IRBIS, irbiși, s. m. Mamifer carnivor din familia felinelor, asemănător cu pantera; leopardul zăpezilor (Panthera uncia). – Din germ. Irbis.

PUMA s. f. invar. Animal carnivor din familia felinelor, cu blana de culoare galbenă-roșcată, care trăiește în America (Felis concolor). – Din fr. puma.

RÂS², râși, s. m. Specie de mamifer sălbatic, carnivor, din familia felinelor, mai mare decât pisica sălbatică, cu blana galbenă-roșcată (cu pete negre) și cu smocuri de păr pe urechi; linx (Lynx lynx). – Din sl. rysĭ.

FELID adj., s. (ZOOL.) felin. (Pisica este un ~.)

FELIN adj., s. 1. adj., s. v. felid. 2. adj. (rar) pisicos. (Mângâieri ~.)

PISICOS adj. v. felin.

felin adj. m., pl. felini; f. sg. felină, g.-d. art. felinei, pl. feline

CUGUAR ~i m. Mamifer exotic carnivor din familia felinelor cu blană de culoare galbenă-roșcată; pumă. [Sil. -gu-ar] /<fr. cougouar

FELIN ~ă ( ~i, ~e) 1) Care ține de feline; propriu felinelor. 2) (despre ființe și despre manifestările lor) Care denotă grație și eleganță; suplu. Mișcare ~ă. /<fr. félin, lat. felinus

FELINĂ ~e f. 1) la pl. Familie de mamifere carnivore cu corpul mlădios, cu gheare și cu coadă lungă (reprezentanți: pisica, leul, tigrul, leopardul etc.). 2) Mamifer din această familie. /<fr. félin, lat. felinus

FELINITATE f. livr. Caracter felin; suplețe. [Art. felinitatea; G.-D. felinității] /<fr. félinité

GEN ~uri n. 1) Grup de ființe sau de obiecte care se caracterizează printr-o anumită însușire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natură. 3) biol. Categorie sistematică inferioară familiei și superioară speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticală care indică forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul ființelor pe care le denumesc (extinzându-se și la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (în teoria literaturii și a artei) Grup de opere caracterizate prin trăsături asemănătoare (în ce privește tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictură de ~ pictură care reprezintă aspecte ale vieții cotidiene. /<lat. genus, ~eris

PERNUȚĂ ~e f. (diminutiv de la pernă) 1) v. PERNIȚĂ. 2) (la feline) Parte proeminentă și moale a extremității labei. /pernă + suf. ~uță

PUMĂ ~e f. Mamifer exotic carnivor, din familia felinelor, cu blană galbenă-roșcată; cuguar. /<fr. puma

FELIDE s.n.pl. Familie de mamifere carnivore cu corpul zvelt, gîtul scurt, capul rotund și cu ghearele retractile, cuprinzînd rîsul, pantera, tigrul, leul, leopardul, jaguarul, puma etc.; feline; (la sg. felidă) animal din această familie. [< fr. félidés, cf. lat. felis – pisică].

GALEOFILIE s.f. Dragoste morbidă față de feline (în special pisici). [Pron. -le-o-. / < fr. galéophilie, cf. gr. galee – nevăstuică, philein – a iubi].

GALEOFOBIE s.f. Frică obsedantă de feline (mai ales de pisici). [Pron. -le-o-. / < fr. galéophobie, cf. gr. galee – nevăstuică, phobos – frică].

FELIN, -Ă adj. 1. Din familia carnivorelor felide; în genul pisicilor. 2. (Fig.) Suplu, grațios. // s.f.pl. Felide; (la sg.) animal din această familie. [< fr. félin, cf. it. felino, lat. felis].

FELINITATE s.f. Însușirea de a fi felin (2) [în DN, NODEX]; suplețe, grație. [Cf. fr. félinité].

GHEPARD s.m. Animal felin din Asia și din Africa, cu picioarele lungi și cu blana gălbuie acoperită cu pete negricioase. [< fr. guépard, cf. it. gattopardo].

LEOPARD s.m. Animal felin carnivor, cu blana gălbuie cu pete roșietice, care trăiește în regiunile tropicale; panteră africană. ◊ Leopardul zăpezilor = irbis. [Pron. le-o-. / cf. fr. léopard, lat. leopardus].

FELIDE s. n. pl. familie de mamifere carnivore cu corpul zvelt, capul rotund și gheare retractile: râsul, pantera, tigrul, leul, leopardul, jaguarul, puma etc.; feline. (< fr. félidés)

FELIN, -Ă adj. 1. care aparține familiei felidelor. 2. (fig.) suplu, grațios. II. s. f. pl. felide. (< fr. félin)

GALEOFILIE s. f. dragoste morbidă față de feline (pisici); gatofilie. (< fr. galéophilie)

GALEOFOBIE s. f. teamă obsedantă de feline (pisici); gatofobie. (< fr. galéophobie)

GATO- elem. „pisică, felină”. (< fr. gato- cf. gr. gatos)

GHEPARD s. m. mamifer carnivor felin din Asia și Africa, cu picioarele lungi și cu blana gălbuie acoperită cu pete negricioase. (< fr. guépard)

PANTERĂ s. f. mamifer carnivor de pradă din familia felinelor, în Africa și Asia, agil și feroce, cu blană galben-roșcată presărată cu pete negre; leopard. (< fr. panthère)

PUMA s. f. mamifer carnivor felin, din America, feroce, cu blana galbenă-roșcată; cuguar. (< fr., sp. puma)

CANIBALISM (< canibal) s. n. 1. Devorare, de către unele animale, a indivizilor din propria specie (de ex. femelele mame, mai ales scroafele, își devorează puii după fătare sau unele păsări ciugulesc țesuturile vii ale altor păsări). C. se manifestă numai în anumite perioade ale vieții (c. temporar: la feline cînd masculii sînt mai mulți decît femelele le mănîncă puii pentru a le forța să reintre în călduri) sau este o trăsătură specifică de comportament (c. permanent: la călugăriță). 2. Consumarea cărnii de om de către popoarele primitive, determinată de insuficiența resurselor alimentare sau de credințe religioase; antropofagism. 3. Cruzime, ferocitate.

SERVÁL (< fr.; cuv. port.) s. m. Felină cu blană cafenie-gălbuie, cu numeroase pete mici negre dispuse relativ regulat, cap mic, urechi mari, coadă relativ scurtă (Felis serval). Adultul atinge până la 1 m lungime. Trăiește în Africa (la S de Sahara), îndeosebi în savane și în ținuturi muntoase. Se hrănește cu șerpi, șopârle, mamifere mici, păsări. Sin. pisică-tigru.

*felín, -ă adj. (lat. felinus, d. felis, pisică). De pisică: grație felină. Rasa felină, acea din care face parte pisica, leu, tigru, leopardu, rîsu ș. a.

LETCA, com. în jud. Sălaj, situată la poalele de ENE ale Culmii Prisnel, pe dr. râului Someș; 2.256 loc. (2000). Stații de c. f. (în satele L. și Cuciulat). Expl. de calcar și balast. Pomicultură (meri, pruni, peri). În arealul satului Cuciulat există o peșteră, în interiorul căreia au fost identificate picturi rupestre datând de la sfârșitul Paleoliticului (c. 12.000-10.000 î. Hr.) între care se remarcă imaginile unui cal (24,5 cm lungime și 12,5 cm înălțime) în mișcare și ale unei feline (80 cm lungime și c. 50 cm înălțime), asemănătoare picturilor rupestre de la Altamira (Spania). Bisericile de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (c. 1700, cu pridvor adăugat în 1864), Adormirea Maicii Domnului (începutul sec. 19) și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1736, cu picturi interioare din 1863), în satele Toplița, Purcăreț și Șoimușeni. În satul L., menționat documentar în 1405, se află bisericile de lemn Sfânta Maria (sec. 17) și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sec. 18).

MAFDET (în mitologia egipteană), zeița puterii punitive, având înfățișarea unei feline; reprezentată uneori cu o unealtă de execuție. Ca dușman al șerpilor veninoși, îi ajută pe cei răposați în drumul subpământean întunecat.

leŭ m. (lat. lĕo, de unde trebuĭa să se facă *ĭeŭ, dar, supt infl. ac. leonem, păstrat în rom. Lăune, nume geogr. în Arg. și Olt. s’a făcut leŭ; it. leone și lione, pv. leo, fr. lion, sp. león, pg. leâo. După alțiĭ, leŭ ar veni din ngr. léon, de unde, pin latină, apoĭ gotică, vine vsl. livŭ și bg. lev). Cel maĭ puternic animal felin, supranumit „regele animalelor”. Fig. Om viteaz. O constelațiune a zodiaculuĭ (luna Iuliŭ). O veche monetă de argint în valoare de 40 de parale, după turc. arslany gurúș, piastru saŭ groș pe care era reprezentat un leŭ, bătut întîĭa oară de Soliman II († 1566) și imitat după taleru olandez leeuwendaalder, germ. löwentaler), pe care era reprezentat un leŭ încălecat de un cavaler. (De la 1867 a devenit unitatea monetară românească, ĭar numele de leŭ noŭ s’a dat greșit franculuĭ, după cum ar fi greșit cot orĭ cot noŭ îld. metru. Leŭ de mare, otarie. Leu furnicilor, un fel de insect nevropter care se nutrește cu larve de furnicĭ. – Leu (animalu) are în prejuru gîtuluĭ o coamă (pe cînd leoaĭca n’are), păr galben și coada terminată c’un canaf. Trăĭește maĭ mult singuratic pin toată Africa și sudu Asiiĭ pînă pin India și e de o putere și de o agerime ca și a tigruluĭ. Atacă maĭ mult vitele și rar oameniĭ. Mugetu luĭ e teribil și se aude foarte departe, Astăzĭ, din cauza vînătoriĭ pe care ĭ-o fac oameniĭ, devine tot maĭ rar. V. leonin.

LASCAUX [laskó], peșteră în SV Franeței, descoperită în 1940, situată pe terit. com. Montignac (Dordogne), renumită pentru picturile rupestre care datează din Paleoliticul superior. Ansamblul pictural reprezintă animale (bovine, cabaline, cervide, feline) și scene de vânătoare executate cu virtuozitate artistică, în colorit tricrom. După 1963, în scopul conservării picturilor, grota a fost închisă pentru public, iar pictura a fost supusă mai multor tratamente chimice de protecție.

mîță f., pl. e (sîrb. máca, mica, bg. máca [dim. mačka], mîță, care vine d. Máca, alintătură din Maria. Tot de aicĭ ung. macska, de unde apoĭ rut. máčka [ĭar ung. moca d. rom. mîță], alb. mač, mačok, motan, maísă, mačă, mitsa, mîță. Cp. și cu it. micia, mucia, masc. mício). Mold. Trans. Olt. ș. a. Pisică, un animal felin domestic care prinde șoarecĭ. Mîța blîndă zgîrie răŭ, oameniĭ blînzĭ în aparență îs periculoșĭ în realitate. A umbla cu mîța’n sac (cu gînd s’o înecĭ), a face incorectitudinĭ. A prinde pe cineva cu mîța’n sac, a-l surprinde cu incorectitudinĭ. A trage mîța de coadă, a trage targa pe uscat, a trăi în mizerie.

mîțésc, -eáscă adj. Fam. De mîță, al mîțelor, felin: neamu mîțesc.

*pantéră f., pl. e (fr. panthère, it. pantéra, lat. panthéra, vgr. panthér, d. pân, tot, și ther, animal, feară. V. feară). Un animal felin puțin maĭ mic de cît tigru, dar tot așa de feroce și de îndrăzneț, cu blana galbenă pătată cu negru. – Pantera atacă și omu și se suĭe în arborĭ, ca și pisica. V. leopard, jaguar, pumă.

pisícă f., pl. ĭ (dim. d. pis-pis, interj. pin care chemĭ pisica; și turc. pisi, pisík, bg. pisa, alb. pisso, engl. puss). Vest. Mîță, un animal felin domestic care prinde șoaricĭ. – În argot înseamnă și „monetă de 5 fr.” (patacă).

pisicésc, -eáscă adj. Fam. Felin, de pisică, al pisicilor: neamu pisicesc.

PÚMA (< fr. {i}) s. f. Mamifer carnivor felin, nocturn și arboricol, cu corpul lung de până la 2,5 m, cu corpul suplu, blană galben roșcată, care trăiește în America în condiții de mediu foarte variate, de pe înălțimile munților până în câmpia joasă a Amazonului (Felis concolor); cuguar. Numită, impropriu, și leu de munte.

*tígru m. (fr. tigre, d. lat. vgr. tigris). Un animal felin vărgat mare cît și leu. Fig. Om foarte crud. – Tigru locuĭește pin sudu Asiiĭ (pînă’n Siberia), pin Java și Sumatra. Blana luĭ e portocalie vărgată cu negru și albă pe la pîntece și fălcĭ. Umblă noaptea pin pădurile umede de pe lîngă ape. Atacă maĭ ales omu, și de aceĭa Indieniĭ îl numesc mîncător de oamenĭ. Despopulează ținuturile pe unde se ivește. Blana luĭ e foarte prețuită și se întrebuințează ca covor.

felin adj. m., pl. felini; f. felină, pl. feline

felină s. f., g.-d. art. felinei; pl. feline

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

RÂS², râși, s. m. Specie de mamifer sălbatic, carnivor, din familia felinelor, mai mare decât pisica sălbatică, cu blana galbenă-roșcată (cu pete negre) și cu smocuri de păr pe urechi; linx (Lynx lynx). – Din sl. rysĭ.^[1] corectat(ă)

IRBIS, irbiși, s. m. Mamifer carnivor din familia felinelor, asemănător cu pantera; leopardul zăpezilor (Panthera uncia). – Din germ. Irbis.^[1]

PUMA, pume, s. f. Animal carnivor din familia felinelor, cu blana de culoare galbenă-roșcată, care trăiește în America (Felis concolor). [Var.: pumă s. f.] – Din fr. puma.

FELIN, -Ă, felini, -e, adj. 1. Care aparține genului pisicilor. Rasă felină. ♦ (Substantivat, f. pl.) Familie de animale carnivore, din care fac parte pisica, leul etc.; (la sg.) animal făcînd parte din această familie. [Trupul ei] era vînjos și viu... fără nici un os aparent, ca al felinelor. CAMIL PETRESCU, U. N. 92. [Suflul vîntului] ajunge cald în fața cușcelor unde dorm marile feline. ANGHEL, PR. 115. 2. Fig. Ca de pisică; suplu, grațios. Suplețe felină. ▭ Fata își ghemuia trupul fraged c-o gingașă mlădiere felină. BART, E. 168.

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip, varietate caracterizată prin anumite particularități. Gen de aparate. ▭ Inginerii sovietici s-au folosit de ultimele invenții și perfecționări ca să execute cea mai frumoasă lucrare a genului, în timpul cel mai scurt cu putință. SADOVEANU, C. 46. Toni, organizatorul acestui gen de comerț, era un om misterios. BART, E. 267. Am scris, în două zile, zece scrisori de afaceri și mi-e capul incapabil... să mai poată turna o scrisoare de un gen susținut. CARAGIALE, O. VII 8. ♦ Fel de a fi, de a se comporta al unei persoane; manieră. Nu te prinde... – Ce nu mă prinde?... – Genul ăsta pe care l-ai ales. SEBASTIAN, T. 58. ♦ (În legătură cu felul cuiva de a scrie sau de a lucra) Stil propriu, personal. 2. (În artă și literatură) Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. Portretul a fost un gen bine reprezentat la ultima expoziție. ▭ [În poemă] se conțin toate genurile poeziei. MACEDONSKI, O. IV 89. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspectele vieții de toate zilele. Stasov definea astfel într-un chip larg cuprinzător pictura de gen drept rezolvarea unei teme actuale în artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 3/4. ♦ (În literatură) Fiecare dintre cele patru diviziuni obținute prin clasificarea operelor literare în epice, lirice, dramatice și oratorice, după trăsături de conținut și formă consacrate de critica și istoria literară. Romanul este o specie a genului epic. 3. Categorie gramaticală exprimată prin forma luată de substantivele nume însuflețite pentru a indica sexul ființelor pe care le denumesc și care s-a extins, prin analogie, la substantivele nume neînsuflețite, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivul. În limba romînă substantivul poate fi de genul masculin, feminin sau neutru. 4. (În clasificările științifice) Grup care întrunește mai multe specii sau varietăți cu trăsături comune importante. Genul felinelor.

JAGUAR, jaguari, s. m. Animal carnivor din familia felinelor, cu părul galben-roșcat și cu pete negre așezate circular în jurul unui punct mai întunecat; trăiește în America de Sud (Felis felide). [Adusese] o rasă grozavă de cîini mari ciobănești, ca să se lupte cu jaguarii, un fel de tigri roșii, care atacau oamenii și vitele de pe la ferme. BART, E. 271. – Pronunțat: -gu-ar.

MODEL, modele, s. n. 1. Lucru care poate servi ca orientare pentru imitație, reproduceri etc.; tipar. Model de grafice. Model de cusătură. ◊ Expr. A lua model de la ceva = a se orienta după ceva, a imita ceva. De la știubeiul albinei ia model și așezare. CONACHI, P. 298. A servi (sau sluji) ca (sau drept) model = a constitui un exemplu vrednic de imitat. Paginile lui de polemică pot sluji ca model de discuție serioasă. VLAHUȚĂ, O. A. 229. ♦ Reprezentare în mic a unui obiect ca machetă. Modele de ceară. ♦ Tipul unui obiect confecționat de om. Modele de confecțiuni. ▭ Femeile treceau felin... cercetîndu-și reciproc modelul pălăriilor de fetru. C. PETRESCU, C. V. 56. Era de dorit ca astă [biserică] de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuței lui Alexandru. NEGRUZZI, S. I 214. ♦ Obiect de lemn sau de metal cu o anumită configurație care poate fi imprimat într-un material plastic, formînd un tipar după care să se realizeze alte obiecte cu aceeași configurație. 2. Persoană, operă, realizare care prin valoarea sau calitățile sale poate sau trebuie să servească drept exemplu. Jupîn Dumitrache nu e un model de blîndeță. IBRĂILEANU, S. 43. ◊ (Adjectival) A aflat aseară de la un căpitan ungur că Bologa e... ofițer model și patriot incomparabil. REBREANU, P. S. 61. ♦ Tip caracteristic. Prostia unui cuconaș de astăzi era caracterizată în el, ca în cel mai desăvîrșit model. RUSSO, S. 3. Persoană care pozează înaintea pictorilor sau sculptorilor. Să-i steie model pentru un tablou al său. EMINESCU, N. 108. ♦ Manechin.

PANTERĂ, pantere, s. f. Animal de pradă din familia felinelor, avînd blană gălbuie cu pete închise; trăiește în Asia și îri Africa (Felis pardus). Știm noi că pe-aici, prin buruiene, Se află o panteră-n libertate. TOPÎRCEANU, B. 97. Alături o panteră cu ochi de o frumusețe sălbatică, culcată în paza unui sphinx, crezi că este înduioșată de reverii de singurătate. DEMETRESCU, O. 118. ◊ (În comparații) [Zoe] e acum ca o panteră care se ghemuiește să sfîșie. C. PETRESCU, Î. II 193. Colosul, printr-o mișcare ce-i era obișnuită, sări repede ca o panteră pe umerii lui Criton. ANGHEL-IOSIF, C. L. 37.

PISICĂ, pisici, s. f. I. Animal domestic, carnivor, din familia felinelor, cu corpul suplu, acoperit cu o blană moale de culori variate, cu ochii ageri; este folositor prin faptul că stîrpește șoarecii (Felis domestica); (spre deosebire de cotoi, motan) femela acestui animal; mîță. O pisică gălbuie se strecură repede sub laviță. C. PETRESCU, S. 29. Nici că ai văzut așa pisică cuminte de cînd ai făcut ochi. ALECSANDRI, T. I 384. Un șoarece de neam... Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. ALEXANDRESCU, P. 71. ◊ (În proverbe și zicători) Cînd pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă (= în lipsa celor mari, cei mici își fac de cap). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă prea mult, dinainte, cu ceea ce are de gînd să facă, nu realizează mare lucru). Ce iese din pisică șoareci mănîncă, se zice despre cineva cu caracter urît, asemănător cu al părinților. Pisica blîndă zgîrie rău ( = nu te încrede în cei blînzi, căci adesea sînt primejdioși). ◊ Expr. A se înțelege (sau a trăi unul cu altul, a se iubi) ca șoarecele (sau cîinele) cu pisica = a se certa tot timpul, a nu se putea suferi. A avea ochi de pisică = a avea ochi foarte ageri și pătrunzători. Nu mai mănîncă pisica oțet v. oțet. ♦ Blana animalului descris mai sus. O scurteică... căptușită cu pisică. CARAGIALE, la CADE. ◊ Pisică sălbatică = animal de pradă înrudit cu pisica domestică, însă mai mare decît aceasta, cu blana deasă, de culoare roșcat-cenușie cu dungi negre; e răspîndit și în pădurile din țara noastră (Felis silvestris). Pisica sălbatică și tigrul [titlu]. ALEXANDRESCU, P. 108. Pisică de angora v. angora. Pisică siameză v. siamez. II. (Tehn.) 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă, folosite la baterea piloților unei construcții. 2. Căruciorul unei mașini de ridicat.

TIGRU, tigri, s. m. Animal mare de pradă din familia felinelor, cu blana de culoare galben-roșcată, cu dungi negre transversale; trăiește în Asia și în insulele Australiei (Felis tigris). De cîte ori se scoate din fabrică o mașină nouă... și iese așa ca un tigru ce dă prima oară de lumină, uit de orice și mă bucur. SAHIA, N. 30. La umbră-n întuneric, Gîndirea-mi se arată Ca tigrul în pustiuri, o jertfă așteptînd. ALEXANDRESCU, M. 57. ♦ Fig. Calificativ dat unui om energic, nemilos și crud. Și-a găsit omul! Ăla e tigru. PAS, Z. IV 132.

SEZON s. n. 1. Perioadă de timp a anului, corespunzînd aproximativ unui anotimp. O pîine la care se adaugă leguma cea mai ieftină a sezonului. BOGZA, A. Î. 606. 2. Perioadă a anului care se caracterizează prin apariția anumitor fenomene sau printr-o intensă activitate în unele domenii; timp al anului potrivit pentru a întreprinde anumite acțiuni, condiționate mai ales de caracteristicile anotimpului. A trecut de mult carnavalul și sezonul balurilor mascate. C. PETRESCU, A. R. 13. Adunătura cea mai pestriță... furnică în tot timpul sezonului de băi. GANE, N. III 191. ◊ Loc. adj. De sezon = propriu unui anumit sezon; fig. de actualitate, potrivit cu momentul sau cu situația. Femeile treceau felin în proaspete toalete de sezon. C. PETRESCU, C. V. 56. Misticismul german, trebuie s-o recunoaștem, nu prea e de sezon. MACEDONSKI, O. IV 71.

leu, lei, s.m. – (zool.) Mamifer carnivor din familia felidelor (Panthera leo): „Unde meri, ceas rău, / Cu limbă de leu, / Cu cap de zmeu” (Memoria, 2001: 54). „Fă-mă, Doamne, ce mi-i fa, / Pasăre să pot zbura. / Fă-mă pana leului / Pă marginea tăului” (Calendar, 1980: 74). Blazonul fam. Dunca de Maramureș, descendentă a voievodului Ioan, era reprezentată printr-un leu (Caia, 2002: 30). ♦ (mit.) Ipoteze despre prezența leului în folclorul românesc: ca specie a faunei autohtone, ulterior dispărută, substitutul unui animal similar, local; animal mitic de zodiac; simbol iconografic creștin (evanghelistul Marcu, reprezentat ca un leu înaripat, lupta lui Samson cu leul, prezența leului la Judecata de apoi); făptură fantastic de basm mitizat zooantropomorfă sau antropozoomorfă. Referitor la prima ipoteză, „se presupune că leul a înlocuit un alt animal sau că în zona Carpaților ar fi existat cândva leul carpatin, așa cum a existat și în zona Olimpului, pe vremea lui Alexandru Macedon” (Evseev, 2001:99). Alți autori (M. Brătulescu, 1981: 82) susțin că acest animal nu a fost niciodată cunoscut pe teritoriul țării noastre ca specie concretă și invocă studiul lui J. Aymard (1952: 393), unde se precizează că mărturiile autorilor antici semnalează prezența leilor pe o arie restrânsă (Penopolez) din sudul peninsulei balcanice. A. Fochi (1970: 104) afirmă că „paleozoologii au constatat prezența leului pe teritoriul cuaternar al României: leul de peșteră (Panthera spelaea și Felis leo spelaeus) alături de alte feline. Ceea ce îndrituiește ipoteza transfigurării mitice a leului preistoric în literatura populară română”. R. Vulcănescu (1987: 520) susține că „substratul paleozoologic al leului mitic se află în trecutul faunei locale carpatine”. ♦ (onom.) Leu, nume de familie (28 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Cf. lat. leo (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Pascu, cf. DER; DEX, MDA), împrumut cult, probabil sec. XVII (DER). Cuv. rom. > ucr. lew (Miklosich, cf. DER).

ANIMALE CARNIVORE. Subst. Carnivore. Animal carnivor, animal carnasier; carnivor. Lup, lupușor (dim.), lupoi (augm.); lupoaică, lupoaie (înv. și reg.); pui de lup, lupan (reg.); lupărie (rar). Vulpe, vulpișoară (dim.), vulpiță, vulpoaică; vulpoi; pui de vulpe, vulpan (pop.); vulpărie. Cîine; cîine-sălbatic, dingo; cîine-enot, bursuc-cu-barbă; șacal; hienă. Urs, ursuleț (dim.), ursac (pop.); ursoaică, ursoaie (rar), ursă (reg.); pui de urs, ursuleț; urs-brun, urs carpatin; urs alb, urs polar; urs negru, baribal; grizzly; ursărime (rar). Jder; jder-de-piatră, beică; dihor; hermină; hermelină, cacom (înv. și reg.), helge (reg.); nevăstuică; viezure, bursuc, bursucel (dim.). Vidră, lutră; noriță, nurcă; vizon. Rîs, linx; rîsoaică (rar); pisică-sălbatică. Pisică, pisicuță (dim.); motan, motănaș (dim.), motănel, motănime. Leu, leușor (dim.), leuț; leoaică. Tigru, tigrișor (dim.), tigră (înv.), tigroaică, tigresă (rar), tigroaie (înv.). Leopard, ghepard; panteră, panteră-neagră; cuguar, puma; jaguar; panteră-de-zăpadă, uncia, irbis, leopardul zăpezilor. Focă; morsă, vacă-de-mare; ontarie; urs-de-mare; leu-de-mare. Adj. Carnivor, carnasier. Lupesc. Vulpesc, vulpăresc (rar). Ursăresc (rar). Pisicesc; felin. Leonin (livr.). Cîinesc, canin. Adv. Lupește. Vulpește. Cîinește. Pisicește. V. cîine, glasuri de animale, pisică.

PISICĂ. Subst. Pisică, pisicuță (dim.), mîță (pop.), mîțucă (dim., pop.), felină; pisică domestică, pisică sălbatică; pisică siameză; angora. Pisic, pisicuț (dim.), mîț (pop.), mîțișor (dim., pop.), mîțuc (rar), mîțan (rar), mîțoi (rar), motoc (reg.), motan, motănaș (dim.), motănel, cotoi, cotoc (pop.), cotoșman (pop.), mîrtan (reg.), pisoi, pisoiaș (dim.). Neamul pisicesc; motănime, neamul motanilor; rasa felină. Adj. Pisicesc, mîțesc (pop. și fam.), felin. Vb. A mieuna, a miorlăi. A toarce. A lipăi. A zgîria. A prinde șoareci. V. animale carnivore, glasuri de animale.

FAUCARIA Schwant, FAUCARIA, fam. Mesembryanthemaceae. Gen originar, din America de N, de S și Africa, cca, 25 specii, cu creștere mică, foarte suculente, formînd rozete dense, cu frunze foarte decorative, ce au margini albicios-roșcate, triunghiulare, rar dințate, unele specii cu linii și pete albe. Flori mari, galbene, apar în număr mare, mai ales toamna. După forma perechilor de frunze cele mai multe specii poartă denumiri de animale: Faucaria felina Schwant.; Faucaria lupina Schwant.; Faucaria tigrina Schwant. – frunze scurte, dentate, verzi, cu pete albe și de culoarea bronzului.

FELID adj., s. (ZOOL.) felin. (Pisica este un ~.)

FELIN adj., s. 1. adj., s. (ZOOL.) felid. (Leul este un ~.) 2. adj. (rar) pisicos. (Mîngîieri ~.)

AELURO- (AILURO-) „pisică, felină”. ◊ gr. ailouros „pisică” > fr. aïluro-, engl. aeluro- și ailuro-, it. ailuro- > rom. aeluro- și ailuro-. □ ~fil (v. -fil₁), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de aelurofilie; ~filie (v. -filie₁), s. f., dragoste morbidă pentru pisici; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă aelurofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de pisici.

GALEO- „pisică, felină”. ◊ gr. gale, eos „pisică, nevăstuică” > fr. galéo-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. galeo-. □ ~fil (v. -fil₁), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă galeofilie; ~filie (v. -filie₁), s. f., dragoste patologică față de feline; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (individ) stăpînit de galeofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., frică exagerată de pisici; ~pitec (v. -pitec), s. m., mamifer exotic nocturn, de mărimea unei pisici, care poate plana cu ajutorul unei membrane laterale.

GATO- „pisici, feline”. ◊ gr. gatos „pisică” > fr. gato-, germ. id., engl. id. > rom. gato-. □ ~filie (v. -filie₁), s. f., afecțiune patologică față de pisici; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă morbidă de feline.

pisicos adj. v. FELIN.

felidă [At: DN³ / Pl: ~de / E: fr félidés] 1 sfp Familie de mamifere carnivore cu corpul zvelt, cu coada lungă și gheare retractile Si: felină (1). 2 sf Animal din familia felidelor (1) Si: felină (2).

felin, ~ă [At: KLOPȘTOCK, F. 230 / Pl: ~i, ~e / E: fr félin, lat felinus] 1 sfp Felidă (1). 2 sf Felidă (2). 3 a Care aparține felinelor (1). 4 a Referitor la feline (1). 5 a (Fig) Suplu și grațios.

irbis sm [At: DEX / Pl: ~iși / E: ger Irbis] Mamifer carnivor din familia felinelor, asemănător cu pantera (Panthera uncia).

macairodus sm [At: DEX / P: ~ca-i~ / Pl: ~uși / E: lat Machairodus] Animal carnivor din familia felinelor, fosil, cu caninii foarte dezvoltați, care a trăit din pliocen până la sfârșitul cuaternarului (Macheirodus).

pernuță sf [At: DRLU / V: (pop) ~rin~ / Pl: ~țe / E: pernă + -uță] 1-6 (Șhp) Perniță (1-6). 7 (Spc) Puișor. 8 (Șîs ~ de ace) Perniță (8). 9 Fiecare dintre proeminențele moi de la extremitatea degetelor unor feline, la adăpostul cărora acestea își pot retrage ghearele. 10 (Pex; imp) Proeminență situată în partea extremă a copitei calului. corectat(ă)

pisicos, ~oasă a [At: MACEDONSKI, O. I, 48 / Pl: ~oși, ~oase / E: pisică¹ + -os] (Rar) 1 Cu apucături de pisică¹ (1). 2 Asemănător pisicii¹ (1). 3 Felin.

puma sfi [At: ISIS (1856), 50/1 / V: ~mă (Pl: ~me) / E: fr puma] Mamifer carnivor din familia felinelor, cu blana de culoare galbenă-roșcată, care trăiește în America Si: cuguar (Felis concolor).

volubilitate s.f. 1 Ușurință de a vorbi mult și repede; fluență, locvacitate. Tata era de-o exuberanță și de o volubilitate deosebit de simpatică (BLA.). ◊ Ext. Toate scrierile de acum sînt... de o mare volubilitate verbală (CĂL.). 2 Ușurință, mobilitate (și rapiditate) în mișcări. Cu o volubilitate felină s-a repezit înapoi la mine (CĂL.). 3 (bot.) Proprietate a unor plante de a-și înfășură tulpina în jurul unui arac, al unei sfori etc. • /<lat. volubilĭtas, -atis, fr. volubilité.

felin adj. m., pl. felini; f. felină, pl. feline

felină s. f., g.-d. art. felinei; pl. feline

*FELIN adj. 1 Care seamănă cu o pisică ¶ 2 Fig. Prefăcut ca o pisică [fr.].