a, prep. – La: „Puii stau a soare și eu a umbră” (D. Pop 1970: 158); „O luat dasagii de-a umăr” (idem); „O sărit omu’ cu un brăcinar din gatii a mână” (Papahagi 1925: 125); „Mă duc sara la fântână / Cu gălețile a mână” (Bârlea 1924, II: 357). – Lat. ad „la”.

A ADÂNCI ~esc tranz. 1) A face mai adânc. ~ o fântână. 2) A cerceta profund; a studia serios; a aprofunda. ~ o teză. 3) (idei, teorii etc.) A completa cu idei noi; a aprofunda; a dezvolta. /Din adânc

APĂ s. 1. v. pârâu. 2. v. râu. 3. v. fluviu. 4. v. mare. 5. v. ocean. 6. fântână. 7. v. cișmea. 8. v. transpirație. 9. (CHIM.) apă de Colonia = colonie, (pop.) odicolon; apă de var v. lapte de var; apă minerală = borviz, (reg.) borcut, (înv.) apă gazoasă, apă metalică, apă metalicească; apă oxigenată = peroxid de hidrogen.

ARTEZIAN, -Ă, arteziene, adj. (În sintagmele) Izvor artezian = izvor care țâșnește (cu presiune) din pământ. Fântână arteziană = fântână din care apa țâșnește în sus, realizată prin mijloace artificiale, cu scop decorativ. [Pr.: -zi-an] – Din fr. artésien.

ARTEZIAN, -Ă, arteziene, adj. (În sintagmele) Izvor artezian = izvor care țâșnește (cu presiune) din pământ. Fântână arteziană (și substantivat, f.) = fântână din care apa țâșnește în sus, realizată prin mijloace artificiale, cu scop decorativ. [Pr.: -zi-an] – Din fr. artésien.

ARTEZIAN, -Ă adj., s. f./ s. n. (fântână, izvor) din care apa țâșnește în sus. (< fr. artésien)

ARTEZIAN ~ană (~eni, ~ene): Izvor ~ (sau fântână ~ană) izvor (sau fântână) din care apa țâșnește cu presiune. [Sil. -zi-an] /<fr. artésien

ARTEZIANĂ s. fântână (arteziană, țâșnitoare), havuz, (înv.) șadârvan, fântână săltătoare, fântână săritoare. (~ Miorița din București.)

ARUNCA vb. 1. a azvârli, a lepăda, a zvârli, (Transilv. și Maram.) a țipa, (înv.) a scutura. (~ un lucru nefolositor.) 2. v. azvârli. 3. a azvârli, (fam.) a mătura. (~ toate paharele de pe masă.) 4. a azvârli, a da. (~ pe foc un caiet.) 5. v. proiecta. 6. a azvârli, a zvârli. (~ o piatră la distanța.) 7. a azvârli, a lansa, a trage, (pop.) a slobozi. (~ săgeți.) 8. a azvârli, (Bucov.) a hăti. (O ~ în fântână.) 9. v. doborî. 10. v. năpusti. 11. v. sări. 12. v. zvârli. 13. v. cheltui. 14. v. împrăștia.

AZVÂRLI vb. 1. v. arunca. 2. a arunca, a repezi, a zvârli, (înv. și reg.) a năpusti. (A ~ donița după el.) 3. a arunca, (fam.) a mătura. (~ toate paharele de pe masă.) 4. a arunca, a da. (~ pe foc caietele.) 5. v. proiecta. 6. a arunca, a zvârli. (~ o piatră la distanță.) 7. a arunca, a lansa, a trage, (pop.) a slobozi. (~ săgeți.) 8. a arunca, (Bucov.) a hăti. (~ ceva în fântână.) 9. v. doborî. 10. v. năpusti. 11. v. sări. 12. v. zvârli. 13. v. cheltui.

bărbănoc, -oace, -ci, (bărbânoc), s.n., m. – (bot.) Plantă ierboasă, perenă, cățărătoare, cu flori albastre sau violete. Saschiu (Vinca minor): „Trăiește în pădure, la răcoare; se pune între pietrele fântânii; se fac cununi la mireasă” (Calendar 1980: 65); „Fântână cu bărbânoc, / Mi-o făcut codru soroc” (idem: 70). – Din ucr. bervinok (DLRM, DEX); de la prototipul sl. *barvinoku, cf. ucr., rus. barvinok (DER). Vișovan (2002) menționează că bărbânoc este, în graiul lăpușean, denumirea populară a brebenului (Corydalis Marshalliana). Ipoteza e confirmată indirect de Borza (1968: 180), când menționează brebeni, brebenoc ca alte denumiri pentru bărbânoc.

borcut, -uri, s.n. – 1. Apă minerală. 2. Izvor de apă minerală: „Borcutul țâșnește din foarte numeroase izvoare din hotarul diferitelor sate ca Glod, Poieni, Botiza, Breb, Borșa etc. Înainte de război, apa minerală din Breb, care curge sub poalele Gutâiului, atrăgea în vilegiatură o populație numeroasă. Astăzi, mai toate izvoarele sunt lăsate în părăsire; de relevat că numai în ținutul Borșei se găsesc peste 40 de izvoare cu ape minerale” (Papahagi 1925: 97-98). Borcut, localitate în Țara Lăpușului, atestată documentar în 1381; localitatea a făcut parte din cele 6 sate cumpărate de Ștefan cel Mare cu 3.000 fr. aur (Stoica, Pop 1984: 11). „M-o făcut mama, făcut / La fântână, la borcut” (Ștețco 1990: 321). – Din ucr. borcut, magh. borkút (MAD).

BUDĂI ~ie n. pop. 1) Vas de dimensiuni reduse, din doage, având forma unui con tăiat la vârf și folosit pentru păstrarea diferitelor băuturi sau pentru transportul bucatelor în câmp. 2) Uluc de fântână, făcut dintr-un trunchi de copac scobit. /<ung. bödöny

BUDĂI, budăie, s. n. (Reg.) 1. Vas din doage, de forma unui trunchi de con, în care se păstrează laptele, se duc bucatele la câmp, se țin băuturi etc. 2. Trunchi scobit, întrebuințat ca ghizd la fântână. – Din magh. bödön.

BUDUROI s. (reg.) știubei. (~ la o fântână.)

BUNAR s. v. apă, fântână, puț.

CANTAR s. n. 1. vas de băut la greci și romani, cu picior și toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa. 2. fântână de forma unui vas, din care țâșnea apa. (< fr. canthare, gr. kantharos)

cășiță, cășițe, s.f. (reg.) 1. alveolă de fagure, căsuică, căsuță. 2. solniță din coajă de mesteacăn; sărăriță. 3. despărțitură într-un sertar, chichiță, casetă, pui, sipet; despărțitură in șerpar. 4. firidă. 5. colacul fântânii; ghizdurile fântânii. 6. construcție de bârne umplută cu pietre. 7. chiotoare la cămașă. 8. zăbală.

cătămâi, cătămâie, s.n. (reg.) 1. buștean pus sub diferite butoaie. 2. bușteni atârnați de cumpăna fântânii; greutate, coinac, cărăvei.

cârlibonț, cârlibonțuri, s.n. (reg.) cui de lemn sau de fier din capătul cârligului cu care se scoate apă din fântână.

CÂRLIG ~ge n. 1) Piesă de metal îndoită la un capăt, care servește pentru a atârna, a prinde sau a agăța un obiect. 2) Parte componentă a undiței, având forma unui ac îndoit, în care se pune momeala. 3) Unealtă de împletit, în formă de ac lung, având la un capăt o îndoitură; croșetă; igliță. 4) Prăjină încovoiată la un capăt, cu ajutorul căreia se scoate căldarea din fântână sau se apleacă ramurile copacilor. 5) Piesă mică cu arc, cu ajutorul căreia se prind rufele pe frânghie. 6) Încuietoare la ușă în formă de cui lung, încovoiat la un capăt, care se agață într-un belciug. 7) rar Porțiune dintr-o mlădiță de viță de vie care se răsădește în pământ; butaș. /<bulg. kărlik

CÂRLIG, cârlige, s. n. 1. Piesă de metal cu un capăt îndoit, de care se atârnă, se prinde etc. un obiect. ◊ Loc. vb. A se face cârlig = a se strâmba; a se ghemui. 2. Prăjină cu un capăt (metalic) încovoiat, care servește la scoaterea găleții cu apă din fântână. 3. Partea metalică a undiței, de forma unui ac îndoit, în care se prinde peștele. 4. Încuietoare la o ușă, la o poartă etc., în formă de bară metalică subțire sau de cui lung, încovoiat la un capăt, care se prinde într-un belciug, într-un ochi de metal etc. 5. Andrea. 6. Mic dispozitiv cu care se prind rufele pe frânghie. 7. (Rar) Mlădiță sau cârcel de viță de vie. – Cf. kărlik.

CERDAC, cerdace, s. n. 1. Mic pridvor, uneori închis cu geamlâc, situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei clădiri; galerie deschisă, mărginită de stâlpi (la vechile case boierești sau la mănăstiri); verandă, pridvor. ♦ (Impr.) Balcon. 2. (Înv.) Clădire izolată, cu o singură încăpere, așezată pe o ridicătură de pământ sau pe stâlpi înalți, care permite o vedere generală asupra împrejurimilor. 3. Acoperiș făcut deasupra unei fântâni sau a unei cruci. [Var.: ceardac s. n.] – Din tc. çardak.

CERDAC ~ce n. 1) Terasă cu balustradă și cu acoperișul susținut de stâlpi (uneori închisă cu geamuri) situată în fața intrării principale a unei case; pridvor. 2) înv. Construcție izolată, făcută pe o ridicătură de pământ sau pusă pe stâlpi, servind ca post de observație. 3) Acoperiș făcut deasupra unei fântâni. [Pl. și cerdacuri] /<turc. çardak

cerpi, cerpesc, vb. IV (înv.) a scoate apă din fântână.

CICÂRÂC ~ce n. pop. 1) Unealtă casnică de depănat firele pe țeavă (pentru războiul de țesut); sucală; rodan. 2) Dispozitiv, alcătuit dintr-un val cu mâner, cu care se scoate apă din fântână. /<turc. çikrik

CIȘMEA s. v. apă, fântână, izvor, puț.

ciuciun (ciuciur, ciucior), ciuciune (ciuciure, ciucioare), s.n. (reg.) 1. șipot, bijoi, ciuroi, izvor. 2. jghiabul de la fântână pe care curge apa; jghiabul teascului de vie.

CIUCIUR, ciuciure, s. n. (Rar) Uluc, jgheab pe care curge apa la un izvor, la o fântână. – Probabil formație onomatopeică.

CIUTURĂ s. 1. găleată. (Cu ~ se scoate apa din fântână.) 2. (TEHN.) blid, căuș, cupă, (reg.) făcău. (~ la roata morii.)

CIUTURĂ, ciuturi, s. f. Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi scobit, care servește la scos apa din fântână. ◊ Expr. (Plouă de) toarnă cu ciutura = plouă foarte tare; plouă cu găleata. ♦ Cantitate (de apă) care încape în obiectul descris mai sus. – Lat. *cytola.

CIUTURĂ ~i f. 1) Vas din doage cercuite, cu care se scoate apă din fântână; găleată de lemn. 2) Conținut al unui asemenea vas. O ~ de apă. [G.-D. ciuturii] /<lat. cytola

CLOBANȚ ~uri n. reg. 1) (la păsări) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii; clanț; cioc; plisc. 2) Cârlig de care se prinde ciutura la fântână. /cf. clanț

COLAC ~ci m. 1) Pâine albă în formă de inel, împletit din două sau mai multe vițe de aluat. ◊ A se face ~ a sta culcat cu corpul încovoiat. Omul nu fuge de ~, ci de ciomag fiecare se ferește de rău, nu de bine. A aștepta pe cineva cu ~ci calzi a-i face cuiva o primire cordială. ~ peste pupăză la un necaz se adaugă altul. La cel bogat vine și dracul cu ~ celui norocos îi merge bine întotdeauna. Cum e sfântul și ~cul după cum e omul, așa este și atitudinea față de el. 2) Obiect de formă inelară având diferite întrebuințări. ◊ ~ de salvare cerc de plută sau de cauciuc (umflat cu aer sau cu alt material ușor), folosit pentru a ține la suprafața apei un naufragiat. ~ de fum rotocol de fum de țigară. 3) Îngrăditură de piatră sau de lemn a unei fântâni; ghizd. /<sl. kolați

COLAC, colaci, s. m. 1. Un fel de pâine, de obicei în formă de inel, împletită din mai multe suluri de cocă. ◊ Colaci domnești = daruri obligatorii trimise domniei de orașele din Țara Românească și din Moldova. ◊ Expr. A se face colac = a se așeza, a se culca cu corpul încolăcit. Colac peste pupăză = se zice când la un necaz sau la o nenorocire se adaugă un alt necaz sau o altă nenorocire. A umbla după (sau a aștepta) colaci calzi = a umbla după (sau a aștepta) lucruri bune, plăcute și venite de-a gata. A aștepta (sau a primi pe cineva) cu colaci calzi = a face (cuiva) o primire bună. 2. Obiect de metal, de lemn, de cauciuc etc. de formă inelară. ◊ Colac de salvare = inel de plută sau de cauciuc umflat cu aer, cu ajutorul căruia o persoană (naufragiată) se poate menține deasupra apei; centură de salvare. ♦ Împrejmuire de piatră sau de lemn în jurul unei fântâni; ghizd. 3. Rotocol de fum (de țigară). – Din sl. kolačĭ.

CORTIL s. n. curte interioară descoperită, cu arcade, într-un ansamblu arhitectonic, cu fântâni sau grupuri statuare. (< it. cortile)

CRĂCANĂ, crăcane, s. f. I. 1. Cracă ramificată în formă de V; lemn sau alt obiect desfăcut la un capăt în două sau în mai multe brațe; fiecare ramificație a unui obiect bifurcat; crac². 2. Prăjină provenită dintr-o ramură de copac bifurcată la un capăt, folosită pentru a sprijini crengile prea încărcate de fructe, cumpăna fântânii etc. 3. Pirostrie. ♦ Unealtă făcută din trei prăjini împreunate la capătul de sus și așezate în formă de piramidă, de care se atârnă căldarea deasupra focului. II. Varietate de struguri cu boabe mari, albe sau negre; varietate de vin din astfel de struguri. [Var.: crăcan s. n.] – Cracă + suf. -ană.

crună, crune, s.f. (reg.) fântână, izvor.

CUMPĂNĂ, cumpene, s. f. 1. Dispozitiv format dintr-o bârnă mobilă de lemn așezată pe un stâlp înalt, având legată la un capăt o greutate pentru echilibru și la celălalt o găleată, cu ajutorul căruia se scoate apa din fântână. 2. Cântar format dintr-o pârghie cu brațe egale și o limbă care oscilează la cea mai mică aplecare a talerelor. ◊ Expr. A arunca (ceva) în cumpănă = a aduce (ceva) ca argument decisiv în rezolvarea unei probleme. A trage (greu) în cumpănă = a avea importanță (mare). A fi (sau a sta) în cumpănă = a șovăi în luarea unei hotărâri. (Înv.) A pune (pe cineva) în cumpănă = a pune (pe cineva) în încurcătură. ♦ Echilibru. ◊ Loc. adj. și adv. (Despre arme) În cumpănă = în cumpănire. ◊ Expr. A ține (ceva) în cumpănă = a ține ceva în poziție suspendată, făcând să balanseze. ♦ Fig. Limită, măsură; moderație. Trebuie să aibă omul, în ființa lui, buna cumpănă a înțelepciunii. 3. Simbol al justiției, reprezentat printr-o balanță. ♦ Una dintre constelațiile zodiacului, reprezentată printr-o balanță. 4. (În sintagmele) Cumpăna apelor sau cumpănă de ape = punct înalt de teren de unde apele își trag izvorul și de unde se separă, pornind la vale pe unul dintre cele două versante. Cumpăna nopții = miezul nopții. 5. Nume dat unor instrumente folosite la verificarea direcției orizontale sau verticale a unui obiect; nivelă cu bulă de aer. 6. Fig. Soartă (rea); primejdie, nenorocire; încercare la care este supus cineva. ♦ Ploaie mare, rupere de nori. – Din sl. konpona.

CUMPĂNĂ s. 1. (Ban. și Transilv.) ghermăn. (~ la fântână.) 2. (ASTRON.; n. pr. art.) Balanța. 3. v. echilibru. 4. (TEHN.) boloboc, nivelă cu bulă de aer. 5. (TEHN.) capră. (~ la moară.) 6. (TEHN.; la pl.) v. aripi.

decorativism s. n. (artă) Exces de ornamentare ◊ „Fără să se salveze întru totul de un anume decorativism în care stilizările de arhitectură populară, de crestătură și de covor, sau, în altă parte, sugestia unor cumpene de fântână rămân uneori exterioare.” Cont. 11 X 66 p. 6 (din fr. décorativisme; DN3, DEX-S)

DUBROVNIK, oraș în Croația, port la M. Adriatică; 49,7 mii loc. (1991). Rafinarea petrolului. Important centru turistic și balneoclimateric de pe coasta dalmată. Monumente: biserica Sveti Stjepan (sec. 7-8), palate în stil romanic, gotic și renascentist, catedrală (sec. 12-14), mănăstire dominicană (sec. 13-15), zidul de incintă al orașului vechi, numeroase fântâni. Întemeiat în sec. 7, a fost centrul republicii orășenești cu același nume. S-a aflat în dependență vasalică față de bizantini, venețieni, Ungaria și Imp. Otoman (până în 1806). Între 1806 și 1813, a fost ocupat de francezi, iar în urma Congresului de la Viena (1814-1815), a fost inclus în Imp. Habsburgic. În 1918 a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). A suferit mari distrugeri în timpul conflictului sârbo-croat (1991-1992). S-a mai numit Ragusa.

DULCE, (A) dulci, adj., (B 2) dulciuri, s. n., (B 1) s. n. A. Adj. I. 1. Care are gustul caracteristic mierii sau zahărului. ♦ Care a fost îndulcit (cu miere, cu zahăr etc.). 2. (Despre lapte) Proaspăt; nefermentat. ♦ (Despre brânzeturi) Care nu a fost sărat sau care a fost sărat foarte puțin. 3. (Despre fructe) Care este produs de un pom fructifer altoit, având gustul dulce (A I 1). 4. (Despre apă) De râu, de izvor, de fântână. II. Fig. 1. Frumos, drăguț, gingaș. Zâmbet dulce. ◊ Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a privi (pe cineva) cu dragoste; a curta. ♦ (Despre miros) Aromatic, parfumat. ♦ (Despre glas, sunete etc.) Plăcut la auz; melodios. ♦ (Despre lumină) Puțin intens, blând, potolit. ♦ (Despre culori) Estompat, pal. 2. (Despre somn) Liniștit, calm, odihnitor. 3. (Despre gesturi, acțiuni) Ușor, delicat, gingaș. 4. (Despre terenuri) Puțin înclinat, cu pantă redusă, ușor de urcat. 5. (Despre climă și agenți fizici) Moderat, temperat. 6. (Despre ființe) Simpatic, plăcut la înfățișare sau în comportări. ♦ Iubit, drag. 7. (Despre oameni) Blând, omenos, înțelegător. ♦ Care procură mulțumire; agreabil. ♦ (Despre vorbe) Care place, desfată, mângâie. ♦ (Despre gânduri exprimate, versuri etc.) De dragoste; p. ext. searbăd, fad. B. S. n. 1. Ceea ce e plăcut, bun; ceea ce produce plăcere, bucurie. ◊ Loc. adj. De dulce = (în ritualul bisericii creștine; despre mâncăruri) care este permis numai în perioadele dintre posturi; (despre zile sau perioade) în care este îngăduit să se mănânce orice fel de aliment. ◊ Expr. (Fam.) A spune (cuiva ceva) de dulce = a spune (cuiva) lucruri dezagreabile, a reproșa (cuiva ceva), a certa pe cineva. ♦ Perioadă de timp cât este îngăduit credincioșilor creștini să mănânce carne. 2. (Mai ales la pl.) Preparat dulce (A I 1) care se mănâncă. – Lat. dulcis.

EISIKOVITS, Max (1908-1983, n. Blaj), compozitor român. Poeme corale, opere-basm („Povestea țapului”, „Fântâna cu bucluc”), muzică de cameră.

EXTRAGE vb. 1. a scoate, (pop.) a trage. (A ~ o măsea, un cui, un glonț.) 2. a lua, a scoate. (A ~ apă din fântână.)

FAIK, Sait (1906-1954), scriitor turc. Maestru al nuvelei contemporane turce („Samovarul”, „Cisterna”, „Soclul fântânii”, „Puțin zahăr”).

FÂNTÂNAR ~i m. Meșter care face, repară, curăță și îngrijește fântâni. /fântână + suf. ~ar

FÂNTÂNAR, fântânari, s. m. Persoană care face, repară sau întreține fântâni. – Fântână + suf. -ar.

FÂNTÂNĂ ~i f. Construcție alcătuită dintr-o groapă săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă, care servește pentru alimentarea cu apă potabilă. [G.-D. fântânii] /<lat. fontana

FÂNTÂNĂ s. 1. apă, puț, (reg.) bunar, (înv.) cișmea. (Du-te la ~ și adu o găleată plină.) 2. fântână (arteziană, țâșnitoare) v. arteziană.

FÂNTÂNĂ s. v. izvor, obârșie.

fântână s. f., g.-d. art. fântânii; pl. fântâni

fântână, fântâni s. f. (er.) vagin.

fântână, fântâni, s.f. 1. (înv.) apă care izvorăște, izvor. 2. (reg.) hogeac, ochiul-podului, uroaie, marchioță, fumar, băgeagă, cucuvaie, cucumea, cubea.

FÂNTÂNĂ, fântâni, s. f. 1. Construcție alcătuită dintr-o groapă cilindrică sau prismatică (cu pereții pietruiți) cu ghizduri împrejur, săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea curentă cu apă în mediul rural; puț. ◊ Expr. A căra apă la fântână = a întreprinde o acțiune zadarnică, a depune o muncă inutilă. ♦ Construcție de zid, de piatră etc. care adăpostește o sursă de apă (venită prin conductă), servind la distribuirea apei sau ca element arhitectonic decorativ (în parcuri, pe străzi etc.). 2. (Reg.) Izvor. [Pl. și: (rar) fântâne] – Lat. fontana.

FÂNTÂNĂ SĂLTĂTOARE s. v. arteziană, fântână (arteziană, țâșnitoare), havuz.

FÂNTÂNĂ SĂRITOARE s. v. arteziană, fântână (arteziană, țâșnitoare), havuz.

fântânea s. f., art. fântâneaua, g.-d. art. fântânelei; pl. fântânele

FÂNTÂNEA, fântânele, s. f. (Rar) Fântâniță. – Fântână + suf. -ea.

fântânel s. m., pl. fântânei, art. fântâneii

FÂNTÂNEL, fântânei, s. m. Specie de păstrăv cu un colorit frumos, care trăiește în apele limpezi și reci de munte (Salvelinus fontinalis). – Fântână + suf. -el.

FÂNTÂNELE 1. Lac antropic pe cursul superior al Someșului Cald (jud. Cluj), folosit în scop energetic (hidrocentrala Mărișel: 220 MW); supr.: 8,15 km². Vol.: 225 mil. m³. 2. Com. în jud. Arad pe Mureș; 5.693 loc. (1995). Cadtel (sec. 19). 3. Com. în jud. Mureș, pe Târnava Mică; 5.262 loc. (1995). Termocentrala Sângeorgiu de Pădure – F. (250 MW). Stație de c. f. 4. Com. în jud. Prahova; 4.239 loc. (1995). 5. Com. în jud. Suceava; 4.884 loc. (1995). 6. Sat în com. Matei (jud. Bistrița-Năsăud), în apropierea căruia a fost descoperită o importantă necropolă celtică (sec. 4-2 î. Hr.). Unele dintre mormintele de incinerație parțin dacilor timpurii, care au folosit necropola împreună cu celții. 7. Loc istoric în M-ții Apuseni, lângă com. Mărișel (jud. Cluj). Aici, la 24 iun./6 iul. 1849, oastea moților, condusă de tribunul N. Corcheș, a înfrânt oastea maghiară a lui Vasvári Pál.

FÂNTÂNIOARĂ, fântânioare, s. f. (Rar) Fântâniță. [Var.: fântâioară s. f.] – Fântână + suf. -ioară.

FÂNTÂNIȚĂ, fântânițe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui fântână; fântânea, fântânioară. – Fântână + suf. -iță.

FONTAINE [fontén], Charles (1514-1570), poet francez. Promotor al ideii iubirii ideale, de sorginte neoplatică („Fântâna dragostei”).

FREATIC, -Ă, freatici, -ce, adj. (Despre ape sau pânze de ape subterane) Care se găsește pe primul strat impermeabil de la suprafața pământului și care alimentează izvoarele, fântânile etc., influențând formarea și proprietățile solului. [Pr.: fre-a-] – Din fr. phréatique.

FREATIC, -Ă adj. apă ~ă = pânză de apă subterană din apa de infiltrație, din care se alimentează izvoarele și fântânile. (< fr. phréatique)

FREATIC ~că (~ci, ~ce) (despre ape sau despre pânze de ape subterane) Care alimentează izvoarele și fântânile. [Sil. fre-a-] /<fr. phréatique

FURCĂ, furci, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. ◊ Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemănătoare cu furca (1): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; c) furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna; e) furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul; f) furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Furcărie. 5. Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. – Lat. furca.

FURCĂ s. 1. (înv.) ostie. (Drac reprezentat cu furca în mână.) 2. (Transilv.) gearmăn, hantarig. (Furcă la fântână.) 3. v. braț. 4. v. pisc. 5. (ANAT.) furca-pieptului = (pop.) lingurea, lingurică, (reg.) lingura-pieptului. 6. (prin Mold. și Transilv.) cujeică. (Furcă de tors.) 7. (pop.) furcărie. (Șezătoarea la care se toarce se numește furcă.)

GABIROL, Solomon ibn Yehuda (AVICEBRON) (c. 1020-c. 1070), poet teolog și filozof evreu, originar din Spania. De orientare neoplatonică („Fântâna vieții”, „Îmbunătățirea calităților morale”); versuri („Coroana regească”).

GĂLEATĂ s. 1. căldare, (Bucov. și prin nordul Mold.) șaflic, (Olt., Ban. și Transilv.) vadră. (Bea apă din ~.) 2. v. ciutură. (Cu ~ se scoate apa din fântână.)

GHIZD ~uri n. 1) Împrejmuire (din piatră, din bârne etc.) a unei fântâni, de la suprafața pământului în sus; colac. 2) Căptușeală (din piatră, tuburi, bârne etc.) care formează pereții unei fântâni. /<sl. gyzda

GHIZD, ghizduri, s. n. 1. Perete făcut din bârne, piatră, tuburi etc., cu care se căptușește o fântână pe dinăuntru. 2. Împrejmuire de piatră, de bârne etc. în jurul unei fântâni de la sol în sus; colac. – Cf. sl. gyzda „podoabă”.

GHIZD s. colac, margine, (înv. și reg.) stobor, (reg.) chei (pl.). (~ la fântână.)

A GHIZDUI ~iesc tranz. (fântâni) A prevedea cu ghizduri. /Din ghizd

GOUJON [gujõ], Jean (c. 1510-c. 1564/1569), sculptor și arhitect renascentist. francez. Decorația lui Hôtel Carnavalet din Paris, basoreliefurile amvonului bisericii Saint-Germain-l’Auxerrois, Cariatidele de la tribuna muzicienilor (Luvru), relieful cu nimfe care împodobește „Fântâna Inocenților” din Paris.

GREUTATE s. 1. v. povară. 2. apăsare, povară, sarcină. (Mijlocul i se frânge sub ~ bagajelor.) 3. (FIZ.) greutate atomică = masă atomică; greutate moleculară = masă moleculară. 4. v. apăsare. 5. halteră. 6. (înv. și reg.) piatră, (Ban. și Transilv.) plumb. (~ de cântar.) 7. (Munt.) coinac. (~ la fântână.) 8. v. dificultate. 9. v. încercare. 10. încercare, necaz, nevoie, suferință, vicisitudine, (înv.) ispită. (A trecut prin multe ~ăți.) 11. v. greu. 12. v. problemă. 13. v. șicană. 14. v. adversitate. 15. v. vicisitudine. 16. efort, osteneală, trudă. (Cu multă ~ a izbutit.) 17. asprime.

hantarig, hantarige, s.n. (reg., înv.) cumpăna fântânii.

HAVUZ, havuzuri, s. n. Bazin de apă descoperit, construit în parcuri, în scuaruri etc., din piatră sau din beton, de obicei cu fântână arteziană în interior; fântână arteziană. [Pl. și havuze] – Din tc. havuz.

HAVUZ ~uri n. (mai ales, în grădinile publice) Bazin de apă din piatră sau din beton, având, de obicei, o fântână arteziană la mijloc. /<turc. havuz

HÂRZOB ~oabe n. 1) Frânghie groasă și rezistentă, folosită la coborârea sau ridicarea greutăților din adâncimi. 2) Coșuleț împletit din crengi de cetină, în care se păstrează peștele afumat. 3) Instalație rudimentară care servește la coborârea în fântână. /<bulg. vărzop

hora miresii la apă, momentul ritual din ceremonialul nupțial în Muntenia. Duminică dimineața (imediat după ce a fost îmbrăcată), mireasa merge la o fântână mai îndepărtată (sau la râu) ducând o găleată împreună cu un tânăr rudă apropiată mirelui (care se numește cumnat de mână), urmată de alaiul nuntașilor și de lăutari*. Acolo scoate apă de trei ori și cu un mănunchi de busuioc stropește în cele patru puncte cardinale. În acest timp alaiul nuntașilor joacă hora. Coregrafic este o horă (1) obișnuită din repertoriul local care capătă funcția rituală în momentul respectiv.

IZVOR s. 1. (reg.) cișmea. (Un ~ cu apă lină.) 2. obârșie, (rar) sursă, (înv.) fântână, scăturină, sorginte. (La ~ul Oltului.) 3. sursă. (Un ~ de lumină.) 4. v. act. 5. informație, sursă. (Studiu bazat pe ~oare bogate.) *6. (fig.) germen, sămânță, sursă. (~ul dragostei lor.)

IZVOR, izvoare, s. n. 1. Apă subterană care iese sau țâșnește la suprafața pământului; fântână. 2. Loc de unde izvorăște la suprafața pământului un izvor (1), o apă curgătoare; începutul unui râu; obârșie. 3. Sursă de lumină sau de căldură. 4. Fig. Lucru din care provine ceva; origine (a unui lucru); sursă. 5. Document, text original (istoric, științific). – Din sl. izvorŭ.

JERBĂ s. f. 1. buchet de flori așezat în așa fel încât toate să aibă fața orientată în aceeași parte. 2. coloană de apă produsă de căderea unui proiectil. 3. fascicul de mai multe torpile lansate aproape simultan asupra aceleiași ținte. ♦ ~ nucleară = fascicul de traiectorii ale particulelor emise de un nucleu radioactiv. 4. ansamblu de fântâni arteziene al căror jet dă împreună imaginea unei jerbe (1). (< fr. gerbe)

LABÓ, Gaetano (1828-1889), scenograf italian. Stabilit în România (1859). Primul scenograf al Teatrului Național din București („Fântâna Blanduziei”, „Ovidiu” de V. Alecsandri). A inițiat cursuri de pictură scenografică și de tehnică scenică.

LAHORE [lahór], oraș în NE Pakistanului, situat în apropierea graniței cu India, pe stg. râului Rāvi, la 215 m alt.; 2,9 mil. loc. (1981). Nod de comunicații. Aeroport. Constr. de mașini agricole și utilaj de transport; ind. metalurgică, electrotehnică, chimică (cauciuc), textilă (filaturi și țesături de bumbac), a pielăriei și încălțămintei, sticlăriei, de prelucr. a lemnului și alim. Piață agricolă. Centru religios și cultural. Universitate (1882). Universitate de Inginerie și Tehnologie (1950). Institut Politehnic (1961). Monumente din perioada mogulă: Fortul (1565), mausoleul lui Jahāngῑr (1637), moscheile Wazῑr Khan (1627-1634), Badshani (1674), Moti Masjid (sec. 17). Grădinile Șahlimar (1637-1642), cu numeroase fântâni și terase. Legendele hinduse atribuie fundarea orașului lui Lava, fiul lui Rāma. Capitala dinastiei ghaznavide (1099-1114; 1153-1193); între 1524 și 1707 a făcut parte din Imperiul Mogul, a trecut apoi sub dominație persană (1739-1740), afgană (1748) și, ulterior, sub cea a Regatului sikh (1799-1849). Cucerit de trupele britanice (1846), a intrat sub suzeranitate britanică (1849), devenind capitala Punjab-ului; la împărțirea Peninsulei Hindustan (1947), a intrat în componența Pakistanului.

LANSEL [lá:nsel], Peider (pseudonimul lui P.I. Dérin) (1863-1943), scriitor ladin. Prin lirica („Colanul de ambră”, „Vechea călimară”, „Fântâna care seacă”) și povestirile sale („Rododendronii albi și alte povestiri”), a urmărit modernizarea formei și a tematicii literaturii retoromane.

LANȚUG ~uri n. pop. Lanț mare folosit în gospodărie pentru a lega animalele, la fântâni etc. /<ucr. lancuh

L’AQUILA, oraș în Italia centrală, centrul ad-tiv al reg. Abruzzo, situat la poalele masivului Gran Sasso d’Italia, la 714 m alt., pe stg. râului Aterno, la 87 km NE de Roma; 69,4 mii loc. (1997). Ind. electrotehnică, chimică, a mat. de constr., textilă, de prelucr. a lemnului și alim. Universitate. Bisericile Santa Maria di Collemaggio (1287-1294), San Bernardino (1454-1472) ș.a. Castel (1535-1549), fântână (1272). Stațiune climaterică. Turism. Fundat în 1240 din ordinul împăratului Frederic II.

LÂNGĂ prep. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) În preajma..., în apropiere de... Acolo lângă fântână, te aștept. 2. (În prep. compuse) De lângă = din preajma..., din apropierea..., din vecinătatea... Pe lângă = a) (introduce un complement indirect) la (cineva); b) (introduce un complement circumstanțial de loc) prin preajma..., prin apropierea...; de-a lungul...; c) (introduce un complement circumstanțial de mod) alături de..., față de..., în comparație cu...; d) (introduce un complement circumstanțial cumulativ) în afară de..., în plus de...; e) (urmat de „că” și precedat de „pe”, cu valoare de conj.) în afară de faptul că..., abstracție făcând... – Lat. longum ad.

LESCOT [leskó], Pierre (c. 1515-1578), arhitect renasacentist francez. Unul dintre principalii exponenți ai clasicismului parizian (Hôtel de Ligneris, azi Muzeul Carnavalet). A colaborat cu sculptorul J. Goujon la refacerea aripii de SV a Palatului Luvru („Fântâna inocenților”, „Sala cariatidelor”, „Curtea pătrată” – capodopera sa), ce se impun prin armonia proporțiilor.

LICIU, Irinel (1928-2002), balerină română. Interpretă de înaltă tehnicitate și sensibilitate a marelui repertoriu („Coppelia”, „Fântâna din Bahcisarai”, „Lacul lebedelor”, „Iancu Jianu”).

LUCACI, Constantin (1923-1994, n. Bocșa), sculptor român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Inițial, a realizat portrete și compoziții în stil realist, apoi a creat, într-o viziune decorativă, forme monumentale din metal inoxidabil, preocupat de efectele luminii, în spiritul artei cinetice: „Fântână” (Constanța), „Monumentul Independenței” (Drobeta Turnu-Severin). Premiul Herder (1984).

LUCHIAN, Ștefan (1868-1916, n. Ștefănești, jud. Botoșani), pictor român. Studii la București, München și Paris. Întors în țară, a fost unul dintre organizatorii expoziției artiștilor independenți, manifestare de protest împotriva artei oficiale, și membru fondator al „Tinerimii artistice”. Sinteze cromatice proprii, deschizătoare de drumuri în pictura românească a sec. 20. Operele sale, executate în diverse tehnici (ulei, pastel), cuprind o tematică variată, care merge de la peisajul rustic („Fântâna de al Brebu”, „Sălciile de la Chiajna”) și citadin („Ghereta din Filantropia”) la portret („Un zugrav”, „Măriuța”, „Safta florăreasa”, „Autoportret”), compoziție („Lăutul”, „La împărțitul porumbului”) și natură statică, în care predominante sunt florile („Anemone”, „Garoafe”, „Maci”). Străbătută întotdeauna de o puternică emoție, simplă și rafinată totodată, arta lui L. reprezintă un moment de seamă în dezvoltarea picturii românești moderne. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948).

LUGOJ 1. Dealurile Lugojului, subunitate a Dealurilor Vestice (Dealurile bănățene), situată la marginea de V și NV a M-ților Poiana Ruscăi, între văile superioare ale râurilor Bega (la N) și Timiș (la S), dominând Câmpia Lugojului (în S) și Depr. Făget (în N) cu peste 100 m. Alcătuite predominant din pietrișuri, nisipuri, argile și depozite loessoide, cu petice de cristalin, D.L. prezintă culmi netede și prelungi, înălțimi care oscilează între 200 și c. 500 m alt. (culmile Șura 233 m, Cârla 233 m, Fântânii 263 m, Poiana 306 m, Iricești 366 m ș.a.). Alt. max.: 496 m (Măgura Surduc, dezvoltată pe cristalin). Pomicultură. 2. Câmpia Lugojului, subunitate a Câmpiei de Vest, situată între Pod. Lipovei (la N), Dealurile Lugojului (la E) și Dealurile Pogănișului (la S), drenată de râurile Timiș și Cerna cu afl. lor. Pătrunde în zonele limitrofe deluroase sub formă de golfuri, iar spre V se deschide larg către Câmpia Timișului. Acoperită cu soluri brune și brune podzolite, favorabile culturilor agricole. Alt. max.: 202 m. 3. Municipiu în jud. Timiș, situat în Câmpia Lugojului, la 125-176 m alt., pe râul Timiș, la 60 km E de Timișoara; 48.629 loc. (2000). Nod feroviar și rutier. Expl. de balast. Termocentrală. Constr. de utilaje și piese de schimb pentru ind. textilă și pentru ind. pielăriei, de utilaje pentru ridicat și transportat, de caroserii, de remorci și semiremorci, de produse metalice de larg consum. Fabrici de mobilă, încălțăminte (inclusiv calapoade), de prelucr. a maselor plastice și a cauciucului, de ceramică fină (faianță) și brută (cărămizi), de jucării și de produse alim. Filatură de mătase naturală și artificială. Țesătorie de bumbac. Tipografie. Muzeu de istorie, artă și etnografie. Teatru municipal. Vestigii neolitice și din epocile bronzului și fierului. Localitatea apare menționată documentar în 1334 cu numele Sacerdos de Lucas, în 1376 este consemnată cu toponimul Castrum Lugas, iar în 1542 capătă statut de oraș (civitas) pe lângă cetatea regală din sec. 14 (reconstruită în 1440). În 1551 i se acordă statut de oraș regal liber; la 17 febr. 1968 este declarat municipiu. Monumente: biserica Adormirii Maicii Domnului (1759-1766), în stilul barocului târziu, cu picturi murale originare și două turle de 57 m înălțime, refăcută după incendiul din 1842 și restaurată în 1937-1944; biserica fostei mănăstiri minorite (1733, cu unele transformări și adăugiri din 1796 și 1932); biserică greco-catolică (1853-1854); turnul clopotniță al bisericii Sf. Nicolae (1726-1728); birtul Poștei (1726); clădirea Teatrului municipal (1835).

MACHU PICCHU [mátʃu píktʃu], străvechi oraș incaș, abandonat la sfârșitul sec. 16 (din cauza distrugerilor provocate de conchistadorii spanioli), situat în M-ții Anzi (Cordillera Oriental), la 2.045 m alt., la poalele vârfurilor Machu Picchu și Huayna Picchu, la 80 km NV de Cuzco (Perú), dominând dinspre V valea râului Urubamba. Descoperit în 1911 de arheologul american Hiram A. Bingham (cercetările au continuat în 1940-1941), orașul M.P., extins pe c. 13 km², este unul dintre puținele centru urbane incașe precolumbiene ale cărui ruine s-au păstrat intacte. Dintre cele c. 150 de edificii culturale, rezidențiale etc. se remarcă Intihuatana, templul Tres Ventanas, el Palacio de las Ñustas, Mausoleo Real, Observatorul astronomic, Piața Sagrada etc., precum și numeroase fortificații, sanctuare, fântâni, sisteme de canalizare, grădini terasate cultivate ș.a.

MACREA, Dimitrie (1907-1988, n. sat Fântâna, jud. Brașov), lingvist român. M. coresp. al Acad. (1965), prof. univ. la Cluj și București. Director al institutelor de lingvistică din București (1954-1958) și Cluj (1958-1966). Specialist în fonetică și istoria limbii române („Circulația cuvintelor în limba română”, „Introducere în gramatica istorică a limbii române”, „Lingviști și filologi români”, „Studii de istorie a limbii și a lingvisticii române”). Contribuții în domeniul lexicografiei. A condus lucrările de elaborare a unor importante dicționare de limbă și enciclopedice: „Dicționarul limbii române literare contemporane”, „Dicționarul limbii române moderne”, „Dicționarul enciclopedic român”.

MADARIAGA Y ROJO [madarjága i róho], Salvador de (1886-1978), diplomat, eseist și scriitor spaniol. Eseuri filozofice și literare privind îndeosebi relațiile naționale („Spania”, „Englez, francezi, spanioli”); romane („Inimă de jad”, „Dușmanul lui Dumnezeu”, „Război în sânge”), versuri („Fântâni liniștite”).

Manole, meșter legendar al bis. episcopale din Curtea de Argeș (1512-1517), confundat în unele lucrări cu Manolis din Niaesia, cărturar grec la curtea lui Neagoe Basarab. Legenda ni-l prezintă pe Manole ca pe un localnic, amintirea sa fiind păstrată și de fântâna care-i poartă numele.

măcărău s.n. (reg.) mâner de învârtit roata fântânii.

mâță sf [At: ANON. CAR. / Pl.: mâțe / E: pbl fo cf. alb mica] 1 (Pop.) Pisică (Felis domestica). 2-3 (Prc) Pui (de sex feminin) al pisicii. 4 (Reg.; îcs) (De-a) mâța oarbă sau de-a mâța Joc de copii Si: de-a baba oarba. 5 (Pop.; îcs) (De-a) mâța și șoarecele Joc de copii în care jucătorii sunt așezați în cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mâță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului. 6 (Pop.; îcs) mâța de vânzare Joc de copii la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vândă celorlalți o mâță reprezentată printr-o lingură. 7 (Pop.; îcs) mâța popii Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 8 (Fam.; îe) a fi mâță blândă A fi prefăcut, ipocrit. 9 (Fam.; îe) a fi (ca o) mâță plouată (sau udă) A fi fără chef, abătut. 10 (Îae) A fi rușinat, umilit. 11 (Reg.; îe) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mâța-n sac Se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. 12 (Fam.; îe) A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mâța-n sac A umbla sau a prinde pe cineva cu înșelăciuni. 13 (Fam.; îe) A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mâța cu șoarecii (sau cu șoarecele ori cu câinele) A fi în relații foarte rele unii cu alții. 14 (Reg.; îe) A se stupi ca mâțele A nu se înțelege bine. 15 (Îae) A se certa mahalagește. 16 (Pop.; îe) A fi învățat ca mâța la lapte A fi rău învățat. 17 (Îae) A avea un obicei prost. 18 (Reg.; îe) A păți cinstea mâței la oala cu smântână A fi bătut. 19 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța în jurul oalei cu smântână A da târcoale unui lucru sau unei ființe care îi place. 20 (Reg.; îe) A umbla ca mâța pe lângă laptele fierbinte A dori ceva de care se teme. 21 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța pe lângă blidul cu păsat A evita să spună adevărul. 22 (Reg.; îe) A trăi ca mâța pe rogojină A o duce rău. 23 (Fam.; îe) A trage mâța de coadă (sau reg., pe rogojină) A o duce greu din cauza sărăciei. 24 (Reg.; îe) A nu avea nici mâța la casă A fi foarte sărac. 25 (Reg.; îe) A se uita ca mâța la pește A privi cu lăcomie. 26 (Fam.; îe) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mâța-n calendar A nu pricepe nimic. 27 (Reg.; îe) Mătură ca mâța Se spune despre un om murdar care își ascunde murdăriile. 28 (Pfm; îe) A se spăla ca mâța A se spăla superficial. 29 (Reg.; îe) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mâța Taci, că spui minciuni pe care nimeni nu le crede nimeni. 30 (Îae) Bagă de seamă ce spui. 31 (Reg.; îe) A călca în urme de mâță stearpă A fi îndrăgostit. 32 (Fam.; îe) A rupe mâța-n două A fi voinic. 33 (Îae) A fi energic, hotărât. 34 (Îae) A fi vrednic. 35 (Reg.; îae) A se învoi la preț cu cineva. 36 (Reg.; îe) A se face mâță A se ghemui ca o pisică la pândă. 37 (Reg.; îe) A-i oua și mâța A fi om norocos. 38 (Pfm) Persoană vicleană ca pisica, ipocrită. 39 (Rar; dep) Cal slab, prăpădit Vz gloabă, mârțoagă. 40 (Îvr) Blană prelucrată a pisicii. 41 (Îr; pgn) Blană prelucrată a unor animale asemănătoare cu pisica. 42 (Reg.; lpl; gmț) Cosițe la fete. 43 (Reg.; îs) Mâță sălbatică Pisică sălbatică (Felix silvestris). 44 (Înv; îc) mâță de mare Specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. 45 (Reg.; îc) mâța-popii Omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja Si: omidă-urs. 46 (Ent; reg.; îac) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 47-48 (Ent; reg.; îac) Câinele-babei (Oniscus murarius și asellus). 49 (Ent; reg.; îac) Scolopendră (Oniscus scolopendra). 50 (Ent; reg.; îac) Repede (Cicindela compestris) 51 (Pop.; îe) A se da de-a mâța-popii A se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. 52 (Bot.; reg.) Mâțișor (4) 53 (Bot.; reg.) Salcie. 54-55 (Pgn; șhp) Creangă (mică). 56 (Bot.; reg.) Barba ursului (Equisetum arvense). 57 (Bot.; reg.) Păpădie (Taraxacum officinale). 58 Mușchi de pe scoarța copacilor. 59 Rădăcină aeriană a porumbului. 60 (Trs; Ban) Mâț (11). 61 (Reg.) Botniță pentru vițel. 62 (Pes; reg.) Ostie. 63 (Reg.) Fiecare dintre cele două vârfuri ale scoabei. 64 (Reg.) Mâner al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 65 (Reg.) Clește. 66 (Prc) Cârlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 67 (Mar.) Broască în care se fixează sfredelul. 68 (Înv) Ancoră de navă. 69 (Trs; Ban) Cârlig cu mai multe brațe îndoite și ascuțite la vârf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fântână. 70 Dispozitiv de siguranță, prevăzut cu un fel de gheare, care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, când se rupe cablul. 71 (Reg.) Laț de prins păsări. 72 (Reg.) Bucată de lemn sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei construcții Vz grindă. 73 (Mol; Buc) Cârlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor împinși pe uluc. 74 (Trs; Mol) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 75 (Reg.) Butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu cellalt sprijinit pe marginea opusă, având rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 76 (Trs; Mol) Tindeche la războiul de țesut. 77 (Trs) Oiște. 78 (Reg.) Dispozitiv în formă de furcă cu două coarne, aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. 79 (Reg.) lanț sau curea care leagă grindeiul plugului de rotile Si: potâng. 80 (Trs; Olt) Cumpănă de care se leagă stavila joagărului. 81 (Trs; Olt) Dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dințată a joagărului. 82 (Trs; Olt la joagăr) Grăunțar. 83 (Trs; Olt) Coadă a furcii joagărului. 84 (Trs; Olt) Roată zimțată a joagărului. 85 (Trs; Olt) Fiecare din torțile care întind pânza joagărului. 86 (Trs; Olt) Fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. 87 (Trs; Olt) Jug de lemn al joagărului. 88 (Reg.) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului la roata morii. 89 (Trs; Mol; mpl) Patină pentru alunecat pe gheață. 90 (Reg.) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o așează pe talpa încălțămintei ca să nu alunece. 91 (Reg.) Cârlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stâlpi. 92 (Mar.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. 93 (Reg.) Grătar pe care se frige carne. 94 (Trs) Pirostrie pe care se pune un vas la foc. 95 (Reg.) Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. 96 (Reg.) Dig de proporții reduse. 97-98 (Reg.) Firidă mică făcută în peretele cămării Si: (reg.) mâțoacă(3). 99 (Pop.; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 100 (Pop.; art.) Melodie după care se execută mâța(99).

MEŠTROVIĆ [méʃtrovitʃ], Ivan (1883-1962), sculptor, pictor and gravor croat. Stabilit în Marea Britanie (1914), apoi în S.U.A. (1947). Prof. univ. la Zagreb și Univ. Notre dame din South Bend (S.U.A.). Fondator al Academiei din Zagreb (1909). Statuară monumentală inspirată din istoria națională („Ciclul de la Kosovo”), statui ecvestre („Marko Kraljević”), reliefuri, portrete („Mama mea”, „Michelangelo”, „Autoportret”) și compoziții sculptate („Pietá”, „Fântâna vieții”), caracterizate prin tensiune interioară, concizie și puritate a formei, robustețe a volumelor și echilibru clasic al compoziției. A realizat la București statuile lui Carol I și I.I.C. Brătianu și monumentul lui Ferdinand I. M. de onoare al Acad. Române (1940).

MILLES [mí:lləs], Carl (pe numele adevărat Wilhelm Carl Emil Anderson) (1875-1955), sculptor american de origine suedeză. A emigrat în S.U.A. (1945). Prof. univ. la Stockholm și la Academia Cranbrook (Michigan). Operă monumentală („Urși jucându-se” și „Fântâna lui Orfeu”, în Stockholm, „Poseidon”, fântână în fața muzeului din Göteborg, „Întâlnirea dintre ape”, fântână în Saint Louis).

MONTHERLANT [mõterlã], Henry Marie Joseph Millon de (1896-1972), scriitor francez. Vastă operă romanescă cu caracter autobiografic și marcată de experiența războiului („Schimbul de dimineață”, „Visul”), de cultul vieții eroice, al eului și egocentrismului („Bestiariile”, „La fântânile dorinței”, „Mica infantă a Castiliei”), făcând apologia senzualității și a creației artistice (tetralogia „Tinerele fete”). Teatru populat de personaje în căutarea absolutului, a împlinirii de sine („Regina moartă”, „Fiul nimănui”) dar și de factură istorică („Malatesta”, „Stăpânul din Santiago”, „Don Juan”, „Cardinalul Spaniei”), exprimând nostalgia față de vremuri eroice. Eseuri („Solstițiul de iunie”, „Tragedia fără mască”); memorialistică. S-a sinucis.

MORGAN [mó:gən], Charles Langbridge (1894-1958), scriitor englez. Romane psihologice pe tema conflictelor spirituale, a dragostei, a morții și a artei („Portret în oglindă”, „Fântâna”, „Sparkenbroke”, „Călătoria”, „Istoria judecătorului”). Piese de teatru („Fluviul scânteietor”, „Sticla arzătoare”). Eseuri („Reflecții în oglindă”, „Libertățile spiritului”).

NAIADĂ ~e f. 1) (în mitologia greacă) Zeiță ocrotitoare a izvoarelor, a râurilor și a fântânilor. 2) fig. Femeie tânără, frumoasă și grațioasă; nimfă. [Sil. na-ia-] /<fr. naïade

NAIADĂ, naiade, s. f. (Mitol.) Nimfă a izvoarelor, a fântânilor și a apelor curgătoare. [Pr.: na-ia-] – Din fr. naïade.

naiadă, naiade s. f. (În mitologia greacă) Nimfă a izvoarelor, fântânilor și apelor curgătoare, fiică a lui Zeus sau Okeanos. veșnic tinere și frumoase, naiadele erau înzestrate cu darul profeției și dețineau tainele apelor tămăduitoare și ale vindecărilor miraculoase. – Din fr. naïade (< gr. Naias).

NARCIS (în mitologia greacă), tânăr de o rară frumusețe, fiul zeului fluviu Cefiso și al nimfei Liriope. Refuzând iubirea multor fete și nimfe, printre care Echo, a fost pedepsit de Nemesis, care l-a îndemnat să se privească în fântână. Îndrăgostindu-se de propria imagine, oglindită în apă, a murit tânjind după chipul său de neatins. Un pseudonim alegoric, de origine literară, afirmă că pe locul morții sale au răsărit florile care-i poartă numele.

Narcis, (în mitologia greacă) tânăr frumos, iubit de mai multe fete și de nimfe, pe care însă, înfumurat, le disprețuia. Zeița Nemesis l-a pedepsit să-și vadă chipul într-o fântână și să se îndrăgostească de sine însuși. De durere că n-a putut să ajungă la tânărul zărit în apă, a murit, iar pe locul morții lui au răsărit florile numite narcise.

năpusanie, năpusanii s. f. (Reg.) Covrig mare din făină nouă din primul măcinat, împodobit cu busuioc și legat cu arnici roșu, care este aruncat în fântână, scos cu ciutura și împărțit celor prezenți cu diferite ocazii. – Et. nec.

NEGULESCO, Jean (1900-1993, n. Craiova), regizor american de origine română. Stabilit în S.U.A. (1927). M. de onoare al Acad. (1992). De formație pictor, a lucrat la Paris (1918-1929) pe lângă Modigliani, Picasso, Giacometti ș.a., devenind apoi în America (din 1929) un celebru colecționar de artă. La Hollywood a realizat numeroase filme, în special melodrame răscolitoare și comedii sentimentale („Femeia din Singapore”, „Johnny Belinda”, „Cum să te măriți cu un milionar”, „Masca lui Dimitrios”, „Trei bănuți în fântână”, „Tăticu picioare lungi”, „Căutătorii de plăceri”, „Cei șase invincibili”, „Hello-Good Bye”). Memorii („Drum printre stele”).

NEÎNCEPUT, -Ă, neîncepuți, -te, adj. Care nu este (încă) început, folosit. ◊ Apă neîncepută = apă luată din fântână sau de la izvor dimineața, înainte de a mai fi luat și alții în ziua aceea, căreia în descântece i se atribuie puteri miraculoase. – Ne- + început.

NEÎNCEPUT ~tă (~ți, ~țe) (negativ de la început): Apă ~tă apă din fântână sau de la izvor, luată dis-de-dimineață înaintea altora, căreia superstițioșii îi atribuie o putere supranaturală. /ne- + început

NYRAGONGO [nirəgóŋo], vulcan activ în E Africii (R.D. Congo), la N de L. Kivu, cu un crater de 2 km lățime și 430 m ad.; alt. 3.470 m. Descoperit în 1948 de vulcanologul Haroun Tazieff și explorat în 1958 și 1959 de specialiști belgieni și japonezi. Erupții în anii 1954 și 1977. Lacul de lavă de pe fundul craterului, format din masă de bazalt lichid, este în continuă fierbere, iar din când în când lava este aruncată în sus (sub forma unor „fântâni de lavă”), de presiunea gazelor care ies prin masa de lavă. Rezervație naturală.

OURO PRÉTO, oraș în E Braziliei (Minas Gerais), la 64 km de Belo Horizonte, pe pantele Serrei do Espinhaço, la 1.061 m alt., în bazinul lui Rio Doce; 62,5 mii loc. (1991). Centru agricol și comercial. Turism. Școală minieră (1876). Monumente coloniale baroce (bisericile São Francisco de Assis, Nossa Senhora do Carmo, poduri, fântâni) majoritatea datorate sculptorului Antonio Francisco Lisboa (Aleijadinho), aflate din 1980 în patrimoniul cultural universal. Teatru colonial (restaurat în 1861-62), cel mai vechi din Brazilia. Muzeul Inconfidência. Fundat în 1701 ca așezare minieră (O.P. = „aurul negru”) rămâne întreg sec. 18 centrul celei mai mari „goane după aur” din America de Sud. Devine oraș sub numele de Vila Rica (1711).

PARANAGUÁ, oraș în SE Braziliei (Paraná), port la golful omonim al Oc. Atlantic, la poalele Sierrei do Mar, la c. 80 km E de Curitiba; 128 mii loc. (2002). Prelucr. lemnului (cherestea), cafelei și ierbii maté. La mijlocul sec. trecut devine cel mai pare port de export al cafelei din țară (mai exportă hârtie, zahăr, banane, cherestea și iarbă maté – ceai de Paraguay). Monumente coloniale (fortul Nossa Senhora dos Prazeres – 1767, Muzeul de Artă și Arhitectură – baroc, Muzeul de Artă Populară – vechiul colegiu al iezuiților, fântână – sec. 17). Fundat de exploratorii portughezi (1585).

pălimar, pălimare, s.n. (înv. și reg.) 1. par, stâlp. 2. bârnă, grindă, cumpănă (la fântână). 3. țăruș, pripon. 4. împrejmuire de scânduri la prispa sau pridvorul casei țărănești; balustradă, parmaclâc, grilaj. 5. (înv.) întăritură, parapet. 6. cerdac, pridvor, foișor, balcon. 7. (reg.) acoperiș oblic care apără de ploi și zăpadă treptele intrării la o casă. 8. (reg.) șopron. 9. (reg.) îngrăditură la strunga oilor. 10. (reg.) corlată. 11. (reg.) targă. 12. (reg.; cu sens colectiv) paie rezultate de la treierat. 13. (reg.) cablu întins de-a curmezișul râului de care se ține podul plutitor.

PÂRGHIE s. (TEHN.) 1. (înv. și reg.) părângă, (reg.) mătărângă, parmaclâc, (Mold.) tăbârcă, (înv.) mangeal. (~ de ridicat greutăți.) 2. v. braț. (~ a unei balanțe.) 3. cârmă, drug, oiște, proțap. (~ la moara de vânt.) 4. (reg.) pocănea, terteleci. (~ la joagărul de bușteni.) 5. v. proțap. (~ la fântână.) 6. (pop.) săgeată. (~ la leagăn.)

PEGOMANȚIE s. f. pretinsă artă de a ghici viitorul prin observarea apelor din fântâni. (< fr. pégomancie)

PETRODVOREȚ [pitrədvíriets], oraș în Federația Rusă, situat pe țărmul G. Finic, la 29 km V de Sankt-Petersburg; 83 mii loc. (1997). Fundat în 1709. Până în 1944 s-a numit Peterhof. Centru turistic. Ansamblu de palate și parcuri început în 1714 din inițiativa lui Petru I, ca reședință imperială. Marele Palat (ridicat în 1714-1725, cu fațada construită în 1747-1752, după planurile lui Domenico Trezzini, iar grădinile după Alexandre Le Blond și apoi Bartolomeo Rastrelli), pavilionul Ermitaj (1721-1724), palatele Monplaisir (1714-1725) și Marly (1720-1723). Capela neogotică (sec. 19). Parcul este decorat cu numeroase fântâni, cascade și statui. Ansamblul a fost restaurat după al Doilea Război Mondial (când a suferit grave distrugeri). Astăzi muzeu.

PHENIAN [fenián] (P’YONGYANG [piəng-iang]), capitala R.P.D. Coreene, situată în partea central-vestică a țării, pe fl. Taedong, la 48 km de gura sa de vărsare; 2,7 mil. loc. (1993). Important nod de comunicații. Aeroport. Pr. centru economic, politic și cultural al țării. Siderurgie. Uzine constr. de mașini-unelte, de utilaj minier și mijloace de transport, de mecanică fină; ind. chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), a cauciucului, mobilei, alim. Intensă activitate comercială. Universitate (1946). Academie de Științe. Teatru dramatic; teatru de operă. Numeroase porți, fântâni și temple. Statuia Cion-Li-Ma (28 m înălțime) reprezintă simbolul eliberării țării. Vechi oraș coreean, a fost, potrivit legendei, întemeiat în 1122 î. Hr.; între 427 și 668, capitala statului Koguryǒ, iar apoi, sub numele de Sodo, capitala apuseană a statului Koryǒ (918-1392). Important punct de apărare în fața numeroaselor invazii străine. După 1900, unul dintre centrele luptei de eliberare națională împotriva ocupației japoneze (mișcările din mart. 1919 și iun. 1926). Eliberat în aug. 1945 de armatele sovietice. Din 1948, capitala R.P.D. Coreene. În 1950, în cadrul războiului din Coreea a fost cucerit de forțele americane; recucerit cu sprijinul trupelor chineze. Reconstruit cu ajutor sovietic și chinez.

PIÁȚĂ (< it.) I. 1. Spațiu (în aer liber) special amenajată pentru comerț de mărfuri cu amănuntul (de obicei produse alimentare și zarzavaturi). 2. (URB.) Spațiu de mari dimensiuni, amenajat în punctele de convergență a mai multor străzi, delimitat de clădiri sau de plantații și uneori decorat cu fântâni, statui etc. II. (EC.) mediul în care se tranzacționează diferite bunuri sau servicii, între cumpărători și vânzători, prin mecanismul pieței. ◊ P. de capital = p. în care se tranzacționează valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni etc.) între emitenții și posesorii lor, în calitate de vânzători, și deținătorii de capital (investitori), în calitate de cumpărători. ◊ P. monetară = p. în care se efectuează operațiuni de atragere și de plasare a banilor (și instrumentelor de credit pe termen scurt), la nivelurile ratelor dobânzilor determinate liber de intermediarii financiari, în scopul reglării pe termen scurt a deficitelor de lichidități. ◊ P. valutară = p. în care se efectuează vânzări și cumpărări de valute la vedere (spot) și la termen (forward), la cursuri de schimb determinate liber de intermediarii autorizați să participe pe această piață. ◊ Economie de p. = formă modernă de organizare și funcționare a economiei, în care prețul și volumul producției depind, în principiu, dintre confruntarea dintre cerere și ofertă. Caracteristic pentru e. de p. este dreptul la proprietate privată, la concurență, la libertatea de consum, la dreptul de a exercita o meserie, precum și la alegerea liberă a profesiei și a locului de muncă. V. și economie de schimb. ◊ P. neagră = p. ilicită în care oferta de comercializare a unor bunuri se situează sub nivelul cererii; în cazul unor prețuri controlate (maxim admise) prețurile practicate pe p.n. depășesc nivelul acestora. ◊ P. de adunare a apelor v. confluență (1).

PICASSO, Pablo (pe numele adevărat Pablo Ruiz y P.) (1881-1973), pictor, grafician, sculptor, gravor și ceramist spaniol. Stabilit în Franța (1904). Personalitate proteică, autor a unei opere de o vastitate unică, a exercitat o puternică influență asupra artei moderne. În „perioada albastră” (1901-1904), preponderent tradiționalistă, pictează imagini din viața dezmoșteniților societății, stilizate cu o tragică acuitate sau personaje din lumea circului și actorilor ambulanți („Cei doi saltimbanci”, „Arlechin”, „Familie de acrobați”). Stilul său devine mai personal în „perioada roz”, predominant diafană (1904-1906), exprimând o viziune mult mai optimistă asupra lumii, când apar primele preocupări de simplificare a formelor și de consistență a volumelor („Doamnă cu evantai”, „Frumoasa olandeză”, „Fată cu cal”). Descoperirea sculpturii negre îl îndrumă către o nouă înțelegere a formei. Cu „Domnișoarele din Avignon” (1907) se situează, alături de Braque, în fruntea mișcării cubiste, inventând un nou stil al artei moderne („Omul cu chitara”, „Jucătorii de cărți”). Chemat de Deaghilev să creeze decoruri pentru „Baletele ruse”, va trece printr-o perioadă (după 1911) de viziune mai calmă și mai decorativă. După 1920 trece prin alte experiențe, mereu reînnoite: clasicismul artei greco-romane („Trei femei la fântână”, „Mamă cu copil”), suprarealismul („Dansul”, „Lupta cu taurii”, „Femeia care plânge”). Lucrarea „Dansul” din 1925 anunță stilul care-l va caracteriza până la moarte. Sinteză supremă a artei sale, marile compoziții „Guernica” și „Masacru în Coreea” reprezintă un patetic protest împotriva nedreptății și violenței. Reprezentat în Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Muzee „Picasso” există în Antibes, Barcelona și Paris.

pleșă, pleșe, s.f.(reg.) fântână cu apă (minerală) sărată.

PLISEȚKAIA, Maia Mihailovna (n. 1925), balerină rusă. Prim-balerină (1943-1988) la Balșoi Teatr din Moscova, s-a remarcat printr-o tehnică strălucită, expresivitate și elocvență a gestului în „Lacul lebedelor”, „Fântâna din Baccisarai”, „Don Quijote”, „Spartacus”, „Moartea lebedei”, „Carmen”. Alăturându-se trupei lui M. Béjart, a dat strălucire unor creații moderne („Boléro”, „Isadora”, „Léda”), manifestând o longevitate artistică excepțională. A abordat roluri de compoziție („Anna Karenina”, „Pescărușul”). Director artistic la Roma și apoi la Teatrul Național de Balet din Spania (1988-1990).

pocerpeală, pocerpele, s.f. (înv.) vas pentru scos apă dintr-o fântână; ciutură; vas pentru păstrat lichide.

pocioi, pocioaie, s.n. (reg.) băltoacă formată în jurul unei fântâni.

PRĂJINĂ s. 1. v. par. 2. v. băț. 3. opintitor. (~ la o barcă.) 4. (pop.) proptea, (Mold.) crăcană. (~ de rufe.) 5. (reg.) lumânare, prăștină. (~ la cumpăna fântânii.) 6. (reg.) bucată. (Vechea unitate de măsură agrară numită ~.)

PROASPĂT ~ătă (~eți, ~ete) 1) (despre alimente, fructe, legume) Care este făcut, dobândit sau recoltat de curând; care n-a fost conservat. Pește ~. 2) (despre plante) Care este rupt de curând; neofilit. Legume ~ete. 3) (despre apa de băut) Care a fost adusă de curând de la sursă (de la fântână, izvor etc.). 4) (despre aer) Care este lipsit de impurități; curat. 5) fig. Care este foarte tânăr; fraged. 6) Care a apărut de curând; care durează de puțină vreme; recent; nou. Informații ~ete. 7) (despre persoane) Care a fost numit de curând într-un post. Ministru ~. 8) Care a căpătat forțe noi; reconfortat; odihnit. /<ngr. prósphatos

PROȚAP s. 1. v. oiște. 2. v. pârghie. 3. pârghie. (~ la fântână.)

PROȚAP, proțapuri, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului și de care se prinde jugul; rudă. 2. Prăjină cu vârful despicat, în care se înfigea în trecut o reclamație prezentată domnitorului, pe deasupra capetelor mulțimii. ◊ Expr. A umbla cu jalba în proțap = a protesta, a reclama; a cere cu insistență ceva. 3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele, cu care se prind racii etc. ♦ Fiecare dintre cele două bețe, despicate în formă de furcă și înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peștele întreg pentru a se frige. 4. Pârghie la moara de vânt sau la fântână. – Din sl. procĕpŭ, bg. procep.

PRUNDU BÂRGĂULUI, com. în jud. Bistrița-Năsăud, situată la poalele SV ale m-ților Bârgău și cele de NV ale m-ților Călimani, în zona de confl. a râului Bârgău cu Bistrița ardeleană; 6.598 loc. (2003). Stații de c. f. (în satele P.B. și Susenii Bârgăului). Termocentrală. Expl. și prelucr. lemnului (Susenii Bârgăului). Fabrică de celuloză și hârtie; produse alim. (preparate din lapte, panificație). Pomicultură. Centru de ceramică populară (Susenii Bârgăului) și de cojocărit (P.B.). Satul P.B. este atestat documentar în 1386. În raza com. se află și rezervația naturală Piatra Fântânele din m-ții Bârgăului.

PUȚ s. 1. v. fântână. 2. v. sondă. 3. (reg.) șaht. (~ de mină.)

PUȚ, puțuri, s. n. 1. Groapă cilindrică sau pătrată, adesea cu pereții pietruiți sau cu ghizduri împrejur, săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea cu apă potabilă; fântână. ◊ Puț absorbant = groapă făcută în locuri necanalizate, pentru a permite scurgerea apelor uzate până la un strat permeabil care să le absoarbă. Puț colector = puț în care se adună apele captate prin mai multe puțuri sau drenuri. 2. Săpătură într-o mină care leagă zăcământul cu suprafața sau cu o galerie principală și care servește la extracție, la aeraj sau la pătrunderea personalului în mină. ♦ Gaură săpată în pământ pentru extragerea petrolului. – Lat. puteus.

PUȚ ~uri n. 1) Groapă adâncă (cu pereții pietruiți sau betonați), săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă, pentru alimentarea cu apă potabilă; fântână. 2) Săpătură într-o mină care servește drept cale de transport pentru mineri și materiale și ca mijloc de aerisire. 3) Gaură săpată în pământ pentru extragerea petrolului. /<lat. puteus

răstignire, răstigniri s. f. 1. Faptul de a răstigni; crucificare; (înv.) răstignit. 2. Cruce mare, de obicei din lemn, pusă la marginea unui drum, la fântâni, la intrarea într-un sat etc., reprezentând pe Iisus Hristos răstignit. Este un semn de ocrotire și de ajutor pentru cei din jur, iar pentru călători mângâiere și scut în fața primejdiilor. V. și troiță. [Var.: restinire, răstenire s. f.] – Din răstigni.

RESPIGHI, Ottorino (1879-1936), compozitor neoclasic italian. Prof. univ. la Roma. Reprezentativ pentru curentul neoclasic, excelând prin măiestria orchestrațiilor. Muzică de cameră, simfonică („Fântânile Romei”, „Pinii din Roma”, „Serbările romane”), balete.

SACA, sacale, s. f. Butoi așezat pe un cadru cu două sau cu patru roți, cu care în trecut se transporta apa de la fântână sau de la râu. – Din tc. saka „sacagiu”.

SALVI, Nicola (1697-1751), arhitect și scenograf italian. Exponent al barocului roman (Palatul Odesccalchi, 1745 – în colab. cu Luigi Vanvitelli și fântâna Trevi, 1732, ambele la Roma).

SARAZIN (SARRAZIN) [sarazẽ], Jacques (1588-1660), sculptor francez. A lucrat mulți ani la Roma pentru cardinalul Aldobrandini, unde a decorat numeroase fântâni și vila Frascati. Unul dintre fondatorii (1648) Academiei de Pictură și Sculptură din Paris. Prin lucrările executate la Luvru și Chantilly anunță apariția clasicismului.

SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată. ♦ Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata apei sau săgeata apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

SĂLIȘTE 1. Depr. tectono-erozivă, parte componentă a Mărginimii Sibiului, situată în zona de contact a m-ților Cindrel cu pod. Secașelor, drenată de pâraiele Sibiel și Pârâul Negru. Depr. S. este separată de depr. Sibiu prin Măgura Beleunța (630 m alt.). Relief de lunci și terase pe care se extind mai multe localități. 2. Oraș în jud. Sibiu, situat în depr. omonimă, la poalele NNE ale m-ților Cindrel, pe Pârâul Negru, în zona Mărginimii Sibiului; 5.793 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată în 1879. Produse textile (țesături din lână) și de marochinărie. Centru pomicol (meri, pruni, peri). Creșterea ovinelor (vestită localitate pentru păstoritul transhumant). Iaz piscicol. Muzeu cu secții de icoane pe sticlă (în satul Sibiel). Orașul S. este renumit prin frumusețea portului popular, a cusăturilor, a sculpturilor și pirogravurilor în lemn (porți, cerdacuri, blidare, furci pentru tors lâna, fluiere, troițe etc.), precum și prin arta folclorului muzical. În sec. 19 și prima jumătate a sec. 20, com. S. a fost vestită pentru producerea vaselor ceramice smălțuite (oale, urcioare, căni, blide etc.), a cojoacelor și pieptarelor cu broderie fină, precum și un important centru de pictură populară, de fierărie și de rotărit – activități mult diminuate sau unele dispărute treptat în a doua jumătate a sec. 20. Declarat oraș la 20 dec. 2003. În S., atestat documentar în 1354, se află bisericile Înălțarea Domnului (1785, cu picturi murale interioare executate în anii 1790-1791 și fresce exterioare din 1791-1810) și Sf. Ioan Botezătorul (sec. 17), iar în satul Sibiel,menționat documentar în 1366, există ruinele cetății Salgo (sec. 12-13) și biserica Sf. Treime (1765-1776, pictată în 1782-1785). Bisericile Sf. Treime (1620, cu unele transformări din 1843 și 1896), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (începutul sec. 18) și Sf. Nicolae-Cacova (1771-1774), în satele Vale, Galeș și Fântânele.

SĂPARE s. 1. săpat, (înv.) săpătură. (~ unui tunel, a unei fântâni.) 2. v. excavare. 3. v. prășit. 4. v. roadere. 5. v. eroziune. 6. v. sculptare.

SĂRITOR, -OARE, săritori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care sare. 2. Care se grăbește (să facă ceva); care intervine grabnic într-o acțiune. ♦ Spec. Care vine grabnic în ajutorul cuiva, care e gata oricând să ajute pe cineva. 3. (Despre lucruri) Care se ridică brusc în sus, de obicei sub impulsul unei forțe exterioare. ◊ (Pop.) Fântână săritoare = fântână arteziană. II. Subst. 1. S. f. (Înv.) Cascadă. 2. S. m. și f. Sportiv care participă la probe de sărituri. – Sări + suf. -tor.

A SCOATE scot tranz. 1) A lua dintr-un spațiu închis. ~ apă din fântână. ~ pâinea din cuptor. 2) (obiecte fixate, prinse, învelite etc.) A face să iasă afară (cu forța), desprinzând din locul unde se află. ~ un dinte. ~ un cui. ◊ ~ cuiva sufletul a sâcâi întruna pe cineva. A-și ~ sufletul a se epuiza, făcând un lucru. A-și ~ ochii unul altuia a-și imputa ceva reciproc. A-și ~ ceva din cap a înceta de a se mai gândi la ceva. Ce intră în gura lupului nu se mai poate scoate se spune când un lucru a nimerit în mâinile unui hrăpăreț de la care nu mai poate fi recăpătat. 3) A pune în văzul tuturor; a expune. ~ marfa. ◊ ~ la lumina zilei a face să fie cunoscut de toată lumea. ~ (pe cineva) în lume a introduce în societate (pe cineva). ~ la vânzare (sau la mezat, la licitație) a pune în vânzare (a vinde la licitație). ~ in evidență (sau în relief) a evidenția; a reliefa. ~ la iveală (sau în vileag) a dezvălui; a divulga. 4) (obiecte de îmbrăcăminte, podoabe etc.) A da jos de pe sine. ~ paltonul. ~ inelul. ◊ ~ din jug (sau din ham) a) a dejuga (sau a deshăma); b) a elibera. 5) (persoane) A da afară dintr-o funcție sau dintr-un post (ca fiind necorespunzător); a elibera; a concedia; a destitui. ~ dintr-un post. ~ din casă. ◊ ~ la pensie a pensiona. 6) A face să-și schimbe starea. ~ din boală. ◊ ~ din sărite (sau din răbdări, din fire, din țâțâni) a supăra foarte tare. ~ din minte (sau din minți) a face să-și piardă capacitatea de a judeca; a zăpăci. ~ (cuiva) peri albi a cauza (cuiva) necazuri, făcându-l să încărunțească. ~ din circuit a) a întrerupe legătura dintre un aparat sau o mașină electrică și sursa de curent; b) a face să nu mai circule. ~ din circulație (sau din funcție) a) a face să nu mai circule (sau să nu mai funcționeze); b) a face să iasă din starea obișnuită. ~ pui a) a face să iasă pui din ouă; b) a face crăpături pe piele din cauza umezelii, frigului și a murdăriei. 7) A orienta într-o anumită direcție. ~ pe cineva la drum. ◊ ~ (pe cineva) la covrigi a ruina (pe cineva). A o ~ la capăt a termina cu bine. 8) A ajuta să evite (ceva rău). ~ de la înec. ◊ ~ (pe cineva) din încurcătură (sau din impas, din nevoie) a face să iasă dintr-o situație grea. ~ (pe cineva) din iarnă a ajuta (pe cineva) cu hrană și adăpost ca să poată ieși din iarnă. 9) (produse, materii etc.) A dobândi prin extracție; a extrage. ~ cărbune. 10) A dobândi datorită unei exigențe excesive; a stoarce; a smulge. ~ o datorie. ~ o mărturisire. 11) pop. A obține din nou; a recupera; a recâștiga. 12) (despre publicații) A face să apară pe calea tiparului; a tipări; a edita; a publica. ~ o revistă. 13) A face să se audă. ~ un strigăt. ~ un oftat. ◊ ~ (cuiva) nume rău a face (cuiva) reputație proastă. 14) A face să apară pentru prima dată. ~ o lege nouă. 15) A face să nu mai figureze (undeva). ~ o marfă din vânzare. ~ o chestiune de pe ordinea de zi. 16) A face să iasă din interiorul său. ~ fum. ~ aburi. 17) (particule sau straturi străine supărătoare) A face să dispară, înlăturând. ~ petele. ~ praful. ~ murdăria. /<lat. excotere

SCOATE vb. 1. v. extrage. 2. v. exciza. 3. v. smulge. 4. a extrage, a lua. (A scoate apă din fântână.) 5. v. dezgropa. 6. a desface, a desprinde. (A scoate o scândură de la gard.) 7. a arăta. (Scoate limba!) 8. v. dezbrăca. 9. a descălța, a trage, (reg.) a desculța. (A scoate pantofii din picioare.) 10. a lua. (Își scoate pălăria de pe cap.) 11. v. ridica. 12. a încasa. (A scoate banii din bancă.) 13. a retrage, (pop.) a trage. (A scoate o sumă de bani de la CEC.) 14. v. elimina. 15. v. anula. 16. a depărta, a elimina, a îndepărta, a înlătura. (A scoate petele de grăsime de pe haine.) 17. v. suprima. 18. v. exclude. 19. v. concedia. 20. v. desărcina. 21. v. destitui. 22. v. emite. 23. a articula, a grăi, a pronunța, a rosti, a spune, a vorbi, a zice, (prin Mold.) a blești. (N-a scos nici un cuvânt.) 24. a da, a emite, (pop.) a slobozi. (A scoate un chiot, un țipăt.) 25. v. produce. 26. v. emana. 27. v. publica. 28. a emite. (A scoate noi monede.) 29. v. desface. 30. v. elibera. 31. a salva, a scăpa, (pop.) a mântui, (înv.) a mistui. (L-a scos dintr-un mare necaz.) 32. v. obține. 33. a căpăta, a obține, a primi, a vedea. (Nu mai scoate un ban de la el.) 34. v. recupera.

scodină, scodine, s.f. (reg.) jgheab (la moară, la streașină, la fântână etc.).

secător, secătoare, adj. (înv.; despre râuri, izvoare, bălți, lacuri, fântâni etc.) care seacă.

secătos, -oasă, adj. (reg.) 1. (despre râuri, izvoare, bălți, lacuri, fântâni etc.) care a fost golit de apă; secătuit, uscat. 2. (despre anotimpuri, vreme, aer, vînturi etc.; în forma: săcătos) secetos.

SERGHEEV, Konstantin Mihailovici (1910-1992), Balerin și coregraf rus. Director artistic al Teatrului de balet „Kirov” (1951-1970); din 1973, conducătorul artistic al Școlii de coregrafie din Leningrad. Parteneruk Galinei Ulianova în „Romeo și Julieta”, „Fântâna din Bahcisarai”. Coregrafia unor importante balete („Cenușăreasa”).

SFEȘTANIE ~i f. Slujbă religioasă oficiată la cererea credincioșilor pentru a sfinți ceva (o casă, o fântână etc.). [G.-D. sfeștaniei; Sil. -ni-e] /<sl. (o)svenštenije

sicnit, -ă, adj. (reg.) 1. (despre râuri, izvoare, lacuri, bălți, fântâni) secat. 2. (despre recipiente) golit, gol.

SIMIONESCU Ion Th. (1873-1944, n. sat Fântânele, jud. Bacău), geolog și paleontolog român. Acad. (1911), prof. univ. la Iași și București. Preșdinte al Acad. Române (1941-1944). Lucrări de paleontologie și de stratigrafie a diferitelor regiuni ale României („Studii geologice și paleontologice în Dobrogea”). Lucrări de popularizare a științelor naturii („Din viața Pământului”, „Flora României”, „Fauna României”).

slai, slaiuri, s.n. (reg.) 1. fiecare dintre cele două scânduri care leagă tălpile unei sănii; oplean. 2. fiecare dintre scândurile care formează părțile laterale ale unei ambarcații; scândura care formează marginea de sus a unei luntri; usnă. 3. poliță în perete pe care se țin lucruri de gospodărie 4. fiecare dintre stâlpii care susțin podul morii. 5. bancă transversală făcută dintr-o scândură lată și fixată în partea dinapoi a unei bărci. 6. fiecare dintre tăbliile sau dintre cele două scânduri care leagă tăbliile patului. 7. ghizdurile din bârne ale unei fântâni. 8. marginea de sus sau balustrada unei prispe. 9. scoc prin care se scurge vinul din vasul în care se pun strugurii pentru stors. 10. canal format din trei scânduri, care transportă apa ce cade pe roata ferăstrăului mecanic. 11. scobitură în forma unui șănțuleț prin care se îmbucă și se fixează două piese componente ale unui obiect din lemn. 12. fiecare dintre cele două șipci care se bat în stâlpii unei case, pentru a fixa capetele bârnelor. 13. bârnă de lemn.

A SLEI ~esc tranz. 1) (mai ales fântâni) A face să rămână fără apă (pentru curățare). 2) A face să nu mai dispună (de bunuri materiale); a secătui. ~ de bani. 3) (bunuri materiale) A consuma până la terminare; a epuiza. * ~ de puteri (pe cineva) a(-i) lua toate puterile (cuiva); a istovi. /<sl. sulijati

SLEI, sleiesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre substanțe grase; la pers. 3) A se închega, a se solidifica (prin răcire). ♦ (Pop.; despre apă și alte lichide) A îngheța. 2. Tranz. A seca o fântână (pentru a o curăța). ♦ Fig. A secătui pe cineva sau ceva de...; a istovi, a epuiza. – Din sl. sŭlijati.

SLEIT¹ s. n. Scoatere a apei dintr-o fântână (pentru a o curăța). – V. slei.

SLEIT², -Ă, sleiți, -te, adj. 1. (Despre substanțe grase) Solidificat prin răcire, închegat. ♦ (Despre mâncăruri grase) Cu grăsimea sleită (1) prin răcire. ♦ (Pop.; despre lichide) Înghețat. 2. (Reg.; despre fasole, mazăre) Frecat², făcăluit². 3. (Despre fântâni) Secat, golit de apă (pentru curățare). ♦ Fig. Secătuit de puteri; sfârșit². – V. slei.

SLUTER [slütər], Claus (c. 1340/1350-c. 1406), sculptor francez de origine flamandă. Reprezentant al școlii burgundo-flamande. Prin forța de expresie și monumentalitate, unul dintre premergătorii Renașterii (mormântul lui Filip cel Îndrăzneț, „Fântâna lui Moise”, statuile portalului mănăstirii Champmol din Dijon).

smâc! interj., s.n. 1. (interj. cu val. verbală; pop.) cuvânt care sugerează o mișcare bruscă și precipitată a unei ființe care sare sau care țâșnește de undeva; huști!, tâști!, țuști!, zvâc!. 2. (reg.; în forma: smac!) cuvânt care sugerează un gest rapid făcut de cineva pentru a apuca, a răsuci ceva. 3. (s.n.; reg.) laț de prins păsări, câini etc.; cursă. 4. (s.n.; reg.) jucărie pentru copii în formă de arc, cu care aruncă bețișoare în părul sau barba cuiva. 5. (s.n.; reg.) câlți. 6. (s.n.; reg.) prâsnel, titirez. 7. (s.n.; reg.) manivelă (la fântână). 8. (s.n.; reg.) putinei.

SMÂRC, smârcuri, s. n. 1. Loc mocirlos (acoperit cu vegetație); ochi de apă pe un teren mlăștinos. ♦ (La pl.; în basme) Loc îndepărtat și primejdios, de unde își trage marea izvoarele. 2. (Reg.) Unealtă primitivă făcută dintr-o tigvă, care servește pentru a scoate lichidul dintr-un butoi. ♦ Pompă de fântână. – Din sl. smrŭkŭ.

sofra, sofrale, s.f. 1. (înv.) masă mică circulară, și foarte joasă, la care se mânca stând pe divan, pe un scăunel sau pe o rogojină. 2. ghizd (la fântână).

SOMEȘU CALD, râu, unul dintre izvoarele Someșului Mic; 64 km. Izv. din SE m-ții Vlădeasa, de sub vf. Cârligatele, de la 1.385 m alt., dintr-o reg. calcaroasă cu numeroase fenomene carstice. Imediat după ce izvorăște, râul S.C. dispare printr-un ponor într-o peșteră și, după ce reapare în peștera Rădesei, pe pare o traversează printr-o peșteră-tunel de 250 m lungime. După ce străbate o reg. de chei, cu pereți calcaroși abrupți și cu diferență de nivel de 100 m, numită „Bazarul Someșului”, râul se îndreaptă spre ENE, porțiune unde pe cursul său s-a format lacul de acumulare Fântânele, după care străbate defileul de la Mărișel, unde, pe o distanță de 13 km, are o cădere de peste 300 m, apele lui vărsându-se în lacul de acumulare Tarnița. S.C. își unește apele cu cele ale râului Someșu Rece în lacul de acumulare Gilău, rezultând, la ieșirea din acest lac, un singur curs de apă cu numele Someșu Mic.

stihui², stihuiesc, vb. IV refl. (reg.; despre apa din fântână) a se curăța.

STOBORÂT, -Ă, stoborâți, -te, adj. (Reg.) Împrejmuit cu gard. ♦ (Despre fântâni) Cu ghizduri. – V. stoborî.

sucălău s.n. (reg.) sul sau scripete pe care se înfășoară lanțul fântânii.

ȘADÂRVAN s. v. arteziană, fântână (arteziană), fântână (țâșnitoare), havuz.

șibă, șibe, s.f. (reg.) 1. crenguță; vreasc, surcică. 2. prăjină de care se leagă găleata la fântâna cu cumpănă. 3. cumpănă (la fântână).

știoalnă, știoalne, s.f. (reg.) 1. baltă mocirloasă. 2. bulboană; loc mai adânc în albia unui râu, bun de scăldat. 3. groapă cu apă; gropan. 4. galerie în mină. 5. mină (de aur). 6. (în forma: știolnă) lutărie. 7. teren mlăștinos. 8. fântână nepietruită. 9. copcă în gheață. 10. (în forma: știolnă) deșert (gol) la cal.

știob¹, știoburi, s.n. (reg.) 1. vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile; jghiab pentru porci. 2. trunchi de copac scorburos sau scobit, îngropat în pământ și servind ca ghizd la o fântână puțin adâncă.

știobărău s.n. (reg.) trunchi de copac scorburos sau scobit care, îngropat în pământ, servește ca ghizd la o fântână puțin adâncă.

știubăroc s.n. (reg.) 1. trunchi de copac scorburos sau scobit care, îngropat în pământ, servește ca ghizd la fântână. 2. fântână cu izvor la mică adâncime și cu ghizdul din copac scorburos.

știubei, știubeie și știubeiuri, s.n. (reg.) 1. vas făcut dintr-un trunchi de copac scobit (în care se păstrează alimente, obiecte casnice sau în care se opăresc rufele). 2. stup primitiv, făcut dintr-un trunchi de copac scorburos, sau scobit; totalitatea albinelor dintr-un asemenea stup. 3. adăpost pentru stupi. 4. trunchi de copac scorburos sau scobit care, îngropat în pământ, servește ca ghizd la o fântână puțin adâncă. 5. (înv.) apeduct. 6. fântână cu izvorul la mică adâncime, care are ca ghizd un trunchi de copac scorburos. 7. fântână cu apă sărată. 8. deschizătură făcută în acoperișul unei case pentru luminarea sau aerisirea podului.

ȘTIUBEI ~ie n. 1) reg. Adăpost (natural sau făcut de oameni) pentru albine, în care acestea clădesc faguri și depun miere; stup. 2) înv. Vas reprezentând un trunchi scobit, în care se păstrează diferite obiecte sau se opăresc rufele. 3) reg. Trunchi scorburos sau scobit, care servește ca ghizd la o fântână. /știob + suf. ~ei

ȘTIUBEI, știubeie, s. n. 1. Stup primitiv. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit, întrebuințat pentru păstrarea unor obiecte casnice. 3. (Reg.) Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fântână mică; p. ext. fântână (mică). – Știob + suf. -ei.

ȘTIUBEL s. 1. (reg.) buduroi. (Stupul primitiv se numește ~.) *2. (reg.) buduroi. (~ la o fântână.)

ștubeu, ștubeie, s.n. (reg.) 1. stup primitiv, făcut dintr-un copac scorburos sau scobit. 2. fântână cu izvorul la mică adâncime, care are ca ghizd un trunchi de copac scorburos sau scobit. 3. groapă adâncă; râpă, văgăună.

TEICĂ ~ci f. 1) Vas mobil de lemn, în care cad grăunțele din coșul morii și de unde trec între pietre. 2) Vas în formă de jgheab din care beau sau mănâncă animalele; treucă; troacă. 3) reg. Căldare din doage, prinsă la o prăjină pentru a scoate apă din fântână. [Sil. tei-] /Orig. nec.

tilincă, tilinci, s.f. (pop.) 1. fluier din coajă de tei, de paltin, din soc ori din salcie, fără găuri; șuierătoare. 2. clopoțel la oi, la vite. 3. groapa fântânii.

TROIȚĂ, troițe, s. f. Cruce mare de lemn sau de piatră (împodobită cu picturi, sculpturi, inscripții și uneori încadrată de o mică construcție), așezată la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment. ♦ Icoană, formată din trei părți, dintre care cele laterale sunt prinse cu balamale, ca niște obloane, de cea din mijloc; triptic. [Acc. și: troiță. – Pr.: tro-i-] – Din sl. troica.

troiță, troițe s. f. 1. (În religia creștină) Unitatea mistică a celor trei ipostaze divine: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Duhul Sfânt; Treime, trinitate. 2. Monument votiv de lemn (sau piatră), de forme variate de la cruce până la construcții de tipul unei capele (împodobit cu diferite picturi, inscripții etc.), așezat la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment deosebit. ♦ Icoană alcătuită din trei părți, dintre care cele laterale sunt prinse cu balamale de cea din mijloc; triptic. 3. (În sintagma) Sfânta Troiță = numele popular al sărbătorii Sfintei Treimi, care are loc la 50 de zile după Paști. [Acc. și: troiță] – Din sl. troica.

TROIȚĂ ~e f. 1) Cruce mare (de lemn sau piatră) ornamentată cu picturi sau sculpturi pe teme religioase, instalată la fântâni, la răspântii etc. 2) Icoană care reprezintă cele trei fețe ale divinității (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). 3) fig. Reunire de trei persoane sau de trei lucruri care constituie o unitate; trinitate. [G.-D. troiței; Sil. tro-i-] /<sl. troică

ȚAMBRĂ ~e f. rar 1) Căptușeală de scânduri (în galeriile unei mine sau a unei fântâni). 2) reg. Scândură cu lățimea (și grosimea) mică. ~ de consolidare. /<pol. cembra

ȚAMBRĂ, țambre, s. f. Construcție de lemn care căptușește pereții unei galerii de mină sau a unei fântâni. – Din pol. cembra.

ȚÂȘNITOR ~oare (~ori, ~oare) Care țâșnește. ◊ Fântână ~oare fântână arteziană. /a țâșni + suf. ~tor

ȚÂȘNITOR, -OARE, țâșnitori, -oare, adj. Care țâșnește. ◊ Fântână țâșnitoare = fântână arteziană, v. artezian. – Țâșni + suf. -tor.

ȚURȚUR, țurțuri, s. m. 1. Sloi mic de gheață de formă prelungită și ușor ascuțită spre vârf, care se formează de-a lungul streșinilor sau pe ramuri, prin înghețarea imediată a apei care se scurge. 2. (La pl.) Franjuri. 3. Jgheab prin care curge apa (la fântână). [Var.: țurțure s. m.] – Et. nec.

UBERAL, -Ă adj. referitor la sâni, al sânului. ◊ fântână uberală = fântână din care apa iese prin sânii unei statui (reprezentând o nimfă, o silfidă). (< fr. ubéral)

USNĂ, usne, s. f. (Pop.) 1. Marginea de sus (de obicei răsfrântă) a unei oale sau a altui vas adânc; gură, buză. ♦ Marginea (răsfrântă) de jos a unui clopot. ♦ Marginea de sus a unei luntre. 2. Ghizd al fântânii (de la nivelul solului în sus). ♦ Parte mai largă la baza puțurilor ocnelor vechi de sare, formând un prag pe care se așază o armătură de lemn. – Din sl. ustĩna.

USNĂ ~e f. pop. 1) Margine puțin răsfrântă (la gura unei oale sau a altui vas, a unui clopot, în partea superioară a unei luntre etc.); buză. 2) Ghizdul fântânii de la nivelul solului în sus. /<sl. ustiná

VADRĂ, vedre, s. f. 1. Veche unitate de măsură a capacității, folosită pentru lichide, echivalentă cu circa zece ocale (astăzi cu circa 10 litri) 2. Vas de lemn sau de metal cu care se scoate apa din fântână, în care se păstrează sau cu care se transportă diferite lichide. – Din sl. vĕdro.

VAL¹, valuri, s. n. I. 1. Masă de apă care înaintează prin mișcări oscilatorii la suprafața unei mări, a unui fluviu etc., formând creste și adâncituri; talaz. ◊ Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios. În valuri sau valuri-valuri = a) unul după altul, succesiv; b) din plin, cu grămada. ◊ Expr. Valurile vieții (sau lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții. Valurile tinereții = inconsecvența, dibuirile inerente vârstei tinere. Valul (sau valurile) vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 2. P. anal. Ceea ce se mișcă, vine în cantitate mare sau se năpustește ca niște valuri (I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă și mișcare) cu un val. 3. Fig. (Înv. și pop.) Încercare grea; neplăcere, necaz. II. 1. Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă. ◊ Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei care se folosesc ca sfoară de legat. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit. 3. (Reg.) Tăvălug. 4. (Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfășoară lanțul care ține găleata la o fântână. 5. (În sintagma) Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul de crucea căruței. – Din sl. valŭ.

VÂRTEJ s. 1. v. bulboană. 2. trombă, (rar) sul. (Un ~ de vânt.) 3. (FIZ.) turbion. 4. coloană, sul, trâmbă, (pop.) volbură. (Un ~ de praf.) 5. trombă, (pop.) vântoasă. (S-a ridicat un ~ imens de zăpadă.) 6. v. amețeală. 7. (TEHN.) val. (~ de care se atârnă găleata la fântână.) 8. (TEHN.) căpătâi, (reg.) feleherț. (~ la perinocul căruței.) 9. (TEHN.) (Transilv. și Mold.) șurub. (~ la piatra morii.) 10. (TEHN.) (reg.) șurub, (Ban. și Transilv.) șaitău. (~ de strâns doagele.) 11. (BOT.) vârtejul-pământului (Pedicularis verticillata) = (reg.) păducher, păducherniță.

VOLUM, volume, s. n. I. 1. Spațiu pe care îl ocupă un corp. ♦ Număr care exprimă măsura unei mărimi tridimensionale. 2. Masă de apă debitată de o fântână, de un izvor, un râu, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proporțiile unei activități. 4. Forță, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonoră al semnalelor auditive în transmisiile de telecomunicații. II. Carte (legată sau broșată) având în genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cărțile care alcătuiesc împreună o lucrare unitară; tom. [Pl. și: (înv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.

VOLUM¹ ~e n. 1) Spațiu tridimensional pe care îl ocupă un corp; mărimea unui corp. ~ul unui cub. 2) Cantitate globală. ~ul producției. ~ul investițiilor. 3) Debit al unei ape curgătoare sau al unei fântâni. 4) muz. Intensitate a sunetelor vocale sau instrumentale. /<fr. volume, lat. volumen, it. volume

VOLUM s. n. I. 1. carte broșată sau legată. 2. diviziune a unei lucrări editate în mai multe volume (I, 1); tom. II. 1. spațiu ocupat de un corp. ◊ figură geometrică cu trei dimensiuni. ◊ mărimea spațiului unui corp, cu ajutorul unei formule. 2. cantitate globală. ◊ debit (de apă) al unei fântâni, al unui izvor, fluviu etc. 3. forță, amploare a sunetelor emise de o voce, produse de un instrument. ◊ nivelul de intensitate sonoră al semnalelor audio. (< fr. volume, lat. volumen)

volumetrie s. f. Mărime (ca volum) ◊ „O mare fântână decorativă în Piața Centrală din Bistrița: volumetria fântânii să apară din jocuri de apă.” Sc. 27 XII 77 p. 3; v. și R.l. 11 XII 81 p. 5 (din fr. volumétrie; DN, DEX, DN3 – alt sens)