ALITERAȚIE Figură* de sunet constând din repetarea consoanelor sau a silabelor inițiale (prin extensie și a celor aflate în poziție medială ori finală) într-o secvență de cuvinte apropiate în enunț; formă a omofoniei*: Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă (Eminescu); Ciuruitul prapur sur / Ce-n azur străvechi întinge / îngălatul de azur (Barbu); Sfioase-s bolțile spre seară și mai sfioasă-i iasomia (Anghel). • Funcția primordială a aliterației este de a crea un efect eufonic, fie imitativ-descriptiv (în cazul onomatopeelor*), fie expresiv în afara armoniei imitative; este posibil ca efectele onomatopeice să se afle la originea întrebuințărilor aliterației ca figură: Vâjind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie (Eminescu); Un an / dând d-ani, leagăn / d-an, / d-ani vani (Macedonski); Și vine vârtejul și vine vântul și vine / suflare de aer / și ne suflă și smulge (N. Stănescu). Astfel, aliterațiile bazate pe revenirea lichidelor l, r, sugerează sunetul curgerii, aliterațiile în nazală sunt considerate mai muzicale decât cele în alte consoane etc.: Plutește un lanț de lebede albe, / Iar visul din parc în lac se răsfrânge (Bacovia); Crăiasă alegându-te / îngenunchem rugându-te/ înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Și zid de mântuire (Eminescu). Aliterația are în text și funcția unificatoare de a grupa sintactic (rar și semantic) termenii apropiați prin omofonie, reliefând legături existente în enunț: Marea... vie, verde și vajnică (M. Caragiale); Luna moale, / Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale (Eminescu) – lanțul de epitete este subliniat prin aliterație. • Aliterația există și în expresii idiomatice* ori locuțiuni* curente, ca și în proverbe, zicători sau descântece: multe și mărunte, praf și pulbere, cruciș și curmeziș, val-vârtej, viu-nevătămat; Ce-i în mână nu-i minciună; Ceas rău cu săgetătură / Ceas rău de cu sară (pop.). • La finală de cuvânt ori de vers, aliterația silabică se realizează ca rimă* interioară sau ca rimă: Răsai asupra mea, lumină lină (Eminescu). Aliterația silabică nu este întotdeauna clar diferențiată de paronomază*. Vezi EUFONIE; OMOFONIE. M.M.

armonie¹ sf [At: DOSOFTEI, V. S. 119/ S: (înv) h~ / Pl: ~ii / E: fr, it armonia, lat harmonia] 1 Potrivire desăvârșită a părților unui întreg. 2 Bună înțelegere între două persoane, două colectivități etc. 3 (Fiz; la Leibniz; îs) ~ prestabilită Raport mutual între monade, care nu rezultă din acțiunea uneia asupra celeilalte, ci din dezvoltarea lor paralelă, stabilită mai dinainte de puterea divină. 4 (Spc; muz) Consonanța sunetelor concomitente și în succesiune produse de voci sau de instrumente muzicale. 5 (Îvr) Concert de orchestră. 6 Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. 7 (Fon; îs) ~ vocalică Fenomen fonetic de potrivire a timbrului vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. 8 Succesiune de unități prozodice care produc un efect armonios Si: cadență. 9 Eufonie. 10 (Îs) ~ imitativă Frază, vers care, printr-o anumită eufonie, sugerează un zgomot din natură, un obiect Vz onomatopee. 11 (Îvr; fig; îs) ~iile trupului Echilibru organic. corectat(ă)

BUCUR n. vechiu < vb. a bucura și subst. bucurie, cf. alb. bucurë „frumos”. Pentru vechimea și răspîndirea numelui Bucur v. N. Drăganu op. cit., 208, 284 nr. 2 etc. I. 1. Bucur (Mori 6); – vlah din Serbia (DR IV); – eponimul capitalei și al multor sate cu numele Bucur/ești, -eni, -escu. 2. Maritale: Bucur/oaia s.; -easă, R., olt. (Sur VI). 3. Matronim; Albucurei, Gh. (Ocina). 4. Bucuraș, P., ard., act. (Jiul ard). 5. Bucurecea (AO XV 127; 16 B VI 106). 6. Bucurel; Bucurilă (Paș). 7. Bucurenciu, ard., 1722 (Ard; Paș). 8. Bucuroiu, T, (Puc). 9. Bucuruș, ard. (Paș). 10. Bucurăuți s. (Dm). II. Scurtări prin apocopă, sau cu schimbarea părții finale, numele fiind străvechi și foarte frecvent; probabil și pentru eufonie, privind partea finală a numelui. 1. Bucu (17 B II 273); -l s. (17 B IV 208); -l b. din Crăești zis și Bucur din Crăești (Tec II 23 și 59); identitatea formelor e dovedită în aceste acte din 1658 și 1736 unde și moșia Mohorani își modifică numele în Mohorîți. Prin disimilare pt. eufonie r > l: „Bucul”. Cu sufixe: 2. Buculea (Sd XI 87, XVI). 3. Bucul/ei fam. (Băl III; Ul 136); -ei (Tec I); -eiu (16 B VI 159; 17 A I 201, IV 52, V 212; Sd XXII); -leaiu (16 A IV 41); -ăi (Mar); -ești, fam., olt. (AO XV 65). 4. Buculean (16 B VI 274). 5. Buculuț (Olt). 6. Prob. cu sinc. lui u din articolul: -ul Buc(u)lescu, olt. (AO XV 157; Sd XXI) și Bucleș (16 B III 62). 7. + -ui, -ilă: Bucuilea (17 B IV 511). 8. + -uș: Bucuș, N., mold., act. 9. + -oiu: Bucoe, olt., 1640 (AO VII 34). 10. + -uț; Bucuță mold. care poate fi și o scurtare din „bunicuță”. 11. Bucuriĭa f. (Mikl. p. 220). III. Scurtare prin afereză: 1. Curea (Tec II; 17 B II 424) sau < subst. cureá; Cur/escu, Ioniță, 1847 (AO XXII 79); -ești t. (Cat); -eanul (17 B I 70). 2. Curilă (Bîr I). 3. Curiș, L., act. 4. + -iș, -man: Curișman, olt. (17 B IV 401).

Cacofonie ≠ eufonie

CNEZ subst. < sl. кнѦзь, кнѦгъ < germ. kuning „principe”. Pentru relația dintre knez, kenez, kinez v. Drăganu pp. 107 – 108. 1. „Knes”, D., sibiian (Hurm XI); Cnez, (PGov fol 18); -u D-trache, 1828 (RI XIV 151); -ul, Ioan ard. (RI VII 210) și s. (Sd XXII); cu afer: Nezu Medru, munt. (BCI XII 141). 2. Cneazul m-te (Ard); Cnează, Sandu (Vr C 74). 3. Chenezul, Trif, ard. (RI VII 210). 4. Chinezu, Mih., paharnic (Bîr II); – Manache, olt. (AO VIII 17; Sd XVII); -l, D-trache serd (AO XVI 67); pentru eufonie: Chineza t. (Isp IV¹); cu ortg. latinistă, Quinezu sau Chinezul (Bîr I); Paul Chinezu, eroul bănățean din sec. al XV-lea; 5. Chiniz s., ard.

efonie sf vz eufonie^[1] modificată

EUFONIC, -Ă adj. referitor la eufonie, care produce eufonie. (< fr. euphonique)

EUFONIC, -Ă adj. Care produce eufonie; referitor la eufonie. [< fr. euphonique].

EUFONIC, -Ă, eufonici, -e, adj. Care produce eufonie; care e în legătură cu eufonia. – Pronunțat: e-u-.

eufonic, ~ă a [At: VALIAN, V. / P: e-u~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr euphonique] 1 Care produce eufonie. 2 Referitor la eufonie. 3 De eufonie.

*EUFONIC adj. 🎼 📖 Ce produce eufonie [fr.].

eufonie sf [At: HELIADE, GR. ROM. 33/27 / V: (înv) ef~, evf~ sf (nob) euphoniu sm / S și: eupho~ / P: e-u-fo-ni-e / Pl: ~ii / E: fr euphonie, lat euphonia] Succesiune armonioasă de sunete, cu efect acustic plăcut.

eufonie (armonie sonoră) (desp. e-u-) s. f., art. eufonia, g.-d. art. eufoniei; pl. eufonii, art. eufoniile (desp. -ni-i-)

EUFONIE, eufonii, s. f. (În opoziție cu cacofonie) Împerechere armonioasă de sunete care produce o impresie acustică plăcută. – Pronunțat: e-u-.

EUFONIE s. f. (cf. fr. euphonie, lat., gr. euphonia < eu „bine” + phone „voce”): împerechere armonioasă de sunete care impresionează plăcut auzul.

*EUFONIE sf. 1 🎼 Sunet plăcut ¶ 2 📖 Care face pronunțarea mai lesnicioasă sau mai plăcută urechii [fr.].

EUFONIE ~i f. 1) Succesiune de sunete vocale și consonante care produce o impresie plăcută auzului. 2) Ramură a poeticii care studiază structura operelor literare din punctul de vedere al armoniei. /<fr. euphonie

eufonie f. ceeace face pronunțarea armonioasă.

Eufonie ≠ cacofonie

eufonie s. f. (sil. e-u-), art. eufonia, g.-d. art. eufoniei; pl. eufonii, art. eufoniile

eufonie (armonie sonoră) (e-u-) s. f., art. eufonia, g.-d. art. eufoniei; pl. eufonii, art. eufoniile

*eufoníe f. (vgr. euphonia, d. eû, bine, și phoné, voce. V. caco-fonie). Gram. Frumuseță a sunetelor, a cuvintelor (pronunțare armonioasă).

eufonie (< gr. εὐφωνία [euphonia], de la εἠ [eu], „bun, bine” și φωνή [phone], „sunet”), sonoritate bună, efect plăcut produs asupra auzului de către un ansamblu de sunete.

EUFONIE s. f. succesiune armonioasă de sunete în silabele unui cuvânt, unei fraze, cu efect auditiv plăcut. (< fr. euphonie, lat., gr. euphonia)

EUFONIE s.f. Împerechere armonioasă de sunete, care impresionează plăcut auzul. V. muzicalitate. [Gen. -iei. / cf. fr. euphonie, lat., gr. euphonia < eu – bine, phone – voce].

eufonism sn [At: MACEDONSKI, O. IV, 37 / P: e-u~ / Pl: ~e / E: eufonie + -ism] (Nob) Eufonie.

eufoniu [niu pron. nĭu] (e-u-) s. n., art. eufoniul; pl. eufonii, art. eufoniile (-ni-i-)

eufoniu s. n. (sil. e-u-) [-niu pron. -niu], art. eufoniul; pl. eufonii, art. eufoniile (sil. -ni-i-)

eufoniu [niu pron. nĭu] (desp. e-u-) s. n., art. eufoniul; pl. eufonii, art. eufoniile (desp. -ni-i-)

euphoniu sm vz eufonie

evfonie sf vz eufonie

FOTA și FOTIE, gr. Фώτιος < φῶς-τος: „lumină”. 1. Fot, 1152 (etim. Drăg. < lat. foetus, greșită ca și a lui Lukinich-Galdi Doc. p. LXIII) < magh. folt; Fota pren. (P¹¹); – n. (Giur 73; Tls; Ard; Hur 47; P¹¹; Fărș); -Bălcescu, olt., 1716 (AO III 19) și F. Bălăcescu (Gorj); -Rugină, 1722 (Pol 121); – post. (SdV 480) zis și Fote și Fotin, m. post. (17 B I 80) și Foti (17 B II 6). Cu afer.: Ota moșnean (16 B VI122). 2. Fote (Sd XVI); -a (Arh); cu afer.: Otea (l7 B I 90, 248); – ard.(Paș); – olt., din Hurezi (Sd VI 474); olt. (Sur VI); Fotescu; < Otescu act; Fotești s.; < Otești (Sur XX); Oteșani s.; Fotă f. ar. (Fârș) 3. Chirfotea (17 B II 371; BCI X 99). 4. Fotache, D. (Olt). 5. Fotu, ar. (Fărș); Fotu mare ar. (Cara 25) -l; Otulescu, act. < Otuleasa (B răz 10) 6. Fotoiu (Am); < Otoiu, act.. Fotonu, olt. (Cand 139). Otoescul, Stroe (17 B III 557). 7. Foti, I., ar.; -mold. (Sd XXI); cf. gr. Фωτή. 8. Fotin (Arh); < Otin, Cr. act.; cf. și Hotu pentru derivatele cu afereză. 9. Otincelescu, A., act. Forma 1. poate fi în relație cu gr. Tά Фῶτα „Luminile” adică Bobotează. 10. Pașca dă etim. Otea < Hotimir, dar cf. ucr. Xотiŭ < Fotiĭ (Grinc). O contaminare cu Telea (< Pantele) ar explica top. Oteteliș. Afereza lui f în formele Ot- s-a impus pt. eufonie.

imitativ, ~ă a [At: MACEDONSKI, O. IV, 38 / Pl: ~i, ~e / E: fr imitatif] 1 Care imită sunete. 2 (Îs) Armonie ~ă Frază sau vers care, prin eufonie, sugerează un zgomot din natură sau un obiect.

PROZA RETORICĂ (ORATORIA) Încă din antichitatea greacă, oratoria a fost concepută ca un gen de artă a cuvîntului, a exprimărilor verbale sau scrise, a gestului, a argumentației care captivează și impresionează, precum și ca artă a demonstrației, aplicarea strictă a regulilor logicei, pe care Quintilian, în Institutio oratoria, o denumea ars sau scientia bene dicendi (arta sau știința de a vorbi bine). După unii teoreticieni, retorica, și anume paleoretorica, la originea ei, a fost o disciplină filozofică, cu preocupări în același timp de limbă, stil, structură compozițională a discursului, ce, cu vremea, și-a lărgit aria, a devenit o ars artium, scientia scientiarum (artă a artelor, știință a științelor), numeroase categorii și principii ale ei fiind împrumutate de mai toate artele. Prin folosirea artistică a cuvîntului, oratoria s-a constituit într-un gen literar, genul oratoric, care a stăruit pînă foarte tîrziu în tratatele de poetică și în manuale școlare. Oratoria este socotită un gen literar oral, care are ca scop convingerea auditoriului, seducția acestuia și îndemnul la acțiune sau la luarea de decizii. Există teoretizări ale retoricii, ca artă a exprimării, ca organizatoare a teoriei demonstrației și a comunicării, în care se definesc figurile de stil necesare oratoriei, considerată ca manifestare a vorbirii îngrijite, alese, dar care, cu vremea, s-au transferat la întreaga creație literară, de unde și sinonimia relativă a retoricii cu stilistica. Retorica este considerată de unii cercetători ca „stilistica celor vechi”. În etapa clasicismului greco-latin sînt demne de amintit tratatele de retorică: Retorica lui Aristotel, De oratore (Despre orator) și De partibus orationis (Despre părțile discursului) ale lui Cicero, Institutio oratoria (Instituția oratorică) a lui Quintilian. În evul mediu, retorica figura printre artele liberale, disciplină cu caracter dogmatic însă, cu reguli și principii imuabile. Oratoria, ca gen literar, a persistat și în perioada romantică, iar practica oratorică, sub forme diferite de discursuri, dar mai ales discursul politic și judiciar, este de o actualitate evidentă. Cu timpul și treptat s-a ajuns la despărțirea dintre oratorie și literatură, terminindu-se cu căderea în desuetudine a genului retoric ca gen literar. Procesul s-a petrecut mai ales în etapa cînd procedeele formale ale retoricii clasice au fost combătute de o „estetică romantică a sentimentului”, care neagă orice regulă și orice constrîngere, în numele „libertății în artă”. În lucrările estetice contemporane se manifestă un început de reabilitare a retoricii, în cadrul filozofiei teoriei și criticii literare și al stilisticii, sub denumirea de neoretorică, în sensul că teoria retorică aduce unele posibilități de interpretare a actului literar, devenind astfel un auxiliar prețios al esteticii literare, așa cum a fost în antichitate, în perioada Renașterii și în aceea a clasicismului european. Redescoperirea și revalorificarea retoricii ca artă a argumentației este strîns legată de viața politică și cea economică, în care actul convingerii și-a dovedit eficiența. Neoretorica reprezintă astăzi revalorificarea unei importante categorii de preocupări. Ea apare deci nu ca armă a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii. Modele ale genului sînt Filipicele lui Demostene, Catilinarele lui Cicero, în antichitate, iar în cultura noastră: Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie națională la Academia Mihăileană sau Discurs pentru îmbunătățirea soartei țăranilor de M. Kogălniceanu; discursurile politice și prelegerile universitare ale lui T. Maioreseu, N. Iorga, N. Titulescu, B.St. Delavrancea ș.a. Efectul artistic al unui discurs derivă, în primul rînd, din construcția sau arhitectonica sa riguroasă, dar uneori și din abaterea de la această schemă, ca exordium ex abrupto (v. exordiu) din prima Catilinară a lui Cicero. Discursurile de clasică valoare generează încîntare, plăcere estetică, mai ales prin factura lor de proză elevată, care constă într-un anumit ritm al frazei, o anume aranjare a cuvintelor, în vederea obținerii unei atrăgătoare armonii și eufonii, însușiri caracteristice nu numai prozei oratorice, ci creației literare în genere.

sinereză (gr. synairesis „contragere”), figură care constă în contragerea a două vocale succesive (în același cuvânt) în una singură. Este un fenomen generalizat și ține de ortoepie și ortografie, așadar ca un aspect fonologic permanent al unor valori lexicale (A). Ex.: „alcool” > alcol; „cooperativă” > coperativa; „Aaron” > Aron etc. S. este un fenomen actual în limbă; de aceea multe cuvinte se pronunță de unii vorbitori cu s. ce contravine eufoniei limbii noastre: sufi-cent (sufi-ci-ent), so-cial (so-ci-al), so-ce-tate (so-ci-e-tate) etc., în care contragerea silabică (so-cie-tate) a dus chiar la monoftongarea vocalelor în hiat (i-e): so-ce-tate etc. Cf. fr.: „bien”, „fouet”, „août”, cuvinte pronunțate într-o singură silabă. Cf. lat.: „proinde” (două silabe), „deesset” (două silabe). Sin. sinizeză, sin. crază.

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

SUNET s. n. (cf. fr. sonitus): vibrație a particulelor unui mediu capabil să producă o senzație auditivă. ◊ ~ articulat (vorbit): element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat; s. pronunțat deslușit prin mișcarea organelor vorbirii, în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu m în mamă. ◊ ~ nearticulat: s. pronunțat nedeslușit, fără mișcarea normală a organelor vorbirii; s. neintegrat în cuvânt, reprezentant al unui strigăt, al unei interjecții, ca de exemplu mm! ◊ ~ epentetic: s. care a apărut prin epenteză (v.) ca de exemplu c în forma adjectivală regională sclab (slab). ◊ ~ eufonic: s. care produce eufonie (v.), o impresie auditivă plăcută, după apariția sa prin epenteză (v. sunet epentetic). ◊ ~ consonantic: s. care se identifică cu o consoană, ca de exemplu d în cadă. ◊ ~ interconsonantic: s. plasat între două consoane. El poate fi vocală (de obicei) sau consoană, ca de exemplu a în bar, e în bec, i în mir, o în coc, u în dud, ă în măr, î în țâr; t în prefixul stră- etc. ◊ ~ vocalic: s. care se identifică cu o vocală, ca de exemplu e în lemne. ◊ ~ intervocalic: s. plasat între două vocale. El poate fi consoană (de obicei) sau semivocală, ca de exemplu n în Ana, p în apă, r în ară, ț în ață etc.; o în leoaică, i în croială, etc.; ◊ ~ gutural (velar): s. emis din fundul gâtului (prin apropierea bazei limbii de vălul palatului gurii), ca de exemplu g în fugă și u în tură. ◊ ~ labial: s. care se articulează cu participarea buzelor, ca de exemplu p în drapel și o în om. ◊ ~ labiovelar: s. pronunțat cu ajutorul buzelor și al părții posterioare a vălului palatului gurii, prin rotunjirea buzelor și atingerea limbii de vălul palatului, ca de exemplu qu în lat. aqua. ◊ ~ aspirat: s. pronunțat cu ajutorul unei puternice emisiuni de aer, care produce un anumit zgomot. ◊ ~ laringal: s. care se articulează în laringe, ca de exemplu c, g, h. ◊ ~ oral: s. în pronunțarea căruia aerul trece numai prin gură, ca de exemplu vocalele a, e, i, o. ◊ ~ protonic: s. care se află înaintea unei silabe accentuate, ca de exemplu ă din silaba -nă- a cuvântului sănătate. ◊ ~ labializat: s. care se pronunță însoțit de o rotunjire a buzelor, asemănător vocalei u, ca de exemplu c în pronunțarea regională a cuvântului fac (> fac^u). ◊ ~ labiodental: s. care se pronunță prin atingerea buzei inferioare de dinții incisivi superiori, ca de exemplu f în rafală și v în zvon. ◊ ~ bilabiodental: s. articulat cu ajutorul buzei superioare și a dinților superiori, atingând buza inferioară, ca de exemplu grupul final de consoane în cuvântul german fünf (pronunțat „fiunf” – cinci). ◊ ~ palatal: s. care este articulat în regiunea palatului gurii, care se pronunță prin atingerea cerului gurii cu limba, ca de exemplu k’ în unchi și g’ în unghi. ◊ ~ palatalizat: s. care își schimbă locul de articulație în regiunea palatului dur al gurii, care se transformă, în vorbirea regională, din s. nepalatal în s. palatal, ca de exemplu b în cuvintele gine (bine) și algină (albină); f în cuvintele hérbe (fierbe) și hir (fir). ◊ ~ înalt (ascuțit, subțire): s. care are un număr mare de oscilații pe secundă, ca de exemplu i. ◊ ~ jos (gros, profund): s. care are un număr mic de oscilații pe secundă, ca de exemplu u. ◊ ~ uvular: s. care se articulează în partea posterioară a cavității bucale, cu vibrarea uvulei (omușorului); sunet care se pronunță graseiat, ca de exemplu r de către francezii din nord și de aromânii fărșeroți din Albania. ◊ ~ protetic: s. adăugat la începutul unui cuvânt pentru a face pronunțarea mai ușoară, ca de exemplu a- în alămâie și alăută. ◊ ~ inițial: s. care se află la începutul cuvântului, ca de exemplu a- în arc, b în bunic etc. ◊ ~ medial: s. care se află în mijlocul cuvântului, ca de exemplu -e- în dilemă, -l- în căldură etc. ◊ ~ final: s. care se află la sfârșitul cuvântului, ca de exemplu -i în fugi, -c în hamac etc. ◊ ~ clar: s. limpede, distinct, precis, deslușit, curat, lămurit, ușor de înțeles. ◊ ~ dezarticulat: s. prost articulat, rău pronunțat, neclar; s. modificat sub influența altui sunet, în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu p, modificat regional sub influența lui i în cuvântul piept (> kept), f în cuvântul fir (> hir) etc. ◊ ~ iodizat: s. pronunțat înmuiat, rostit cu un iod (v.), (cu) un i la începutul unui cuvânt care începe cu e; s. e inițial pronunțat ie în cuvintele economie, ecou, educație, el, electric, epocă, eram etc. ◊ ~ iotacizat: s. palatalizat, modificat sub influența unui iot (v.) următor, a unui i (semivocalic) sau a unui e (vocalic) în hiat, în verbele latine moștenite de limba română audio > *audiu > audziu > auz (aud); salio > *saliu > saiu> sai (sar); teneo > *tenio > teniu > ținiu > țiu (țin) etc. ◊ ~ nazalizat: s. pronunțat pe nas, transformat în sunet nazal, ca de exemplu o în fr. cotton (pronunțat õ: cotõ). (Pentru clasificarea s. în limba română v. criteriu).