AZVÂRLI, azvârl, vb. IV. 1. Tranz. A arunca ceva (departe) printr-o mișcare rapidă și violentă. ♦ A da la o parte, a lepăda (un lucru nefolositor sau vătămător). 2. Intranz. A arunca cu ceva asupra cuiva. ♦ (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi nărăvaș. 3. Refl. A se repezi, a se năpusti, a se avânta, a se arunca. – Contaminare între a[runca] și zvârli.

GÂTAR, gâtare, s. n. Curea lată a hamului, care se trece peste gâtul calului; hamut. – Gât + suf. -ar.

GREBĂNAR, grebănare, s. n. Curea a hamului care se trece peste greabănul calului. V. gâtar. – Greabăn + suf. -ar.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

HAM¹ interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită lătratul câinelui. – Onomatopee.

HAM², hamuri, s. n. Ansamblu de curele (sau de frânghii) cu care se înhamă calul sau alte animale (de tracțiune) la un vehicul. ◊ Gură de ham = ham rudimentar format numai din curelele de la pieptul și gâtul calului și din cele două șleauri. ◊ Expr. A trage în (sau la) ham = a trăi o viață grea; a munci din greu. ♦ (Precedat de prepoziții) Tracțiune (cu cai). Are cai buni la ham. – Din magh. hám.

HAMUT, hamuturi, s. n. (Înv.) Gâtar (la ham). – Din bg. hamut, rus. homut.

HĂMĂI, pers. 3 hămăie (hămăiește), vb. IV. Intranz. (Despre câini) A lătra. [Var.: hâmâi vb. IV] – Ham¹ + suf. -ăi.

HĂMUI, hămuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A istovi un animal punându-l să tragă prea mult la ham². – Ham² + suf. -ui.

HĂMURĂRIE, hămurării, s. f. (Rar) 1. Locul unde se fac sau unde se vând hamuri. 2. Meseria celui care face hamuri. – Hamur[i] (pl. lui ham²) + suf. -ărie.

HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

ÎNFRÂNAT, -Ă, înfrânați, -te, adj. 1. (Despre animale de ham) Căruia i s-a pus frâu. 2. (Despre mașini) Care merg cu frâna pusă. – V. înfrâna.

ÎNHĂMA, înham, vb. I. 1. Tranz. A pune hamurile pe cal sau pe alte animale de tracțiune; a pune calul sau un alt animal de tracțiune în ham la un vehicul. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) angaja la realizarea unui lucru care cere eforturi stăruitoare; a (se) înjuga. – În + ham.

ÎNHĂMAT², -Ă, înhămați, -te, adj. 1. Cu hamurile puse; prins la căruță, la trăsură, la sanie etc. ♦ (Rar; despre vehicule) La care s-au înhămat caii sau alte animale de tracțiune; tras de cai sau de alte animale de tracțiune. 2. Fig. Angajat la realizarea unui lucru dificil. – V. înhăma.

JUG, juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele țări, se fixează de coarnele lor. ◊ Expr. A trage la jug = a) a trage carul, căruța, plugul etc.; b) fig. (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. ♦ Muncă grea, neplăcută; robie, tiranie. 2. Jujeu. ♦ Colac de lemn îmbrăcat în piele care se pune uneori la gâtul cailor și prin care se trec hamurile. 3. Piesă în formă de cadru sau de inel, care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. ♦ Grindă sau riglă de lemn folosită la construcția acoperișurilor. 4. Parte componentă a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei mașini electrice, care nu are înfășurări electrice. – Lat. jugum.

ȚAH interj. (Rar; repetat) Cuvânt care imită lătratul câinelui; ham¹. – Onomatopee.

VACS, vacsuri, s. n. 1. Preparat, de obicei de culoare neagră, folosit (in trecut) la unsul sau la lustruitul incălțămintei de piele și al hamurilor; p. ext. cremă de ghete. 2. Fig. (Pop. și fam.) Lucru fără nici o valoare, fără nici o însemnătate. – Din germ. Wachs.

MARTINGALĂ, martingale, s. f. I. 1. Curea de la ham în formă de furcă, care nu permite calului să se ridice în două picioare. 2. Bară de metal în formă de suliță, care se fixează dedesubtul bompresului la navele cu pânze. II. Procedeu de a ponta la jocurile de noroc, constând în dublarea mizei după o lovitură pierdută. – Din fr. martingale.

DESHĂMA, desham, vb. I. Tranz. A scoate hamul de pe cal; a desprinde calul de la un vehicul. – Des¹- + [în]hăma.

ROBACI, -CE, robaci, -ce, adj. (Reg.) Harnic, muncitor. ◊ Cal robaci = cal de dârvală, care trage bine la ham. – Rob + suf. -aci.

PIEPTAR, pieptare, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte (de postav, de lână etc.) fără mâneci, care acoperă ca o vestă partea superioară a corpului; spec. cojocel scurt din blană de oaie, fără mâneci, adesea ornamentat, încheiat în față sau pe umăr; bundiță. 2. Obiect de metal, de zale sau de piele groasă care acoperea pieptul și spatele luptătorilor din vechime, apărându-i de loviturile adversarului. ♦ Bucată de piele groasă cu care scrimerii își acoperă pieptul. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub pieptul calului. – Piept + suf. -ar.

POFIL, pofile, s. n. Curea de ham sau de șa care trece pe sub coada calului. – Din scr. povi.

POSTORONCĂ, postoronci, s. f. (Reg.) 1. Funie, lanț sau curea legate de crucea căruței și de hamuri, cu ajutorul cărora calul trage vehiculul; funie sau lanț care leagă leuca de carâmb. 2. Epitet dat unui om de nimic, bun de spânzurătoare. – Din ucr. poštoronok.

PRAȘTIE, praștii, s. f. 1. Veche armă de luptă formată dintr-o bucată de piele legată cu două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-una sau două fâșii de elastic la capătul cărora se leagă o bucată de piele, de cârpă etc. în care se pune o pietricică spre a fi azvârlită. ◊ Loc. adj. Ca din praștie = repede, cu viteză; în mod violent. 2. Aruncătură cu praștia (1); distanța pe care o străbate o piatră azvârlită cu praștia. ◊ Expr. Ca de o praștie sau cât dai (sau ajungi) cu praștia = la o distanță relativ mică. 3. Frânghie, funie care se leagă de leucă ori de capătul osiei unei căruțe și de care se prinde un cal lăturaș. ◊ Cal de praștie = cal lăturaș. ◊ Expr. (Reg.) A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru; a se apuca cu hotărâre de treabă; a-și găsi un rost. ♦ Frânghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊ Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținându-l de o frânghie și făcându-l să alerge în cerc. – Din sl. prašta.

PRESENĂ, presene, s. f. (Reg.) Cureaua hamului care trece pe sub pieptul calului. [Var.: presen s. n., preasenă s. f.] – Din scr. prsina.

SAGNĂ, sagne, s. f. Rană pe spinarea calului, produsă de șa, de tarniță sau de ham. ♦ Cicatrice rămasă pe corpul unui animal după marcarea lui cu fierul roșu. – Din scr. sadno.

ȘLEAU², șleauri, s. n. Fiecare dintre cele două curele groase, funii sau lanțuri care se prind de pieptul hamului și se leagă de crucea căruței sau a trăsurii trase de un animal; trăgătoare, ștreang. – Din ucr. šleja.

ȘOLDAR, șoldari, s. m. Curea de ham care trece peste șoldul calului. – Șold + suf. -ar.

ORCIC, orcicuri, s. n. Fiecare dintre cele două bucăți de lemn prinse de crucea căruței, a trăsurii etc., de capetele cărora se agață ștreangurile hamului. – Din ucr. orčyk. Cf. pol. orczyk.

ORCICAR, orcicare, s. n. Ochiul sau lațul ștreangului de la ham, care se prinde de orcic. – Orcic + suf. -ar.

OPRITOR, -OARE, opritoare, s. n., opritori, s. f. I. Subst. Ceea ce împiedică, stăvilește ceva. 1. S. f. Frână formată dintr-un lanț legat cu un capăt de dricul carului și prevăzut la celălalt capăt cu o bucată de lemn, cu un cârlig sau cu o talpă de oțel, care se lasă să se târască între obadă și sol pentru a împiedica una dintre roți când vehiculul coboară la vale; piedică. 2. S. n. și f. Curea (sau lanț, ștreang) la ham care ajută la împingerea înapoi a vehiculului, la încetinirea vitezei în timpul coborârii și la oprirea lui. 3. S. f. (Reg.) Stăvilar, zăgaz, dig. 4. S. f. Plasă întinsă pe un semicerc, cu care se astupă gura matiței ca să nu iasă peștele când se scoate năvodul din apă. 5. S. f. Fiecare dintre parii care se pun la gardurile mari de prins pește, ca să nu le rupă valurile. II. S. n. și f. Nume dat unor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil, a unei instalații, a unui aparat etc. – Opri + suf. -tor.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spațiu, dintr-un înveliș etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveală, a înfățișa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitație). A scoate la iveală (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvălui. 4. A(-și) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoți etc.) cămașa? = cum aș (sau ai etc.) putea să scap (ori să scapi etc.) din încurcătura sau necazul în care mă aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tracțiune. 5. A trage afară cu forța; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o măsea. ◊ Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai făcut; a reproșa (ceva cuiva). A-și scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-și imputa, a-și reproșa. ♦ Fig. A obține, a căpăta (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afară dintr-un anumit loc. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) să cunoască societatea. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un șir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul; b) a retrage din circulație. A scoate corecturile = a îndrepta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o poreclă, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o acțiune). 9. A conduce pe călători într-un anumit loc; a duce până într-un loc. O potecă i-a scos din pădure. ◊ Expr. A o scoate la capăt = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reuși. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a păgubi (pe cineva). 10. A scăpa, a salva, a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație grea. 11. A obține un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câștiga, a obține. ◊ Expr. A-și scoate pâinea (sau, rar, mămăliga) = a-și câștiga existența, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obține (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva să parvină, să obțină o situație mai bună; a promova. Meșterul l-a scos calfă. ◊ Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva să devină om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipări, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, făcând să iasă în afară, a lăsa să se vadă, a da la iveală. Scot capul pe geam. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face să emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunța cuvinte; a striga, a țipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A născoci, a scorni, a inventa. ♦ (Înv.) A institui. 4. (Despre păsări) A cloci ouăle și a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A face să răsară, să crească, să se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).

TRĂGACI, -CE, trăgaci, -ce, subst., adj. 1. S. n. Piesă mobilă din mecanismul unei arme de foc, de care se apasă cu degetul arătător pentru a declanșa percutorul. 2. S. m. Trăgător (II 2). 3. Adj. (Pop.; despre animale) Care trage (bine) la ham sau la jug; de tracțiune. – Trage + suf. -aci.

DESPRINDE, desprind, vb. III. I. Tranz. 1. A desface un lucru de altul cu care este unit, prins; a separa. 2. A rupe, a dezlipi și a scoate sau a lua ceva din locul în care a fost prins, așezat, pus. ♦ A desface un obiect din balamalele, nasturii, copcile, șireturile etc. care îl susțin. ♦ A lua din cui sau din cuier. 3. A scoate din jug sau din hamuri un animal de tracțiune; a dejuga, a deshăma. II. Refl. 1. A se desface și a cădea sau a se îndepărta de la locul unde era prins, fixat; a se detașa. 2. A se desface dintr-un tot, a se separa; p. ext. a se contura, a se desluși. ♦ (Despre oameni) A ieși dintr-un grup sau dintr-o mulțime, a se detașa. ♦ (Rar) A se despărți, a se separa de cineva. 3. Fig. A rezulta, a reieși. ♦ A se distinge, a se înțelege, a se auzi. [Perf. s. desprinsei, part. desprins] – Des¹- + prinde.

SĂGNI, săgnesc, vb. IV. (Reg.) 1. Refl. (Despre cai) A căpăta o rană de la șa, de la ham etc. 2. Tranz. A însemna un animal cu fierul roșu. – Din sagnă.

SĂHĂIDĂCAR, săhăidăcari, s. m. (Înv.) Persoană care făcea sau vindea arcuri, săgeți, șei, hamuri etc. [Var.: săidăcar, sahaidacar s. m.] – Săhăidac + suf. -ar.

SIDELCĂ, sidelci, s. f. (Reg.) Perniță care se pune sub cureaua hamului de pe spinarea calului pentru ca animalul să nu se rănească. – Din ucr. sidelka, rus. sedelka.

STRĂGĂLIE, străgălii, s. f. 1. Disc de oțel găurit care se montează pe osia roții unui car, pentru a împiedica frecarea roții. 2. (La pl.) Podoabe, elemente decorative adăugate la hamuri. [Var.: strangalie s. f.] – Din ngr. strangaliá.

STRUP, strupuri, s. n. Curea la ham, care se fixează în partea posterioară a calului, sub coadă. – Lat. struppus.

SUSPANTĂ, suspante, s. f. Fiecare dintre corzile unei parașute, care leagă pânza de hamul prins de corpul parașutistului. [Var.: suspentă s. f.] – Din fr. suspente.

CURELAR, curelari, s. m. Meșter care face și întreține curele, hamuri și alte articole de piele. – Curea + suf. -ar.

BUCAR s. curar, vânar, (reg.) gurură, hamut, cureaua vânării. (~ul este o parte a hamului.)

CRUCE s., adv. I. s. 1. v. troiță. 2. cercevea. (~ la o fereastră.) 3. (TEHN.) (reg.) strup, strupalnic. (~ la ham.) 4. (TEHN.) răscruce. (De ~ căruței se prind șleaurile.) 5. (TEHN.) ceatlău, (reg.) flântar, măgăriță, răscol, scară, (Mold., Transilv. și Ban.) feleherț, (Mold. și Transilv.) spiță, (Transilv.) tecărău. (~ la car sau căruță.) 6. (TEHN.) crucea dinainte = (reg.) cântar, cumpănă, lambă, răscruce, scară. (~ la car sau căruță.); crucea dinapoi = (reg.) brăcinar, brănișor, coardă, iuhă, lehă, splină. (~ la car sau căruță.) 7. (TEHN.) (reg.) bot, botniță, hobot, obad, opleniță. (~ la sanie.) 8. v. bulfeu. 9. v. aripă. 10. (BOT.) crucea-pământului (Heracleum sphondylium) = brânca-ursului, (înv. și reg.) sclipeț, (reg.) laba-ursului, talpa-ursului; crucea-voinicului (Hepatica transsilvanica) = trei-răi. II. adv. v. cruciș.

CURAR s. bucar, vânar, (reg.) gurură, hamut, cureaua vânării. (~ul este o parte a hamului.)

GÂTAR s. (reg.) grebănar, hamut, spătar. (~ la ham.)

GURĂ s. 1. (ANAT.) (reg.) mordă, (înv.) rost, (peior.) bot, plisc, rât, (Ban. și Transilv. peior.) flit, (arg.) mestecău. (Își bagă ~ peste tot.) 2. (ANAT.) (înv.) rost, (fam. și peior.) cloanță, fleancă, (peior.) bot, (Mold. și Bucov. peior.) leoapă, leoarbă, (fam. și fig.) clanță, clobanț, clonț, fofelniță, hanță, meliță, moară, papagal, plisc, pupăză, râșniță, trombon, țarcă, (arg.) muie, muzicuță. (Nu-i tace ~ toată ziua.) 3. gură-cască v. cască-gură; gură căscată v. cască-gură. 4. v. bot. 5. (BOT.) gura-lupului (Scutellaria altissima) = (reg.) colțul-lupului. 6. v. sărut. 7. v. dușcă. 8. v. îmbucătură. 9. v. glas. 10. v. buză. 11. (reg.) pieptar. (~ a hamului.)

HAM interj. (reg.) țah!

PIEPTAR s. 1. brasieră, pieptăraș. (~ul se poartă direct pe piele.) 2. (pop.) laibăr, (Ban.) ciurtar, clintuș, prâsluc. (Un ~ țărănesc din postav.) 3. v. bundă. 4. (reg.) piept. (~ la ham.)

ȘLEAU s. ștreang, trăgătoare, (reg.) ștric. (~ la ham.)

ȘOLDAR s. (reg.) chitrim, copsar, țoft. (~ la ham.)

ȘTREANG s. 1. v. laț. 2. v. spânzurătoare. 3. șleau, trăgătoare, (reg.) ștric. (ștreang la ham.)

TRĂGĂTOARE s. 1. șleau, ștreang, (reg.) ștric. (~ la ham.) 2. (reg.) cățel, slugă. (~ pentru cizme.)

ȚAH interj. v. ham.

VÂNAR s. bucar, curar, (reg.) gurură, hamut, cureaua vânării. (~ este o parte a hamului.)

frâu s. n., art. frâul; (parte a hamului) pl. frâie (sil. frâ-ie), (conducere politică) pl. frâie

ham/ham-ham interj.

ham s. n., pl. hamuri

opritor s. n. /opritoare s. f. (curea la ham, dispozitiv de frânare) (sil. -pri-), pl. opritoare/ opritori

CURELAR ~i m. Meșter care face obiecte din piele (curele, hamuri etc.). /curea + suf. ~ar

A DESHĂMA desham tranz. (cai) A scoate din ham. /des- + a [în]hăma

A DESPRINDE desprind tranz. 1) A face să se desprindă. 2) (animale înjugate sau înhămate) A scoate din jug sau din ham. 3) (ființe, lucruri, sunete) A identifica după anumite semne caracteristice (de altele de același fel); a distinge; a deosebi; a desluși; a discerne. /des- + a prinde

GÂTAR ~e n. Curea lată de la ham care se trece peste greabănul calului, la înhămat. /gât + suf. ~ar

GREBĂNAR ~e n. Parte a hamului care se trece peste greabănul calului. /greabăn + suf. ~ar

HAM¹ interj. (se folosește repetat pentru a reda lătratul câinelui). /Onomat.

HAM² ~uri n. Ansamblu de curele sau de frânghii cu ajutorul cărora se înhamă calul la un vehicul. ◊ A trage în ~ a munci din greu. A pune ~urile a înhăma. /<ung. hám

HAMUT ~uri n. înv. Parte a hamului care trece peste gâtul calului. /<rus. homut

A HARNAȘA ~ez tranz. (un cal) A pune șaua sau hamul. /<fr. harnacher

A HĂMĂI pers. 3 hămăie intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei; a face „ham-ham”; a lătra. 2) fig. fam. peior. (despre oameni) A vorbi mult (pe un ton de ceartă); a lătra. /ham + suf. ~ăi

HĂMURAR ~i m. Persoană care confecționează sau vinde hamuri. /hamuri + suf. ~ar

HĂMURĂRIE ~i f. înv. 1) Meseria celui care face hamuri. 2) Atelier pentru confecționarea hamurilor. 3) Prăvălie de hamuri. /hamuri + suf. ~ărie

A ÎNHĂMA înham tranz. 1) (mai ales cai) A atașa la un vehicul (pentru a trage) cu ajutorul hamurilor. 2) fig. (persoane) A pune la un lucru greu; a înjuga. /în + ham

PIEPTAR ~e n. 1) Haină călduroasă (din blană, din postav etc.), fără mâneci, care acoperă pieptul și spatele. 2) pop. Piesă de lenjerie femeiască, fără mâneci, care acoperă bustul. 3) pop. Șorț mic care se leagă sub bărbia copilului, protejându-i pieptul în timpul mâncării; bărbiță. 4) înv. Piept de cămașă, scrobit, care se aplică sub haină. 5) Piesă care protejează pieptul unui scrimer; plastron. 6) (în trecut) Obiect de metal, de zale sau de piele pe care îl îmbracău luptătorii în scop protector. 7) Curea lată la hamuri care se trece pe sub pieptul calului. /piept + suf. ~ar

POSTORONCĂ ~ci f. 1) Parte a hamului constând dintr-o funie sau curea groasă (mai rar lanț), care se prinde la orcicul unui vehicul cu tracțiune animală; șleau. 2) fig. Persoană fără caracter de care se folosesc alții. /<ucr. postoronok

PRESENĂ ~e f. Curea la ham care este trecută pe sub cal. [Var. presen] /<sb. prsina^[1]

RĂBUIALĂ ~ieli f. reg. Unsoare preparată din păcură cu care se ung obiectele din piele (hamurile, încălțămintea etc.). /a răbui + suf. ~eală

SAGNĂ ~e f. 1) Rană produsă de ham sau de șa pe corpul unui animal. 2) Semn făcut pe pielea unui animal cu fierul înroșit pentru a-l putea recunoaște; danga. /<sb., ucr. sadno

A SE SĂGNI pers. 3 se ~esc intranz. reg. (despre cai) A se răni prin rosături (de ham sau de șa). /Din sagnă

A SCOATE scot tranz. 1) A lua dintr-un spațiu închis. ~ apă din fântână. ~ pâinea din cuptor. 2) (obiecte fixate, prinse, învelite etc.) A face să iasă afară (cu forța), desprinzând din locul unde se află. ~ un dinte. ~ un cui. ◊ ~ cuiva sufletul a sâcâi întruna pe cineva. A-și ~ sufletul a se epuiza, făcând un lucru. A-și ~ ochii unul altuia a-și imputa ceva reciproc. A-și ~ ceva din cap a înceta de a se mai gândi la ceva. Ce intră în gura lupului nu se mai poate scoate se spune când un lucru a nimerit în mâinile unui hrăpăreț de la care nu mai poate fi recăpătat. 3) A pune în văzul tuturor; a expune. ~ marfa. ◊ ~ la lumina zilei a face să fie cunoscut de toată lumea. ~ (pe cineva) în lume a introduce în societate (pe cineva). ~ la vânzare (sau la mezat, la licitație) a pune în vânzare (a vinde la licitație). ~ in evidență (sau în relief) a evidenția; a reliefa. ~ la iveală (sau în vileag) a dezvălui; a divulga. 4) (obiecte de îmbrăcăminte, podoabe etc.) A da jos de pe sine. ~ paltonul. ~ inelul. ◊ ~ din jug (sau din ham) a) a dejuga (sau a deshăma); b) a elibera. 5) (persoane) A da afară dintr-o funcție sau dintr-un post (ca fiind necorespunzător); a elibera; a concedia; a destitui. ~ dintr-un post. ~ din casă. ◊ ~ la pensie a pensiona. 6) A face să-și schimbe starea. ~ din boală. ◊ ~ din sărite (sau din răbdări, din fire, din țâțâni) a supăra foarte tare. ~ din minte (sau din minți) a face să-și piardă capacitatea de a judeca; a zăpăci. ~ (cuiva) peri albi a cauza (cuiva) necazuri, făcându-l să încărunțească. ~ din circuit a) a întrerupe legătura dintre un aparat sau o mașină electrică și sursa de curent; b) a face să nu mai circule. ~ din circulație (sau din funcție) a) a face să nu mai circule (sau să nu mai funcționeze); b) a face să iasă din starea obișnuită. ~ pui a) a face să iasă pui din ouă; b) a face crăpături pe piele din cauza umezelii, frigului și a murdăriei. 7) A orienta într-o anumită direcție. ~ pe cineva la drum. ◊ ~ (pe cineva) la covrigi a ruina (pe cineva). A o ~ la capăt a termina cu bine. 8) A ajuta să evite (ceva rău). ~ de la înec. ◊ ~ (pe cineva) din încurcătură (sau din impas, din nevoie) a face să iasă dintr-o situație grea. ~ (pe cineva) din iarnă a ajuta (pe cineva) cu hrană și adăpost ca să poată ieși din iarnă. 9) (produse, materii etc.) A dobândi prin extracție; a extrage. ~ cărbune. 10) A dobândi datorită unei exigențe excesive; a stoarce; a smulge. ~ o datorie. ~ o mărturisire. 11) pop. A obține din nou; a recupera; a recâștiga. 12) (despre publicații) A face să apară pe calea tiparului; a tipări; a edita; a publica. ~ o revistă. 13) A face să se audă. ~ un strigăt. ~ un oftat. ◊ ~ (cuiva) nume rău a face (cuiva) reputație proastă. 14) A face să apară pentru prima dată. ~ o lege nouă. 15) A face să nu mai figureze (undeva). ~ o marfă din vânzare. ~ o chestiune de pe ordinea de zi. 16) A face să iasă din interiorul său. ~ fum. ~ aburi. 17) (particule sau straturi străine supărătoare) A face să dispară, înlăturând. ~ petele. ~ praful. ~ murdăria. /<lat. excotere

SIDELCĂ ~ci f. 1) Pernă mică care se fixează sub cureaua hamului pentru a feri corpul calului de rosături. 2) Cârlig de împletit. /<ucr. sidelka, rus. sedelka

SPĂTAR¹ ~e n. 1) Parte mai înaltă a unui scaun sau a unui fotoliu de care își sprijină spatele persoana ce stă pe ele; spetează; rezemătoare. 2) Parte a hamului care se așază pe spatele calului. /spate + suf. ~ar

ȘLEAU² ~ri n. Parte a hamului, constând dintr-o funie sau dintr-o curea groasă (mai rar lanț), care se prinde de orcicul unui vehicul cu tracțiune animală; postoroncă; ștreang. /<ucr. šleja, pol. szleja, szla

ȘTREANG ~uri n. 1) rar Frânghie făcută, de obicei, din cânepă. ◊ Un ~ a) o nimica toată; un fleac; b) nimic. 2) Frânghie cu laț la capăt, care se folosește pentru a spânzura osândiții. ◊ A-și prinde ~ul de gât a se sinucide prin spânzurare. Moarte prin ~ moarte prin spânzurare. Bun de ~ se spune despre un ticălos. 3) Parte a hamului constând dintr-o funie sau dintr-o curea groasă (mai rar lanț), care se prinde de orcicul unui vehicul cu tracțiune animală; postoroncă; șleau. /<germ. Strang

TRĂGACI¹ ~e adj. pop. (despre animale de tracțiune) Care trage bine la jug sau la ham; trăgător. /a trage + suf. ~aci

TRĂGĂTOARE ~ori f. Parte a hamului, constând dintr-o funie sau curea groasă (mai rar lanț), care se prinde de orcicul unui vehicul cu tracțiune animală; postoroncă; ștreang; șleau. /a trage + suf. ~ătoare

TRĂGĂTOR¹ ~oare (~ori, ~oare) și substantival 1) Care trage ceva. ◊ ~ de sfori a) actor care manevrează marionetele cu ajutorul unor sfori; b) persoană care pune la cale acțiuni condamnabile; uneltitor; intrigant. 2) (despre animale de tracțiune) Care trage la ham sau la jug; care este de povară, de tracțiune. /a trage + suf. ~ător

REMONT s.m. Cal tînăr, încă neobișnuit la ham sau la călărie. [< fr. remonte].

comotă, comote, s.f. (reg.) jugul hamului (la cai).

corham, corhamuri, s.n. (reg.) partea dinapoi a hamului.

ham¹, s.n. (reg., înv.) coș de papură împletită în care se ducea mâncarea la câmp.

ham², s.n. (reg., înv.) casă mare, goală, nelocuită.

hățaș¹, -ă, adj. (reg.) de ham, de hăț.

juvăț, juvețe, s.n. (reg.) 1. laț, sfâc, arcan (la capătul unui ștreang sau al unei funii) spre a prinde ceva cu el. 2. (la hamurile calului) valul ștreangului. 3. funie de spânzurat oameni; coardă, ștreang de spânzurătoare.

HARNAȘAMENT s.n. Totalitatea obiectelor (hamuri, curele etc.) necesare la înhămarea și la înșeuarea unui cal. [Pl. -te, -turi. / < fr. harnachement].

năclave s.n. pl. (reg.) grumăzarele la hamuri.

parip, paripi, 1. cal tânăr, sprinten și frumos, bun de călărie; cal lăturaș, care merge pe lângă cel din ham, pahodnic, bidiviu, telegar. 2. cal sau mânz mic, slab, nedezvoltat; mârțoagă. 3. copil mic.

pofilaș, pofilașe, s.n. (reg.) curelușă care trece pe sub coada calului, fixând șaua sau hamul.

porham, porhamuri, s.n. (reg.) ham pentru cai.

povilă, povile, s.f. (reg.) 1. curea care trece pe sub coada calului fixând șaua sau hamul. 2. (în forma: pofilă) funie cu care se leagă capul unui cal de picior (ca să nu fugă).

MARTINGALĂ s.f. 1. Curea de la ham care nu lasă calul să sară în două picioare. 2. (Mar.) Bară de metal fixată sub bompres, care susține subarbele. 3. (La jocul de cărți) Pontare dublă după fiecare pierdere. [< fr. martingale].

priteașcă s.f. (reg.) fiecare dintre cele două bucăți de lemn prinse de crucea căruței sau a trăsurii, de care se leagă ștreangurile hamului.

bucă (buci), s. f. – 1. Obraz, falcă. – 2. Fesă, șold. – Mr., megl. bucă. Lat. bŭcca „gură” (Pușcariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188; DAR; Philippide, II, 635), cf. alb. bukë „pîine” (Meyer 51), ngr. βούϰϰa „îmbucătură”, it. bocca, prov., cat., sp., port. boca, fr. bouche. În rom. s-a păstrat sensul de „gură”; sensul de „obraz”, care a fost de asemenea propriu cuvîntului lat., apare în rom., în bretonul boc’h și în berberul abeqqa. Acest ultim sens, puțin obișnuit în est (ALR 23), pierde teren față de obraz, în esență datorită asocierii de idei necuviinciose pe care o sugerează; în schimb, sensul de „fese” este comun și general în rom. Cf. bucată, îmbuca. Cf. evoluția semantică în sens opus, în buză. Der. bucălat (var. bucălău, bucăliu, bucălăi), adj. (fălcos, gras); bucălai, adj. (despre oi, cu capul negru); bucar, s. n. (opritoare de ham). Derivarea și relațiile reciproce între bucălat și bucălai nu sînt clare. Cihac, I, 29 îl derivă pe bucălat de la un lat. *bucculentus, care pare foarte artificial, și imposibil din punct de vedere fonetic. Loewe 10 și DAR admit că bucălai „cu capul negru” a rezultat din compunerea lui bucă „obraz” la animale și, pe de altă parte, în ciuda evidentei identități a lui bucălat „gras” cu bucălai „cu capul negru”. Credem că trebuie mai curînd plecat de la var. bucălău, al cărui f. normal, bucălaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populară, ca fiind în legătură cu laie, cu care nu are nimic a face în realitate. Cu toate acestea, persistă dificultatea derivării lui bucălat plecîndu-se de la bucă; cf. Spitzer, Dacor., VI, 332, a cărui ipoteză (< bucca + latus) ni se pare nepotrivită. S-ar putea avea în vedere o primă der. pe baza suf. -lău (cf. fată › fătălău), prin care s-a format probabil un fals participiu bucălat.

sagnă, sagne, s.f. (reg.) 1. rană pe spinarea calului, produsă de șa, de tarniță sau de ham; cicatrice rămasă pe corpul unui animal după marcarea lui cu fierul roșu. 2. necaz, supărare; ceartă.

scheau! interj. (reg.; adesea repetat) cuvânt care redă sunetul caracteristic pe care îl scot câinii; ham!.

sidelcă, sidelci, s.f. (reg.) 1. perniță care se pune sub cureaua hamului de pe spinarea calului, pentru ca animalul să nu se rănească. 2. scaun pe care stă țesătoarea la războiul de țesut.

sighialău, sighieloaie, s.n. (reg.) parte a hamului, care se fixează pe pieptul calului.

spinărar, spinărare, s.n. (înv.) curea de la ham, așezată pe spinarea cailor.

spogârniceală, spogârnicele, s.f. (înv.) ornament în formă de semilună la frâu ori la ham.

subbărbie, subbărbii, s.f. (reg.) curelușă a hamului, care trece pe sub bărbia calului.

supântecar, supântecare, s.n. (reg.) curea a hamului care trece pe sub pântecul calului.

șleau³, șleauri, s.n. 1. (pop.) fiecare dintre cele două curele groase, funii sau lanțuri care leagă pieptarul hamului de orcic (v.). 2. (reg.; în forma: jleau) bucarul hamului. 3. (reg.) ham. 4. (reg.) parte a crucii căruței de care se prinde orcicul. 5. (reg.) vergea de care se prinde orcicul la căruța cu hulube.

șlec, șlecuri, s.n. (reg.) 1. pieptar (la ham). 2. (la pl.) bretele (la pantaloni).

știr¹, știruri, s.n. (reg.) 1. lanț. 2. (în forma: șpir) fiecare dintre cele două lanțuri care leagă pieptarul hamului de orcic.

ștric², ștricuri, s.n. (reg.) 1. frânghie, funie. 2. ștreang (pentru spânzurat), juvăț. 3. fiecare funie care leagă pieptarul hamului la orcic.

ștuț², ștuțuri, s.n. (reg.) fiecare dintre cele două curele groase care leagă pieptarul hamului de orcic.

telegări, telegăresc, vb. IV (înv. și reg.) a ține tot timpul caii la ham; a-i obosi tare.

tilnoaie s.f. (reg.) chinga hamului, care trece peste pieptul calului; presen.

cur (cururi), s. n. – 1. Șezut, fund. – 2. Anus. – 3. Buci. – 4. Fund, parte posterioară sau inferioară a unor obiecte. – Mr., megl., istr. cur. Lat. cūlus (Pușcariu 453; Candrea-Dens., 450; REW 2984; DAR); cf., it. sp. culo, prov., fr., cat. cul, port. cú. – Der. curar, s. n. (opritoare la ham); curos (var. cureș), adj. (cu fundul mare); curimănos, adj. (cu bucile mari).

curea (curele), s. f. – 1. Fîșie lungă din piele, material plastic etc. folosită ca cingătoare. – 2. Bici. – 3. Șiret de piele. – 4. Centură, fașă, legătură. – 5. Toartă, mîner de piele al unor obiecte grele. – 6. (Înv.) Măsură de 16 picioare. – 7. Limbă de pămînt, margine de grind. – 8. Dans popular. – 9. (Înv.) Joc de noroc tipic pentru unii șarlatani care frecventau tîrgurile, interzis în 1820 de domnitorul Alexandru Șuțu. – Mr. curao, megl. curauă. Lat. corrigia (Diez, I, 250; DAR). Rezultatul rom. este normal, în privința fonetismului, cf. Rosetti, I, 75; totuși, se preferă adesea un der. ipotetic de la corium (Densusianu, Rom., XXXIII, 277), de tipul *corella (Pușcariu 459; Iordan, Dift., 59) sau *coriella (Meyer, Alb. St., IV, 79; Pascu, I, 73); însă cf. sard. korria, sp. correa. Sensul 7 apare și în sard. – Der. curelar, s. m. (meșter care face curele, hamuri); curelărie, s. f. (meșteșugul curelarului; atelierul curelarului); curelușe, s. f. (bici); încurela, vb. (a strînge în curele, a încinge). Din ro, par a proveni ngr. ϰουρέλι „cîrpă” și ϰουρελιάζω „ a tăia în fîșii; a face bucăți”, și mag. kurélye (Edelspacher 17).

falcă (fălci), s. f. – 1. Mandibulă. – 2. Obraz, față. – 3. Menghină. – 4. Braț al loitrei căruței. – 5. Talpă la sanie. – Mr., megl. falcă. Lat. falx, falcem „seceră”. Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul lat. med. falcata (Mold., suprafață egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat și în trecut, cu sensul de „seceră”. Schimbarea semantică de la „seceră” la „falcă” se explică prin forma caracteristică a mandibulei (cf. sard. cavanu „mandibulă”, cavana „seceră”); dar această schimbare apare numai în rom. și în alb. fëljkinë < *falcinea. Diferențierea fonetică între falce și falcă se explică în general plecîndu-se de la un lat. *falca pentru ultima formă (Pușcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW 3175; DAR), cf. și rezultatul prov. falco „bucă”; este însă posibil și să fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. fălci < falce. Der. lui falce din mag. falka „bucată” (Dumke, Jb., XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu, Dacor., VII, 214. Der. fălcar, s. m. (la ham, căpețea); fălcăriță, s. f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura; fălcată, s. f. (plantă, Dorycnium herbaceum); fălcău, s. m. (lăudăros), încrucișare a lui falcă cu fulău < *fălău; fălcea, s. f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă scîndurele care formează fundul carului; la războiul de țesut, cele două brațe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliță, cele două scîndurele în care intră melița; braț lateral la afetul tunului); fălcer, s. m. (Mold., cositor care lucrează în acord), de la falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău); fălcuță, s. f. (stinghie de pe fundul carului). – Din rom. provin rut. falĭča „măsură de suprafață” și falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404).

MARTINGALĂ s. f. 1. curea de ham care nu lasă calul să sară în două picioare. 2. (mar.) bară de metal fixată perpendicular sub bompres, care susține subarbele. 3. sistem de joc bazat pe considerații decurgând din calculul probabilităților, care urmărește asigurarea beneficiului prin mărirea progresivă a mizei la jocurile de noroc și la cursele de trap. (< fr. martingale)

REMONT¹ I. s. m. 1. cal tânăr încă neobișnuit la ham sau la călărie. 2. banc, grup de pești care urcă în susul apei pentru a-și depune icrele. II. s. n. urcare în susul apei. (< fr. remonte)

gît (gîturi), s. n. – 1. Parte a corpului, la om și la animale, care unește capul cu trunchiul. – 2. Gîtlej. – 3. Înghițitură, dușcă. – 4. Gît al sticlei. – 5. Tub, țeavă. – 6. Parte îngustă și subțire a unui obiect. – 7. Înfumurare, trufie, vanitate. Origine incertă. Ar putea fi vorba de lat. guttŭra (cf. fr. goître, montaniez ǵotré „gușă”), de la al cărui rezultat gîturi s-ar fi refăcut un sing. analogic (Diez, Gramm., I, 440; Cipariu, Gramm., 13, cf. Densusianu, Hlr., 276; DAR). Ar putea fi vorba de asemenea de un s. redus încă din lat. la tipurile de a doua decl., ca împărat < imperator, cf. băiat. În ambele cazuri, rezultatul î este problematic. Analogia cu guturai, unde u s-a păstrat, pare a indica faptul că în gît a avut loc o încrucișare cu sl. grŭlo „gît” sau, după părerea altora, cu cuvintele sl. der. de la *glŭtŭ, cf. slov. golt, cr. gut (› istr. gut). Der. din sl. este și mai dificilă decît cea din lat., totuși, a fost preferată de Miklosich, Lexicon, 130; Cihac, II, 117; Densusianu, Filologie, 447; Conev 89 și Scriban. Este cuvînt comun (ALR, I, 35), în Criș gîrt. Cf. gîrlan. Der. gîtar, s. n. (curea la hamul calului de tracțiune); gîtos, adj. (cu gîtul lung); gîtui, vb. (rar, a înghiți; a îneca, a sufoca, a strînge de gît); gîtuitură, s. f. (strîmtare, parte mai îngustă); gîtuială, s. f. (gîtuitură); îngîtui, vb. (a strînge de gît, a sugruma; a bîigui); gîtiță, s. f. (gîtlej, gît).

ham (hamuri), s. n. – Ansamblu de curele cu care se înhamă calul. Mag. hám (Miklosich, Fremdw., 92; Lambrior 375; Cihac, II, 504; Berneker 383; DAR; Gáldi, Dict., 92), cf. sb., ceh. ham, pol., rut. hamy. Cuvîntul mag. provine din v. germ. chamo, cf. it. camo, sp. camal. – Der. hămurar, s. m. (persoană care face hamuri); hămurărie, s. f. (șelărie); înhăma, vb. (a prinde la, a uni, a împerechea; refl., a se mulțumi cu o muncă istovitoare); înhămătură, s. f. (atelaj, prindere; apăsare, durere în piept); deshăma, vb. (a desface, a dezlega); hamut, s. n. (parte a hamului), din bg. hamut sau rus. chomut.

ham interj. – Exprimă lătratul cîinelui. – Mr. ham. Creație spontană, cf. fr. (Cotes-du-Nord) „hamer” „a lătra” (Șeineanu, Chien, 113). – Der. hămăi, vb. (a lătra); hămăială, s. f. (lătrat); hămăit, s. f. (lătrat); hămui, vb. (a lătra).

hamal (hamali), s. m. – Muncitor care transportă poveri. – Var. (Mold.) mahal. Mr. hămal. Tc. hamal, din arab. hammîl, cf. per. cuman. chamal (Șeineanu, II, 201; Lokotsch 806; Ronzevalle 82), cf. genov. camallo, sp. alhamel (Corominas, I, 125), ngr. χαμάλης, alb. hamal, sb. amal, bg. hamalin. – Der. hamalesc, adj. (de hamali); hamalîc, s. n. (îndeletnicirea de hamal), din tc. ham(m)alik, mr. hămăliche; măhălit, s. n. (Mold., îndeletnicirea de hamal); măhălos, adj. (dezordonat), prin încrucișare cu mătăhălos.

pickhammer (germ.) [e pron. ă] (pick-ham-) / picamăr s. n., pl. pickhammere / picamăre

orcic (orcicuri), s. n. – Fiecare din cele două bucăți de lemn prinse de crucea căruței unde se agață hamul. – Var. orșic, urcic. Germ. Ortscheit, prin intermediul pol. orczyk (Cihac, II, 230). În Mold. – Der. orcicar, s. n. (lațul ștreangului de la ham care se prinde de orcic).

presin (-ne), s. n. – Pieptar de ham. – Var. preasenă, presen(ă), presină, presun. Sb. prsina (Candrea), cf. presură.

raft (rafturi), s. n. – Harnașament, hamuri. Tc. raft < per. raht (Șeineanu, II, 299), cf. ngr. ῥάχτια, sb. raht. – Der. rahtivan (var. rară raftivan), s. m. (slujbaș care se îngrijea de rafturile cailor de la curte), din tc. rahtevan; înrăfturat, adj. (înșeuat).

spată (-te), s. f. – 1. Scapulă, omoplat. – 2. Labă la patrupede. – 3. Spătarul scaunului. – 4. Pieptene la războiul de țesut. – 5. Spadă. – 6. Spinare. – 7. Partea din spate, dos, revers. – Var. spate, pl. spete. Mr., megl. spată, istr. spǫte. Lat. spatha (Diez, Gramm., I, 21; Pușcariu 1616; REW 8128), cf. alb. špathë (Philippide, II, 655), it. spada, spadola, sp. espada, espadilla, ca și lat. spatula (REW 8130). Pentru sensurile 6-7 se folosește numai sing. spate. Der. directă din gr. σπάθη (Diculescu, Elementele, 464) nu pare preferabilă. Sensul 4 apare și în gr. Der. spăcel, s. n. (bluză; vestă; corset), în Trans. și Banat, în loc de *spătcel (Tiktin); spătar, s. m. (fabricant și vînzător de spade); spătar, s. n. (spetează; curea de ham); spătos, adj. (lat în spate, robust); spetează, s. f. (rezemătoare; scîndură de legătură între părți de obiecte; tijă; obligeană, Acorus calamus; stuf, Typha angustifolia; pipirig, Juncus effusus; specie de papură, Gladiolus imbricatus; Arg., îmbrăcăminte), cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477; după Diculescu, Elementele, 465, din gr. σπαδίδιον); speti, vb. (a se deșela; a se dăula; a se obosi, a se istovi muncind); speteală, s. f. (oboseală, osteneală, epuizare). Este dubletul lui spadă, s. f., din it. spada, der. spadasin, s. m., din fr. spadassin; și al lui spatiu (var. spatie), s. m. (treflă, la cărți de joc), din ngr. σπαθί. – Cf. spătar. – Din rom. provine bg. spetează (Capidan, Raporturile, 224).

strîmt (-tă), adj. – Îngust, strîns, bine legat. – Var. strîmpt, strimt. Mr., megl., istr. strimt. Lat. *strĭnctus, în loc de strĭctus < strĭngĕre, cu infixul nazal propagat pornind de la tema prezentului (Cihac, I, 267; Pușcariu 1659; Philippide, II, 655; REW 8305), cf. v. it. strinto, ven. strento, logud. istrintu, fr. étreint, alb. streite (Meyer, Alb. St., IV, 109). Pentru forma cu i, cf. Byck-Graur 21. Cf. strînge. Der. strîmta, vb. (a strînge, a îngusta); strîmtaș, s. m. (laț, ochi la hamuri prin care trec șleaurile); strîmtoare, s. f. (îngustime, strîmtime, necaz; loc îngust, defileu, trecătoare, braț de mare); strîmtură, s. f. (înv., defileu, trecătoare; înv., îngrădire); strimteală, s. f. (strîmtoare); strîmtora (var. strîmtori), vb. (a constrînge, a forța, a limita, a restrînge; a lăsa fără bani, a stoarce, a secătui); strîmtoreală, s. f. (jenă financiară, necaz).

strup (-puri), s. n. – 1. Frînghie. – 2. Curea de ham. – Mr. strop „prăjină”. Lat. struppus, stroppus (Pascu, I, 162; Candrea, cf. REW 8321), poate indirect pentru rom.

vînă (vine), s. f. – 1. Vas sangvin. – 2. Filon, zăcămînt. – 2. Nervură. – 4. Tendon. – 5. Mușchi, pulpă. – 6. (Arg.) Penis. – Mr., megl. vină, istr. virę. Lat. vēna (Pușcariu 1888; REW 9185), cf. vegl. vaina, it., prov., cat., sp. vena, fr. veine, port. veia. – Der. vînar, s. n. (curea de ham sau de șa); vînare, s. f. (cordon de păr de capră, cu care se leagă ițarii pe pulpă), în Trans.; vînos, adj. (puternic, robust); venos, adj., din fr. veineux.

a fi mâncat ca alba de ham expr. (pop.) a fi trecut prin multe, a fi experimentat / versat.

ham, hamuri s. n. sutien.

HAM sistem de echipare (v.).

INEL DE PLAFON instalație compusă dintr-un cadru metalic sau de lemn de care este fixat un cablu pe scripeți de care este atașat un inel metalic cu diametrul de 0,8-1,20 m de care se prind suspantele și hamul unei parașute, putându-se exersa mișcări de așezare comodă în ham după deschiderea parașutei, manevrarea comenzilor pentru executarea virajelor cu parașuta, pilotarea parașutei cu ajutorul unghiurilor de fantă, deschiderea parașutei de rezervă, luarea poziției corecte pentru aterizare.

AZVÎRLI, azvîrl, vb. IV. I. Tranz. 1. A arunca ceva (departe) printr-o mișcare repede și violentă. 2. A da afară din sine, a proiecta în afară. Gura de balaur... azvîrle apa-n sus (COȘBUC). II. Intranz. A arunca cu ceva asupra cuiva. Cine azvîrle cu bulgări? (ALECSANDRI). ♦ (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi nărăvaș. III. Refl. A se repezi, a se avînta, a se precipita; a ajunge într-un loc printr-o săritură. [Prez. ind. pers. 3 sg. și pl. azvîrlă] – Comp. sb. vrljiti, bg. hvărljan.

a ține în ham expr. a avea (pe cineva) la mână, a șantaja (pe cineva).

ÎNRĂFTURAT, -Ă, înrăfturați, -te, adj. (Reg.) Cu hamurile puse. – Din în- + rafturi (pl. lui raft²).

STRÎJNIC, -Ă, strîjnici, -ce, s. m. și f. (Înv. și reg.) Cal (sau iapă) între unu și trei ani, neînvățat la ham. – Slav (v. sl. strižĩnikŭ).

Canaan (Hanaan, Țara sau Pământul făgăduinței), vechiul nume al Palestinei și al Feniciei, îndeosebi al părții de la est de Iordan. Era țara lui Ham, al doilea fiu al lui Noe, părintele canaanenilor, făgăduită evreilor după scoaterea lor din robia Egiptului.

Ham, al doilea fiu al lui Noe, tatăl lui Canaan, din care, potrivit genealogiei biblice, descind amoriții, canaanenii, etiopienii și alții (Fac. 10, 6-20). „Țara lui Ham” este considerată ca fiind Egiptul (Ps. 77, 56).

Noe, patriarh bilbic, fiul lui Lameh și nepotul lui Matusalem. Din înștiințarea lui Dumnezeu, a construit o corabie, în care a intrat el și familia sa, precum și toate perechile de viețuitoare, și care a plutit în timpul potopului, oprindu-se, după retragerea apelor, pe muntele Ararat, devenind întemeietorul noilor rase umane prin fiii săi Sem, Ham și Iafet.

álb, -ă adj. (lat. albus). De coloarea zăpeziĭ saŭ lapteluĭ. Fig. Inocent: alb ca zăpada. S. m. Om de rasa albă. Adept al partiduluĭ conservator (după crinu alb, care era emblema Bourbonilor), în opoz. cu roș, liberal. S. n., pl. urĭ. Coloarea albă. Spațiŭ liber pe o pagină. Arme albe, arme care taĭe sau împung (nu arme de foc). Banĭ albĭ (p. zile negre), banĭ în general (pin aluz. la argint). Noapte albă, noapte nedormită. Săptămîna albă saŭ a brînzeĭ, cea din aintea postuluĭ mare, cînd se mănîncă lapte, brînză, oŭă. Versurĭ albe, versuri fără rimă. A da cartă cuĭva, a-ĭ da puterĭ depline să facă ce vrea. Poliță în alb, poliță fără data scadențeĭ. A fi văzut albu’n căpistere (adică făina), a te fi asigurat de dobîndirea unuĭ lucru. A intrat alba’n sat, a intrat aurora’n sat, s’a luminat de ziŭă. Tot alba’n doĭ banĭ, tot vechea poveste (ĭapa cea albă vîndută pe doĭ banĭ). A fi ros (orĭ mîncat) ca alba de ham, a fi ros de nevoĭ, a fi plictisit de o treabă. Albu ochĭuluĭ, scleorotica. Alb de argint orĭ de plumb, cerusă. Alb de balenă, spermanțeta. Alb de Spania, cretă friabilă.

căpețeálă f., pl. elĭ (din căpețele, pl. luĭ căpețel. V. căpăstru). Frîu caluluĭ de ham. (Se compune din maĭ multe curele care cuprind capu caluluĭ și une-orĭ și doŭă clape numite ochelarĭ). – Și căpețea, pl. ele, și căpițeală. – Vechĭ. Capitel (la o coloană). Capitul (la o carte). V. bașlic.

NOE (în „Vechiul Testament”), patriarh, considerat reîntemeietorul neamului omenesc în urma potopului. Fiul lui Lameh. La îndemnul lui Dumnezeu, a construit o arcă, în care a urcat familia sa și perechi ale tuturor viețuitoarelor de pe Pământ, precum și hrană pentru toți, pentru a fi salvate de la potop. După încetarea ploii, care a durat 150 zile, arca lui s-a oprit pe muntele Ararat. N. este considerat garantul înțelegerii dintre Dumnezeu și omenirea reînnoită prin fiii săi, Sem, Ham și Iafet, strămoșii semiților, hamiților și iafetizilor. Pentru creștini, N. este o prefigurare a lui Iisus Hristos, care va învinge apele morții, mântuindu-i pe oameni.

curár n., pl. e (d. cur 1). Partea din apoĭ a hamurilor.

1) des- și (est) dis- (lat. dis-), pref. privativ în cuv. vechĭ: dez-brac, des-ham, des-prind, dez-vîrtesc. Dis- se întrebuințează și în cuv. noŭă literare, ca: dis-pun, dis-par. V. de- și dez-.

deshám, a -hămá v. tr. Scot din ham, ĭaŭ hamurile.

1) ham n., pl. urĭ (ung. hám, ham [d. vgerm. hamo, căpăstru], de unde și sîrb. ham, rut. hamy, hamurĭ). Toate curelele care se pun pe calu de căruță. Cal de ham, cal de căruță, de trăsură (în opoz. cu cal de călărie).

2) ham interj. V. ham-ham.

hám-hám, interj. care arată lătratu (hămăitu) cîneluĭ. V. haŭ-haŭ.

hamút n., pl. urĭ (rus. homút [citit hamút], rut. homut, bg. homut, hamut, de orig. germ.). Rar. Hamurile de la gîtu caluluĭ, jugu.

háŭ-háŭ, interj. care arată lătratu prelungit. V. baŭ-baŭ, ham-ham.

hămăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. ham-ham; rus. gámkatĭ). Fam. Latru, maĭ ales fără motiv apropiat, cum fac cîniĭ la lună.

2) hățáș, -ă adj. Cal hățaș, cal de ham, de hățurĭ (cînd maĭ este înhămat și alt cal lăturaș, adică fără hățurĭ).

înhám, a -hămá v. tr. Pun în ham: a înhăma calu la căruță. V. refl. Mă pun în ham. Fig. Mă apuc de o afacere grea: la grea muncă te-aĭ înhămat!

mîncát, -ă adj. (d. mănînc). Ros. A fi mîncat (orĭ ros) ca alba (adică: ĭapa) de ham, a fi foarte plictisit de un lucru.

pófil n., pl. e (sîrb. povi, rus. pahvi, pofil; ceh. pochva, pošva, pošvice, teacă, ham, pl. pochvy, pofil. Cp. și cu rut. póhil, închinăcĭune. V. pojghiță). Cureaŭa de supt coada caluluĭ (la unele felurĭ de hamurĭ și șele). – Și pofĭ și pohĭ, (Munt. est) și pogĭ (Mold. nord) și poghĭ, m. pl. (Fc.), și pófilă, póhilă, póvilă, pl. e (Trans. Olt. ș. a.).

OPRITOR, -OARE, opritoare, s. n., opritori, s. f. I. S. n., s. f. Ceea ce împiedică, stăvilește ceva. 1. S. f. Frână formată dintr-un lanț legat cu un capăt de dricul carului și prevăzut la celălalt capăt cu o bucată de lemn, cu un cârlig sau cu o talpă de oțel, care se lasă să se târască între obadă și sol pentru a împiedica una dintre roți când vehiculul coboară la vale; piedică. 2. S. n. Curea (sau lanț, ștreang) la ham care ajută la împingerea înapoi a vehiculului, la încetinirea vitezei în timpul coborârii și la oprirea lui. 3. S. f. (Reg.) Stăvilar, zăgaz, dig. 4. S. f. Plasă întinsă pe un semicerc, cu care se astupă gura matiței ca să nu iasă peștele când se scoate năvodul din apă. 5. S. f. Fiecare dintre parii care se pun la gardurile mari de prins pește, ca să nu le rupă valurile. II. S. n. Nume dat unor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil, a unei instalații, a unui aparat etc. [Pl. și: (I 2, II, f.) opritori] – Opri + suf. -tor.

răpcĭúgă f., pl. ĭ (cuv. slav dintr’o răd. care arată horcăitu, ca și vsl. rŭpŭtati, a murmura, ropotŭ, murmur, hrapati, a sfprăi, a necheza, nsl. hropot, murmur, sîrb. hropati, a horcăi, bg. hropotnica, guturaĭ, rus. hrepetátĭ, a necheza. V. răpștesc, horcăĭ, ropot). Un fel de guturaĭ puternic al cailor și măgarilor. – Animalu răpcĭugos trebuĭe să moară, că remediŭ nu există. Această boală se transmite la oĭ, capre, cînĭ, pisicĭ, ĭepurĭ de casă și om, dar nu și la boĭ și porcĭ. Microbu eĭ se află în muciĭ și balele caluluĭ bolnav, în carnea, sîngele și oasele luĭ, pe hamurile luĭ și pe tot ce a venit în contact cu microbu. Calu răpcĭugos tușește, răsuflă greŭ, are ferbințeală și slăbește văzînd cu ochiĭ. El trebuĭe ucis pe loc și ars cu toate ale luĭ, ĭar grajdu trebuĭe văruit și spălat cu acid fenic în soluțiune de 5%. Omu răpcĭugos trebuĭe izolat.

dehămat, -ă, adj. – 1. Fără hamuri. 2. (ref. la haine) Nearanjat; cu hainele descheiate. – De(s) + ham (< magh. hám) + -at.

diplău, dipleie, diplauă, (daplău), s.n. – Parte a hamului alcătuită din curele sau frânghii, cu care se conduc caii; hățuri. Termen atestat doar în nordul țării (ALR 1956: 293). – Din magh. gyplő „hăț”.

surcălău, surcălauă, (surcalău), s.n. – Ac mare de oțel pentru găurit / cusut hamuri, piei (Memoria 2001); sulă. 2. Bucată de fier sau sârmă folosită la curățarea lulelei: „Bătrânul scoase pipa din jașcău, o curăță pe dinăuntru cu surcalăul…” (Memoria 2004-bis: 1244). – Din magh. szurkáló (MDA).

2) șleaŭ (vest) și șleah (est) n., pl. urĭ (o silabă, d. rus. sleiá, rut. šliĭá, hamurile de pe spinare; pol. szleja. szla, ceh. szle, d. germ. schleife). Trăgătoare, curea groasă și lungă de vre-o doĭ metri (cîte una de fiecare parte) cu care se leagă calu de crucea trăsuriĭ cu doĭ caĭ. – În vest și șleav, șleaf, în nord șlih.

IAFET (în „Vechiul Testament”), al treilea fiu al lui Noe. Alături de frații săi Sem și Ham, reîntemeietor al seminției omenești după potop. Considerat strămoșul iafetizilor.

tacîm n., pl. urĭ (turc. takym, aparat, efecte, mobile, asortiment, clasă, serie, bandă, partizanĭ, plebe; ngr. takim, bg. takym). Serviciŭ, garnitură: tacîm de masă (lingură, furculiță, cuțit, farfurie, șervet, pahar), tacîm de cafea (ibricu, ceștile ș. a.), tacîm de cal (șaŭa, frîu ș. a. saŭ hamurile), tacîm de lăutarĭ (taraf cu instrumentele: vioară, cobză, naĭ ș. a.). Suită, cortegiu (vechĭ): domnu cu tacîmu curțiĭ, (fig.) sărăcia cu tacîmu eĭ de rele. Fig. Iron. Om nu prea recomandabil: ce maĭ tacîm aĭ să fiĭ și tu, măĭ băĭete! V. pramatie.

opritor/opritoare² (curea la ham, dispozitiv de frânare) (pop.) (o-pri-) s. n. / s. f., pl. opritoare/opritori

ham¹/ham-ham interj.

ham² s. n., pl. hamuri

ham-ham v. ham¹

zap și zápa-zápa (nord) interj. care arată lătratu, ca și ham. V. zăpăĭ.

alba f. 1. (adică zi), ziori, auroră: începuse a intra alba în sat ISP.; 2. (adică iapă), mărțoagă; tot alba in doi hani, a spune mereu acelaș lucru; e mâncat ca alba de ham, fig. e prăpădit de nevoi (PANN); 3. (adică secară), făină: a vedea alba în căpistere, a căpăta ceva de hrană, a se însura: n’a văzut încă alba în căpistere ISP. (v. lume, săptămână). [Lat. ALBA].

chingă f. 1. cingătoare de piele: a strânge în chingi, a strâmtora cu întrebări; 2. curea cu care se strânge șeaua sau hamurile pe cal; 3. bucată de lemnărie lipită d’a curmeziș; 4. moșie lungă și lată (termen de hotărnicie). [Lat. CINGULA (printr’un intermediar *CLINGA)].

deshămà v. a scoate caii din hamuri.

chitrim m. țeftul hamului. [Cf. nemț. DRITTRYEMEN].

curelar m. cel ce face curele sau hamuri.

grebănar n. cureaua hamului ce acopere grebănul calului.

ham n. (mai ales la pl. hamuri), toate curelele trebuincioase pentru înhămarea cailor, tacâm de cal: cal de ham, de trăsură, în opozițiune cu cal de șea, sau de călărie. [Ung. HÁM].

ham! int. prin care se imită lătratul câinilor: ham! ham!

hăm! int. exprimă o îndoială sau neîncredere: ce poftesc?... hăm! AL.

hămăì v. Mold. a lătra: cănd hămăià, nu-i auziai glasul AL. [V. ham!].

hămurar m. cel ce face sau vinde hamuri.

hamut n. hamurile sau jugul din jurul gâtului la cai. [Rus. HOMUTŬ].

hățaș a. (cal) de ham. [V. hăț].

hem! int. V. hăm!

înhămà v. a pune calul în hamuri.

ochelari m. pl. 1. partea hamurilor ce acopere ochii cailor; 2. pl. sticle de ochi. [Lat. OCULARIS, printr’un intermediar rusesc sau polon OKULARY)].

șoldar m. partea hamului ce acopere șoldul calului.

spătar n. 1. spate de scaun; 2. partea hamului ce acopere spatele calului.

orcic n. Mold. răscrucea trăsurii de care sunt prinse șleaurile hamului. [Pol. ORCZYK (din nemț. Ortscheit)].

orcicar n. lațul sau ochiul ștreangului (la hamul calului).

spogîrniceálă f., pl. elĭ, vechĭ ele (d. inuzitatu spogîrnicesc, de orig. vsl.). Vechĭ. Străgălie (verigă) la frîŭ orĭ la ham.

strup n. cureaua hamului. [Origină necunoscută].

tacâm n. cele trebuincioase spre a forma un tot complet: 1. serviciu de masă (pânză, cuțit, furculiță, lingură, șervet, pahar): să puie numai 12 tacâmuri AL.; 2. serviciu de tratat oaspeți (cafea, dulceață, ciubuc); 3. hamut de cai (cioltar, ham): calul să mi ți-l gătesc cu tacâmul cel domnesc POP.; 4. complex de instrumente muzicale (vioară, cobză, naiu): adusese pe cel mai vestit tacâm de lăutari GHICA; 5. od. suită: Vodă cu tot tacâmul Curții; 6. fig. cortej: neaverea cu tot tacâmul de neajunsuri ISP.; 7. fig. om de nimic: domnișorul ăla care se hrănește cu ouă coapte?... prost tacâm! AL. [Turc. TAKYM, șir (de lucruri sau de persoane), efecte, asortiment, unelte, grup, trupă; fig. drojdia poporului].

țarțam n. Mold. ciucure: ștergare în vârfuri cu țarțamuri subțiri. [Și sarsam, sersam: cf. ung. (NYEREG)SZERSZÁM, ciucure dela hamul calului].

trăgătoare f. tot ce servă a trage: 1. curea ce reține scările trăsurei; 2. pl. parte din hamuri cu cari trag caii; 3. pl. maț de bou: a bate cu trăgătorile; 4. mic instrument de oțel de tras linii; 5. măsură de capacitate de o jumătate baniță.

trăgător m. 1. cel ce trage cu o armă; 2. bou învățat la jug, cal învățat la ham: car tras de un trăgător.

pohodnic m. cal lăturaș care merge pe lângă cel din ham. [Și povodnic = serb. POVODNIK (din slav. POVODŬ, hăț)].