ABIOTROFIE, abiotrofii, s. f. Scădere a vitalității unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determină slăbirea capacității de adaptare-apărare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.

ABSOLUT, -Ă, absoluți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).

AGENT, -Ă, agenți, -te, s. m. și f. 1. S. m. și f. Reprezentant (oficial) al unei instituții, al unei organizații, al unui stat etc., care îndeplinește anumite însărcinări. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S. m. Factor activ, care provoacă diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenți atmosferici. ◊ Agenți geografici = factori fizici sau biologici care, prin acțiunea lor, produc transformări continue în învelișul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S. m. (Biol.; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil să pătrundă și să se înmulțească într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestări patologice. 4. S. m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indică pe autorul acțiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghent s. m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.

AGENT s. 1. (înv.) zapciu, (arg.) copoi. (~ de poliție.) 2. v. spion. 3. agent de percepție v. perceptor. 4. agent sanitar v. felcer. 5. factor. (~ natural.) 6. agent chimic v. reactiv.

AGENT ~ți m. 1) Reprezentant oficial al unui stat, al unei organizații sau instituții care are anumite însărcinări. ◊ ~ diplomatic persoană trimisă de un stat cu misiunea de a-l reprezenta în relațiile politice cu alt stat. 2) Persoană care face spionaj; spion. 3) Factor activ care dă naștere unei acțiuni. ~ chimic. ~ fizic. 4) lingv.: Nume de ~ numele care indică autorul acțiunii unui verb. /<fr. agent, lat. agens, ~ntis

AGROLOGIE s. f. Știință agricolă care se ocupă cu studiul solului ca rezultat al acțiunii factorilor naturali și cu influența pe care o are solul asupra plantelor; vechea denumire a agrotehnicii. – Din fr. agrologie.

AGROTEHNIC, -Ă, agrotehnici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu relațiile dintre factorii de vegetație, sol și plantele cultivate. ♦ Totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unei plante agricole. 2. Adj. Care aparține agrotehnicii (1), care se referă la agrotehnică. – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + tehnic (după rus. agrotehniceskii).

AGROTEHNICĂ f. Știință care se ocupă cu studiul relațiilor dintre factorii de vegetație, sol și plantele cultivate. [G.-D. agrotehnicii] /<rus. agrotehnika

A SE ALBI mă ~esc intranz. 1) A deveni alb; a căpăta culoare albă. 2) A pierde culoarea inițială sub acțiunea unor factori externi (soare, ploi). 3) fig. (ființe) A face să devină cărunt; a încărunți. /Din alb

ALFA¹ s. m. invar. 1. Numele primei litere a alfabetului grecesc, corespunzătoare sunetului „a”. ◊ Expr. De la alfa la omega = de la început până la sfârșit. (A fi) alfa și omega = (a fi) începutul și sfârșitul, (a fi) atotcunoscător, (a fi) factorul esențial. 2. (Fiz.) Particulă alfa = particulă alcătuită din doi protoni și doi neutroni, emisă de unele substanțe radioactive. Radiație alfa = radiație constituită din particule alfa. – Din ngr. álfa.

ALFA m. invar. 1) Nume dat primei litere a alfabetului grecesc. ◊ De la ~ și omega de la început până la sfârșit. A fi ~ la omega a fi factorul principal. 2) fiz.: Particulă ~ particulă care constă din doi protoni și doi neutroni. /<ngr. álfa

ALIENA, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc.; a înstrăina. 2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societății, factorilor de civilizație, a se simți izolat în societatea modernă. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéner, lat. alienare.

A SE ALTERA se ~ează intranz. 1) A pierde proprietățile pozitive sub acțiunea factorilor externi; a se strica; a se înăcri; a se descompune. Peștele se ~ează repede. 2) (despre sunete) A-și modifica calitatea. /<fr. altérer, lat. alterare

ASOCIATIV ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de asociație; propriu asociațiilor. 2) (despre memorie) Care evocă imagini prin asociație. 3) (despre operații matematice) Care duce la același rezultat, independent de ordinea termenilor (factorilor). /<fr. associatif

ASTROCLIMAT, astroclimate, s. n. Totalitatea factorilor care contribuie la stabilirea unui loc adecvat pentru observații astronomice cu instrumente optice perfecționate. – DIn fr. astroclimat.

AUTOGENEZĂ s. f. Teorie care absolutizează acțiunea factorilor ereditari în dezvoltarea individului și neagă rolul mediului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogénèse.

BACTERIOSTATIC ~că (~ci, ~ce) și substantival (despre substanțe, factori etc.) Care împiedică dezvoltarea bacteriilor. Mediu ~. [Sil. -ri-o-] /<fr. bactériostatique

BAIE băi f. 1) Cufundare a corpului în apă (caldă), în alt lichid sau într-o substanță pulverulentă (cu scop igienic, curativ sau din plăcere). A face ~. 2) Apă (sau alt lichid) folosită pentru îmbăiat; scăldătoare. * ~ de sânge a) cantitate mare de sânge, pierdută de cineva; b) vărsare de sânge; măcel. 3) Clădire sau încăpere special amenajată pentru îmbăiat. ~ publică. 4) Vas mare pentru îmbăiat; cadă. A se spăla în ~. 5) Expunere a corpului (gol) la acțiunea diferitor factori externi (în scopuri curative). ~ de aer. ~ de soare. 6) la pl. Localitate având izvoare cu ape termale sau minerale bune pentru tratamentul diferitelor boli; stațiune balneară. A pleca la băi. 7) Recipient servind la efectuarea diferitelor operații tehnice sau chimice cu ajutorul unor lichide și soluții. 8) Lichid sau soluție chimică folosite pentru efectuarea unor asemenea operații. ~ de galvanizare. ~ de developare. [Art. baia; G.-D. băii; Sil. ba-ie] /<sl. banja

BALNEOCLIMATERIC ~că (~ci, ~ce) Care este balnear și climateric. Factori ~ci. [Sil. -ne-o-cli-] /balneo- + climateric

BARAJ ~e n. 1) Construcție făcută transversal pe cursul unei ape (pentru a o opri sau a regla nivelul); zăgaz; stăvilar. ~ de beton. 2) mil. Lucrare de fortificație făcută cu scopul de a întârzia sau de a opri înaintarea inamicului. ~ de fum. 3) Obiect material care împiedică libera trecere; obstacol; stavilă. 4) fig. Factor care împiedică realizarea unei acțiuni; obstacol; piedică; impediment; stavilă; barieră. /<fr. barrage

BARIERĂ ~ f. 1) Bară mobilă cu care se închide temporar un drum, o trecere peste calea ferată etc. 2) Loc de întretăiere a unei șosele cu o linie de cale ferată. 3) Loc de unde începe o alergare de cai. 4) Loc de intrare într-un oraș, servind odinioară și drept punct de încasare a taxelor pentru mărfurile aduse spre vânzare. 5) fig. Factor care împiedică realizarea unei acțiuni; obstacol; piedică; stavilă; impediment; baraj. [G.-D. barierei; Sil. -ri-e-] /<fr. barriere

A SE BĂTĂTORI se ~ește intranz. (despre pielea oamenilor și a animalelor) A se îngroșa întărindu-se sub acțiunea unor factori externi nocivi; a face bătături; a se bătuci. /Din bătătură

BĂTĂTURĂ ~i f. 1) Loc bătătorit din fața caselor (țărănești), unde nu crește iarbă; curte. 2) Porțiune de piele (pe corpul omului sau al animalelor) întărită și îngroșată sub acțiunea unor factori externi nocivi. Palme pline de ~i. ◊ A călca (pe cineva) pe ~ a atinge (pe cineva) unde-l doare; a supăra tare. 3) Firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii pentru a obține țesătura; băteală. ~ de lână. /<lat. battitura,

A SE BĂTUCI se ~ește intranz. 1) (despre pielea oamenilor și a animalelor) A se îngroșa întărindu-se sub acțiunea unor factori externi nocivi; a face bătături; a se bătători. 2) (despre fructe, legume) A-și pierde integritatea și calitățile prin lovire sau îndesare; a se năsădi. /a bate + suf. ~uc[i]

BEȚIE ~i f. 1) Stare provocată de consumul excesiv de alcool; ebrietate. * ~ rece (sau cu stupefiante) stare de intoxicație a organismului, provocată de consumarea unor stupefiante. 2) Patimă pentru băuturile alcoolice. A suferi de ~. 3) Petrecere cu multă băutură. 4) fig. Stare de uitare de sine, provocată de un anumit factor; exaltare cauzată de un factor, în special pozitiv. 5) fig. Cantitate foarte mare (de ceva), care vădește lipsă de măsură; exces. ~ de cuvinte. [Art. beția; G.-D. beției; Sil. -ți-e] /beat + suf. ~ie

BIODEGRADABIL, -Ă, biodegradabili, -e, adj. (Despre animale, produse chimice etc.). Care poate fi degradat de factori biologici. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biodégradable, engl. biodegradable.

BIODETERIORARE, biodeteriorări, s. f. Degradare sub acțiunea factorilor biologici. [Pr.: bi-o-de-te-ri-o-] – Bio- + deteriorare.

BIOLOGISM n. Teorie care transpune în mod mecanic legile biologice în viața societății, reducând procesul social la factorii biologici. [Sil. bi-o-] /<fr. biologisme

BIOMETEOROLOGIE s. f. Studiu al influenței factorilor meteorologici asupra organismelor vii. [Pr.: bi-o-me-te-o-] – Din fr. biométéorologie, engl. biometeorology.

BIOSOCIOLOGIE s. f. Concepție care explică viața socială și politică în primul rând prin factori biologici, reduși la noțiunea de rasă. [Pr.: -bi-o-so-ci-o-] – Din fr. biosociologie.

BIOSOCIOLOGIE f. Concepție neștiințifică care explică dezvoltarea socială prin factori biologici, reduși la noțiunea de rasă. /<fr. biosociologie

A SE BORȘI se ~ește intranz. pop. 1) A deveni acru (ca borșul); a se acri. 2) (despre alimente, mâncăruri, fructe) A pierde proprietățile pozitive (sub acțiunea factorilor externi); a se strica; a se altera; a se descompune; a se înăcri. /Din borș

BUCURIE ~i f. 1) Exaltare sufletească intensă provocată de emoții puternice; mulțumire sufletească. * A nu (mai) putea de ~ a fi nespus de bucuros. 2) Factor extern care provoacă o asemenea stare sufletească. [Art. bucuria; G.-D. bucuriei; Sil. -ri-e] /a (se) bucura + suf. ~ie

BULBUC¹ ~ci m. 1) Bășică (de aer) care se formează la suprafața lichidelor și a unor materii semilichide sau vâscoase (aluat, var etc.) sub acțiunea anumitor factori. /v. a bulbuca

CALOZITATE ~ăți f. 1) (la om și la unele animale) Porțiune de piele întărită și îngroșată sub acțiunea unor factori externi nocivi; bătătură. 2) (la plante) Proeminență dură pe suprafața frunzelor, semințelor etc. /<fr. callosité, lat. callositas, ~atis

CANCERIGEN, -Ă, cancerigeni, -e, adj., s. n. (Substanță sau factor) care poate provoca apariția cancerului. – Din fr. cancérigène.

CAZAN ~e n. 1) Vas mare de metal, folosit în gospodărie la încălzit sau la fiert. 2) Rezervor metalic în care se introduce apa pentru a fi încălzită sau transformată în aburi ce servesc ca forță motrice sau ca mijloc de încălzire. ~ de aburi. ~ de baie. 3) Instalație pentru distilarea alcoolului. 4) geol. Depresiune circulară apărută în urma acțiunii factorilor naturali; căldare. /<turc. kazan

CĂLDARE ~ări f. 1) Vas de metal sau de material plastic, cu toartă, în care se aduce sau se păstrează apa; găleată. 2) Conținutul unui asemenea vas. 3) geol. Depresiune circulară apărută în urma acțiunii factorilor naturali; cazan. [G.-D. căldării] /<lat. caldaria

A CEDA ~ez 1. tranz. 1) (bunuri aflate în proprietatea cuiva) A da (benevol) din propria posesiune. ~ un teritoriu. ◊ ~ poziția (sau pozițiile) a se retrage. 2) (mărfuri, mai ales deficitare) A trece prin vânzare în posesia altei persoane; a abandona în schimbul unei despăgubiri. 2. intranz. 1) A înceta de a mai opune rezistență (fizică sau morală); a se recunoaște învins. ~ într-o luptă. 2) (despre lucruri, construcții, piese etc.) A nu mai rezista la acțiunea unor factori externi. Podul ~at. 3) (despre boli, dureri etc.) A scădea în intensitate. /<fr. céder

CHINEZESC ~ească (~ești) Care ține de China; propriu Chinei. ◊ Zid ~ a) zid construit în antichitate la hotarele de nord ale Chinei pentru a o apăra de invazii; b) factor care împiedică realizarea unei acțiuni. /chinez + suf. ~esc

CICATRIZANT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre substanțe, medicamente, factori etc.) Care cicatrizează; care face ca o rană să se cicatrizeze. /<fr. cicatrisant

CINETIC, -Ă, cinetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de mișcare, privitor la mișcare. ◊ Energie cinetică = energie dezvoltată de un corp în mișcare, egală cu jumătatea produsului dintre masa corpului și pătratul vitezei lui. 2. S. f. Ramură a mecanicii care studiază legile fenomenelor fizice bazate pe mișcarea materiei. 3. S. f. (În sintagma) Cinetică chimică = ramură a chimiei fizice care studiază evoluția reacțiilor chimice și influența factorilor fizico-chimici asupra desfășurării acestor reacții. – Din fr. cinétique.

CLIMATOLOGIE f. 1) Ramură a meteorologiei care se ocupă cu studierea climei. 2): ~ medicală ramură a medicinei care studiază influența factorilor climaterici asupra organismului. [Art. climatologia; G.-D. climatologiei; Sil. -gi-e] /<fr. climatologie

CLIMATOTERAPIE, climatoterapii, s. f. Utilizare terapeutică a factorilor climatici. – Din fr. climatothérapie.

CLIMATOTERAPIE f. Folosire a factorilor climaterici în scopuri curative. [Art. climatoterapia; G.-D. climatoterapiei; Sil. -pi-e] /<fr. climatothérapie

CLIMOSTAT, climostate, s. n. Instrument cu care se măsoară efectul termic al factorilor climatici în interiorul clădirilor. – Din fr. climostat.

COEFICIENT ~ți m. 1) Număr care multiplică un termen dintr-o expresie algebrică. 2) Factor numeric (constant) de pe lângă o expresie algebrică sau mărime variabilă. 3) fiz. Mărime care indică proprietatea constantă a unui corp în anumite condiții. [Sil. -ci-ent] /<fr. coefficient

COLUVIU n. Material rezultat din fărâmițarea rocilor sub acțiunea factorilor externi și sedimentat la baza coastelor abrupte. [Sil. -lu-viu] /<fr. colluvium

COMATOGEN, -Ă, comatogeni, -e, adj. (Med.) Care produce comă¹. Factor comatogen. – Din fr. comatogène.

COMIC¹ n. 1) Categorie estetică care include în sfera sa motivele și situațiile care provoacă râsul. 2) Factor care provoacă râsul. /<fr. comique, lat. comicus

COMPLEX adj., s. 1. adj. multilateral, plurivalent, polivalent, (livr.) plural, (rar) plurilateral, polilateral. (Aspecte ~ ale unei probleme.) 2. s. multitudine. (Un ~ de factori.)

COMPLICAȚIE ~i f. 1) Factor care complică ceva. 2) Agravare a unei boli, prin apariția de fenomene patologice noi. [Art. complicația; G.-D. complicației; Sil. -ți-e] /<fr. complication

COMUN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparține mai multora sau tuturor; care privește sau interesează pe mai mulți sau pe toți; de care se folosesc mai mulți sau toți; obștesc. ◊ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită. Substantiv comun = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel. Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărți exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții. An comun = an calendaristic. ◊ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viață comună cu cineva = a trăi sub același acoperiș; a conviețui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparține unei colectivități; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obișnuit, normal, firesc; frecvent. ◊ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru știut; banalitate. ◊ Expr. (Substantivat) A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, deosebit de ceilalți. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis.

CONDIȚIE ~i f. 1) Factor exterior de care depind ființele sau lucrurile. 2) mai ales la pl. Concurs de împrejurări în care se produce un fenomen; context; conjunctură; circumstanță. În aceste ~i. În ~i favorabile. ◊ ~i de existență totalitate a factorilor de mediu care asigură existența oamenilor. 3) (despre acorduri, convenții etc.) Dispoziție suplimentară. ~ile unui armistițiu. ~i de pace. 4) Situație socială; loc în societate. ◊ De ~ care are calități morale înalte; nobil. 5) Situație de moment. În ~a noastră. 6) Situație juridică. ~a unei persoane. [Art. condiția; G.-D. condiției; Sil. -ți-e] /<fr. condition

CONDIȚIE, condiții, s. f. 1. Fapt, împrejurare de care depinde apariția unui fenomen sau care influențează desfășurarea unei acțiuni, putând-o frâna sau stimula. 2. (La pl.) Împrejurările în care se petrece un fenomen. ◊ Condiții de mediu = totalitatea factorilor de mediu biotici și abiotici în care trăiește o ființă. 3. Clauză a unei înțelegeri, a unei convenții, a unor negocieri etc. Condițiile tratatului de pace. ◊ Loc. adj. și adv. Fără condiții = fără pretenții. ◊ Loc. conj. Cu condiția (ca să)... = numai în cazul că..., cu obligația (ca să)... 4. (Jur.) Eveniment viitor și nesigur de a cărui îndeplinire atârnă existența unei obligații. ♦ Situație juridică a unei persoane. 5. Situație socială a cuiva. 6. (Sport; în sintagma) Condiție fizică = situație a unui sportiv din punct de vedere fizic și al pregătirii sale teoretice și practice. – Din fr. condition.

CONDIȚIE s. 1. v. situație. 2. v. clauză. 3. v. factor. 4. poziție, situație, stare, (înv. și pop.) obraz, (Transilv.) prindoare. (~ socială.) 5. rang, stare, teapă, treaptă, (pop.) mână, seamă. (Sunt de aceeași ~.)

CONDIȚIONA vb. a determina. (Factori care ~ producerea fenomenului.)

CONJUNCTURĂ, conjuncturi, s. f. Totalitatea factorilor de ordin obiectiv și subiectiv, de condiții și de împrejurări care exercită o influență asupra evoluției unui fenomen sau asupra unei situații la un moment dat, într-un anumit sector de activitate; concurs de împrejurări. ♦ Totalitatea trăsăturilor care caracterizează un anumit moment al dezvoltării economice. – Din fr. conjoncture.

CONSIDERENT ~e n. 1) Argument logic. 2) Poziție intelectuală; punct de vedere asupra unui lucru sau asupra unei persoane; părere; judecată; opinie. 3) jur. Factor care motivează o decizie a unui organ de jurisdicție. /<fr. considérant

A SE CONTRACTA se contractă intranz. (despre corpuri) A-și reduce dimensiunile sau volumul sub acțiunea unor factori fizici sau chimici. Mușchii se contractă. /<fr. contracter, lat. contractare

COROZIUNE ~i f. 1) Proces de distrugere a suprafeței obiectelor de metal sub influența diferitor factori naturali sau artificiali. 2) Eroziune a rocilor sub acțiunea chimică a apei. [Art. coroziunea; G.-D. coroziunii; Sil. -zi-u-] /<fr. corrosion

COSMOBIOLOGIE f. Ramură a biologiei care studiază acțiunea factorilor cosmici asupra organismelor vii. [Sil. -bi-o-lo-gi-e] /<fr. cosmobiologie

COSMOFIZIOLOGIE s. f. Studiu al acțiunii factorilor cosmici asupra fiziologiei organismelor vii. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. cosmophysiologie.

COSMOPATOLOGIE s. f. Studiu al acțiunii nocive a factorilor cosmici asupra organismelor vii. – Din fr. cosmopathologie.

CURĂ, cure, s. f. Tratament medical constând din aplicarea metodică a unor mijloace terapeutice (băi, regim etc.). ◊ Cură balneoclimatică = folosire în scop terapeutic a apelor minerale, a nămolurilor, a factorilor climatici etc. – Din fr. cure, lat. cura.

CURIER s. v. factor, poștar, poștaș, poștă.

CURIER, -Ă, (1) curieri, -e, s. m. și f., (2) s. n., (3) curiere, s. n. 1. S. m. și f. Factor poștal. ♦ Persoană (în serviciul unei instituții) însărcinată să ducă la destinație corespondență, mesaje etc. ♦ Ștafetă. 2. S. n. (Înv.) Corespondență care se trimite sau se primește deodată; poștă. 3. S. n. (Înv.) Nume dat unor publicații periodice (cu caracter informativ) sau unor rubrici din aceste publicații. [Pr.: -ri-er] – Din fr. courrier.

CUTIE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn, de metal, de carton etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau care protejează diverse lucruri. ◊ Expr. (Scos) ca din cutie = foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. (Fam.) (Bagă) capul la cutie! = (la jocul „de-a capra”) ferește-ți capul, proptește-l în piept! fig. fii prudent, păzește-te! Cutie de scrisori = cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile; cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. 2. Aparat, dispozitiv, organ special etc. având forma unei cutii (1). Cutie de viteze. Cutie de rezonanță. 3. (În sintagma) Cutie craniană = cavitate osoasă în care se află creierul; țeasta capului, craniu. 4. Sertar. 5. (Înv.) Casă de bani; casetă. – Din tc. kutu, ngr. kutí, bg., scr. kutija.

DARWINISM n. Concepție despre legile de dezvoltare a naturii vii, întemeiată de Ch. Darwin, care explică originea și evoluția speciilor de plante și de animale prin interacțiunea mai multor factori, dintre care rolul definitoriu îi revine selecției naturale. /<fr. darwinisme

DAUNĂ ~e f. 1) Factor care provoacă cuiva pierderi morale sau materiale 2) mai ales la pl. Pierdere (morală sau materială) cauzată cuiva; pagubă; stricăciune; prejudiciu. ◊ În ~a (cuiva) în detrimentul (cuiva); în paguba (cuiva). 3) la pl. Despăgubire pentru un prejudiciu (material). A plăti cuiva ~ele. [ G.-D. daunei; Sil. da-u-] /<lat. damnum

A SE DĂRÂMA pers. 3 se dărâmă intranz. 1) (despre construcții) A se deteriora, căzând la pământ (sub acțiunea anumitor factori dăunători); a se distruge; a se ruina. 2) (despre terenuri, maluri) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se nărui; a se surpa; a se ponorî. /<lat. deramare

A SE DECOLORA pers. 3 se ~ează intranz. 1) (despre obiecte colorate) A-și pierde culoarea inițială (sub acțiunea unor factori nefavorabili); a se spălăci; a se șterge. 2) (despre culori) A deveni mai puțin intens. /<fr. décolorer, lat. decolorare

DEGENERA, degenerez, vb. I. Intranz. 1. A pierde total sau parțial unele însușiri morfologice sau funcționale (caracteristice genului sau speciei), în urma acțiunii unor factori de mediu sau ereditari. 2. Fig. A se schimba, a se preface în ceva (mai) rău, (mai) grav, pierzând aspectul sau caracterul inițial; a decădea. – Din fr. dégénérer, lat. degenerare.

DEÎNMULȚIT s. n. sg. (Mat.) Primul factor al unei înmulțiri, număr care urmează să fie înmulțit cu cel de-al doilea termen. – De⁴ + înmulțit.

DEMOGRAFIC, -Ă, demografici, -ce, adj. Care aparține demografiei, privitor la demografie. ◊ Factor demografic = element constitutiv al societății, exprimat de densitatea populației, ritmul de creștere, structura și mobilitatea ei. Explozie demografică = accelerare a ritmului de creștere a populației. – Din fr. démographique.

A SE DESCOMPUNE mă descompun intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se desface; a se disocia; a se dezagrega; a se dezasambla. 2) fig. (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezagrega; a se destrăma; a se dezarticula. 3) (despre substanțe organice) A pierde proprietățile pozitive (sub influența factorilor externi); a se strica; a se înăcri; a se altera. 4) (despre persoane) A-și modifica aspectul moral sau fizic. 5) (despre față) A se convulsiona momentan și involuntar sub acțiunea unei suprasolicitări nervoase; a se crispa; a se contracta. /des- + compus

DESCURAJATOR ~oare (~ori, ~oare) Care descurajează; în stare să descurajeze; demoralizant. Factor~. /a descuraja + suf. ~tor

DESIGN s. n. 1. Domeniu multidisciplinar interesat de ansamblul factorilor (social-economici, funcționali, tehnici, ergonomici, estetici etc.) care contribuie la aspectul și calitatea produsului de mare serie. 2. Aspect exterior, fel în care se prezintă un lucru (din punct de vedere estetic). [Pr.: dizain] – Din engl., fr. design.

DESIGN [pr.: dizain] n. 1) Domeniu interesat de factorii (social-economici, funcționali, tehnici, estetici etc.) care determină aspectul și calitatea produsului în serie. 2) Forma, aspectul exterior al unui obiect elaborat în conformitate cu legile esteticii. /<engl., fr. design

A SE DEZAGREGA pers. 3 se dezagregă intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se descompune; a se disocia; a se dezasambla; a se desface. 2) (despre nuclee acomice) A se transforma spontan în alte nuclee atomice; a se dezintegra. 3) (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se destrăma; a se dezbina. 4) (despre roci) A se distruge sub acțiunea factorilor externi. /<fr. désagréger

DIFICULTATE ~ăți f. 1) Caracter dificil. 2) mai ales la pl. Factor care face ca ceva să fie dificil de realizat; greutate. ◊ A face (sau a crea) ~ăți a pune piedică; a se opune. [Art. dificultatea; G.-D. dificultății] /<fr. difficulté, lat. difficultas

DINAMISM n. 1) (în opoziție cu statism) Doctrină filozofică după care mișcarea este factorul primordial al existenței. 2) Putere de acțiune și mișcare. /<fr. dynamisme

DINAMISM s. n. 1. Putere vitală, forță de acțiune, de mișcare. 2. Concepție filozofică idealistă care susține că factorul primordial al existenței ar fi mișcarea pură, imaterială. – Din fr. dynamisme.

DOMINANT, -Ă, dominanți, -te, adj., s. f. 1. Adj. Care domină. ♦ (Despre însușiri, factori, trăsături etc.) Predominant, specific, caracteristic. 2. S. f. Trăsătură caracteristică a unei lucrări, a unui proces etc. 3. S. f. (Muz.) Treapta a cincea a modului major și a modului minor; acord compus pe această treaptă. – Din fr. dominant.

ECOSISTEM, ecosisteme, s. n. Ansamblu format din biotop și biocenoză, în care se stabilesc relații strânse atât între organisme, cât și între acestea și factorii abiotici. – Din fr. écosystème.

ECOSISTEM ~e n. Ansamblu format din biotop și biocenoză, în cadrul căruia se stabilesc relații strânse atât între organisme, cât și între acestea și factorii abiotici. /<fr. écosysteme, engl. ecosystem

EDUCAȚIONAL adj. (PED.) educativ. (Factori ~.)

EMOȚIE ~i f. Stare afectivă intensă, de durată relativ scurtă, provocată de factori externi și caracterizată printr-o bruscă perturbație fizică și psihică. [G.-D. emoției; Sil. -ți-e] /<fr. émotion

ERGOTERAPIE s. f. Metodă de tratament a unor boli psihice în care munca depusă de bolnav constituie factorul activ al vindecării. – Din fr. ergothérapie.

ETIOLOGIE f. Ramură a medicinei care studiază cauzele și factorii ce influențează apariția diverselor boli. /<fr. étioligie, gr. aitiologia

ETIOLOGIE s. f. Ramură a medicinei care studiază cauzele bolilor și factorii care influențează apariția diverselor boli. [Pr.: -ti-o] – Din fr. étiologie.

EXCITANT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre substanțe, medicamente, factori etc.) Care excită; cu proprietate de a excita; excitator. /<fr. excitant

EXCITAȚIE, excitații, s. f. 1. Excitare. 2. Proces fiziologic care se manifestă prin activitatea funcțională (contracție, secreție sau generare de impulsuri) a unei celule, a unui țesut sau a unui organ, ca răspuns la un factor stimulativ intern sau extern. 3. Producere a unui câmp magnetic util în mașini, aparate sau instrumente electrice. 4. Producere a câmpului magnetic inductor util în mașinile electrice, în unele aparate electrice și instrumente electrice. – Din fr. excitation, lat. excitatio.

EXPECTORANT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre substanțe, medicamente, factori etc.) Care facilitează expectorația. /<fr. expectorant

EXPLODA, explodez, vb. I. Tranz. 1. (Despre explozive, proiectile, reactoare nucleare, vase etc.; la pers. 3) A se descompune violent sub acțiunea căldurii sau a unui factor mecanic, dezvoltând brusc căldură și gaze sub presiune, care produc zguduituri, bubuituri puternice și efectuare rapidă de lucru mecanic; a face explozie. ♦ Tranz. A provoca o explozie. ♦ (Despre aparate care funcționează cu gaze sub presiune) A se sfărâma datorită presiunii interioare. 2. (Despre vulcani) A erupe brusc, a expulza lavă, bombe vulcanice, gaze etc. 3. Fig. A interveni brusc și violent în discuție; a izbucni. – Din it. esplodere, lat. explodere. Cf. fr. exploser.

EXPLOZIV, -Ă, explozivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care poate exploda, care produce explozie; explozibil (1), fulminant. ◊ Sunet (sau consoană) exploziv(ă) (și substantivat, f.) = consoană care produce, la deschiderea bruscă a canalului bucal, o explozie (5); sunet sau consoană ocluzivă. ♦ (Despre aparate, mașini etc.) Care acționează prin explozia unor substanțe speciale cu care este încărcat. ♦ Fig. Susceptibil de a declanșa consecințe grave. 2. S. n. Substanță sau amestec de substanțe care, sub acțiunea căldurii sau a unui factor mecanic, are proprietatea de a se descompune brusc și violent, cu dezvoltare de căldură, lumină și gaze, provocând o creștere mare a presiunii la locul exploziei; explozibil (2). – Din fr. explosif.

EXTRACORPORAL ~ă (~i, ~e) Care se află în afara corpului; din afara corpului. Factor ~. 2) Care se efectuează în afara corpului. Operație ~ă. /<fr. extra-corporal

FACTOR ~i m.: ~ poștal lucrător la un oficiu poștal care duce și distribuie corespondența și publicațiile periodice destinatarilor; poștaș. /<fr. facteur, lat. factor, ~oris

FACTOR ~i m. 1) Condiție esențială care determină apariția unui proces sau fenomen; element care contribuie la producerea unui fenomen sau proces. 2) mat. Element constitutiv al unui produs; termen al unei înmulțiri. ◊ ~ prim fiecare dintre numerele prime la care se împarte exact un număr dat. ~ comun număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. 3) fiz. Raport dintre două valori ale aceleiași mărimi. ~ de presiune. /<fr. fracteur, lat. factor, ~oris

FACTOR, factori, s. m. I. 1. Element, condiție, împrejurare care determină apariția unui proces, a unei acțiuni, a unui fenomen. 2. (Mat.) Fiecare dintre termenii unei înmulțiri. ◊ Factor prim = fiecare dintre numerele prime prin care se împarte exact un număr dat. Factor comun = număr care împarte exact oricare dintre termenii unei sume neefectuate. 3. Mărime a cărei valoare intră prin multiplicare într-o relație care caracterizează un sistem fizico-chimic. 4. Mărime caracteristică pentru un sistem tehnic, un material etc., stabilită prin raportul altor două mărimi diferite. II. Funcționar al poștei care duce corespondență la destinație; poștaș. [Acc. și: (II) factor] – Din fr. facteur, lat. factor.

FACTOR s. I. 1. condiție. (~ de mediu.) 2. v. agent. II. v. poștaș.

factor s. m., pl. factori

factorie s. f., art. factoria, g.-d. art. factoriei; pl. factorii, art. factoriile

FACTORIE, factorii, s. f. Punct de schimb (comercial) pe un teritoriu străin (și îndepărtat); spec. punct unde se face cumpărarea vânatului și aprovizionarea vânătorilor din regiunile nordice izolate. – Din rus. faktoria.

FACTORIȚĂ, factorițe, s. f. Poștăriță. [Acc. și: factoriță] – Factor + suf. -iță.

FACTORIZA, factorizez, vb. I. Tranz. (Mat.) A descompune în factori un număr sau o expresie algebrică. – Din fr. factoriser.

FACTORIZAT, -Ă, factorizați, -te, adj. (Mat.; despre numere sau expresii algebrice) Care a fost descompus în factori. – V. factoriza.

FAVORIZANT adj. avantajant. (Factor ~.)

FEDING ~uri n. tehn. 1) Variație în timp a intensității undelor radiofonice datorită schimbării condițiilor de propagare a acestora. 2) Modificare a culorii unei țesături sub influența unor factori externi (apă, lumină etc.). /<engl., fr. fading

FENOLOGIE s. f. Ramură a biologiei care studiază influența factorilor meteorologici asupra dezvoltării plantelor, a vieții păsărilor etc. – Din fr. phénologie.

FITOCENOZĂ, fitocenoze, s. f. Asociație de plante care trăiesc într-un anumit mediu și sunt condiționate de anumiți factori fizici, geografici și biologici. – Din fr. phytocénose.

FITOTOXIC ~că (~ci, ~ce) și substantival (despre substanțe, factori etc.) Care intoxică plantele. /<fr. phytotoxique

FORTIFIANT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre substanțe, medicamente, factori etc.) Care fortifică organismul; cu proprietatea de a întări organismul; tonifiant; întăritor; reconfortant; tonic. [Sil. -fi-ant] /<fr. fortifiant

FRACȚIONA, fracționez, vb. I. Tranz. A împărți un întreg în mai multe părți, a reduce în fracțiuni, a divide; a transforma unul sau mai mulți întregi în factori. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. fractionner.

FRÂNĂ ~e f. 1) Dispozitiv pentru micșorarea vitezei sau oprirea unui vehicul. 2) fig. Factor care zădărnicește desfășurarea unui proces sau a unei acțiuni. [G.-D. frânei] /<fr. frein

FRICȚIUNE ~i f. 1) Metodă de tratament prin acțiunea factorului mecanic și termic asupra organismului; masaj. 2) mai ales la pl. fig. Ciocnire de interese sau de opinii contrare; divergență de păreri. 3) fig. Acțiune de frecare a corpurilor. [Art. fricțiunea; G.-D. fricțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. friction, lat. frictio, ~onis

FUNGISTATIC ~că (~ci, ~ce) și substantival (despre substanțe, factori etc.) Care împiedică dezvoltarea ciupercilor; microstatic. /<fr. fongistatique

GÂNDIRE, gândiri, s. f. 1. Facultate superioară a creierului omenesc, care reflectă în mod generalizat realitatea obiectivă prin noțiuni, judecăți, teorii etc. ◊ Gândire laterală v. lateral. 2. Factor ideal care constituie reflectarea realității obiective; spirit, conștiință. 3. Idee, gând (1), cuget; meditare, reflecție. 4. Imaginație, fantezie. – V. gândi.

GEOBOTANICĂ f. Ramură a botanicii care se ocupă cu studiul plantelor în legătură cu factorii de mediu. [Sil. ge-o-] /<fr. géobotanique

GREUTATE ~ăți f. 1) Forță exercitată asupra unui corp sau cu care un corp este atras de pământ. ◊ ~ specifică a) greutatea unității de volum dintr-un corp; b) valoare. 2) Valoarea numerică a unui corp aflat la cântărire. ~atea unei banderole. 3) Piesă de metal etalonată, care servește drept unitate de măsură la cântărit. 4) sport Obiect metalic, de formă sferică, folosit în probele atletice de aruncări. 5) sport Dispozitiv de atletică grea, constând dintr-o bară de metal prevăzută la capete cu discuri de diferite dimensiuni; halteră. 6) Ceea ce se încarcă într-un vehicul (pentru a fi transportat); încărcătură. 7) Factor care încurcă la realizarea unui lucru; dificultate. * Cu (mare) ~ foarte greu. 8) fig. Senzație neplăcută apăsătoare. A simți o ~ pe suflet. 9) fam. Importanță recunoscută într-un anumit domeniu; pondere. 10) Putere de convingere în ceva; grad de încredințare de ceva. ~atea documentului. 11) Caracter grav; gravitate. ~atea crimei. [G.-D. greutății] /<lat. grevitas, ~atis

HIDROAMELIORARE, hidroameliorări, s. f. Totalitatea lucrărilor de îmbunătățiri funciare care au scopul să mențină în sol un raport favorabil între apă și ceilalți factori ai fertilității solului pe terenurile cu exces sau cu deficit de apă; hidroameliorație.^[1] [Pr.: -dro-a-me-li-o-] – Hidro- + ameliorare (după fr. hydroamélioration).

HIDROAMELIORAȚII s. f. pl. Totalitatea lucrărilor de îmbunătățiri funciare care au scopul să mențină în sol un raport favorabil între apă și ceilalți factori ai fertilității solului pe terenurile cu exces sau cu deficit de apă. [Pr.: -dro-a-me-li-o-] – Hidro- + ameliorație.

HOLISM s. n. (Fil.) Concepție care interpretează teza ireductibilității întregului la suma părților sale, socotind drept „factor integrator” al lumii un principiu imaterial și incognoscibil. – Din fr. holisme.

ICTUS ~uri n. 1) (în versificația antică) Pronunțare intensificată a silabei accentuate. 2) muz. Notă puternic accentuată aflată în primele măsuri. 3) med. Tulburare puternică a organismului, cauzată de acțiunea unor factori externi; șoc. /<lat., fr. ictus

IDEALISM n. 1) (în opoziție cu materialism) Orientare în filozofie care consideră spiritul, ideea, conștiința ca factor prim, iar existența, materia, natura ca factor secund. 2) rar Atitudine determinată de urmărirea dezinteresată a unui ideal. [Sil. -de-a] /<lat. idealismus, fr. idéalisme

IDEALISM s. n. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat. ◊ Idealism obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual pus la baza existenței ca o realitate de sine stătătoare, independentă de conștiința individuală. Idealism subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă de aceasta a realității materiale. Idealism absolut = idealism care admite identitatea spirituală cu realitatea obiectivă. 2. (Rar) Caracterul omului idealist (2). [Pr.: -de-a-] – Din fr. idéalisme.

IMBOLD ~uri n. Factor (intern sau extern) care îndeamnă la o acțiune; impuls; îndemn; stimulent. /v. a îmboldi

IMPULSIE, impulsii, s. f. 1. Tendință, pornire spontană, involuntară, adesea cu caracter imperios, provocată de un factor psihologic, emoțional. 2. Mișcare imprimată unui corp de o forță exterioară. 3. Impuls (3). [Var.: (rar) impulsiune s. f.] – Din fr. impulsion, lat. impulsio, -onis.

INCUBAȚIE, incubații, s. f. 1. Proces de dezvoltare, naturală sau artificială, a embrionului de păsări sub influența anumitor factori fizici (temperatură, umiditate etc.). 2. Timpul cuprins între primul contact al organismului cu microbii sau cu virușii unei boli și primele simptome ale bolii provocate de aceștia. [Var.: incubațiune s. f.] – Din fr. incubation, lat. incubatio, -onis.

INERȚIE, inerții, s. f. 1. (Fiz.) Proprietate a corpurilor de a-și păstra starea de repaus sau de mișcare în care se află atât timp cât nu sunt supuse acțiunii unei forțe exterioare. 2. Proprietate a unui sistem fizico-chimic sau tehnic de a reacționa slab sau cu întârziere la acțiunea factorilor externi. 3. Fig. Tendința unei persoane sau a unei colectivități de a rămâne în repaus, în inactivitate; lipsă de energie, indolență, apatie. 4. (Med.; în sintagma) Inerție uterină = lipsă de contracție și retractare a mușchiului uterin după naștere. – Din fr. inertie, lat. inertia.

IONIZANT, -Ă, ionizanți, -te, adj. (Despre agenți sau factori fizici) Care poate produce ionizarea (1). [Pr.: i-o-] – Ioniza + suf. -ant.

IRITABILITATE, iritabilități, s. f. Proprietatea de a se irita ușor; starea celui iritabil; irascibilitate. ♦ (Fiziol.) Proprietate generală a materiei vii de a reacționa la acțiunea anumitor factori externi prin modificarea metabolismului. – Din fr. irritabilité, lat. irritabilitas, -atis.

ÎMPĂRȚITOR, împărțitori, s. m. 1. (Înv.) Factor poștal, poștaș. 2. (Aritmetică) Număr prin care se împarte deîmpărțitul; divizor. – Împărți + suf. -tor.

ÎMPĂRȚITOR s. v. factor, poștar, poștaș, poștă.

ÎNMULȚITOR, înmulțitori, s. m. Număr cu care se înmulțește alt număr; factor al operației de înmulțire aritmetică. – Înmulți + suf. -tor.

ÎNSUMARE s. 1. totalizare. (În urma ~ datelor...) 2. cumulare, (rar) cumulație, sumație. (~ tuturor factorilor.)

ÎNTĂRITOR adj., s. 1. adj., s. (FARM.) fortifiant, fortificant, reconfortant, tonic, tonifiant, (rar) reconstituant, (înv.) reconfortator. (Un medicament ~.) 2. adj. (livr.) stenic, tonic. (Un factor ~.)

LABILITATE s. f. (Livr.) Însușirea de a fi labil. ♦ (Fiz.) Însușirea unui sistem mecanic de a se afla în echilibru instabil. ♦ (Biol.) Însușirea materiei vii de a-și modifica starea de funcție de diverși factori. – Din fr. labilité. Cf. germ. Labilität.

MATERIALISM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia materia este factorul prim, iar conștiința factorul derivat; spec. filozofie marxistă. ◊ Materialism dialectic = știința despre raportul dintre materie și conștiință, despre legile cele mai generale ale mișcării și dezvoltării naturii, societății și cunoașterii, care este în același timp baza filozofică a marxism-leninismului. Materialism istoric = parte integrantă a filozofiei marxist-leniniste, al cărei obiect îl constituie societatea în unitatea și interacțiunea laturilor ei, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice. 2. (Depr.) Interes exagerat manifestat de cineva pentru problemele materiale. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. matérialisme, germ. Materialismus.

MEDIU¹, medii, s. n. 1. Natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află ființele și lucrurile. ◊ Mediu intern = totalitatea umorilor care scaldă celulele organismului. Mediu de cultură = soluție nutritivă sterilizată, utilizată pentru înmulțirea microbilor în laborator, în diverse scopuri. 2. Societatea, lumea în mijlocul căreia trăiește cineva; ambianță. 3. Substanță solidă, lichidă sau gazoasă, câmp electromagnetic sau gravitațional etc. în care se desfășoară fenomenele fizice. 4. Persoană care poate fi trecută în stare de hipnoză, de transă și despre care, în practicile oculte, se crede că poate comunica cu spiritele și poate servi ca intermediar între ele și cei vii. – Din lat. medium.

METEOROBIOLOGIE s. f. Ramură a biologiei care studiază influența factorilor meteorologici asupra organismelor vegetale și animale. [Pr.: -te-o-ro-bi-o-] – Din engl. meteorobiology.

METEOROPAT, -Ă, meteoropați, -te, s. m. și f. (Med.) Persoană care reacționează patologic la modificările factorilor meteorologici. [Pr.: -te-o-] – Din fr. météoropathe.

METEOROPATOLOGIE s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul stărilor patologice provocate sau influențate de unii factori meteorologici. [Pr.: -te-o-] – Din fr. météoropathologie.

MIGRA, migrez, vb. I. Intranz. 1. (Despre populații) A se deplasa în masă dintr-o regiune în alta, dintr-o țară în alta. ♦ (Despre animale, mai ales despre păsări și pești) A se muta în masă din unele ținuturi în altele, în anumite epoci ale anului, în vederea reproducerii, în căutarea unor condiții mai bune de trai etc. 2. P. anal. (Despre particule) A se deplasa într-o anumită direcție, sub acțiunea unei diferențe de concentrație sau a altor factori. – Din migrație (derivat regresiv).

MIGRAȚIUNE, migrațiuni, s. f. 1. Deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali; migrare. 2. Deplasare în masă a unor animale dintr-o regiune într-alta, în vederea reproducerii, a căutării de hrană etc.; migrare. 3. (În sintagmele) Migrațiunea petrolului (sau țițeiului) = proces de deplasare a petrolului și a gazelor asociate din zăcământul în care au luat naștere în roci, în zone subterane străine. [Pr.: -ți-u-. – Var.: migrație s. f.] – Din fr. migration, lat. migratio, -onis.

MOBILIZATOR adj. antrenant, stimulativ, stimulator. (Factor ~.)

moderator adj. m., (factor care moderează) s. m., pl. moderatori; f. sg. și pl. moderatoare

MOTOR, -OARE, motori, -oare, s. n., adj. I. S. n. Mașină de forță care transformă o formă de energie oarecare în energie mecanică (pentru acționarea altei mașini, a unui vehicul etc.). (În sintagmele) Motor cu plasmă = motor cu reacție în care agentul motor este constituit dintr-un gaz ionizat aflat în stare de plasmă. Motor fotonic = motor cu reacție la care agentul motor îl constituie fotonii. Motor ionic = motor cu reacție în care agentul motor este constituit din particule încărcate cu aceeași sarcină electrică (ioni pozitivi) accelerate prin mari diferențe de potențial. Motor nuclear = motor acționat cu ajutorul energiei nucleare obținute prin fisiune. (În compusul) Motor-rachetă = sistem de propulsie folosit în atmosfera rarefiată sau în spațiul cosmic, la care combustibilul este un amestec de carburant și comburant. Motor eolian. Motor electric. Motor hidraulic. Motor pneumatic. Motor cu ardere internă. II. Adj. 1. Care pune ceva în mișcare, care produce o mișcare, care comandă o mișcare; motoriu. 2. Fig. Care stimulează, declanșează o acțiune. ♦ (Substantivat, n.) Factor, agent care dă impuls unei acțiuni; stimul, imbold. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.

MULTIPLICATOR, (1) multiplicatori, s. m., (2) multiplicatoare, s. n. 1. S. m. (Mat.) Factor al unui produs; număr sau expresie cu care se înmulțește o altă expresie matematică. 2. S. n. Aparat sau mașină de multiplicare, în special aparat care multiplică un text. – Din fr. multiplicateur, lat. multiplicator.

NĂPÂRLIRE, năpârliri, s. f. Faptul de a năpârli; proces (periodic) de înnoire a învelișului corpului la unele animale, determinat de factori endocrini. – V. năpârli.

NEOFREUDISM s. n. Denumire germanică pentru curentele psihanalitice apărute după 1930 care acceptă importanța factorilor sociali și culturali în apariția nevrozelor; neopsihanaliză. [Pr.: ne-o-froi-] – Din fr. néo-freudisme.

NEOGRAMATIC, -Ă, neogramatici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj. (În sintagmele) Școala neogramatică sau curentul neogramatic = curent lingvistic care susține principiul regularității schimbărilor fonetice (considerând analogia drept factor principal în apariția formelor noi) și promovează studiul limbilor moderne. 2. S. m. și f. Adept al curentului neogramatic (1). [Pr.: ne-o-] – Neo- + gramatic (după germ. Junggrammatiker, fr. néo-grammairien, it. neogrammatici).

NEREGULAT, -Ă, neregulați, -te, adj. 1. Care constituie o abatere de la normă, de la forma obișnuită. ◊ Verb neregulat = verb care se abate de la flexiunea obișnuită, având forme proprii, specific. ♦ (Despre terenuri, drumuri) Accidentat. 2. Care este lipsit de regularitate, de simetrie, de uniformitate, de omogenitate. ♦ (Despre armate, trupe) Care este format din ostași cu instrucție neomogenă, nesistematică, constituiți în unități ocazionale, de luptă. ♦ (Despre climă, factori climaterici etc.) Variabil, instabil. – Ne- + regulat.

NOXĂ, noxe, s. f. Agent, factor sau împrejurare cu acțiune dăunătoare asupra organismului, care se răspândește în atmosferă de obicei în timpul diferitelor procese tehnologice. – Din lat. noxa.

PARAGENETIC, -Ă, paragenetici, -ce, s. f., adj. I. S. f. Ramură a geneticii care studiază totalitatea factorilor ce influențează evoluția intrauterină din momentul fecundației până la naștere. II. Adj. 1. Referitor la paragenetică (I), de paragenetică (I). ♦ Care poate tulbura organogeneza. 2. (Despre modificări ale genelor) Care se produce în urma unui fenomen ce are loc în cromozom, fără a schimba structura genei. – Din fr. paragénétique.

PEDOLOGIE² s. f. 1. Curent pedagogic care susține că dezvoltarea copilului ar fi determinată fatal de ereditate și de mediul său social (conceput ca invariabil). 2. (Biol.) Studiul caracterelor somatice determinate de factorii biologici, de ereditate etc. – Din fr. pédologie.

PEISAJ, peisaje, s. n. 1. Parte din natură care formează un ansamblu artistic și este prinsă dintr-o singură privire; priveliște; aspect propriu unui teritoriu oarecare, rezultând din combinarea factorilor naturali cu factorii creați de om. 2. Gen de pictură sau de grafică având ca obiect reprezentarea cu precădere a priveliștilor din natură; (concr.) tablou, fotografie care reprezintă un peisaj (1). 3. Descriere, reprezentare a naturii în opere literare; compoziție literară descriptivă. [Pr.: pe-i-. – Var.: peisagiu s. n.] – Din fr. paysage, it. paessagio.

PERTURBATOR adj. (rar) perturbativ. (Factor ~.)

PETETIST, -Ă, petetiști, -ste, s. m. și f. (Astăzi rar) Persoană care lucrează la poștă; spec. factor poștal. – P[oștă] + t[elegraf] + t[elefon] [pr.: pe-te-te] + suf. -ist.

PIEDICĂ, piedici, s. f. 1. Factor care împiedică realizarea unui țel, care stă în calea unei acțiuni; stavilă, obstacol, impediment; dificultate, greutate. ◊ Loc. vb. A pune piedică (sau piedici) = a împiedica. ♦ Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicându-l cu piciorul. ◊ Loc. vb. A(-i) pune (o) piedică = a pune cuiva piciorul înainte pentru a-l face să se împiedice și să cadă. ♦ (Rar) Greutate în vorbire. 2. (Concr.) Unealtă, dispozitiv, instrument folosit pentru blocarea sau încetinirea mișcării unui sistem tehnic, pentru blocarea unui organ mobil al acestuia, la sprijinire sau la susținere etc. ♦ Frânghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor, pentru a-i împiedica să fugă când sunt lăsați să pască. 3. (Bot.; în compusul) Piedica-vântului = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze alungite, cu flori liliachii și albăstrii (Lathyrus hirsutus). [Var.: piedecă s. f.] – Lat. pedica.

PLANOR, planoare, s. n. 1. Aparat de zbor fără motor, la care deplasarea se realizează datorită unor factori meteorologici (curenți de aer) sau de relief (zbor de pantă). 2. Osatura generală a unei aeronave, cuprinzând în special organele asupra cărora se exercită forțele aerodinamice. – Din fr. planeur.

PLICAR s. v. factor, poștar, poștaș, poștă.

PLURALISM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia lumea ar fi formată dintr-o pluralitate de realități de sine stătătoare, independente unele de altele. 2. Principiu al democrației care preconizează necesitatea existenței mai multor forțe social-politice (partide, sindicate, organizații religioase etc.) interpuse între membrii societății și putere, ca o condiție și o garanție a limitării puterii, a funcționării democrației. ♦ P. gener. Orice concepție care, într-un domeniu determinat, admite o multiplicitate de factori echivalenți, de principii etc. care nu pot fi reduse la unitate; stare de lucruri caracterizată prin existența acestei multiplicități. – Din fr. pluralisme.

POȘTAL, -Ă, poștali, -e, adj. Care aparține poștei¹, privitor la poștă¹, folosit de poștă¹. ◊ Factor poștal = funcționar al poștei¹, care predă corespondența la domiciliu, la destinație; poștaș, poștar. – Din fr. postal (după poștă¹).

POȘTALĂȘ s. v. factor, poștar, poștaș, poștă.

POȘTALĂU s. v. factor, poștar, poștaș, poștă.

POȘTAR, poștari, s. m. (Rar) Factor poștal. – Poștă¹ + suf. -ar.

POȘTAȘ, poștași, s. m. 1. Factor poștal; poștar. 2. (Înv.) Surugiu la o trăsură de poștă¹. [Var.: (rar) postaș s. m.] – Poștă¹ + suf. -aș.

POȘTAȘ s. factor, poștar, poștă, (rar) curier, (reg.) poștalăș, poștalău, (prin Mold.) plicar, (înv.) împărțitor. (A venit ~ul cu o recomandată.)

POȘTĂ¹, poște, s. f. I. 1. Instituție publică care asigură primirea, transportul și distribuirea scrisorilor, a telegramelor, a mandatelor poștale și a coletelor; local în care se află această instituție. ◊ Loc. adj. De poștă = poștal. 2. Corespondența primită, expediată sau distribuită în aceeași zi sau într-o perioadă dată. ◊ Poșta redacției = rubrică într-o revistă sau într-un ziar, în care se publică răspunsuri la scrisorile și la întrebările cititorilor. ◊ Expr. Cu prima poștă sau cu poșta viitoare (sau următoare) = cu prima corespondență care urmează să vină sau să plece. (Fam.) A duce (sau a purta, a umbla cu) poșta = a colporta știri, aprecieri, păreri, zvonuri de la o persoană la altă, a umbla cu vorbe, a face intrigi. ♦ Factor poștal. 3. Serviciu de transport pentru călători (și corespondență), cu diligența, folosit înainte de introducerea căilor ferate; vehicul folosit de acest serviciu; diligență, poștalion. ♦ Loc de popas, han așezat pe parcursul unui drum, unde călătorii care foloseau poșta¹ (3) găseau vehicule de transport în comun sau cai de schimb. ◊ Cal de poștă = cal destinat exclusiv serviciului de transport. ◊ Expr. A fi sau a ajunge cal de poștă = a fi foarte solicitat, a alerga de colo până colo. 4. Unitate de măsură a distanțelor folosită în trecut, egală cu aproximativ 20 km; p. gener. (fam.) distanță (mare) nedeterminată. ◊ Expr. (Cale) de-o poștă = distanță (relativ) mare. II. (Pop.) Bucată de hârtie unsă cu grăsime, care se lipește de talpa unui om adormit și care apoi se aprinde pentru a-l speria. ◊ Poșta merge = numele unui joc de copii. III. Echipă de hamali pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei. [Var.: (înv.) postă, (reg.) poștie s. f.] – Din rus. počtă.

POȘTĂRIȚĂ, poștărițe, s. f. Funcționară la un oficiu poștal; femeie care îndeplinește funcția de factor poștal. – Poștar + suf. -iță.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, puțin mai ridicată de la pământ, peste care se trece la intrare și ieșire. ◊ Expr. A călca (sau a trece, a păși) pragul (casei) = a) a ieși din casă; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune acțiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigentă, a soma pe cineva să facă ceva. ♦ Mică ridicătură special amenajată pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectuează săriturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontală, a tocului ușii. ◊ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevăruri în urma unei triste experiențe. ♦ Fig. Treaptă socială, rang. 2. Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință; cămin, familie. ◊ Expr. Din prag în prag = din casă în casă. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinări, a colinda. ♦ Porțiune de teren din fața ușii de la ieșirea dintr-o casă. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situații noi, limită care desparte două situații, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape curgătoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apă; treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicătură de teren în formă de prag (1); treaptă de stâncă greu de trecut. ♦ Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă, formând o cascadă. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafața unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ P. gener. Proeminență în formă de treaptă executată sau formată (în urma uzurii) pe suprafața unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minimă a unui factor necesară pentru a determina apariția unui fenomen fiziologic sau patologic. ◊ Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = mărime minimă a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzație abia perceptibilă. 7. Bucățică de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fixează perpendicular pe capătul superior al corpului unor instrumente muzicale și pe care se sprijină coardele. – Din sl. pragŭ.

PRECUMPĂNI vb. 1. a predomina, a prepondera, a prevala, (înv.) a predomni. (O țară în care ~ marea proprietate agricolă.) 2. a prevala, (înv.) a prisosi. (A ~ dreptatea lor.) 3. a (se) compensa, a (se) contrabalansa, a (se) cumpăni, a (se) echilibra, (livr.) a (se) pondera. (Acești factori ~.)

PROCREATOR adj. (BIOL.) (livr.) procreativ. (Factor ~.)

PRODUS, produse, s. n. 1. Bun material rezultat dintr-un proces de muncă; totalitatea obiectelor sau a bunurilor obținute în procesul de producție; bun, product (1). ◊ Produs de schimb = marfă. Produs social total = indicator macroeconomic reprezentând totalitatea bunurilor materiale create în decursul unei perioade de timp de lucrătorii ocupați în economia națională. Produs intern brut = expresie valorică a totalității bunurilor și serviciilor finale furnizate de agenții economici care-și desfășoară activitatea pe teritoriul unei țări. Produs național brut = indicator macroeconomic format din produsul intern brut la care se adaugă producția finală brută a agenților naționali care-și desfășoară actitivitatea în străinătate și din care se scade producția finală a agenților economici străini realizată în interiorul țării. ♦ Corp sau substanță obținută pe cale naturală sau în laborator; preparat. 2. Rezultat material al unui proces social sau natural, al unui proces fiziologic sau de creație; rezultat material al unui complex de fenomene sau de acțiuni; p. ext. urmare, efect, rod; product (2). 3. Rezultatul înmulțirii a doi factori (numere, mărimi scalare, vectoriale etc.); p. ext. înmulțire. – V. produce (după fr. produit).

PROSPECTIV, -Ă, prospectivi, -e, adj., s. f. (Studiu) referitor la viitor, la evoluția viitoare a societății prin analiza unor factori și tendințe actuale. Dimensiune prospectivă. – Din fr. prospectif, -ive, engl. prospective.

PROSPECTIVĂ, prospective, s. f. Proiect asupra viitorului constând în studierea factorilor tehnici, științifici, economici, sociali etc. și în stabilirea influenței lor asupra evoluției lumii moderne. V. viitorologie. – Din fr. prospective.

PSIHOLOGISM s. n. Orientare, tendință, concepție care exagerează rolul factorului psihologic în diferite sfere ale activității omenești; exagerare a importanței factorului psihologic în literatură. – Din fr. psychologisme.

PSIHOLOGIZANT, -Ă, psihologizanți, -te, adj. Care acordă o importanță exagerată factorului psihologic. – Din fr. psychologisant.

REDUCE, reduc, vb. III. Tranz. 1. A micșora, a scădea, a diminua (ca proporții, cantitate, intensitate). ♦ Spec. A micșora dimensiunile unei hărți, ale unei piese etc., păstrând aceleași proporții între elementele componente; a reproduce la dimensiuni mai mici. ♦ (Mat.; în expr.) A reduce o fracție = a suprima factorii comuni de la numitorul și de la numărătorul unei fracții. 2. A restrânge, a limita, a mărgini. ◊ Expr. A reduce pe cineva la tăcere = a face pe cineva să nu mai spună nimic. ♦ A aduce pe cineva într-o stare de inferioritate, într-o situație mai proastă (în raport cu cea pe care a avut-o). 3. A scoate oxigenul dintr-o combinație cu ajutorul unui agent chimic. 4. (Înv.) A cuceri, a subjuga, a cotropi. [Perf. s. redusei, part. redus] – Din lat. reducere, fr. réduire.

RELAXANT, -Ă, relaxanți, -te, adj., s. n. (Substanță, medicament, factor etc.) Care relaxează, destinde. – Relaxa + suf. -ant.

REUMATISM, (2) reumatisme, s. n. 1. Denumire generală pentru o serie de afecțiuni ale organelor aparatului locomotor, în special ale articulațiilor și ale țesuturilor înconjurătoare, manifestate prin dureri și tulburări diverse, influențate de factorii climatici; reumă. 2. (La pl.) Durere reumatică. [Pr.: -re-u-] – Din lat. rheumatismus, it. reumatismo, germ. Rheumatismus.

RITM, ritmuri, s. n. 1. Așezare simetrică și periodică a silabelor accentuate și neaccentuate într-un vers sau în proză ori a accentelor tonice într-o frază muzicală; cadență, tact; p. ext. efect obținut prin această așezare. ♦ Vers. 2. Desfășurare gradată, treptată a unei acțiuni, evoluție mai rapidă sau mai lentă a unei activități, condiționată de anumiți factori. ♦ Periodicitate a unei mișcări, a unui proces, a unei activități. ♦ Mișcare regulată; tempo, cadență. 3. Repetare periodică a unor elemente de arhitectură sau de decorație, la o construcție. – Din ngr. rithmós, fr. rythme, lat. rhythmus.

SATURANT, -Ă, saturanți, -te, adj. 1. (Despre factori fizici) Care se află în contact cu lichidul care l-a produs. ♦ (Impr.) Saturat. 2. Care are proprietatea de a satura. – Din fr. saturant.

SIMȚI, simt, vb. IV. 1. Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simț, senzația sau percepția unui lucru, a unui fapt, a unei calități, a percepe efectul unei excitații; a prezenta sensibilitate. ♦ Refl. A-și da seama de propria stare fizică. 2. Tranz. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa prezența unei ființe sau o acțiune a acesteia, mai mult pe baza unui reflex la o excitație a simțurilor decât cu ajutorul judecății. ♦ (Despre animale) A adulmeca. 3. Tranz. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege, a bănui o acțiune, o situație etc., bazându-se atât pe informații și elemente logice, cât și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. ♦ Refl. A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie. ◊ Expr. A se simți în stare (de ceva sau să facă ceva) = a se ști, a se socoti, a se crede capabil (de ceva sau să facă ceva). 4. Refl. A avea, a da dovadă de bun-simț; a fi un om simțit (2). 5. Tranz. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat de ceva. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. A simți nevoia să... = a dori să... ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... ◊ Expr. (Refl.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri sau de oameni cunoscuți; a fi familiarizat cu ceva; a nu fi stânjenit sau jenat de nimic; a se simți bine. ♦ Refl. (Înv.) A se resimți de pe urma efectelor produse de un factor extern, de o situație etc. [Prez. ind. și: (reg.) simțesc, simț] – Lat. sentire.

SINCRONIZOR, sincronizoare, s. n. (Biol.) Factor de ambianță care poate modifica unul dintre parametrii unui bioritm. – Din fr. synchroniseur.

SPIRIT, spirite, s. n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu umor. ♦ (În filozofia idealistă și în concepțiile religioase) Element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (1). ♦ (În concepțiile religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, fantomă. 2. Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. 4. Mod, fel de a gândi, de a se manifesta; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. ◊ Loc. prep. În spiritul... = în concordanță cu... 5. Caracter specific, trăsătură caracteristică a ceva. ♦ Sensul real a ceva. Spiritul legilor. 6. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gândi, de a se manifesta al cuiva. 7. Glumă, anecdotă, banc. II. Semn grafic în scrierea greacă care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației. – Din lat. spiritus, it. spirito.

SPIRITUALISM s. n. Doctrină filozofică, opusă materialismului, care consideră că factorul de bază al Universului este spiritul (materia fiind un simplu produs al spiritului) sau că spiritul există independent de materie. V. idealism. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. spiritualisme.

STENOBIONT, -Ă, stenobionți, -te, adj. (Despre unele animale) Care suportă doar variații limitate ale factorilor de mediu. [Pr.: -bi-ont] – După fr. sténobiote.

STIMUL, (1) stimuluri, s. n., (2) stimuli, s. m. 1. S. n. (Rar) Stimulent, imbold. 2. S. m. Factor care declanșează un proces fiziologic, care excită o activitate fiziologică; excitant. – Din lat., fr. stimulus.

STIMULATIV adj. 1. stimulant, stimulator. (Factor ~.) 2. emulativ, încurajator, stimulator. (Întrecere cu caracter ~.) 3. antrenant, mobilizator, stimulator. (O acțiune ~.)

STRES, stresuri, s. n. 1. (Med.) Nume dat oricărui factor (sau ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacție anormală; p. ext. efect nefavorabil produs asupra organismului uman de un factor de mediu. 2. (Geol.) Presiune laterală tangențială care se produce în sinclinale și determină formarea cutelor muntoase. – Din engl., fr. stress.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ◊ Expr. (Refl.) A se strica căruța în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplăceri când ești încă departe de țintă. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfărâma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. ♦ A sfărâma o ușă, o încuietoare, a deschide cu forța (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub acțiunea agenților exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substanțe sau mirosuri neplăcute, nocive. ◊ Tranz. Factor care strică aerul. 4. Tranz. și intranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situație. ◊ Expr. Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, răspunzător. ♦ Tranz. A greși; a se face vinovat de ceva. ◊ Expr. Ce strică? = de ce ar fi rău, de ce (să) nu...? ♦ Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică, a dăuna sănătății. ◊ Expr. A-și strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stări sufletești) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. 6. Tranz. A influența pe cineva în rău; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva greșit, cum nu trebuie. 8. Tranz. și refl. A (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge (o construcție, o așezare etc. omenească). ♦ Tranz. (Înv.) A mutila; a ucide. ◊ Expr. (Refl.) Bea de se strică = bea mult, peste măsură. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga, a călca convenții, învoieli, legi, obligații. ♦ Tranz. (În superstiții) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. și tranz. A rupe sau a determina ruperea legăturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). 11. Refl. (Despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârșit (în mod nefiresc, prin împrăștierea participanților). – Lat. extricare.

SUBSTANȚIALISM s. n. Denumire dată teoriilor filozofice care susțin existența substanței (3) ca factor permanent al fenomenelor [Pr.: -ți-a-] – Din fr. substantialisme.

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic. ◊ Loc. adv. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune, cu convingere; foarte mult. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ Trăsătură de caracter (bună sau rea); p. ext. caracter. ♦ Persoană considerată din punct de vedere al trăsăturilor de caracter. Era un suflet mare, care înțelegea lumea. ♦ Omenie, bunătate, milă. Om fără suflet. ♦ Curaj, temeritate, îndrăzneală. A prinde suflet. 2. Factor, element esențial al unui lucru, al unei acțiuni etc. 3. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață și care este socotită de origine divină și cu esență veșnică. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A(-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva. A-i ieși (cuiva) sufletul = a) a muri; b) a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gură = a) în agonie; b) respirând foarte greu de oboseală sau de emoție. A-și stupi sufletul = a munci din greu, a se chinui cu ceva. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a se comporta în conformitate cu normele bisericești. A căuta de sufletul cuiva = a da ceva de pomană în amintirea unui mort. (Să) fie de sufletul cuiva! = fie ca Dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi extrem de devotat cuiva. A-și vinde sufletul = a păcătui foarte tare. 4. Viață. A avea șapte suflete ◊ Expr. A (mai) prinde (sau a căpăta) suflet = a se întrema (după o boală). A lua (cuiva) sufletul = a omorî (pe cineva). A avea ceva pe (sau la) sufletul său = a avea ceva în posesiune. ♦ Inimă. ◊ Expr. A i se rupe sufletul (de mila cuiva) = a suferi foarte mult pentru nenorocirea cuiva. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice ființă. ♦ Locuitor. Oraș de un milion de suflete. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respirație. Pe nări el scoate suflet puternic. ◊ Loc. adv. Într-un suflet = foarte repede. ◊ Loc. vb. A-și trage sufletul = a respira. ◊ Expr. A-și lua suflet = a respira adânc; a-și potoli respirația. A-i veni sufletul la loc = a-și potoli respirația; a se liniști. 7. (În sintagme și expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. A lua de suflet = a adopta un copil. A da de suflet = a-și ceda copilul unei persoane care îl adoptă. – Lat. *suflitus (< suflare).

TIMP, (II, V, rar IV) timpuri, s. n., (IV, înv. și II) timpi, s. m. I. S. n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ◊ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (Înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). – Lat. tempus, -oris.

VARIANȚĂ, varianțe, s. f. 1. Numărul factorilor unui sistem fizico-chimic care pot varia independent fără ca numărul de faze să se modifice. 2. Media aritmetică a pătratelor abaterilor valorilor individuale ale unui șir statistic de experiențe, de la media aritmetică a șirului respectiv. [Pr.: -ri-an-] – Din fr. variance.

VENIT, -Ă, (1) venituri, s. n., (2) veniți, -te, s. m. și f. 1. S. n. Sumă de bani care revine unei persoane sau firme dintr-o activitate prestată sau din proprietatea deținută, într-o perioadă de timp; câștig, beneficiu. ◊ Venit național = indicator macroeconomic al rezultatelor activității (anuale) reprezentând suma veniturilor încasate de posesorii factorilor de producție care participă direct sau indirect la producție. 2. S. m. și f. Persoană care vine, se prezintă undeva, la cineva. ◊ Nou venit = persoană sosită de curând undeva, la cineva. – V. veni.

ZONARE, zonări, s. f. 1. Împărțire în zone; zonificare. 2. Lucrare cu caracter tehnico-economic prin care se delimitează zonele favorabile de cultură a plantelor agricole în funcție de cerințele acestora față de factorii de climă și de fertilitate a solurilor. – Din zonă.

ZOOBIOTIC, -Ă adj. 1. Aflat sub influența factorilor animali. 2. (Despre paraziți vegetali) Care crește pe animale. (din fr. zoobiotique)