează prin robustețe, elan spiritual, putere de fabulație imaginație înflăcărată și prin virtuozitate în mânuirea cuvântului.