GRECO-CATOLIC, -Ă, greco-catolici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de biserica unită, privitor la biserica unită. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care a aderat la biserica unită. – Grec + catolic.

GRECO-CATOLIC adj., s. v. unit.

UNIAT adj., s. v. greco-catolic, unit.

UNIT adj., s. 1. adj. îmbinat, împreunat, îngemănat, reunit. (Elementele ~ ale unui tot.) 2. adj. v. aglutinat. 3. adj. v. unificat. 4. adj. (fig.) conjugat. (Eforturi ~.) 5. adj. v. înfrățit. 6. adj., s. (BIS.) greco-catolic, (rar) uniat.

greco-catolic adj., s.m. → catolic

GRECO-CATOLIC¹ ~că (~ci, ~ce) Care ține de biserica unită; propriu bisericii unite. /grec + catolic

GRECO-CATOLIC² ~că (~ci, ~ce) m. și f. Adept al bisericii unite. /grec + catolic

GRECO-CATOLIC, -Ă adj., s. m. f. (adept) al bisericii unite. (< grec + catolic)

un num. – 1. Art. nedefinit: obiect neindividualizat. – 2. Num.: primul număr în numărătoare. – 3. Pron.: ține locul unui subst. fără a indica în mod precis obiectul. – Mr., megl. un, ună, istr. un ur. Lat. ūnus (Pușcariu 1808; REW 9075), cf. vegl. yoin, it., sp. uno, prov., fr., cat. un, port. hum. – Forma 1 și 2 un, f. o; 3 unul, f. una. Gen. unui(a), f. unei(a), pl. unor(a); a- paragogic este propriu pron., cf. acel. Pron. se poate folosi ca adj. pentru a scoate în relief și înseamnă „unicul, singurul”: cf. cine poate lăsa păcatele, fără unul Dumnezeu? (Coresi). Forma f. una în funcție de pron. nedef. n. înseamnă „ceva, un lucru nedefinit, o lovitură”. Unele dintre expresiile cu un sînt balcanice, cf. unul și același, ngr. είς ϰαì ỏ αὐτος; unul și unul, ngr. ἔνας ϰ’ἔνας; una, ngr. μιά. Der. uni, vb. (a pune împreună, a asambla, a grupa), pe care Pușcariu 1814 îl reduce la lat. unire; uneală, s. f. (unire); unire, s. f. (acțiunea de a uni); unit, adj. (care formează un tot; s. m., persoană care aparține bisericii greco-catolice, uniat); unime, s. f. (unitate); unicel (var. înv. unișor), adj. (unic). – Comp. unealtă, s. f. (sculă; utilaj), pare să fie rezultat din une-alte (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 276; Philippide, Principii, 148; Iordan, Dift., 88; Tiktin; REW 382); unelti, vb. (a face, a făuri; a complota, a urzi intrigi); uneltitor, adj. (intrigant, care se ține de intrigi); întruni, vb. (a reuni, a alătura); într’una, adv. (mereu); de-a una, adv. (înv., mereu) de unde totdeauna (var. întotdeauna), adv. (mereu); uneori, adv. (cîte o dată); desuni, vb. (a desface, a separa). Cf. împreună, vreun. Der. neol. unic, adj., din fr. unique; unifica, vb., din fr. unifier; uniform, adj., din fr. uniforme; unison, s. n., din fr. unisson; unitate, s. f., din fr. unité; uniune, s. f., din fr. union; reuni, vb., din fr. réunir.

ALEXANDRU, Todea (1912-2002, n. Teleac, jud. Mureș), cleric român. Cardinal (1991). Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) (în clandestinitate, din 1986, recunoscut în 1990). Președinte al Conferinței Episcopilor Catolici de toate riturile din România (1991).

ATANASIE, Anghel (c. 1665-1713, n. Ciugud, jud. Alba), cleric român. Mitropolit ortodox al românilor din Transivania, a acceptat în 1698 unirea cu Biserica romano-catolică în condițiile menținerii vechiului rit și ale egalității în drepturi dintre preoții români și clerul catolic, devenind episcop unit (greco-catolic) al națiunii române din Transilvania și părțile alipite (1701-1713). Din timpul păstoririi sale încep românii ardeleni să frecventeze școlile catolice din Transilvania, Viena și Roma.

BEIUȘ 1. Depr. tectonică de tip golf, limitată de M-ții Codru-Moma (la SV), masivele Vlădeasa și Bihor (la E) și M-ții Pădurea Craiului (la N), drenată de Crișu Negru cu afl. lui; 825 km². Relief de terese și dealuri rotunjite. Climă blîndă (media termică anuală, 9-10°C); precipitații bogate (800 mm/an). Păduri de fag și stejar; pășuni și fînețe. Expl. de marmură (Vașcău, Moneasa) și de calcare (Cărpinet). Aici se găsesc orașele Beiuș, Vașcău, Nucet, Ștei. 2. Oraș în jud. Bihor, în depr. cu același nume, pe Crișu Negru; 12.318 loc. (1991). Constr. de mașini-unelte și piese de schimb. Fabrică de mobilă și de conf.; mat. de constr.; produse alim.; ateliere de reparații. Centru pomicol. Două biserici (sec. 18). Muzeu etnografic. Menționat prima oară în 1270; declarat oraș liber în 1444; ridicat la rangul de civitas în 1451. Samuil Vulcan a înființat aici în 1828 un gimnaziu greco-catolic superior pentru români. S-a mai numit Beinș.

BISÉRICĂ (lat. basilica) 1. Instituție a creștinismului, întemeiată de Hristos, care asigură comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin actul de credință și prin participarea la slujbele săvîrșite de cei învestiți cu puterea Duhului Sfînt în vederea mîntuirii. Este alcătuită din totalitatea celor botezați și care cred în Hristos. ♦ B. primară = comunitate religioasă întemeiată de Iisus Hristos și reunind primii creștini. B. universală = larga comuniune a celor care cred în Iisus Hristos; semnul umanității răscumpărate prin Hristos. B. locală = manifestare a b. universale într-un loc, garantată de episcop, prin care orice b.l. se află în comuniune cu b. universală. Primele b.l. au fost organizate, după Cincizecime de apostolii lui Hristos. 2. Ansamblul credincioșilor reuniți într-o comuniune creștină particulară. ♦ B. ortodoxă v. ortodoxie. B. catolică v. catolicism. B. protestantă v. protestantism. B. evanghelică (sau luterană) v. luteranism. B. reformată (calvină) v. calvinism. B. unitariană v. unitarism. B. anglicană v. anglicanism. B. romană unită cu Roma (greco-catolică) v. greco-catolici (uniți). B. baptistă v. baptism. B. lui Dumnezeu apostolică v. penticostal. B. armeano-gregoriană = confesiune creștină contituind b. de stat a Armeniei (301) despărțită de Patriarhia Ortodoxă de la Constantinopol (506). 3. Lăcaș de închinare public al creștinilor, în care este preamărit Dumnezeu și se săvîrșește liturghia.

Atanasie Anghel († 1713), mitropolit ortodox și episcop greco-catolic, fiu al preotului Ioan din Bobâlna, jud. Hunedoara. Absolvent al școlii calvine. Întrat în monahism, este hirotonit în 1698 la Târgoviște ca arhiereu și numit mitropolit de Alba-Iulia. În 1701, sub presiunea iezuiților, a acceptat unirea cu Roma. În același an a fost hirotonit din nou, după ritualul catolic, preot și episcop, devenind primul ierarh unit al Transilvaniei.

Bunea, Augustin (1857-1909), istoric și preot greco-catolic, n. în com. Șercaia, jud. Brașov. Studii la Brașov, Blaj și Viena. Preoțit în 1881, a fost secretar al Mitropoliei Blajului și prof. la Seminarul din Blaj. Or. pr.: Cestiuni din dreptul și istoria bisericii unite (1889), Ierarhia românilor din Ardeal și Ungaria (1904) ș.a. Membru corespondent al Acad. Române în 1901 și membru titular în 1909.

episcopie, episcopii s. f. Teritoriu de sub jurisdicția unui episcop; eparhie. ♦ Reședința unui episcop; episcopat. – Din gr. episkopia. ◊ Episcopia Alba-Iulia, episcopie înființată în 1975, primul titular fiind Emilian Birdaș. Aici a funcționat vechea reședință a mitropoliților ortodocși între 1571 și 1701 și tot aici Episcopia Armatei între 1921 și 1948, primul episcop fiind Iustinian Teculescu (†1932). ◊ Episcopia Aradului, episcopie înființată în 1706, fiind urmașa Episcopiei Ienopolei-Lipovei, care a funcționat între 1563 și 1706. Ultimul Episcop al acesteia, Isaia Diacovici (†1708), a mutat sediul de la Ienopole la Arad. ◊ Episcopia Argeșului, episcopie cu sediul la Curtea de Argeș, depinzând de Mitropolia Ungrovlahiei, al cărei prin episcop a fost Iosif Sevastias, de origine română și mare cărturar, n. în com. Mălaia, jud. Vâlcea (†1820). Sufragană a Mitropoliei Olteniei, a funcționat până în 1949, când s-a contopit cu Episcopia Râmnicului. A fost reînființată în 1990, episcop fiind ales Calinic Argatu. ◊ Episcopia Baia Mare, episcopie unită, înființată prin Concordatul din 1927 și bula papală din 1930. Primul episcop a fost Alexandru Rusu (†1963). ◊ Episcopia Blajului, episcopie unită, înființată în 1701 de guvernul de la Viena pentru românii ortodocși care s-au unit cu Bis. Romei, având sediul la Alba-Iulia. Primul episcop a fost Atanasie Anghel (†1713), fost mitropolit ortodox. În 1716 guvernul de la Viena îi mută sediul la Făgăraș, iar în 1737 se stabilește la Blaj. În 1853 este ridicată la rangul de mitropolie, primul mitropolit fiind Alexandru Sterca-Șuluțiu (†1867). ◊ Episcopia Buzăului, episcopie înființată în 1503, cu sediul la Buzău, unde se află și acum. Primul episcop atestat (1525) este Paisie. ◊ Episcopia Caransebeșului, episcopie înființată în 1865, primul episcop fiind Ioan Popasu (†1889). În 1949 a fost încorporată la Arhiepiscopia Timișoarei. De la începutul sec. 16 a funcționat ca episcopie a Vârșețului și Caransebeșului până în 1695, având sediul la Vârșeț, apoi la Caransebeș până la 1774 și din nou la Vârșeț până în 1865, când s-a înființat Episcopia română a Caransebeșului. ◊ Episcopia Dunării de Jos, episcopie înființată în 1864 cu sediul la Ismail, apoi la Galați din 1878, primul episcop fiind Melchidesec Ștefănescu. În 1975 a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie cu titlul „a Tomisului și a Dunării de Jos”. În 1949 își întinde jurisdicția și asupra Episcopiei Tomisului, care se desființează, până în 1990, când s-a reînființat ca arhiepiscopie. ◊ Episcopia Gherlei, episcopie unită, înființată în 1853 cu sediul la Gherla, primul episcop fiind Ioan Alexi (†1863). În 1930 sediul ei a fost mutat la Cluj. ◊ Episcopia Hușilor, episcopie înființată în 1598, cu sediul la Huși, având ca prim titular pe episcopul Ioan, ultimul fiind Grigorie Leu (†1949). A depins de Mitropolia Moldovei și a funcționat până în 1949, când s-a contopit cu Episcopia Romanului. ◊ Episcopia Lugojului, episcopie unită, înființată prin bula papală din 1853. Primul episcop a fost Alexandru Dobra (†1870). ◊ Episcopia Maramureșului și Sătmarului, episcopie înființată în 1937, primul episcop fiind Vasile Stan (†1945). Este urmașa episcopiei Muncaciului și Maramureșului, care a ființat între c. 1485 și 1739. Și-a încetat activitatea în 1950, prin contopirea cu Arhiepiscopia Iașilor. A fost reînființată în 1990, fiind ales episcop Iustinian Chira. ◊ Episcopia Muncaciului și Maramureșului, episcopie înființată în sec. 15 la m-rea Sf. Nicolae din Muncaci, primul episcop fiind Luca, iar ultimul Gavriil din Bârsana (1739). Episcopia Oradiei, episcopie cu reședința la Oradea, ființând de la sfârșitul sec. 17. În 1920 a fost reînființată oficial în cadrul Bis. Ortodoxe Române, primul episcop fiind Roman Ciorogariu (†1936). ◊ Episcopia Oradiei, episcopie unită, înființată în 1777, primul episcop fiind Moise Dragoș (†1877). ◊ Episcopia Rădăuților, episcopie cu sediul la Rădăuți, ființând din prima jumătate a sec. 15, primul episcop atestat (1472) fiind Ioanichie (†1504). A suferit în decursul timpului numeroase modificări în denumire și teritorii. În 1873 devine Mitropolia Bucovinei, în 1947 Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, iar în 1948 își încetează existența prin contopirea ei cu Arhiepiscopia Iașilor. În 1991 se reînființează ca Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, cu sediul la Suceava. ◊ Episcopia Râmnicului-Noul Severin, episcopie cu sediul la Râmnicu-Vâlcea, înființată în 1503, primul episcop atestat (1523) fiind Leontie. Este continuatoarea Mitropoliei Severinului, care a funcționat la Turnu-Severin între 1370 și c. 1403, având ca jurisdicție cele cinci județe din dreapta Oltului. În 1939 și-a încetat existența prin înființarea Mitropoliei Olteniei. În 1945 s-a reînființat, prin desființarea acestei mitropolii. În 1949, prin contopirea cu Episcopia Argeșului, ia denumirea de Episcopia Râmnicului și Argeșului și cedează trei județe (Dolj, Gorj și Mehedinți) Mitropoliei Olteniei, căreia îi devine sufragană. În 1990, prin reînființarea Episcopiei Argeșului, rămâne cu două județe (Vâlcea și Olt). ◊ Episcopia Romanului, episcopie cu sediul în orașul Roman, întemeiată de domnitorul Alexandru cel Bun în jurul anului 1408. Primul episcop atestat documentar (1445) a fost Calist. Din 1949, când s-a contopit cu Episcopia Hușilor, poartă denumirea de Episcopia Romanului și Hușilor. ◊ Episcopia Tomisului, episcopie cu sediul la Tomis (Constanța) atestată documentar în anul 369 d. Hr., primul episcop fiind Vetranion (Betranion). Își încetează existența la mijlocul sec. 6, ultimul episcop fiind Valentinian. Se reînființează în 1923, cu reședința la Constanța, primul episcop fiind Ilarie Teodorescu (†1925). Își încetează existența în 1949, când se contopește cu Episcopia Dunării de Jos. V. și Arhiepiscopia Tomisului. ◊ Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului, episcopie cu reședința la Cluj, înființată în 1921, primul titular fiind episcopul Nicolae Ivan (†1936). În 1973 a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie, titular fiind Teofil Herineanu, fost preot greco-catolic, revenit la ortodoxie în 1948.

Hossu, Iuliu (1885-1970), episcop român greco-catolic la Gherla, n. în com. Miloșul Mare, jud. Bistrița-Năsăud. Luptător pentru unire, a făcut parte din delegația care a prezentat regelui Ferdinand moțiunea pentru unirea Trans., votată de Adunarea de la Alba-Iulia la 1 dec. 1918. Membru de onoare al Acad. Române, ales la 2 iunie 1945.

Inochentie Micu (Klein) (1692-1768), episcop greco-catolic de Alba-Iulia, n. la Sadu, jud. Sibiu, militant pentru obținerea și respectarea drepturilor clericilor români care se uniseră cu Roma, deschizătorul luptelor politice ale românilor din Transilvania. În urma numeroaselor petiții și memorii, a devenit indezirabil guvernanților și în 1744 a fost chemat la Viena să se disculpe de acuzațiile ce i se aduceau. De aici a plecat pe ascuns la Roma spre a cere sprijinul papei, sprijin pe care nu l-a obținut. În 1751 a fost silit să renunțe la scaunul de episcop și a murit ca un mucenic după crunte suferințe. Este îngropat la Roma.

Pop, Gavrilă (1830-1883), preot greco-catolic, n. în com. Bărăi, jud. Cluj, prof. la Seminarul din Blaj. A scris Istoria revelațiunii divine (2 vol.), precum și alte lucrări moralizatoare. Membru corespondent al Acad. Române, ales la 7 sept. 1871.

Prislop, m-re situată în Silvașul de Sus, lângă Hațeg, jud. Hunedoara, ridicată de sf. Nicodim de la Tismana la sfârșitul sec. 14 și refăcută din temelie în 1564 de domnița Zamfira, fiica lui Moise-vodă al Țării Românești (1529-1530). Aici a trăit în schimnicie sf. Ioan de la Prislop la începutul sec. 15. În 1762 a fost prădată și incendiată în urma acțiunii generalului Bucow de a distruge bisericile ortodoxe din Trans., apoi ocupată de greco-catolici până în 1948, când a revenit în cadrul Bis. Ortodoxe Române.

Silași, Grigore (1836-1897), preot greco-catolic și istoric, n. în com. Beclean, jud. Bistrița-Năsăud. A scos la Viena publicația „Sionul românesc. Foaie bisericească, literară și școlară” și a fost primul prof. de limba română la Universitatea din Cluj. Membru de onoare al Cad. Române, ales la 13 septembrie 1877.

Suciu, Vasile (1873-1935), mitropolit greco-catolic al Blajului. Studii la Blaj, Budapesta, Viena și Roma, prof. de dogmatică la Seminarul din Blaj, mitropolit de Blaj (1925-1935). Fruntaș al Unirii din 1918. A fost ales membru al Acad. Române la 11 iunie 1919.

campanella s. f. (greșit pentru campanile) ◊ „Proiectul ansamblului [bisericii greco-catolice de la Cluj] cuprinde: biserica-sanctuar [...], o clopotniță (o campanella italiană), centrul de formare spirituală a familiei.” R.l. 24 VII 93 p. 2 (din it. campanella; DN3; în citat se face confuzia între campanella „clopoțel” și campanile „clopotniță”)

REGIMENTELE GRĂNICEREȘTI, unitățile militare de români și de secui, înființate în 1762 de Curtea imperială de la Viena de-a lungul frontierei Transilvaniei. R.g. de români cuprindeau oamenii liberi sau răscumpărați din iobăgie, de confesiune greco-catolică, scutiți de o serie de de sarcini de către stat și iobăgești în schimbul satisfacerii obligațiilor militare. S-au înființat două r.g.: Regimentul I, cu sediul la Orlat, și Regimentul al II-lea, cu sediul la Năsăud; în 1768 s-a mai înființat, în Banat, Batalionul I românesc, cu sediul la Caransebeș. Prin înființarea r.g., care urmau, în concepția organizatorilor, să slujească întru totul interesele Habsburgilor, se lărgea cercul românilor liberi și se întărea lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania.

LUCACIU, Vasile (1852-1922, n. Apa, jud. Satu Mare), om politic român. Preot greco-catolic (1875-1878) în Sâncraiu pe Grui, jud. Satu Mare și Șișești, lângă Baia Mare (din 1885) și prof. de religie și română (1878-1885) la Gimnaziul Superior din Satu Mare. Ctitor al bisericii din Șișești, sfințită la 15 aug. 1891. Unul dintre conducătorii luptei pentru eliberare națională a românilor transilvăneni; ca secretar general al Partidului Național Român (din 1892) a fost unul dintre inițiatorii și redactorii „Memorandului” (condamnat în procesul de la Cluj la cinci ani de închisoare). Deputat (1907-1910) în Parlamentul de la Budapesta, din partea Partidului Național Român, și, din 1919, în primul Parlament al României Întregite. A organizat o mare adunare la Alba Iulia (1912), care a protestat împotriva înființării Episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdudorog. Președinte al Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor (1914-1918). Trimis în misiune de guvernul român în S.U.A., Franța, Italia, Elveția pentru a prezenta opiniei publice din țările respective revendicările românilor transilvăneni. Membru al Consiliului Dirigent (1919). Lucrări: „Instituțiuni filosofice...”, 3 vol.

LUGOJ 1. Dealurile Lugojului, subunitate a Dealurilor Vestice (Dealurile bănățene), situată la marginea de V și NV a M-ților Poiana Ruscăi, între văile superioare ale râurilor Bega (la N) și Timiș (la S), dominând Câmpia Lugojului (în S) și Depr. Făget (în N) cu peste 100 m. Alcătuite predominant din pietrișuri, nisipuri, argile și depozite loessoide, cu petice de cristalin, D.L. prezintă culmi netede și prelungi, înălțimi care oscilează între 200 și c. 500 m alt. (culmile Șura 233 m, Cârla 233 m, Fântânii 263 m, Poiana 306 m, Iricești 366 m ș.a.). Alt. max.: 496 m (Măgura Surduc, dezvoltată pe cristalin). Pomicultură. 2. Câmpia Lugojului, subunitate a Câmpiei de Vest, situată între Pod. Lipovei (la N), Dealurile Lugojului (la E) și Dealurile Pogănișului (la S), drenată de râurile Timiș și Cerna cu afl. lor. Pătrunde în zonele limitrofe deluroase sub formă de golfuri, iar spre V se deschide larg către Câmpia Timișului. Acoperită cu soluri brune și brune podzolite, favorabile culturilor agricole. Alt. max.: 202 m. 3. Municipiu în jud. Timiș, situat în Câmpia Lugojului, la 125-176 m alt., pe râul Timiș, la 60 km E de Timișoara; 48.629 loc. (2000). Nod feroviar și rutier. Expl. de balast. Termocentrală. Constr. de utilaje și piese de schimb pentru ind. textilă și pentru ind. pielăriei, de utilaje pentru ridicat și transportat, de caroserii, de remorci și semiremorci, de produse metalice de larg consum. Fabrici de mobilă, încălțăminte (inclusiv calapoade), de prelucr. a maselor plastice și a cauciucului, de ceramică fină (faianță) și brută (cărămizi), de jucării și de produse alim. Filatură de mătase naturală și artificială. Țesătorie de bumbac. Tipografie. Muzeu de istorie, artă și etnografie. Teatru municipal. Vestigii neolitice și din epocile bronzului și fierului. Localitatea apare menționată documentar în 1334 cu numele Sacerdos de Lucas, în 1376 este consemnată cu toponimul Castrum Lugas, iar în 1542 capătă statut de oraș (civitas) pe lângă cetatea regală din sec. 14 (reconstruită în 1440). În 1551 i se acordă statut de oraș regal liber; la 17 febr. 1968 este declarat municipiu. Monumente: biserica Adormirii Maicii Domnului (1759-1766), în stilul barocului târziu, cu picturi murale originare și două turle de 57 m înălțime, refăcută după incendiul din 1842 și restaurată în 1937-1944; biserica fostei mănăstiri minorite (1733, cu unele transformări și adăugiri din 1796 și 1932); biserică greco-catolică (1853-1854); turnul clopotniță al bisericii Sf. Nicolae (1726-1728); birtul Poștei (1726); clădirea Teatrului municipal (1835).

DOBRA, Alexandru (1794-1870, n. sat Șopteriu, jud. Bistrița-Năsăud), primul episcop greco-catolic al Lugojului, consacrat în 1855. A lăsat un însemnat fond pentru scopuri culturale.

LEMENI, Ioan (1780-1861, n. sat Dezmir, jud. Cluj), episcop greco-catolic român. Prof. la Seminarul din Blaj. A sprijinit dezvoltarea învățământului. Prin memoriile adresate Curții de la Viena (1834, 1842) cerea acordarea de drepturi politice și bisericești românilor din Transilvania. În timpul Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania, a prezidat, împreună cu Andrei Șaguna, Adunarea din 3-5/15-17 mai 1848, de pe Câmpia Libertății de la Blaj.

MICU (CLAIN) 1. Ioan Inocențiu (1692-1768, n. Sasu, jud. Sibiu), iluminist român, deschizătorul luptei politice a românilor din Transilvania. Fiu de oier. Studii la Cluj și Târnavia (azi Trnava, în Slovacia). În calitate de episcop greco-catolic (1729-1751), pornind din cadrele bisericii, a întreprins o complexă și cutezătoare luptă pentru ridicarea poporului său sub toate raporturile, înainte de toate politice, pentru încetarea situației lui numai de „tolerat” pe pământul patriei și ridicarea acestuia la condiția de națiune politică, în virtutea numărului și a sarcinilor pe care le poartă, a greutății și utilității lui în stat. Dar și în temeiul dreptului său istoric: originea romană, prioritatea și continuitatea viețuirii sale pe acest pământ. În consecință, a militat pentru reprezentarea lui corespunzătoare în organele de guvernământ, în dietă, în instituții. A luptat pentru ridicarea și dotarea clerului, pentru drepturile poporului la meserii, la școală, la funcții, pentru ușurarea sarcinilor iobăgești, reducerea robotei. Venind cu un nou concept de națiune, incluzând în ea și masele aservite, cu revendicarea ridicării la națiune politică a unui popor repudiat până aci de națiunile politice consacrate ale țării, a trebuit să înfrunte 15 ani în șir ostilitatea lor acerbă, prin nesfârșite petiții, întâmpinări, demersuri personale, memorii, inclusiv un amplu „Supplex Libellus”, la Guvern, în dietă, la Curte. Lupta sa însă depășind mult și intențiile regimului imperial, agitând și masele populare, I.M. a devenit în cele din urmă incomod, indezirabil. Chemat în 1744 la Viena și pus sub acuzație, a luat în taină, spre a cere sprijinul papei, drumul Romei, de unde apoi împărăteasa nu i-a mai îngăduit, împotriva tuturor insistențelor sale și ale poporului său, nicicând revenirea; a rămas un exilat, iar în 1751 a fost silit să abdice. A continuat însă și din depărtare să agita lupta de acasă. I.M. a conceput programul politic al românilor din Transilvania, el i-a fixat, durabil, și argumentele fundamentale. Programul său politic a indicat și sarcinilor științei Școlii Ardelene; pe firul lui va apărea, după 50 ani, Supplex Libellus Valachorum de la 1791. 2. Samuil M. (1745-1806, n. Sadu, jud. Sibiu), filolog și istoric iluminist român. Nepotul lui M. (1). Unul dintre corifeii Școlii Ardelene. Studii la Blaj și la Institutul Pazmanian din Viena. Prof. la Blaj. Coautor la Supplex Libellus Valachorum și autor a peste 60 de lucrări pe teme diverse. Scrieri istorice („Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae...”, „Scurtă cunoștință a istoriei românilor” și „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor...”) în care susține originea romană și continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu. Autor al primei gramatici tipărite a limbii române („Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, în colab. cu Gh. Șincai). În „Carte de rogacioni...” (1779) a folosit, pentru a întâia oară în istoria tipăriturilor românești, alfabetul latin. A redactat un dicționar român-latin care a stat la baza „Lexiconului de la Buda”. Traduceri și prelucrări de opere iluministe, științifice, filozofice („Loghica”, „Legile firei”, „Învățătura metafizicii”, „Politica sau filozofia cea lucrătoare”) și literare; dintre cele religioase, cea mai importantă este „Biblia” (1795).

MIHALYI de Apșa, veche familie nobiliară română din Maramureș. Mai importanți: 1. Ioan M. de A. (1844-1914, n. Apșa, azi în Ucraina), om de cultură. M. coresp. al Acad. (1901). Preocupări în domeniile diplomaticii, numismaticii și arheologiei, urmărind să strângă argumente privitoare la continuitatea românilor în Maramureș („Diplome maramureșene din sec. XIV și XV”). 2. Victor M. de A. (1841-1918, n. Ieud, jud. Maramureș), prelat. M. de onoare al Acad. (1894), prof. la Seminarul teologic din Gherla. Mitropolit greco-catolic de Alba Iulia și Făgăraș (din 1894, instalat în 1895). Îndrumător al școlilor românești din Blaj. 3. Teodor M. de A. (1855-1934, n. sat Prislop, jud. Maramureș), om politic. Sprijinitor al luptei pentru emanciparea politică și națională a românilor transilvăneni, a făcut parte din comisia care a redactat Memorandul și din delegația care a mers la Viena pentru a-l prezenta împăratului. Vicepreședinte al Adunării de la Alba Iulia (1 dec. 1918).

MOLDOVAN-MICU, Ioan (1833-1915, n. Varfalău, azi Moldovenești, jud. Cluj), prelat greco-catolic și om de cultură român. Acad. (1894), profesor la Seminarul teologic și la Gimnaziul superior din Blaj. Vicar capitular al Arhidiecezei Blajului (1892-1895). Unul dintre autorii Pronunciamentului de la Blaj (1868). Membru fondator al Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria (1869). Membru fondator (1861) și apoi președinte al organizației culturale ASTRA (1893-1901). Studii și documente privind istoria Bisericii din Transilvania. („Acte sinoidale ale Bisericii române din Alba Iulia și Făgăraș”). Manuale și dicționare pentru elevi („Dicționărel latin-român pentru începători”). A alcătuit cea mai mare colecție de lirică populară din Transilvania, publicată selectiv de A. Bârseanu și J.U. Jarnik sub titlul de „Doine și strigături din Ardeal”.

NICOLESCU, Alexandru (1882-1941, n. Tulgheș, jud. Harghita), cleric și teolog român greco-catolic. Prof. la Seminarul Teologic din Blaj. Episcop de Lugoj (1922-1935). Mitropolit de Blaj (1935-1941). Lucrări de morală și apologetică („Adevăruri eterne. Meditații, predici, conferințe, cuvântări ocazionale”, „Teologia morală. Principii”, vol. I, „Stropi de rouă. Povețe sufletești...”). Traduceri.

PĂCLIȘANU, Zenovie (1886-1958, n. sat Straja, jud. Alba), teolog și istoric român. Greco-catolic. M. coresp. al Acad. (1919), prof. la Seminarul Teologic din Blaj. Director al Arhivelor Statului din Cluj (1920-1922); membru (1946-1947) la Comisiei politico-juridice a delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Cercetări privitoare la istoria bisericii din Transilvania („Biserica și românismul. Studiu istoric”, „Vechile mănăstiri românești din Ardeal”). Alte lucrări: „Istoria creștinismului antic”, „Le caractère roumain de la Transylvanie vu par les ecrivains hongrois”, „Istoria Bisericii Române Unite”. Deținut politic, a murit în închisoare.

popă, popi, s.m. – 1. Preot: „C-acolo-s doi popt’i uniți / Cunune pe cei fugiți” (Calendar 1980: 86). Popi uniți = preoți greco-catolici. 2. Snopul de grâu din vârful clăii (ALR 1956: 60). – Din sl. popŭ.

greco-catolic adj. m., s. m., pl. greco-catolici; adj. f., s. f. greco-catolică, pl. greco-catolice

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

greco-catolic a. și m. unit.

unit a. și m. 1. împreunat; 2. se zice de Românii greco-catolici din Transilvania, trecuți în 1700 la catolicism, dar conservând unele particularități ale cultului grec (azi în număr de peste 1 milion). Ca și Catolicii, Uniții recunosc pe Papa și admit purgatoriul, dar serviciul divin se face în limba română (nu în cea latină) și formele-i exterioare sunt conforme ritului ortodox.

UNIAT, -Ă, uniați, -te, adj., s. m. și f. (Rar) Greco-catolic. [Pr.: -ni-at] – Din fr. uniate.

UNIT, -Ă, uniți, -te, adj. 1. Care formează împreună un tot. 2. Care se află în raporturi strânse cu cineva, care este de acord, gândește, acționează, simte la fel cu cineva; solidar cu cineva. 3. Care aparține confesiunii catolice de rit oriental; greco-catolic, uniat. ♦ (Substantivat) Adept al confesiunii greco-catolice. – V. uni³.

GRECO-CATOLIC, -Ă, greco-catolici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de Biserica unită, privitor la Biserica unită. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care a aderat la Biserica unită. – Grec + catolic.

GRECO-CATOLIC, -Ă, greco-catolici, -e, adj. Care se referă la sau ține de biserica unită.

UNIT, -Ă, uniți, -te, adj. 1. Împreunat, îmbinat, reunit. Principatele Unite. ▭ Mînele mici și unite pe piept. EMINESCU, N. 11. 2. Care este în raporturi trainice cu cineva, care este de acord, gîndește, acționează, simte la fel cu cineva; solidar (cu cineva). Îmi place să vă știu uniți împreună, căci aveți amîndoi suflete viteze. ALECSANDRI, T. II 44. 3. (În organizarea mai veche a bisericii din țara noastră; adesea substantivat) (Persoană) care aparținea confesiunii greco-catolice; greco-catolic. Este-un popă d-ăi uniți Și cununa d-ăi fugiți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 58.

orântar, orântari, s.m. – (reg.; înv.) Enoriaș de confesiune greco-catolică (Papahagi, 1925; Dragomirești, Săcel). – Cf. oriental.

popă, popi, s.m. – 1. Preot: „C-acolo-s doi popt’i uniți, / Cunună pe cei fugiți” (Calendar, 1980: 86). Popi uniți = preoți greco-catolici. 2. Snopul de grâu din vârful clăii (ALR, 1956: 60). 3. Fir de iarbă sau de mălai rămas netăiat pe holdă: „Întoarnă-te cu secerea, că ț-o rămas după tine un pop” (Faiciuc, 2008). ♦ (onom.) Pop, Popa, Popan, Popean, nume de familie (28.946 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din sl. popŭ (Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA) < lat. popa „servitor care îngrijea de instrumentele utilizate la sacrificii” (Scriban).

GRECO-CATOLIC adj., s. (BIS.) unit, (rar) uniat.

uniat adj., s. v. GRECO-CATOLIC. UNIT.

UNIT adj., s. 1. adj. îmbinat, împreunat, îngemănat, reunit. (Elementele ~ ale unui tot.) 2. adj. (LINGV., BIOL., TEHN.) aglutinat, alipit, lipit, reunit, sudat. (Cuvinte ~; microorganisme ~.) 3. adj. reunit, unificat. (Pe teritoriile ~.) 4. adj. (fig.) conjugat. (Eforturi ~.) 5. adj. înfrățit, solidar. (Lupta ~ a popoarelor.) 6. adj., s. (BIS.) greco-catolic, (rar) uniat.

clarisim, ~ă sm, a [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 213 / V: ~issim / Pl: ~i, ~e / E: lat clarissimus] 1 sm (Trs; înv) Titlu de reverență dat preoților catolici sau greco-catolici. 2 sm (Trs; înv) Persoană cu titlul de clarisim (1). 3 a (Liv) Care este foarte clar. modificată

greco-catolic, ~ă smf, a [At: IORGA, L. II, 324 / Pl: ~ici, ~ice / E: grec + catolic] 1-2 smf, a (Persoană) care a aderat la Biserica unită cu Roma. 3 a (D. culte religioase) Care ține de Biserica unită.

latin, ~ă [At: URECHE, L., 61 / A și: (îvp) latin / V: (îvp) lăt~, let~ / Pl: ~i, ~e / E: lat latinus, -a, -um, fr latin, it latino] 1-2 smf a (Îrg) Catolic. 3-4 smf, a (Îrg) Greco-catolic. 5-6 smf, a Păgân. 7 smf (Pex; îvp; îf lătin) Străin. 8-9 smf, a (Pex; prt) (Om) perfid. 10-11 smf, a (Pex; prt) (Om) lacom. 12 smf (Reg) Om mare și greoi. 13 smf (Liv) Cruciat. 14-15 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a provinciei antice Latium. 16-17 smf, a (Pex) (Persoană) care făcea parte din populația de bază a oricărei provincii italice din Imperiul Roman. 18-19 smf, a (Persoană) originar(ă) din provincia antică Latium. 20-21 smf, a (Persoană) originar(ă) din oricare provincie italică din Imperiul Roman. 22 smp Populație a provinciei antice Latium. 23 smp (Pex) Populație a întregului teritoriu italic din Imperiul Roman. 24-25 a Care aparține latinilor (22-23). 26-27 a Referitor la latini (22-23). 28-29 a Caracteristic latinilor (22-23). 30 a (Mrn; îs) Velă (sau pânză) ~ă Velă de formă triunghiulară. 31 a (Înv; îs) Cifră ~ă Cifră romană. 32 sf Limbă vorbită de latini (23) Si: (înv) latinie (1). 33 sf (Pex) Obiect de învățământ în cadrul căruia se predă latina (32) Si: (înv) latinie (2). 34 a (Spc) Care aparține limbii latine (32). 35 a (Spc) Care este scris în limba latină (32). 36 a (Spc) De limbă latină (32). 37 a (Îs) ~na clasică (sau literară) Latină (32) folosită în cuprinsul Imperiului Roman în scris, mai ales de către persoanele instruite. 38 a (Îs) ~na populară (sau, înv, poporană ori vulgară) Latina (32) folosită de populația neinstruită. 39 a (Îs) ~na târzie Latină (38) folosită în epoca imediat anterioară formării limbilor romanice. 40 a (Îs) ~na medievală Latină (32) folosită în țările Europei occidentale și centrale ca limbă a actelor publice și particulare. 41 sfp Litere ale alfabetului latin (34). 42 smf Persoană ce aparține uneia dintre populațiile romanice neolatine. 43 smf (Mpl) Romanitate. 44 a Romanic.

greco-catolic.

papistaș, ~ă [At: (a. 1650-1675) GCR I, 189/18 / V: pop~, (înv) pip~, (reg) ~traș, popișt~ / Pl: ~i, ~e / E: mg pápista] (Îrg; dep) 1 smf Catolic (8). 2 smf (Reg; dep) Greco-catolic. 3-4 smf (Reg; îf popistaș) Sas (luteran). 5-6 smf (Îrg) Ungur (catolic). 7 smf (Rar) Eretic. 8 a Catolic (7).

unit, ~ă [At: ANON. CAR. / V: (Trs) on~ a / Pl: ~iți, ~e / E: uni³] 1 a (Cu referire la obiecte, teritorii etc. sau acțiuni, idei etc. atribuite mai multor persoane) Legat de altul Si: îmbinat, împreunat, reunit. 2 a Unitar (1). 3 a (Rar; d. terenuri, porțiuni de teren etc.) Aflat alături de ceva. 4 a (D. mai multe persoane, ființe, grupuri sociale) Solidar. 5-6 a (D. bărbat și femeie) Căsătoriți (1-2). 7 a Care ține de uniatism. 8-9 smf, a Greco-catolic (1-2). 9 a (Îvr; d. stil) Fără ornamente.

greco-catolic adj. m., s. m., pl. greco-catolici; adj. f., s. f. greco-catolică, pl. greco-catolice (dar: Biserica Greco-Catolică s. propriu f. art.)

latin, -ă s.m., s.f., adj. I 1 s.m., s.f., adj. roman². Latinii trăiau în provinciile italice ale Imperiului Roman. Operele marilor scriitori latini au fost publicate în mai multe ediții. 2 adj. (despre cuvinte, texte, cărți sau despre fenomene culturale, sociale etc.) latinesc, <înv.> latinic. Cele mai multe cuvinte din fondul principal de cuvinte al limbii române sunt de origine latină. Pe peretele catedralei este o inscripție latină. Numele personajelor din piesă au rezonanță latină. 3 s.f. (lingv.) limbă latină, <înv.> latinească (v. latinesc), latinie. Latina este o limbă indo-europeană din grupul italic. 4 s.f. (lingv.) latină clasică = latină cultă = latină literară = latină savantă = limbă latină clasică, limbă latină literară. Latina clasică era limba latină folosită în Imperiul Roman, mai ales în scris, de persoanele instruite; latină de cancelarie = latină medievală; latină medievală = latină de cancelarie. Latina medievală era limba actelor publice și particulare, folosită în țările Europei occidentale și centrale; latină populară = latină vulgară = limbă latină populară, limbă latină vulgară, latină rustică, <înv.> latină poporană, limbă latină poporană, limbă latină rustică. Latina vulgară era limba latină folosită în toate provinciile Imperiului Roman de populația neinstruită; (rar) latină rustică v. Latină populară. Latină vulgară. Limbă latină populară. Limbă latină vulgară; (înv.) latină poporană v. Latină populară. Latină vulgară. Limbă latină populară. Limbă latină vulgară. 5 s.f. (la pl. latine; tipogr.) caractere latine (v. caracter), litere latine (v. literă), litere romane (v. literă), slove latine (v. slovă). Mulți tineri japonezi știu să scrie și cu latine. 6 adj. neolatin, romanic. Limba română este o limbă latină. Românii sunt un popor latin alături de italieni, francezi, spanioli, portughezi. 7 s.m., s.f. (înv. și pop.; peior.; mai ales în forma letin) v. Străin. 8 s.m. (milit.; în Ev. Med.; înv.) v. Cruciat. II (relig.) 1 s.m. (pop.; în forma letin) v. Adamit. Anticrist. Eretic. Schismatic. 2 s.m., s.f. (înv. și reg.) v. Catolic. Romano-catolic. 3 adj. (înv. și reg.) v. Catolic. Papal. Roman². Romano-catolic. 4 s.m., s.f. (înv.; în forma letin) v. Greco-catolic. Uniat. Unit.

prepózit, prepoziți, s.m. Cleric de rang înalt, care îndeplinește o funcție administrativă: „…în calitate de inspector suprem al școlilor greco-catolice românești din cadrul diecezei de Gherla a fost numit prepozitul Macedon Pop” (Amicul Școalei, nr. 1, Sibiu, ian. 1860). – Din lat. praepositus „cap; șef” (sec. XIX) (DEX, DER).

soluțiúne, soluțiuni, s.f. (înv.; în expr.) Soluțiune docențială = salariul destinat dascălilor: „O școală în care din cinci zile, în patru nu se ține prelegere, pentru că docintele, neavând soluțiune, n-are ce mânca…” (Câmpeanu, 2016: 45). ■ Expresie folosită în școlile confesionale greco-catolice din Maram., la sf. sec. al XIX-lea. – Din fr. solution, lat. solution, -onis (DEX).

unít, -ă, uniți, -te, adj. Care aparține confesiunii greco-catolice; unit cu Roma, uniat: „De ei ne-am tăiet în două, / Adecă de cei uniți / Decât noi mai fericiți” (Bârlea, 1909: 189-190). – Cf. uni „a încheia o alianță”.

*ortodóx, -ă adj., pl. m. cșĭ (vgr. orthódoxos, d. orthós, drept, și dóxa, opiniune. V. extero-dox, dogmă). Conform opiniuniĭ religioase considerate ca adevărate: doctrină ortodoxă. Conform opiniuniĭ religioase greco-orientale (în opoz. cu catolic, protestant): biserica ortodoxă (V. pravoslavnic). Fig. Conform adevăratelor principiĭ în morală, literatură ș. a. Subst. Cel ce se ține de ortodoxie, drept credincĭos. Adv. În mod ortodox. – Creștiniĭ ortodocșĭ aŭ început a nu maĭ recunoaște autoritatea papiĭ la 858 supt patriarhu Fotiŭ din Constantinopol. Schizma deplină s’a făcut la 1054. La 1700 o parte din Româniĭ din Transilvania (unițiĭ) s’aŭ supus din noŭ papiĭ (și bine aŭ făcut!) admițînd existența purgatoriuluĭ, dar păstrîndu-șĭ formele exterioare ale cultuluĭ oriental și limba românească în oficiŭ în locu latineĭ.

CAPIȘTE sf. ⛪ 1 Templu păgîn: în vechime a fost aici ~a păgînilor VLAH. ¶ 2 pr. ext. pop. Ori-ce biserică ce nu e de ritul greco-ortodox: văd în amintirea mea numai cît ~a (catolică) veche, mohorîtă, așezată în mijlocul curții GRIG. ¶ 3 Fig. Lăcaș (în spec. de petreceri, de desfrîu): casa lui era ~a desfătărilor NEGR. [vsl.].

Paul (Pavel) Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume europene, Paul continuă pînă în vremea noastră un vechi cognomen roman Paul(l)us, a cărui semnificație era transparentă datorită corespondenței cu adj. paul(l)us „mic” (cuv. de origine indo-europeană înrudit cu lat. paucus, pauper „sărac”, gr. pauros „mic” etc.). Răspîndirea și popularitatea de care s-a bucurat fostul cognomen roman se poate explica și prin cultul deosebit de important al apostolului Paul (Pavel) încă din primele secole ale erei noastre. Numele alături de → Petru, este unul dintre cele mai vechi și frecvente prenume ale Europei; mai puțin folosit în evul mediu, Paul își recapătă popularitatea începînd din sec. 16. Numeroșilor martiri și sfinți cu numele Paul (Pavel) celebrați de biserică, li se adaugă Páula (forma de feminin, veche și frecventă), Paulínus și Paulína (derivate cu suf. -inus, -ina de la Paulus), Paulianus (format cu suf. -anus) etc. În română sînt în uz Paul și Pavel; prima formă corespunde lat. Paulus și a pătruns la noi prin influență catolică (este frecvent în sec. 16 – 18), Pavel, forma calendaristică, se explică prin filieră greco-slavă (gr. Paulos ca urmare a transformării diftongului -au- în -av-, se pronunță Pavlos). Atestat documentar încă din sec. 15, numele în discuție are la noi o bogată familie de forme și derivate, dovedind diverse influențe (slave, maghiare, grecești etc.): Pavel, Pavăl, Păvălaș, Pavelică, Velică, Pava, Pavu, Pavlu, Pavle, Pașa, Pașca, Pal, Palache, Palcu, Paloș, Paul, Păuleș, Păuleț, Păulică, Păulina, Păuța, Păvălucă, Pălcuș etc. Mai frecvente sînt Paul, Paula, Paulina, Polina, reluate din Occident. ☐ Engl. Paul, fr. Paul, Paule, Paulet, Paulette, Paulien, Paulin, Pauline etc., germ. Paulus (hipoc. Pohl, Pahl), Paula, Paulinus, it. Paolo, Paola, Paolino, Paolina etc., magh. Pál, Paula, Paulina, Polett, sp., port. Pablo, bg. Pavel, Pavko, Pavle, Pavlo etc., rus. Pavel, Pavla, Pava, Pașa, ucr. Pavlo, Pașko etc. ☐ Scriitorii Paul Verlaine, Paul Valéry, Paul Eluard, muzicienii Pablo Sarasate, Pablo Casals, Paul Hindemith, pictorii Paolo Caliari sau Veronese, Paul Cezanne, Paul Gauguin, Paul Klee, Pablo Picasso etc. ☐ Paul și Virginia, cunoscut roman al lui Bernardin de Saint-Pierre.

Severin (Sever) Nume vechi la români, Severín și fem. Severína reproduc lat. Severinus, la origine un derivat cu sufixul -inus de la cognomenul Severus, cunoscut mai ales datorită Severilor – dinastie de împărați romani, întemeiată de Septimiu Sever. Semnificația cognomenului este aceeași cu a adj. severus, de la care s-a format, reprezentat la noi de neologismul sever. Severus, Severinus și Severianus (derivat tot de la Severus) pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc în Europa prin cultul unor numeroși martiri și sfinți celebrați de biserică (mai interesant este un sfînt Severinus mort în anul 482, care a propovăduit credința creștină în fosta provincie romană Noricum – între Dunăre și Alpii Retici și Dolomitici – și este considerat patron al Austriei și Bavariei). Prezența acestor nume in onomastica noastră veche trebuie explicată diferențiat, în funcție de regiunile unde apar și chiar de purtători; dacă în Transilvania, Banat și, într-o anumită vreme, în unele părți ale Moldovei numele pot fi o urmare a influenței latino-catolice (deci vin din apus), în celelalte regiuni filiera este cea obișnuită, greco-slavă. Dintre cele trei nume calendaristice amintite Sever, Severin și Severian, doar al doilea s-a bucurat la noi de mai multă popularitate; atestat de la începutul sec. 16, acesta se menține și astăzi în uz ca prenume, alături de fem. Severina. • Fr. Sévère, Séverin, germ. Severin, it. Severo, Severino, Severiano, magh. Szever, Szeverin, bg., rus. Sever, Severin, Severina etc. ☐ Toponimul Severin (municipiul Drobeta Turnu-Severin, Banatul de Severin, comitatul Severin) pare să aibă la bază numele personal în discuție, dat inițial castrului construit în sec. 12.

UNIT I. adj. p. UNI. 1 Împreunat, adunat laolaltă, alăturat; de acord, în înțelegere deplină: De-a lui maluri sînt ~e cîmpii verzi și țări ferice (EMIN.); boii uniți la pășune, lupul nu-i poate răpune (ZNN.); cît veți trăi bine și veți fi uniți, nime n’a putea să vă facă rău (CRG.) ¶ 2 ⛪ Se zice de Românii greco-orientali din Transilvania, care în a. 1700 s’au unit cu Biserica romano-catolică, recunoscînd autoritatea papei, dar păstrînd mare parte din ritul ortodox. II. sm. ⛪ Român unit.

Valentin Răspîndit în toată Europa, apreciat și frecvent în epoca noastră, Valentín, fem. Valentína continuă numele pers. lat. Valentínus, cunoscut numai din epoca creștină. Cum ușor se poate bănui, numele este un derivat în -inus, sufix foarte frecvent în onomastica romanilor din perioada imperială, de la un alt nume personal Valéntis (care apare alături de Válens) sau Valéntius, acesta din urmă fiind folosit încă dinaintea erei noastre. Cum valens, valentis, este participiul verbului valere, toate numele amintite au fost explicate chiar de către romani prin acest verb care însemna „a fi puternic” apoi „a fi sănătos” (imperativul vale este un cunoscut salut roman corespunzător rom. sănătate! și din aceeași familie de cuvinte fac parte și valid sau invalid, validitate sau invaliditate, valență, valoare etc.). Conform acestei etimologii, Valentin ar fi deci înrudit și cu → Valeriu, dar în ultima vreme unii specialiști au început să se îndoiască de legătura acestor nume cu valere, mai ales că etruscii, care au influențat masiv onomastica latină, foloseau cîteva nume destul de asemănătoare cu cele în discuție. Valentius, Valentinus și Valentina pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc prin cultul cîtorva martiri, amintiți de calendare, atît în apusul, cît și în răsăritul Europei; cum numele sînt calendaristice, în mod normal ele ar fi trebuit să ajungă și la noi prin filieră greco-slavă, dar inventarele onomastice existente nu înregistrează decît sporadic forme de proveniență latino-catolică, prin intermediar maghiar sau german. Este vorba de Bálint sau Bălínt (de aici toponimele Balintele, Balintești, Balinți și probabil chiar Bolintin – de unde numele poetului Dimitrie Bolintineanu) și de Féltin (foarte apropiat de hipoc. germ. Velten). Situația se schimbă în epoca noastră, cînd sub influența onomasticii apusene, Valentin și Valentina (cu hipoc. Vali, Tina) devin prenume foarte frecvent folosite. ☐ Fr. Valens, Valentin, fem. modern Valentine, germ. Valentin (hipoc. Valtin, Velten, Vaitl, Vali), Valentine, it. Valentino, Valentina, sp. Valencia, magh. Balint, Valentin, Valentina, bg. Valentin, Valentina, rus. Valent, Valentin, Valentina. ☐ Flavius Valens, împărat roman din Orient (364-378), Valentinian, trei împărați ai Imperiului roman de apus, Valentinus, sec. 2 e.n., gnostic din Roma, șeful unei școli cunoscute și în Orient, Valentin Aleksandrovici Serov, cunoscut pictor realist rus. Toponimul Valencia (Spania) reproduce forma Valentia Edetanorum din Hispania.

Iuliu Prenumele Iúliu și Iúlia, frecvente în onomastica noastră contemporană, reproduc pe cale cultă vechile nume gentilice romane Iúlius și Iúlia. Una dintre cele mai vechi și nobile ginți ale Romei antice, descendentă din zeița Venus, Iulia și-ar trage numele de la Iulus, fiul lui Eneas (tradiția acestei descendențe ne-a fost transmisă de Vergiliu, în Eneida; cele două nume sînt într-adevăr înrudite, dar Iulus este o creație pe baza mai vechiului Iulius și nu invers. În explicarea acestui nume celebru, specialiștii pornesc de la forma mai veche Iuilius, care ar avea la bază un cuvînt neatestat *iouilios, înrudit cu oscul iuvilam și derivat din lat. Iovis, numele divinității supreme. În latina clasică Iovis, de la o formă indo-europeană *dieu, care denumea lumina cerului (în sanscr. dyaúh „cerul luminos”), este înlocuit la nominativ cu forma lupiter, un compus cu elementul secundar pater „tată” (*dieu-pater „Dumnezeu tatăl”, corespunde sanscritului dyaús pitá „cerul tată”); lupiter, identic cu Zeus al grecilor (cuvintele fac parte din aceeași familie), este și numele celei mai mari planete din sistemul solar, a cărei influență este considerată în astrologie ca izvor al fericirii, vechiul Iovis s-a păstrat la noi și în „joi”, în calendarul planetar, ziua dedicată lui Iovis. Foarte frecvente în lumea romană, Iulia și Iulius apar și cu valoare de supranume, iar mai tîrziu ca nume independente. Alături de acestea erau folosite, mai ales în epoca imperială, cognomenele Iuliánus și Iuliána, la origine derivate adjectivale de la Iulius, Iulia. Purtate de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, Iulius, Iulia și Iulianus, Iuliana intră în onomastica creștină, devin calendaristice și se răspîndesc în toată Europa. Dar abia din epoca Renașterii numele devin frecvente și de mare popularitate, datorită mai ales modei numelor latine clasice; cum ginta Iulia și reprezentanții ei (dintre care îi amintim doar pe Cezar și pe fiul său adoptiv Octavian) au jucat un deosebit rol în viața social-politică și culturală a vechii Rome (dinastia iulio-claudiană cuprinde împărații romani de la Augustus pînă la Nero), faima de care se bucură astăzi numele în discuție este pe deplin motivată. Mulți dintre părinții care aleg astăzi pentru copiii lor prenumele luliu, Iulia, Iulian, Iuliana, le apropie pe acestea, în primul rînd, de numele lunii iulie (mai ales dacă copilul este născut în această lună). Și într-adevăr, numele lunii și cele personale sînt strîns înrudite între ele; vechiul termen lat. Quin(c)tilis (de la numeralul cinci, întrucît anul începea atunci cu luna martie) folosit pînă la sfîrșitul epocii republicane, a fost înlocuit, printr-o lege despre care ne vorbește și Suetoniu, cu Iulius, în onoarea lui Caius Iulius Caesar (născut în această lună – el este de fapt cel care a modificat calendarul roman, așa-numitul „calendar iulian” intrînd în vigoare în anul 46 î.e.n., atribuirea numelui acestuia, după moartea sa, lunii a șaptea a fost deci cu totul îndreptățită). Noul nume Iulius, care s-a păstrat în majoritatea limbilor moderne: sp. julio, port. julho, fr. juil (dialectal), engl. july, germ. juli, gr. ioulios (de aici rom. iulie), rus. iuli etc., juillet, în franceza literară, este o combinație între mai vechiul juignet (diminutiv de la iunie) și dialectalul juil, iar it. luglio are la bază o formă latină populară luliu. Numele personale latinești pătrund și în onomastica grecească și de aici, în limbile slave; la ucraineni, forma masc. Uliani este atestată din anul 1484, iar la sîrbi și croați Julijan apare într-un document din 1499. Prin filiera greco-slavă Iulian și Iuliana ajung și la noi, atestările documentare urcînd pînă în sec. 15-16 (Iuliana apare în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare; după 1500 apar și formele Uliana, Uleiana, Uliena, Ulian, iar în Țara Românească, după 1600, Ulianca. De influență latino-catolică este Iulius, mai ales în Transilvania și Moldova (o formă Iula este atestată din sec. 11 – 13 în Transilvania, iar Uliu din anul 1448, în Moldova). Din aceeași familie onomastică fac parte și Ule(a), Uliia, Ulina etc. În documentele Țării Românești apar la 1500 Ulea, iar în 1471 toponimul Uliteasca (sau Ulitești), care presupune existența unui fem. Ulita (atestat și în onomastica bulgară, rusă etc.) care reproduce un derivat latin tîrziu Iulitta, nume calendaristic, purtat de o martiră din perioada împăratului Diocletian. Tot în Transilvania apar și formele Giula, Giulea etc. datorate influenței maghiare, prezența acelorași forme în sud, care stau la baza toponimului Giulești, trebuie pusă însă pe seama influenței limbilor slave din sud (în scr. numele de familie Giulici este atestat din anul 1330). Aceste forme vechi au fost înlocuite încă din secolul trecut cu luliu, lulia, Iulian, Iuliana, pătrunse în onomastica românească, odată cu multe alte nume din istoria romană, pe cale cultă. Dacă vechile nume aveau o circulație și o frecvență redusă, noile forme moderne, susținute de conștiința originii lor latine, sînt astăzi foarte răspîndite și apreciate. Un împrumut apusean recent este Julieta (de la lat. Iulitta, discutat mai sus), apariția acestuia explicîndu-se prin influența onomasticii literare. ☐ Fr. Jule(s), Julie, Julien, Julienne, Juliette, germ. Julius, Julia, Julian, Juliana, Julietta, it. Giulio, Giulia, Giuliano, Giuliana, Giulietta, sp. Julio, Julia, Julián, magh. Gyula, Juliánusz, Julia, Julianna, Julietta, bg. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Iulieta, pol. Julia, rus. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Ulian, Uliana etc., ucr. Ulia, Uliana, etc. ☐ Folcloristul luliu A. Zanne, poeta lulia Hasdeu, matematicianul francez Jules Henri Poincaré, scriitorii Jules Verne, Jules Goncourt, Jules Renard, compozitorul Jules Massenet etc. ☐ Iulia sau Noua Eloiză de J.J. Rousseau, Romeo și Julieta, celebra dramă a lui W. Shakespeare. Domnișoara lulia, drama lui August Strindberg, Julien Sorel din Roșu și Negru de H. Stendhal etc.

Escorial, El ~, incintă arhitecturală la NV de Madrid (Noua Castilie), cuprinzând un castel-reședință, o mănăstire romano-catolică, o necropolă și un colegiu. A fost construită din inițiativa regelui Spaniei, Filip al II-lea între anii 1563 și 1584 de către arhitecții J. Bautista de Toledo și J. Herrera. Capodoperă a barocului spaniol, E. adăpostește una dintre cele mai mari colecții de artă din lume (bronzuri, fresce, tapiserii, precum și lucrări ale pictorilor flamanzi, ale lui Tițian, El Greco, Zurbarán, Velásquez ș.a.).

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

Ignat Rar folosit astăzi ca prenume, dar destul de cunoscut ca nume de familie, Ignát corespunde lat. Ignátius, a cărui etimologie rămîne nesigură. Singura ipoteză interesantă este aceea care consideră pe Ignatius o formă a vechiului nume gentilic Egnátius, modificare datorată probabil unei etimologii populare (prin apropiere de lat. ignis „foc”). Egnatius era foarte vechi la romani și aproape cu siguranță prelatin; deși se știe că gentilicul roman are la bază un nume etrusc de tipul Ecnate, Ecnatna, nu se poate face nici o presupunere în legătură cu semnificația originară, numele etrusce amintite rămînînd obscure. Tot Ignatius stă la baza actualelor forme apusene, cunoscute la toate popoarele occidentale, dar cu o frecvență mai mare în Spania. Răspîndirea numelui în Europa este legată de cultul unor martiri creștini, dintre care cel mai cunoscut și la noi ar fi fost martirizat la Roma, în timpul împăratului Traian. Din latină numele trece și în greacă; forma Ignátios, care apare numai în epoca greco-romană, se răspîndește mai tîrziu la popoarele slave vecine, unde atestările urcă pînă în sec. 18; la sîrbi și croați este atestat Ignat, din sec. 13, Ignatie, din anul 1322, iar la ucraineni numele apare din 1436. Prin intermediar slav, Ignat și Ignatie apar în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare, dar numele devine ceva mai frecvent în sec. 16-17. Alături de Ignat, forma cea mai răspîndită la români, mai sînt cunoscute și Egnatie, Ihnat, Icnat, Igna, Ignea, Ignul, Ignățel, Ignaț, Nații (formele cu -ț- sînt din Transilvania, sub influență maghiară), Natco, Ognat etc. Forma modernă Ignáțiu este de origine savantă, latino-catolică. Numele nu a fost prea popular la noi, mai ales datorită unei interesante evoluții semantice a numelui personal. Ignatul, sărbătoare mai mult populară și păgînă decît creștină, ținută de oameni odinioară pentru a fi apărați de boli și lovituri (mai ales femeile țineau Ignatul pentru a nu da naștere unor copii „pociți”), coincide, la noi ca și la alte popoare, cu ziua tăierii porcilor; din această cauză ignat a ajuns să însemne „execuție” așa cum reiese din cunoscutele expresii populare „își așteaptă ignatul” sau „nu se îngrașă porcul în ziua de Ignat”. ☐ Engl. Inigo, fr. Ignace, germ. Ignatius (cu hipoc. Ignaz și Naz), it. Ignazio, sp. Ignacio, port. Inigo, magh. Ignac, Ignácia, bg. Ignatie, Ignat, Gnata, rus. Ignatii, ucr. Ihnat, Hnat, scr. Ignatie, Ignat, Igno, pol. Ignacy. ☐ Popularitatea numelui la catolici și mai ales în Spania este legată de faima călugărului spaniol Ignațiu de Loyola (în sp. Inigo Yánez de Onaz y Loyola (1491 – 1556), dușman al Reformei și întemeietor al cunoscutului ordin călugăresc „Compania lui Iisus”, confirmat de papă în 1540 sub numele de Ordinul iezuiților.

Nichita Actualul Nichíta, arareori ales ca prenume, reproduce numele pers. gr. Nikétas, transparent din punct de vedere al semnificației (pentru greci, bineînțeles), întrucît are la bază același element nike- (vb. nikáo „a învinge”, subst. nike „victorie”), care apare în → Nicolae; Nichifor; Nicodim etc. Deși nu putem face nici o afirmație privind continuitatea lui Nikétas, este interesant să amintim că numele era cunoscut și probabil folosit de populația daco-romană de la nord sau sud de Dunăre încă din sec. 4 ; în jurul anului 370 ar fi fost martirizat, în timpul lui Atanaric – regele goților – un predicator creștin Nichita, din nordul Dunării, iar în sec. 4-5 este cunoscut un alt Nichita, episcop de Remesiana (veche așezare la sud de Dunăre), considerat adevărat apostol al creștinării daco-romanilor. Cum acesta din urmă este cunoscut chiar în martirologiul catolic (Nichita, episcop în Dacia), nu este exclus ca slavii să fi preluat cultul de la populația daco-romană, care îl celebra înaintea venirii lor. Atestat în documentele noastre începînd cu sec. 15, numele nu are o frecvență prea mare, care să ne permită să-l considerăm foarte popular, dar nu trebuie să uităm că pe parcursul a 1000 de ani organizarea bisericii în regiunile noastre (și inclusiv ierarhia martirilor și sfinților) suferise importante modificări. Chiar dacă ar fi fost popular la românii din părțile de sud ale țării, Nichita tot n-ar fi avut șansa să apară prea des în primele documente, a căror onomastică are un pronunțat caracter slav (numele calendaristic de origine ebraică, greacă, latină etc., deși în general frecvente, sînt în minoritate față de cele necalendaristice, de origine greco-slavă). Alături de Nichita, Nechita, Michita, Nichituș, apar și hipocosticele, probabil destul de vechi, Chita, Chitu, Chitilă (cunoscut și cu valoare toponimică). ☐ It. Niceta, magh. Nikétász, Nikita, bg. Nikita, rus., ucr. Nikita, Mikita.

Adam Prenume nu prea frecvent în onomastica românească contemporană, Adam reproduce un vechi nume biblic ebraic ’Adām. Nume, potrivit mitului biblic, al primului om, creat de Dumnezeu din lut, „după chipul și asemănarea sa”, ebr. ’Adām a dus la serioase dispute etimologice, soluțiile propuse pentru a-i explica originea și semnificația fiind multe și diferite. Una din cele mai vechi explicații, sugerată chiar în Geneză, apropie numele pers. de ebr. ’ādhāmah „sol, pămînt”, derivat din radicalul verbal ’dm „a fi roșu, roșu-brun”. Deși această etimologie a fost respinsă de o mare parte dintre specialiști, este interesant de amintit că în multe limbi omul este numit „cel născut din pămînt” (în Atharva-Veda se spune: „tu care ești pămînt, te pun în pămînt”, iar la ceremoniile funerare chineze este tradițională fraza „carnea și oasele să se întoarcă din nou în pămînt”); semnificația „pămînt roșu” este cu siguranță corectă în explicarea numelui unei așezări de pe malul Iordanului, ’Adām (astăzi Tell addamije), perfect identic cu numele personal. O altă etimologie propusă pornește de la ebr. ’adham, care desemna specia umană în general sau omul, în particular (în mod excepțional cuvîntul avea și sensul „bărbat”). Alte încercări etimologice recurg la explicarea lui ’Adām prin etiopiană (prin apropiere de un cuvînt cu sensul de „a fi frumos”), arabă (pe baza unui cuvînt cu semnificația „a se uni, a fi sociabil”) sau asiriană (adamu „a face, a produce”). Ca o curiozitate, menționăm și explicația simbolică a numelui Adam, considerat un acronim din cuv. gr. Anatole „răsărit”, Disir „apus”, Arctos „nord” și Mesembria „sud” (așa este interpretat numele în Pravila lui Matei Basarab). Răspîndit în Europa, Adam este mult mai frecvent la catolici decît la ortodocși (mai frecvent este la macedoneni și bieloruși, probabil tot sub influența catolică). Intrat la noi printr-un intermediar slav, destul de vechi, dar rar și cu puține derivate (Adămuț, Adămuș, Adamachi), Adam are o prezență interesantă în folclorul românesc: în expresii („De cînd cu moș Adam”, „Iaca și Adam ”, „A fi neam după Adam”, „de la Adam Babadam” etc.), în ghicitori („Cine la moartea lui a intrat în pîntecele maică-si ?” face aluzie la originea biblică a lui Adam), în colinde, cîntece de nuntă, descîntece („cărarea lui Adam” pentru „calea laptelui” sau „drumul de lapte” ne amintește de cîteva denumiri italiene, spaniole și franceze formate tot ca un nume de persoană; it.: via sancti Iacobi; sp.: camino de Santiago; fr.: chemin de Saint-Jacques etc.). Foarte puțin deosebite de forma general europeană Adam, sînt it. Adamo și sp. Adăn. □ Simbol al originilor umanității și al perioadei edenice în mitologia iudaică (identică cu „vîrsta de aur” greco-romană), mitul lui Adam apare în literatura profană încă din sec. 12 în drama anglo-normandă Repraesentatio Adae. Din 1300 datează poemul armean al patriarhului Arakhel din Siunik, Cartea lui Adam. în general în literatura evului mediu, Adam reprezintă tipul omului care păcătuiește, al celui supus greșelii. Începînd cu sec. 17, personajul capătă noi semnificații, reprezentînd pe cel care decide să-și asume răul și acceptă infinitul suferinței viitoare (ca Adam de Giovanbattista Andreini, din 1613). Un Adam liber și conștient creează John Milton în Paradisul pierdut, o ultimă apariție importantă a personajului fiind cea din Tragedia omului, de Imre Madách, ca un simbol al vieții spirituale a umanității.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

SPANIOL, -Ă (după fr. espagnol) s. m. și f., adj. 1 S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Spaniei. Mai trăiesc în America Latină, S.U.A., Franța și Filipine. De religie catolică. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Spania. 2. Adj. Care aparține Spaniei sau spaniolilor (1), referitor la Spania sau la spanioli. ◊ Artă s. = artă dezvoltată pe terit. Spaniei. Cele mai vechi manifestări datează din Preistorie (grotele pictate de la Altamira), păstrându-se și vestigii de artă feniciană, grecească, celtică, romană, vizigotă ca și paleocreștină. Între sec. 8 și 15. în partea sudică a Pen. Iberice înflorește arta arabă (Moscheea din Córdoba, Alcazarul din Sevilla, Alhambra din Granada). În N pătrunde arta romanică începând din sec. 11 (catedralele din Santiago de Compostela, Ripoll, Zamora, biserica San Isidoro din León), apoi între sec. 12 și 15 goticul (catedralele din Toledo, Burgos, Barcelona, Gerona, Sevilla, palatul din Segovia). Adoptarea în arhitectură a unor elemente ale artei arabe a determinat crearea sitlului „mudejar” (sinagoga din Córdoba, biserica San Maria la Blanca din Toledo, castelul din Medina del Campo, clopotnița catedralei din Teruel). La sfârșitul sec. 15, fuziunea cu elementele decorative italiene a dus la formarea unei arhitecturi foarte bogat ornamentate, denumită „stil plateresc” (colegiul Santa Cruz din Valladolid palatul Monterrey și fațada principală a Universității din Salamanca). Renașterea se manifestă în a doua jumătate a sec. 16 și în sec. 17 (palatul lui Carol al V-lea în în Alhambra din Granada, palatul Escorial, biserica Encarnación din Madrid, primăria din León). Pictorii Juan de Juanes, Luis de Morales, El Greco, Ribera, Zurbarán, Murillo, Velásquez, sculptorii Alonso Berruguete, Juan Martinez Montañés, Alonso Cano sunt, în sec. 16 și 17, merile figuri ale a.s. În arhitectură, stilul churrrigueresc ajunge la o decorație luxuriantă, excesivă, în vreme ce barocul propriu-zis se manifestă, la sfârșitul sec. 17 și în prima jumătate a sec. 18, într-o serie de contrucții (noua catedrală din Lerida, palatul San Telmo din Sevilla, palatul regal din Madrid). Personalitatea covârșitoare a picturii sec. 18 esre Goya. În a doua kumătate a sec. 19 se reiau stilurile în arhitectură. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, personalități ca A. Gaudi (în arhitectură), J. Gris, J. Miró, P. Picasso și S. Dali (în pictură) aduc o contribuție importantă la arta universală. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din familia romanică grupul ibero-romanic, vorbită de spanioli; este limbă oficială în toate țările Americii Centrale și Americii de Sud, exceptând Brazilia. Este cea mai importantă limbă romanică din punctul de vedere al numărului de vorbitori (c. 425 mil., 2005) și al expansiunii terit. Este limbă de lucru la O.N.U. Structura dialecticală este foarte bine conturată de dialectele castilian, asturian, leonez, aragonez, andaluzian. Cele mai vechi texte sunt două glose romanice din sec. 10 și o notă de cheltuieli din mănăstirea Rozuela (anul 980). Primele texte literare sunt strofe finale ale unor compoziții lirice arabe sau ebraice (sec. 11-12), dar în special „Cantar de mio Cid” (păstrat într-un singur manuscris copiat la 1307). În această epocă cele mai folosite în literatură erau dialectele aragonez și leonez; de la sfârșitul sec. 15 se impune dialectul castilian. Etapele de evoluție a limbii spaniole sunt: preclasică (sec. 10-15), clasică (15-17), modernă (din 1680) Alfabet latin, bazat pe principiul fonetic, cu unele particularități. Este singura limbă care are semnele ! și ? puse și la începutul propoziției, dar răsturnate. Accentul marchează abaterile de la regulă. Prin spaniolă au pătruns în Europa cuvinte amerindiene; din spaniolă s-au dezvoltat idiomuri creole vorbite în America de Sud; multe cuvinte spaniole au intrat în limbile amerindiene.

Tereza Prenume feminin recent în onomastica românească și puțin frecvent, Teréza are o istorie interesantă și încă neelucidată. Foarte popular și răspîndit în Occident, Tereza este nume calendaristic la catolici, de un cult deosebit bucurîndu-se așa-numita „Teresa lui Iisus” sau Teresa de Capeda Dávila y Ahumada (1515-1582), credincioasă ferventă, născută la Ávila, autoare a unor lucrări mistice și mai ales reformatoare a ordinului carmelitanelor, în 1562. Numele acestei sfinte, patroană a Spaniei, are într-adevăr o îndelungată tradiție în Peninsula Iberică, unde a fost purtat de cîteva prințese, dintre care cea mai cunoscută în istorie este fiica regelui Alfons VI de Leon, din sec. 11-12. Conform tradiției hagiografice spaniole, Teresa ar fi și mai vechi, iar prima purtătoare și-ar fi datorat numele faptului că era originară din insula Santorin, cea mai mare dintr-un mic grup de insule vulcanice din Marea Egee (numită cîndva Théra, după o cetate din perioada preelenică ale cărei urme arheologice sînt păstrate și astăzi). Aceasta ar fi de altfel și prima încercare de a explica numele în discuție, la care se adaugă, cu timpul, încă multe altele, toate pornind de la greacă; au fost propuse, de exemplu, apropieri de numele insulei Therasia (din același grup ca și Thera), de vb. theráo „a vîna”, de théros „arșiță, dogoare”, therizo „a secera” etc. Formele spaniole mai vechi, Tarasia și Therasia sau cea latină Therésia (th- apare tocmai din cauza apropierii de theráo) par a fi mai degrabă continuatoarele gr. Tarasía, corespondentul masc. Tarásios. Acesta din urmă, cunoscut numai în epoca creștină și devenit nume calendaristic prin cultul unui patriarh al Constantinopolului, apare și în onomastica noastră veche sub forma Tarasie (Taras, fem. Tarsia, Tarsița etc.). Dar nici gr. Tarásios nu poate duce mai departe rezolvarea numelui în discuție, întrucît etimologia acestuia este necunoscută; cea mai interesantă legătură se face cu gr. Táras, gen. Tarantos, miticul fiu al lui Poseidon de la care ar proveni și numele unei vechi cetăți din sudul Italiei, azi Taranto (fondată în sec. 8 î.e.n. de coloniști greci din Sparta și devenită cea mai mare cetate din Magna Grecia, Taranto este atacată în 281 î.e.n. de romani, dar abia în anul 125 î.e.n. devine colonie romană). După unele păreri, vechiul gentilic lat. Teréntius, devenit nume calendaristic și ajuns la noi, prin filieră greco-slavă, sub formele Teréntie sau Terénte, ar proveni de la toponimul Taranto. Revenind la Tereza, trebuie menționat că numele se răspîndește foarte repede din Peninsula Iberică la toate popoarele occidentale, ajungînd pînă în Ungaria, unde a devenit popular și datorită faimei împărătesei Maria Tereza. Prin populația maghiară, numele a fost cunoscut de mai multă vreme în Transilvania, dar lipsa din documentele muntenești sau moldovenești mai vechi probează că Tereza nu a intrat în onomastica românilor decît în epoca modernă, sub influența cultă apuseană. ☐ Engl. Theresa, fr. Thérèse, germ. Theresia (Therese, Tereza, Thea, Resi etc.), it., sp. Teresa, port. Tereija, magh. Teréz, Terézia, Tessza (cu multe hipocoristice: Perka, Réza, Rezi, Tecuska, Tercsa, Terezke, Tesza, Teszi, Treszka, Trézsi etc.), bg., rus. Tereza etc. ☐ Două cunoscute personaje din literatura franceză: Thérèse Raquin din romanul cu același nume al lui E. Zola și Thérèse Desqueyroux din romanul omonim al lui F. Mauriac.