AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ◊ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet. ◊ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

BIBI subst. invar. (Franțuzism; fam.) Termen de mângâiere pentru cineva drag, iubit. – Din fr. bibi.

CĂDEA, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.

DOR, doruri, s. n. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință. 3. Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe). 4. (Pop.) Durere fizică. Dor de dinți. 5. Poftă, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau căpșunilor) mănânci și frunzele. 6. Atracție erotică. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fără țintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere „a durea”).

DORI, doresc, vb. IV. Tranz. 1. A fi stăpânit de tendința lăuntrică de a face, de a avea sau de a dobândi ceva; a tinde, a râvni, a năzui la ceva. ◊ Expr. A fi de dorit = a fi necesar, recomandabil, a se cuveni. A lăsa de dorit = a avea lipsuri, a nu satisface. ♦ A avea intenția; a vrea. ◊ Expr. Cum dorești (sau doriți etc.), formulă prin care se lasă la aprecierea interlocutorului luarea unei hotărâri. 2. A ține mult să vadă sau să revadă pe cineva sau ceva drag, a aștepta pe cineva sau ceva cu dor, cu nerăbdare. 3. A simți o atracție erotică. 4. A ura cuiva ceva. – Din dor.

HATÂR, hatâruri, s. n. (Pop. și fam.) 1. Plăcere, poftă, plac. ◊ Expr. Pentru (sau de, în) hatârul (cuiva sau a ceva) = de dragul (cuiva sau a ceva); pentru a face plăcere (cuiva). (Înv.) De hatârul (unui lucru) = mulțumită, datorită, grație (unui lucru). 2. Favoare, concesie; serviciu. ◊ Expr. A face (cuiva) un hatâr = a acorda (cuiva) o favoare; a satisface (cuiva) o dorință sau un capriciu. – Din tc. hatır.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare; cord¹. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burtă, pântece, rânză. ◊ Expr. A (mai) prinde (la) inimă = a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpăta putere. Pe inima goală = cu stomacul gol, fără să fi mâncat ceva. A (se) simți greu la inimă = a-i fi greață, a-i veni să verse. 3. (La cărțile de joc) Cupă². 4. Piesă sau organ de mașină care are o formă asemănătoare cu o inimă (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerată ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legătură cu bucurii, plăceri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea bună. ◊ Loc. adv. După (sau pe) voia (sau pofta) inimii = după plac, nestingherit, cum îi e dorința. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, cu foarte mare și sinceră plăcere. ◊ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfăcut, mulțumit. A unge (pe cineva) la inimă = a face (cuiva) plăcere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât poftește, cât are plăcere. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a renunța la propriul punct de vedere, la propria opinie sau plăcere. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) fără griji, bine dispus, cu conștiința împăcată. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Îl doare la inimă când vede atâta risipă. ◊ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inimă = a provoca (cuiva) o durere morală, o supărare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârși la inimă = a se îmbolnăvi, a muri de durere, a fi copleșit de durere. A avea ceva pe inimă = a fi chinuit de un gând neîmpărtășit, a avea o taină în suflet. A-și răcori inima = a spune ce are pe suflet, a-și descărca sufletul. A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decât merită. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispoziție, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A rămâne cu inima friptă = a rămâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau roșu) prin inimă, se spune când cineva primește pe neașteptate o veste tristă sau când îl cuprinde o durere fizică în mod brusc. Inimă albastră = suflet trist, îndurerat; tristețe, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciudă, mânie, necaz. Inimă rea = mâhnire, durere, amărăciune. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la tine. ◊ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a iubi (pe cineva). A-i rămâne (cuiva) inima la... = a rămâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. A avea tragere de inimă (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima să... = a se simți atras să facă ceva. d) (În legătură cu bunătatea sau răutatea cuiva, în loc. și în expr.) Inimă dreaptă = om drept, cinstit, corect. Inimă de aur = om bun. Slab de inimă = milos, impresionabil, influențabil. Cu inimă = bun, milos, înțelegător, uman. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos, înțelegător, darnic. A avea inima deschisă = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, fără reticențe, a vorbi deschis, fără rezerve. A avea inima largă = a fi mărinimos, milos, darnic. A se muia la inimă sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lăsa pe cineva inima să..., se spune când cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. A fi fără inimă sau a fi rău (sau câinos, negru) la inimă = a fi rău, înrăit. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, neînțelegător, dușmănos, rău. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, rău, fără suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Îmi spune inima că s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune a cuiva) Înfruntă pericolul cu inimă rece. ◊ Cu inimă = (loc. adv.) energic, cu viață; (loc. adj. și adv.) inimos, curajos; pasionat. ◊ Expr. A(-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța, a se descuraja. A-și lua inima în dinți = a-și face curaj, a se hotărî să întreprindă ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva își recapătă calmul, echilibrul și curajul după un moment de emoție sau de spaimă. A (mai) prinde (la) inimă = a căpăta (din nou) putere, curaj, a se restabili sufletește, a nu-i mai fi teamă. A-i ține cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frică de ceva; a se descuraja. A i se tăia inima = a-și pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerată ca centru și simbol al vieții sufletești. L-am șters din inimă. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toată puterea sufletească. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită, curată. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă. 2. Ființă, om, individ. Înflăcărarea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ◊ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpăra ce este mai prost, a face o afacere proastă; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. [Pl. și: (înv.) inime. – Var.: inemă s. f.] – Lat. anima.

INTRA², intru, vb. I. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A trece din afară înăuntru, a merge dintr-un loc deschis într-unul închis (sau considerat ca atare); a se introduce, a se băga. ◊ Expr. A intra în spital = a se interna. (Parcă) a intrat în pământ = a dispărut fără urmă. A intra în pământ (de rușine) = a-i fi foarte rușine. 2. Fig. A pătrunde, a se vârî, a ajunge la... A intra în amănunte. ◊ Expr. A-i intra cuiva în voie = a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. (Fam.) A(-i) intra cuiva (pe) sub piele = a câștiga bunăvoința cuiva prin fel de fel de mijloace. 3. A participa, a se băga, a se amesteca; a lua parte la o activitate. ◊ Expr. A intra într-o belea (sau încurcătură, impas, necaz) = a avea de îndurat un necaz (sau o încurcătură etc.). A intra în horă = a începe să ia parte la o acțiune. A intra în vorbă cu cineva = a) a începe o discuție cu cineva; b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană de sex opus. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militară, la un spital etc. A intra în război (sau în luptă, în acțiune etc.) = a începe războiul (sau lupta etc.). ♦ A ajunge, a apuca (sau a fi pe punctul să ajungă, să apuce) o vârstă, o epocă etc. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A îmbrățișa o îndeletnicire; a se angaja într-o slujbă. 5. A adera, a se înscrie, a fi admis într-o organizație, într-o asociație etc. II. (Despre lucruri, fenomene, idei etc.) 1. A pătrunde, a se înfige, a se băga; a străbate. Acul intră în pânză. Lumina intră pe fereastră. 2. Fig. A-și face loc, a se strecura; a ajunge în... ◊ Loc. vb. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a se îmbolnăvi. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricoșa, a se îngrozi. ◊ Expr. N-a intrat vremea (sau n-au intrat zilele) în sac = mai este timp, n-a trecut vremea. A intra în (sau sub) stăpânirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sânge = a deveni un obicei, un act reflex, o necesitate. A intra în sufletul cuiva = a) a plictisi pe cineva cu amabilitățile sau cu insistențele; b) a deveni drag cuiva. 3. A avea loc; a încăpea. Cartea intră în servietă. ♦ (Mat.) A se cuprinde de un anumit număr de ori în alt număr. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui într-o anumită proporție spre a realiza un anumit produs. La acest palton intră stofă multă. ♦ A face parte integrantă (din ceva). 5. (În expr.) A intra la spălat = (despre țesături sau obiecte textile) a-și micșora dimensiunile prin spălare. A intra la apă = a) (despre țesături sau obiecte textile) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) (despre oameni) a ajunge într-o situație neplăcută, grea. 6. (Despre o lege, un pact etc.; în expr.) A intra în vigoare = a căpăta putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei părți dintr-o bucată muzicală. [Var.: (pop.) întra vb. I] – Lat. intrare.

ÎNDRĂGI, îndrăgesc, vb. IV. Tranz. A simți atracție, afecțiune, dragoste pentru cineva sau ceva; p. ext. a iubi. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se iubi. – În + drag.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

UITA, uit, vb. I. I. 1. Tranz. și intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-și (mai) aduce aminte, a nu (mai) ține minte. ◊ Expr. (Fam.) A ști cât au uitat alții = a nu ști (mai) nimic. 2. Tranz. și intranz. A înceta să se preocupe, să se gândească la cineva sau ceva, a deveni indiferent față de o persoană sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ♦ A scăpa din vedere, a omite; a nu ține seamă de... 3. Tranz. A se comporta ca și cum a încetat să se gândească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. 4. Tranz. A lăsa undeva (din distracție, din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuia luat; a nu lua cu sine. II. Refl. A-și îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a privi. ◊ Expr. A se uita în gura cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva. A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu ține la cineva; a refuza orice relații cu cineva. ♦ (La imperativ, cu valoare de interjecție, în forma uite) Iată! iacă! vezi! ♦ A băga de seamă, a avea în vedere, a da atenție; a lua în considerare. [Imper. și: (II) uite!] – Lat. *oblitare (< oblitus).

ARTĂ, arte, s. f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare și anumite cunoștințe. – Din fr. art, lat. ars, -tis.

VIU, VIE, vii, adj., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat) Care se află în viață, care trăiește; înzestrat cu viață. ◊ Loc. adj., adv. De viu = fiind încă în viață. ◊ Loc. adv. Pe viu = în mod direct, nemijlocit. ◊ Expr. Prin (sau cu) viu grai = oral. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decât poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau mort; cu orice preț. ◊ (Substantivat, în expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi. ♦ Care este dotat cu simțire. ◊ Rană (sau carne) vie = rană (sau carne) a unui organism în viață care sângerează, de pe care s-a luat pielea. ♦ Care persistă, care dăinuiește încă. Tradiție vie. ◊ Limbă vie = limbă care se vorbește în mod curent în prezent, limbă în circulație. ♦ (În concepția creștină) Etern, nemuritor, veșnic. 2. Plin de viață, de neastâmpăr; cu mișcări iuți, vioaie. ♦ Animat, însuflețit. Discuție vie. ♦ (Despre ochi) Care denotă vioiciune, inteligență; ager, vioi. 3. (Despre plante) Viguros, plin de sevă, sănătos, verde. ♦ (Despre ape) Care curge repede. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. 4. (Despre sunete) Răsunător, puternic. ♦ (Despre lumină; p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. ♦ (Despre culori) Aprins; strălucitor. 5. (Despre abstracte) Intens, puternic. Durere vie. II. S. n. (Rar) Viață. – Lat. vivus.

SARE, (2, 4) săruri, s. f. 1. Substanță cristalină, sfărâmicioasă, solubilă în apă și cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentație și este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie, în industria chimică etc.; clorură de sodiu. ◊ Expr. Sarea pământului = ceea ce este mai de preț, mai valoros. Marea cu sarea sau sarea și marea = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat. A-i fi (cuiva) drag ca sarea în ochi sau ca sarea în ochi = a-i fi (cuiva) nesuferit. A-i fi cuiva de ceva (sau a-i veni cuiva să facă ceva) cum îi este câinelui a linge sare = a nu dori deloc (să facă) un anumit lucru. A primi pe cineva (sau a ieși înaintea cuiva) cu pâine și sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. ♦ Fig. Spirit, farmec, haz. 2. Substanță chimică formată de obicei prin reacția unui acid cu o bază. 3. (În sintagmele) Sare amară = substanță chimică sub formă de praf alb, întrebuințată în medicină ca purgativ; sulfat de magneziu. Sare de lămâie = acid citric; săricică. 4. (La pl.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu și substanțe puternic mirositoare (fenol, camfor etc.), întrebuințat, în trecut, pentru trezirea din leșin. – Lat. sal, salis.

PARTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte..., parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât..., cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri.... 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. Parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). ◊ Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte = a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu). 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. 1. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) bărbătească = (ființă de) sex masculin; totalitatea bărbaților. Parte(a) femeiască = (ființă de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ Parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = fie! să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage, a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊ Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. Ce-o fi, o fi exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum susții; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt chip. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ceea ce spun)? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul optativ-condițional) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

PIERDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai ști unde se află, unde a pus, unde a rătăcit (un bun material). ◊ Expr. A(-și) pierde șirul = a se încurca, a se zăpăci; a nu mai avea continuitate (în vorbire, scris, gândire). 2. Tranz. A nu mai cunoaște sau a nu mai găsi drumul, locul etc. căutat; a greși direcția. ◊ Expr. A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai ști unde se află, unde poate fi găsit. A-și pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi găsit; a dispărea. ♦ Refl. A se rătăci de grupul în care se afla. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de ceva, a se cufunda în... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, copleșit de un sentiment, de o emoție; a nu mai ști ce să facă. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a rămâne fără..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ◊ Expr. A pierde din mână = a scăpa un prilej favorabil. A pierde pământul de sub picioare = a) a nu-și mai putea păstra echilibrul din cauza unei proaste stări fizice, a unui pas greșit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială sau socială. A-și pierde viața = a muri; a fi omorât. A-și pierde cunoștința (sau simțirea) = a leșina. A-și pierde cumpătul (sau răbdarea) = a nu se mai putea stăpâni, a se enerva. ♦ A rămâne fără o parte a corpului, fără un organ, fără o facultate; a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ◊ Expr. A pierde sânge = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scădea sau a le înceta secreția laptelui (într-o perioadă când aceasta ar trebui să fie normală). A-și pierde mințile = a înnebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (și a-i cădea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A avorta. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o ființă dragă; a rupe relațiile (de prietenie) cu cineva, a fi părăsit. 4. A fi învins într-un război, într-o întrecere; a nu câștiga un proces etc. 5. A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul în mod nerațional, irosindu-l sau profitând insuficient de el. ◊ Expr. Fără a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neîntârziat. ◊ Compus: pierde-vară s. m. invar. = om care își irosește timpul, care nu muncește și umblă fără nici un rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. și refl. A(-și) cauza un mare rău, neajuns etc.; a pune sau a se afla într-o situație extrem de grea. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A distruge, a nimici (popoare, țări, așezări, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face să dispară, să piară; p. ext. a compromite. 4. Refl. A ieși din câmpul vizual, a nu se mai vedea; a dispărea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat în considerație. ♦ Tranz. A nu mai putea urmări cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ◊ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-și diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.

DULCEAȚĂ, dulcețuri, s. f. 1. Însușirea de a fi dulce; gustul mâncărurilor sau băuturilor dulci sau îndulcite; p. ext. gust plăcut al unei mâncări sau băuturi. 2. Preparat alimentar făcut din fructe sau petale de flori fierte în sirop de zahăr. 3. Aliment extrem de gustos; bunătate. 4. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau procură cuiva o senzație plăcută. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag; din toată inima. ♦ Plăcere, desfătare; mulțumire sufletească, bucurie, fericire. 5. Fig. Blândețe, bunătate, duioșie. [Pl. și: dulceți] – Dulce + suf. -eață.

PLĂCEA, plac, vb. II. Intranz. și tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ◊ Expr. Știi că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. care nu-ți convine, cu care nu ești de acord etc. Îmi place să cred că... = sper că... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de iubire față de o persoană de sex opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ♦ A-i conveni. ♦ A vrea, a dori. – Lat. placere.

PLĂCERE, plăceri, s. f. 1. Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.

PREAIUBIT, -Ă, preaiubiți, -te, adj. (Înv. și pop.; adesea substantivat) Foarte iubit, deosebit de drag; scump. – Prea + iubit.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente și care impresionează ochiul omenesc; efectul acestei radiații. ◊ Lumină albă = lumină mijlocie a zilei, care conține toate radiațiile spectrului vizibil. Lumină rece = lumină care conține un număr foarte mic de radiații infraroșii și care are un efect termic redus. Lumină monocromatică = lumină formată din radiații de o singură culoare spectrală. Lumină compusă = lumină care conține radiații de mai multe lungimi de undă. Lumină naturală = lumină complet nepolarizată, caracterizată prin diversitatea direcțiilor de oscilație ale radiațiilor electromagnetice care o compun, distribuite uniform în jurul direcției de propagare. Lumină polarizată = lumină alcătuită din radiații electromagnetice ale căror direcții de oscilație nu sunt uniform distribuite în jurul direcției de propagare. (Astron.) Lumină antisolară = pată foarte slab luminoasă care se vede noaptea pe cer în locul opus soarelui. Lumină zodiacală = pată luminoasă care, la latitudinea noastră, se vede toamna spre est, înainte de răsăritul soarelui, și primăvara spre vest, după apusul soarelui. (Fiziol.) Lumină animală = lumină produsă de unele organisme animale pe baza energiei chimice a unor substanțe. ◊ Loc. adv. La lumina mare = fățiș, în văzul tuturor. Pe lumină = în timpul zilei, de la răsăritul până la apusul soarelui, până nu se înserează. ◊ Loc. prep. În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu ajutorul... ◊ Loc. vb. A da lumină = a lumina. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului; b) a se naște. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere, a se arăta. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși dintr-o situație grea; b) a ieși la iveală, a deveni evident, a se dezvălui. A scoate (pe cineva) la lumină = a) a scoate (pe cineva) dintr-o încurcătură; b) a ajuta (pe cineva) să dobândească o situație, a emancipa (pe cineva). A pune (ceva) în lumină = a scoate (ceva) în evidență; a sublinia. A pune într-o lumină bună (sau rea, urâtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. A prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-o lumină oarecare = a prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-un anumit fel sau dintr-un anumit punct de vedere ori prin prisma unei anumite concepții. A vedea lumina tiparului sau (înv.) a ieși la lumină = a fi publicat, tipărit. (Limpede) ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire; înseninare. 2. Izvor, sursă de lumină (I 1). ◊ Lumină electrică = iluminare pe bază de energie electrică. Lumină de control = indicație luminoasă care servește la controlul stării și al modului de funcționare a unei instalații de telecomandă, a macazurilor, a semnalelor de cale ferată etc. ♦ Spec. Sursă luminoasă (de obicei colorată) situată pe o navă, aeronavă etc., folosită la indicarea poziției sau la semnalizare. ♦ Flacără, flăcăruie. ♦ (Pop.) Lumânare. ♦ Unitate de măsură pentru fluxul luminos. 3. (Și în sintagma lumina ochiului) Pupilă; p. ext. ochi, privire. ♦ (Ca termen de comparație) Ființă, lucru, obiect etc. mai drag, mai de preț, mai scump. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a-i fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri cu cea mai mare atenție. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească; învățătură, cultură, educație. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a clarifica (o problemă). A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a pricepe, a înțelege. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Înv.; urmat de determinări) Suprafață. 3. Stăvilarul morii. [Pl. și: (înv.) lumine] – Probabil din lume (înv.) „lumină”.

DRAG, -Ă, dragi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care este iubit, scump, neprețuit pentru cineva, pe care cineva îl iubește, îl prețuiește. ◊ Loc. vb. A prinde drag (de cineva) = a se îndrăgosti (de cineva). ◊ Expr. A-i fi cuiva drag să... = a-i plăcea cuiva mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva. Când ți-e lumea (sau viața) mai dragă, se spune când se ivește o întâmplare neprevăzută și neplăcută într-un moment când erai liniștit, fericit. Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa; chipurile. ♦ (Substantivat, fam.) Termen cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. Care exprimă iubirea, prețuirea; care este plin de afecțiune; plăcut (ochiului). Cuvinte dragi. ◊ Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, foarte bucuros. II. S. m. și f. Persoană care iubește pe alta de sex opus, care se află în relații de dragoste cu aceasta; iubit(ă). III. S. n. (Pop.) Iubire, dragoste. ◊ Loc. adj. Mai mare dragul = plăcut, frumos. ◊ Loc. adv. Cu (mare, mult, atâta etc.) drag sau cu tot dragul = (foarte) bucuros, fericit. De drag = din (sau cu) plăcere. ◊ Loc. prep. De dragul... = pentru..., din dragoste sau din prietenie pentru... ◊ Expr. (Ți-e) mai mare dragul = e o mare plăcere, desfătare (să...). – Din sl. dragŭ.

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. Sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu. ◊ Loc. adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. De viață = vesel, sociabil; căruia îi place să petreacă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. ◊ Loc. adv. Cu viață = a) în mod vioi, avântat, viu; b) viu, teafăr. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ Expr. A fi în viață = a trăi. A trece (sau a se trece) din viață = a muri. A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A fi între viață și moarte = a fi în pericol să moară. A mântui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se produce. ♦ Epitet dat unei ființe iubite, care reprezintă totul în existența cuiva. ♦ Existență umană, petrecere a omului pe pământ. ◊ Expr. Când ți-e viața mai dragă = când nici nu te aștepți, când nici nu te gândești. ♦ Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere până la moarte. ♦ Fig. Vietate, ființă; spec. om. 2. (În credințele religioase; determinat prin „de apoi”, „de veci” etc.) Existență de dincolo de moarte. 3. Mod, fel, ansamblu de condiții materiale și morale ori mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvârșite de cineva în timpul existenței sale. ♦ Ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). 4. Timp cuprins între nașterea și moartea cuiva; șirul evenimentelor întâmplate în acest timp. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cât trăiește cineva. Din viață = (care este) din timpul când trăiește (cineva), când este încă viu. ◊ Loc. adv. În viața mea (sau ta, lui etc.) = (în construcții negative) niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată. ♦ Biografie (relatată oral sau în scris). – Lat. *vivitia (< vivus).

CU prep. I. Introduce un atribut sau un nume predicativ: a) indică asocierea: casă cu livadă; b) indică conținutul: pahar cu bere; c) indică o posesiune sau posesori: mașinuță cu motor; d) indică o dependență, o legătură: rudă cu mine; e) indică o însușire: copil cu talent; f) indică instrumentul: călătorie cu avionul. II. Introduce complemente indirecte: ține cu echipa studențească. III. Introduce complemente circumstanțiale: a) de mod: câștiga cu acul; b) formează locuțiuni modale: cu duioșie, cu blândețe, cu ciudă, cu grijă, cu drag, cu fuga, cu binișorul; c) instrumental: desenăm cu cărbune; d) sociativ: merg cu Irina; e) de cauză: nu mai auzea nimic cu atâta gălăgie; f) de timp: nu venea cu săptămânile. (Expr.) Cu anul (sau cu ziua etc.) = pe timp de un an (sau pe o zi etc.); g) cu substantivul repetat exprimă ideea de succesiune: zi cu zi; h) de relație: e artist numai cu numele. IV. Formează loc. conj. și prep.: cu toate acestea, cu toate că, alături cu, la fel cu. V. Cu valoare de conj.: șoarecele cu pisica. – Lat. cum.

DRAGA, draghez, vb. I. Tranz. 1. A săpa cu draga fundul unei ape și a scoate materialul săpat. 2. A curăța de mine marine o cale navigabilă. – Din fr. draguer.

DRAGARE, dragări, s. f. Acțiunea de a draga; dragaj. – V. draga.

DRAGĂ, drage, s. f. 1. Navă special amenajată sau aparatură cu care se draghează. 2. Instrument în formă de sac sau de plasă cu care se colectează organismele vegetale sau animale de pe fundul apelor. – Din fr. drague.

MÂNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.

MÂNDRUȚ, -Ă, mândruți, -țe, adj., s. m. și f. (Pop.) Diminutiv al lui mândru; (în special) persoană dragă cuiva de sex opus. – Mândru + suf. -uț.

SORĂ, surori, s. f. 1. Persoană de sex feminin considerată în raport cu copiii acelorași părinți sau ai aceluiași tată ori aceleiași mame. ◊ Soră bună = soră care are amândoi părinții comuni cu ai fraților săi. (Reg.) Soră de scoarță = fiica din altă căsătorie a unuia dintre soții recăsătoriți, considerată în raport cu copilul sau cu copiii celuilalt soț. Soră de lapte = fată care a supt o dată cu alt copil de la aceeași femeie, considerată în raport cu acel copil. ◊ Loc. adj. Soră cu moartea = grozav, zdravăn, foarte mare. ◊ Compuse: sora-soarelui = floarea-soarelui; sor-cu-frate = numele a două plante erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene-aurii sau albastre-violete, cu fructul o capsulă (Melampyrum). 2. (Fam.; la voc.) Termen cu care cineva se adresează unei fete sau unei femei în semn de intimitate, de prietenie sau de dragoste; dragă. 3. Fig. Tovarășă, prietenă. ♦ Țară, limbă etc. de aceeași origine cu alta, cu afinități și trăsături comune. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească în mănăstirile de femei; femeie care are acest grad. 5. Infirmieră. [Var.: (pop.) suroră, sor s. f.] – Lat. soror, -oris.

NEPREȚUIT, -Ă, neprețuiți, -te, adj. 1. Care nu este sau nu poate fi prețuit, calculat, apreciat; incalculabil; p. ext. foarte prețios, foarte valoros; inestimabil. 2. Față de care cineva simte o afecțiune deosebită; foarte scump, foarte drag. – Ne- + prețuit.

ELINDĂ, elinde, s. f. Grindă metalică la excavatoarele cu cupe sau la drage, care susține lanțul fără sfârșit. – Din fr. élinde.

DULCE, (A) dulci, adj., (B 2) dulciuri, s. n., (B 1) s. n. A. Adj. I. 1. Care are gustul caracteristic mierii sau zahărului. ♦ Care a fost îndulcit (cu miere, cu zahăr etc.). 2. (Despre lapte) Proaspăt; nefermentat. ♦ (Despre brânzeturi) Care nu a fost sărat sau care a fost sărat foarte puțin. 3. (Despre fructe) Care este produs de un pom fructifer altoit, având gustul dulce (A I 1). 4. (Despre apă) De râu, de izvor, de fântână. II. Fig. 1. Frumos, drăguț, gingaș. Zâmbet dulce. ◊ Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a privi (pe cineva) cu dragoste; a curta. ♦ (Despre miros) Aromatic, parfumat. ♦ (Despre glas, sunete etc.) Plăcut la auz; melodios. ♦ (Despre lumină) Puțin intens, blând, potolit. ♦ (Despre culori) Estompat, pal. 2. (Despre somn) Liniștit, calm, odihnitor. 3. (Despre gesturi, acțiuni) Ușor, delicat, gingaș. 4. (Despre terenuri) Puțin înclinat, cu pantă redusă, ușor de urcat. 5. (Despre climă și agenți fizici) Moderat, temperat. 6. (Despre ființe) Simpatic, plăcut la înfățișare sau în comportări. ♦ Iubit, drag. 7. (Despre oameni) Blând, omenos, înțelegător. ♦ Care procură mulțumire; agreabil. ♦ (Despre vorbe) Care place, desfată, mângâie. ♦ (Despre gânduri exprimate, versuri etc.) De dragoste; p. ext. searbăd, fad. B. S. n. 1. Ceea ce e plăcut, bun; ceea ce produce plăcere, bucurie. ◊ Loc. adj. De dulce = (în ritualul bisericii creștine; despre mâncăruri) care este permis numai în perioadele dintre posturi; (despre zile sau perioade) în care este îngăduit să se mănânce orice fel de aliment. ◊ Expr. (Fam.) A spune (cuiva ceva) de dulce = a spune (cuiva) lucruri dezagreabile, a reproșa (cuiva ceva), a certa pe cineva. ♦ Perioadă de timp cât este îngăduit credincioșilor creștini să mănânce carne. 2. (Mai ales la pl.) Preparat dulce (A I 1) care se mănâncă. – Lat. dulcis.

DRAGOR, (1) dragori, s. m., (2) dragoare, s. n. 1. S. m. Muncitor care manevrează comenzile unei drage (1). 2. S. n. Navă de luptă special amenajată pentru îndepărtarea minelor marine. – Din fr. dragueur.

DRĂGĂLAȘ, -Ă, drăgălași, -e, adj. Drăguț, grațios, gingaș (ca înfățișare sau comportare). – Drag + suf. -ălaș.

DRĂGULEȚ, drăguleți, adj. (Pop.) Diminutiv al lui drag; p. ext. drăgălaș. – Drag + suf. -uleț.

DRĂGULIC, -Ă, drăgulici, -ce, adj. (Pop.) Diminutiv al lui drag; p. ext. drăgălaș. – Drag + suf. -ulic.^[1]

DRĂGULIȚĂ, drăgulițe, adj. Diminutiv al lui drag(ă); p. ext. drăgălaș. – Drag + suf. -uliță.

DRĂGUȚ, -Ă, drăguți, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊ Expr. A fi sau a se arăta, (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat, fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. S. m. și f. (Pop.) Iubit(ă), ibovnic(ă), amant(ă). – Drag + suf. -uț.

TOPI, topesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A trece sau a face ca un corp să treacă, prin încălzire, din stare solidă în stare lichidă; a (se) lichefia. ♦ Refl. A-și pierde consistența, a se muia (sub efectul căldurii). ♦ Tranz. și refl. Fig. (Despre oameni) A (se) înduioșa, a (se) îmblânzi. 2. Tranz. și refl. (Fam.) A (se) dizolva (în apă sau în alt lichid). ♦ Refl. Fig. A se contopi, a fuziona. 3. Refl. (Despre lumânări; p. ext. despre obiecte supuse acțiunii focului) A se consuma prin ardere; a se mistui. ♦ Fig. (Despre oameni) A slăbi, a se usca, a se vlăgui. ♦ Fig. (Fam.; despre oameni) A se face nevăzut, a dispărea, a pleca. ♦ Fig. A se sfârși, a se prăpădi, a muri (de fericire sau de dragul cuiva). ◊ Expr. A se topi după cineva = a ține foarte mult la cineva, a iubi cu patimă pe cineva. A se topi de râs = a râde grozav, cu mare poftă. 4. Tranz. A supune unele plante textile unui proces metodic de descompunere a tulpinilor lor, prin menținerea în apă, sub zăpadă sau la rouă, pentru a separa astfel fibrele textile. 5. Refl. Fig. A se șterge, a se estompa; a se risipi. 6. Tranz. Fig. A distruge, a nimici, a desființa. ♦ A consuma, a irosi bani, avere, sănătate etc. – Din sl. topiti.

TRONC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trântirea unui lucru etc. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) tronc (la inimă) = a-i deveni cuiva drag dintr-o dată; a îndrăgi (pe neașteptate). ♦ Exclamație care exprimă surpriza în fața unui lucru neașteptat sau a unei situații neprevăzute. ◊ Expr. (Fam.) Tronc, Marghioalo, se spune când cineva face sau spune ceva nepotrivit cu situația în care se găsește. – Onomatopee.

SĂ conj. I. (Ca semn al conjunctivului) Să fii cuminte. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă) E bine să pleci. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie un om cumsecade. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Nu-i mândră să-mi fie dragă. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Puteam chiar să nu mai fiu acuma. 5. (Introduce o propoziție finală) A ieșit să-i întâmpine. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Am râs să leșin. 7. (Introduce o propoziție condițională) Ar fi fost prins să nu fi fugit. III. (În loc. conj.) Măcar să... (introduce o propoziție concesivă) Nu mă duc, măcar să mă omori. Numai să... (introduce o propoziție condiționată) Îți poate fi de folos, numai să vrea. Până să... (introduce o propoziție temporală) Până să ajungă el, fata ajunsese acasă. Pentru ca să... = a) (introduce o propoziție finală) Învăț temeinic pentru ca să reușesc la examen; b) (cu valoare copulativă) A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să... = a) (introduce o propoziție modală) A plecat fără să verse o lacrimă; b) (introduce o propoziție concesivă) Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul. – Lat. si.

SCUMP, -Ă, scumpi, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care se vinde sau se cumpără la un preț ridicat; costisitor; (despre prețuri) mare, ridicat. ♦ (Despre oameni) Care cere prețuri mari. 2. (Despre lucruri) Valoros, prețios, de preț. Daruri scumpe. 3. (Despre ființe) Foarte drag, iubit. 4. (Înv. și pop.) Zgârcit. ◊ Expr. (A fi) scump la vorbă = (a fi) tăcut. A fi scump la râs = a râde rar, a fi posac. A fi scump la vedere = a se arăta rar în societate, printre ceilalți oameni; a fi greu de găsit. ◊ (Substantivat) Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește. – Din sl. skonpŭ.

SCUMPETE, (2) scumpeturi, s. f. 1. Creștere mare a prețurilor; situație care caracterizează această creștere; perioadă de timp în care prețurile sunt (foarte) ridicate; scumpătate (1), scumpenie. 2. (Mai ales la pl.) Lucru prețios, valoros. ♦ Epitet dat unei persoane iubite, dragi. 3. (Înv. și pop.) Zgârcenie, avariție. – Scump + suf. -ete.

Drag ≠ urât

Urât ≠ arătos, chipeș, drag, frumos

AFECTUOS adj. 1. v. binevoitor. 2. cordial, familiar, intim, prietenesc, prietenos. (Nota ~oasă a conversației.) 3. dezmierdător, drag, drăgăstos, duios, iubitor, mângâietor, tandru, (înv.) mângâios, (fig.) cald. (Cuvinte ~oase.)

CALD adj. v. afectuos, amabil, binevoitor, cordial, dezmierdător, drag, drăgăstos, duios, iubitor, mângâietor, nou, prietenesc, prietenos, recent, tandru.

DRAG adj., s. 1. adj. iubit, îndrăgit, scump, (fig.) dulce. (Ființă ~.) 2. s. iubit, scump. (~ul meu!) 3. adj. iubit, îndrăgit, scump. (Lucruri ~.) 4. adj. v. afectuos.

DRAG s. v. dragoste, iubire.

DRAGOSTE s. 1. v. iubire. 2. iubire, (pop.) drag. (Îți ofer cartea cu toată ~.) 3. v. iubit. 4. afecțiune, iubire. (Îl înconjura cu multă ~.) 5. (BOT.; Sedum carpaticum) (reg.) masa-raiului.

DULCE adj. v. agreabil, armonios, blând, calm, delicat, domol, drag, drăgălaș, drăguț, estompat, fin, frumos, frumușel, gingaș, grațios, iubit, îmbălsămat, îmbătător, îndrăgit, înmiresmat, lin, liniștit, melodic, melodios, moderat, muzical, netulburat, pal, palid, parfumat, pașnic, pierdut, plăcut, potolit, potrivit, scump, sonor, stins, suav, șters, temperat, tihnit, unduios, ușor.

IUBIT adj., s. 1. adj. v. drag. 2. s. v. drag. 3. s. amor, dragoste, iubire, (Olt.) iub. (El a fost marele meu ~.) 4. adj. v. drag. 5. adj. drag, îndrăgit, scump. (Lucruri ~; prieten ~.) 6. s. v. amant. 7. (arg.) gagic, gagiu. (A avea un ~.)

ÎNDRĂGIT adj. 1. v. drag. 2. drag, iubit, scump. (Lucruri ~.)

MĂTUȘICĂ s. (pop. și fam.) tușică, (pop.) țățică. (Draga mea ~.)

MÂNGÂIOS adj. v. afectuos, alinător, consolator, desfătător, dezmierdător, drag, drăgăstos, duios, iubitor, încântător, mângâietor, plăcut, tandru.

SCUMP adj., s. 1. adj. costisitor, (înv. și reg.) bănos, (înv.) costător. (Lucruri ~.) 2. adj. prețios, rar, valoros. (Bijuterii ~.) 3. adj. bogat, luxos, prețios. (Haine ~.) 4. adj. v. exorbitant. 5. adj. drag, iubit, îndrăgit, (fig.) dulce. (Ființă ~.) 6. s. drag, iubit. (~ul meu!) 7. adj. drag, iubit, îndrăgit. (Imaginea ~ a copilăriei.)

drag adj. m., pl. dragi, art. dragii; f. dragă, g.-d. art. dragii, pl. dragi, art. dragile

drag s. n.

draga vb., ind. prez. 1 sg. draghez, 3 sg. și pl. draghează

dragă (navă) s. f., g.-d. art. dragei; pl. drage

nădrag s. m. (sil. -drag), pl. nădragi

ALEAN ~uri n. 1) Suferință, durere sufletească; amar; durere. 2) Sentiment de melancolie produs de dorința de a revedea pe cineva sau ceva drag; nostalgie; dor. [Sil. -lean] /<ung. ellen

A CĂDEA cad intranz. I. 1) A se mișca de sus în jos sub acțiunea forței de gravitație; a pica. 2) A-și pierde poziția verticală (răsturnându-se jos); a înceta de a mai sta drept; a pica; a se răsturna; a se prăvăli. ◊ ~ la pat a se îmbolnăvi grav. ~ din picioare a fi extrem de obosit. ~ în genunchi a) a se așeza în genunchi în față cuiva, pentru a cere ceva; b) a manifesta umilință. 3) A se lăsa în jos, fără a se desprinde; a atârna. Părul cade pe spate. 4) (despre fenomene ale naturii) A veni în curând; a fi aproape; a se apropia. 5) pop. (despre sărbători, date) A avea loc. 6) (despre ostași) A muri în luptă. 7) (despre orașe, fortificații etc.) A ajunge în mâna adversarului; a fi cucerit. 8) fig. A avea insucces; a nu reuși. ~ la examen. 9) (despre guverne) A înceta de a fi la putere. 10) A ajunge pe neașteptate (într-un loc sau într-o situație); a nimeri; a se pomeni; a se trezi; a pica. ◊ ~ pe mâna (sau în mâinile) cuiva a ajunge la discreția cuiva. A-i ~ cuiva drag (sau la inimă) a-i deveni drag cuiva. 11) A fi cuprins în întregime. ~ în delir. 12) A se situa pe un anumit loc. Accentul cade pe prima silabă. II. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se îmbină): ~ pe gânduri a se îngândura. ~ la învoială (sau de acord) a se învoi; a ajunge la o înțelegere. /<lat. cadere

COMOARĂ ~ori f. 1) Cantitate mare de bani sau de obiecte prețioase. 2) Totalitate a bunurilor care se află în posesia cuiva; avere; avut. 3) fig. Lucru sau ființă foarte prețuită și dragă; odor. [G.-D. comorii] /<sl. komora

DOR ~uri n. 1) Sentiment de melancolie produs de dorința de a vedea pe cineva sau ceva drag; alean; nostalgie. Dor de părinți. 2) Suferință din dragoste; dorință de a revedea persoana iubită. A duce dorul. 3) Gust de mâncare (sau băutură); poftă. Dor de cireșe. 4): În dorul lelii la întâmplare; într-o doară. /<lat. dolus

A DORI ~esc tranz. 1) A fi stăpânit de dorința de a avea; a râvni; a năzui. ◊ A lăsa de dorit a avea lipsuri; a nu satisface. 2) A avea intenția; a vrea. Doresc o prăjitură. ◊ Cum doriți (sau cum dorești) formulă prin care se lasă la aprecierea interlocutorului luarea unei hotărâri. 3) (persoane, obiecte etc. dragi) A ține mult să vadă. 4) A ura cu o deosebită afecțiune. Îți doresc succes. /Din dor

DRAG¹ n. Sentiment de afecțiune față de cineva sau de ceva; dragoste; iubire; amor. ◊ De ~ul... din dragoste pentru... /<sl. dragu

DRAG² ~gă (~gi) 1) și substantival (despre persoane) Care este (foarte) scump; la care cineva ține (foarte) mult; iubit. ◊ A-i fi cuiva ~ ca ochii din cap a iubi pe cineva foarte mult. A-i fi ~ ca sarea-n ochi a nu putea suferi pe cineva. Când ți-e lumea mai ~gă când ți-e mai bine; când ești mai fericit. 2) Care produce plăcere; plăcut. /<sl. dragu

A DRAGA ~ghez tranz. 1) (fundul unei ape) A săpa cu draga. 2) (căi navigabile) A curăța de mine; a demina cu draga. /<fr. draguer

DRAGĂ ~ge f. 1) Navă utilată cu instalații speciale pentru săparea sub apă, în vederea curățării sau adâncirii fundului unei ape. 2) Instalație plutitoare, destinată exploatării zăcămintelor aluvionare (de aur, wolfram, diamante etc.). 3) Dispozitiv special pentru înlăturarea minelor (de pe o cale navigabilă). /<fr. drague

DRAGOR¹ ~i m. Mecanic pe o dragă. /<fr. dragueur

DRAGOR² ~oare n. Navă maritimă înzestrată cu o dragă pentru deminarea căilor navigabile. /<fr. dragueur

DRAGOSTE f. 1) Sentiment de afecțiune și devotament față de cineva sau de ceva; iubire: amor; drag. ◊ Cu multă ~ (sau cu toată ~ea) cu multă plăcere; foarte bucuros. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; amor; iubire. ◊ A prinde ~ față de cineva a se îndrăgosti. 3) Ființă iubită. 4) Sentiment de afecțiune foarte puternică (și durabilă) (pentru cineva sau ceva); pasiune; patimă. [Art. dragostea; G.-D. dragostei] /<sl. dragosti

DULCE² ~i adj. 1) Care are gustul zahărului sau al mierii. Struguri ~i. 2) Care a fost îndulcit (cu zahăr sau cu miere). 3): Lapte ~ lapte proaspăt. 4): Apă ~ apă de izvor sau de râu. 5): Caș ~ caș nesărat. 6) fig. Care produce plăcere (vizuală, auditivă, olfactivă etc.). Zâmbet ~. Somn ~. ◊ Vorba ~ mult aduce cu binele poți multe. 7) (despre persoane) La care cineva ține (foarte) mult; drag; scump. Mamă ~. 8) (despre ființe vii, de obicei mici) Care trezește simpatie. 9): Climă ~ climă temperată, moderată. /<lat. dulcis

A FI sunt intranz. I. (cu funcție de verb predicativ) 1) A se afla în realitate; a avea ființă; a ființa; a exista. ◊ Este (sau e) ceva (la mijloc) există ceva neclar (la mijloc). Este cum este treacă-meargă. 2) A se afla de față; a se găsi într-o anumită situație. Cartea este pe masă. Am fost la lucru. ◊ A fi la putere a se afla la conducere; a guverna. A fi în joc a se afla într-o situație critică. 3) A-și avea obârșia; a se trage; a proveni. De unde ești? 4) A se afla în viață; a trăi; a viețui. El nu mai este. ◊ Cât vom fi și vom trăi până la sfârșitul vieții. 5) A avea loc; a se întâmpla; a se petrece. Ce a fost a trecut. ◊ A fost odată ca nici odată formulă cu care încep unele basme. 6) A avea o anumită valoare bănească; a costa; a valora. Cât e kilogramul de mere? II. (cu funcție de verb copulativ) 1) (urmat de un nume predicativ) El este medic. Noi suntem trei. 2) (precedat de un pronume în dativ și urmat de un determinativ) Mi-i foame. Mi-a fost greu. ◊ A-i fi oarecum (a-i fi nu știu cum) a nu îndrăzni; a se rușina. A-i fi cuiva drag de ceva (sau de cineva) a îndrăgi ceva (sau pe cineva). III. (cu funcție de verb semiauxiliar) Era s-o pățească. Îi era a cânta. IV. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea diatezei pasive) Ogorul este arat. 2) (la formarea unor moduri și timpuri compuse) Copiii vor fi dormind. Să fi rămas. /<lat. sum, fui, fire

A ÎNDRĂGI ~esc tranz. A începe a iubi. ~ muzica. /în + drag

A SE ÎNDRĂGI mă ~esc intranz. rar A prinde dragoste (față de o persoană de sex opus); a se îndrăgosti; a se înamora; a se amoreza. /în + drag

LUME ~i f. 1) Totalitate a tot ce există în realitate, manifestată în diversele ei forme și infinită în timp și spațiu; univers. * De când (e) ~ea (și pământul) de foarte demult; din totdeauna. Pentru nimic în ~ cu nici un preț. 2) mai ales la pl. Totalitate a corpurilor cerești; sistem planetar. ~ea stelelor. 3) Pământul cu întreaga lui viață (animală și vegetală) de pe el. * În (sau prin) toată ~ea sau în ~ea toată peste tot; pretutindeni. A-și lua ~ea în cap a lăsa totul și a pleca undeva departe. A cutreiera toată ~ea, a umbla prin ~ a călători mult prin diferite locuri. 4) Totalitate a oamenilor de pe globul pământesc; omenire; umanitate. ◊ ~ea toată (sau întreagă) mulțime de oameni. 5) (urmat de un determinativ) Categorie de oameni uniți prin aceeași profesie, prin nivelul de cultură; mediu social. ~ea artiștilor. 6) Număr mare de oameni; norod. ◊ ~ de pe ~ mulțime foarte mare. 7) Mediu social; ambianță. ◊ A fi în rând cu ~ea a fi la fel cu ceilalți; a fi la nivelul cuvenit. A ieși în ~ a lua contact cu societatea. 8) Mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; viață. ◊ A veni pe ~ a se naște. A nu-i fi dragă ~ea a fi sătul de viață. 9) Fiecare din marile categorii sistematice în care sunt împărțite corpurile naturale; regn. ~ea animală. [G.-D. lumii] /<lat. lumen

MULȚUMITĂ¹ ~e f. v. A MULȚUMI. ◊ Mulțumita seacă nimănui nu-i dragă se spune, în glumă, când cineva se aștepta la o recompensă materială și nu la una spirituală. /v. a mulțumi

NEPREȚUIT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la prețuit) 1) Care este foarte prețios; de mare valoare. 3) și substantival (despre persoane) Care se bucură de afecțiunea deosebită a cuiva; foarte drag; foarte scump. /ne- + prețuit

NOSTALGIE ~i f. 1) Sentiment de melancolie, produs de dorința de a revedea pe cineva sau ceva drag; dor; alean. 2) Dor de depărtări, de necunoscut. /<fr. nostalgie

OCHI¹ ~ m. I. 1) (la om și la animale) Organ-pereche al văzului, situat (simetric) pe partea din față a capului. ◊ Între patru ~ confidențial. Cât vezi cu ~i pe întinderi foarte mari; până la orizont. Cu ~i închiși a) fără posibilitate de a alege; la întâmplare; b) pe de rost; c) fără nici o dificultate; cu ușurință. (A fi) numai ~ (și urechi) (a fi) foarte atent. A păzi (sau a îngriji) ca ~i din cap a păzi (sau a îngriji) cu cea mai mare atenție, cu solicitudine. A nu avea ~ să vezi pe cineva a nu putea suporta pe cineva. A privi pe cineva cu ~ buni (sau răi) a avea sentimente de simpatie (sau antipatie) pentru cineva. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca (sau mai mult ca) ~i din cap a iubi sau a fi iubit cu ardoare. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ~ a nu putea suporta pe cineva. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ~i după cineva (sau după ceva) a privi pe cineva sau ceva cu jind. A da cu ~i de cineva (sau de ceva) a observa întâmplător pe cineva (sau ceva). A nu vedea (lumea) înaintea ~lor a fi foarte indispus. A(-și) da ~i peste cap a) a se comporta afectat; a cocheta; b) (a fi pe punctul de) a înceta din viață. A privi cu (sau a face, a deschide) ~ mari a privi cu mirare. A face (cuiva) ~ dulci a arunca cuiva priviri amoroase. (A fi) cu ~i în patru (a fi) foarte atent, precaut. A lua (pe cineva) la ~ a reține în memorie fapta sau vorba cuiva, pentru a i-o putea aminti (la prima ocazie). A deschide ~i cuiva a face pe cineva să înțeleagă lucrurile just. A scoate ~i cuiva a-i reproșa cuiva ceva; a-i aminti mereu de ceva din trecut. Corb la corb nu scoate ~i cei de-o teapă nu-și fac rău unul altuia. Banul e ~ul dracului banul reprezintă un îndemn spre rău. 2) Facultatea de a vedea; văz. ◊ De (sau pentru) ~i lumii pentru a salva aparențele. Sub ~i noștri a) în fața noastră, în văzul nostru; b) actualmente, în prezent. A privi cu ~ de piatră a se uita rece, insensibil. A mânca pe cineva din ~ a privi cu multă dragoste pe cineva. A pierde pe cineva din ~ a înceta de a mai vedea din cauza depărtării. A nu scăpa din ~ a supraveghea îndeaproape; a ține sub supraveghere permanentă. A pune ~ (pe cineva sau pe ceva) a-i veni cuiva pe plac cineva sau ceva. (A spune) verde în ~ (a spune) drept în față, fără ocolișuri, deschis. 3) Embrion vegetativ; mugur. 4) Desen care marchează un punct (pe cărțile de joc, pe zaruri etc.). II. (în îmbinări ce denumesc plante, păsări sau insecte): ~ul-boului a) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze alungite, crestate și cu flori solitare, divers colorate, dispuse în vârful tulpinii; margaretă; b) soi de viță de vie; c) pasăre de talie mică, cu ciocul ascuțit și cu penaj cafeniu-roșcat pe spate și cenușiu-deschis pe pântece; pitulice. /<lat. oculus

A PLĂCEA plac 1. intranz. 1) A trezi simpatie sau dragoste; a fi pe plac; a fi drag. ◊ Știi că-mi placi? exprimă peiorativ dezacordul cu afirmația sau propunerea cuiva. 2) (urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea o deosebită satisfacție. Îmi place să dansez. 2. tranz. (persoane de sex opus) A trata cu un sentiment de afecțiune puternică (de natură erotică); a iubi. /<lat. placere

PUI¹ ~ m. I. 1) Pasăre de la ieșirea din găoace și până la maturitate. ~ de găină. ~ de curcă. ◊ ~ de cuc (sau de bogdaproste) copil al nimănui. 2) Carne de găină tânără. Zeamă de ~. 3) Orice ființă vie în prima fază de dezvoltare. ~ de om. ~ de urs. ◊ ~ de lele a) persoană ușuratică, amorală; b) copil nelegitim; bastard. ~ de viperă (sau de năpârcă, de șarpe) om rău, perfid. 4) Ramură tânără care pornește de la rădăcina unei plante; copileț. 5) fig. fam. Ființă scumpă, dragă. 6) la pl. pop. Cusătură decorativă în formă de cruciulițe mărunte făcută pe pieptul și pe mânecile cămășilor țărănești. II. (în îmbinări cu valoare de superlativ): ~ de ger ger cumplit. ~ de somn somn bun, reconfortant. ~ de chef chef mare. ~ de bătaie bătaie zdravănă. /<lat. pulleus

SARE săruri f. 1) Substanță albă, cristalizată, solubilă în apă, cu gust specific, întrebuințată în alimentație drept condiment și în industrie; clorură de sodiu. ~ de bucătărie. ◊ ~ gemă clorură naturală de sodiu. ~ de mare sare obținută prin evaporare din apa de mare. ~ea pământului ceea ce este mai de preț, mai valoros. A fi cuiva drag ca ~ea în ochi a fi nesuferit pentru cineva. A pune cuiva ~ pe coadă a nu putea pedepsi pe cineva, deși s-ar cuveni. A nu avea (nici) ~ de mămăligă a fi foarte sărac. ~ea-i bună în fiertură, însă nu peste măsură un lucru este util când este folosit la locul lui și în mod cumpătat. 2) fig. Finețe de spirit. 3) Compus chimic format din reacția unui acid cu o bază. ◊ ~ amară praf alb, cristalin, întrebuințat ca purgativ; sulfat de magneziu. ~ea (lui) Glauber sulfat de sodiu. ~ de lămâie acid citric. ~ea (lui) Berthollet clorat de potasiu, întrebuințat la fabricarea chibriturilor și în pirotehnică. [G.-D. sării] /<lat. sal, salis

SCUMP ~ă (~i, ~e) 1) și adverbial (despre lucruri) Care costă mult; care are preț ridicat; costisitor. ◊ Piatră ~ă (sau prețioasă) mineral cu proprietăți fizice deosebite datorită cărora este folosit la confecționarea bijuteriilor; nestemată. 2) și substantival (despre persoane) La care cineva ține (foarte) mult; drag. Prieten ~. Meleag ~. 3) fig. (despre noțiuni abstracte) Care este dobândit cu prețul unor mari sacrificii și eforturi. Fericire ~ă. 4) și substantival înv. Care este econom peste măsură. ◊ A fi ~ la vorbă a vorbi puțin; a fi tăcut. A fi ~ la râs a râde rar. /<sl. skonpu

TEZAUR ~e n. 1) Cantitate mare de monede, pietre scumpe, metale prețioase sau de obiecte de preț adunate împreună. 2) Totalitate de bani sau de obiecte prețioase ascunse de mult timp (în pământ) și descoperite întâmplător; comoară. 3) Ansamblu de mijloace financiare efective care se află în depozitul unei bănci de emisie. 4) Loc unde se păstrează finanțele statului sau ale unei bănci; vistierie. 5) fig. Lucru sau ființă prețioasă și dragă; comoară. 6) Patrimoniu spiritual al unei societăți sau al unei epoci acumulat pe parcursul istoriei de o anumită comunitate de oameni. 7) Operă culturală de mare valoare și de proporții deosebite (enciclopedie sau dicționar). [Sil. -za-ur] /<lat. thesaurus

TRONC interj. 1) (se folosește pentru a exprima zgomotul produs de căderea sau de ciocnirea bruscă a unor obiecte, lucruri). 2) (se folosește pentru a exprima surpriza sau uimirea): A-i cădea cuiva (cu) ~ (la inimă) a-i deveni cuiva drag pe neașteptate, dintr-o dată. /Onomat.

VIAȚĂ vieți f. 1) Ansamblu de fenomene (dezvoltare, metabolism, reproducere) caracteristice unui organism viu; faptul de a viețui, de a fi viu. ◊ Cu ~ vioi. Plin de ~ energic; vioi. Fără (pic de) ~ fără forță fizică; neputincios. Cu prețul vieții punându-și viața în pericol. Pe ~ și pe moarte cu înverșunare; cu riscul vieții. A fi om de ~ a fi vesel. A aduce pe cineva la ~ a trata pe cineva de o boală grea. A fi în ~ a trăi; a fi viu. A da ~ a naște. A căpăta ~ a lua ființă. A înceta (sau a se trece) din ~ (sau a-și pierde ~a) a muri. A scurta (sau a lua) cuiva ~a a ucide pe cineva. A avea nouă vieți a trăi mult. A-și pune ~a în primejdie (sau în pericol) a se supune unei primejdii (sau unui pericol). A-și mânca ~a cu cineva a trăi rău; a nu se împăca cu cineva. ~ de apoi viață de după moarte. 2) Existență umană; trai. Nivel de ~. ◊ Când ți-i ~a mai dragă (sau dulce) când ești mai fericit; când te simți mai bine. 3) Durată de timp de la nașterea unei ființe până la moartea ei. ◊ O ~ de om un timp îndelungat. 4) Șir de evenimente cuprinse în această durată de timp. [G.-D. vieții; Sil. via-] /viu + suf. ~eață

DARLING s.m. și f. invar. (Termen de adresare din engleză) Dragă! [< engl. darling].

DRAGAJ s.n. Săpare sub apă cu ajutorul dragei; dragare. [Cf. fr. dragage].

DRAGĂ s.f. 1. Instalație plutitoare folosită pentru a săpa sub apă și pentru a îndepărta nisipul, pietrele și alte depuneri care împiedică navigația. 2. Plasă de formă specială cu care se pescuiesc vietățile de pe fundul apelor. 3. Dispozitiv (format dintr-un cablu lung, remorcat de nave speciale) folosit la înlăturarea minelor submarine de pe o cale navigabilă. [Pl. -ge. / < fr. drague, it. draga, cf. engl. drag – a trage].

DRAGOR s.m. Muncitor care conduce o dragă. [Cf. fr. dragueur].

DRUGSTORE s.n. Tip de magazin american, unde se vînd produse farmaceutice, dar și alimente preambalate sau altele de larg consum. [Pron. drag-stăr. / < fr., americ. drugstore].

ELINDĂ s.f. Grindă metalică la unele drage și la escavatoarele cu cupe, care susține lanțul port-cupe. [< fr. élinde].

ȘALAND s.n. Navă pentru dragare în care se aruncă pămîntul scos din dragă. ♦ (Rar) Navă cu fundul plat pentru transportul mărfurilor. [Pl. -de, -duri, var. șalandă s.f. / < fr. chaland, cf. gr. khelandion].

DRAGA vb. I. tr. 1. A săpa sub apă și a îndepărta materialul săpat cu ajutorul unei drage. 2. A curăța de mine o cale navigabilă. [< fr. draguer, it. dragare].

DRAGARE s.f. Acțiunea de a draga și rezultatul ei; dragaj. [< draga].

SIMPATIC adj. 1. Care inspiră simpatie; plăcut, drag, atrăgător. 2. Cerneală simpatică = cerneală care, după ce s-a scris cu ea, nu devine vizibilă decît în urma tratării cu diferite chimicale sau cu ajutorul căldurii. 3. (Anat.) Sistem nervos simpatic (sau s.n.) marele simpatic = parte a sistemului nervos formată din ganglioni și fibre nervoase, care reglează funcțiile vegetative. [Cf. fr. sympathique, it. simpatico < gr. syn – cu, pathos – afecțiune].

cu, prep. – 1. Funcție asociativă: s-au pornit cu toată oastea (Gr. Urechiă). – 2. Funcție atributivă: om cu dreptate (Creangă). – 3. Funcție reciprocă: s-a măritat cu un învățător (Rebreanu). – 4. Funcție instrumentală: aruncau cu pietre (Bălcescu). – 5. Funcție cantitativă: un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri). – 6. În același timp, totodată (funcție temporară): de cu iarnă murit-au și craiul (Neculce). – 7. În timpul (funcție durativă): nu venea cu zilele pe-acasă (Ispirescu). – 8. Funcție modală: privea la ei cu drag (Eminescu) (cu acest uz, coincide cu formațiile romanice cu – mente). – 9. Din cauza (funcție cauzală): am răgușit cu surdul ista (Alecsandri). – 10. Deși, cu toate că (funcție concesivă, în combinație cu tot): eram trist, cu tot timpul frumos (Negruzzi). – 11. Ca la fel ca (funcție comparativă, în combinație cu mai multe adj.): potrivit cu năravul și apucăturile lui (Creangă). – Mr., megl., istr. cu. Lat. cŭm (Pușcariu 421; Candrea-Dens., 417; REW 2385; Moser 418; DAR); cf. it., sp. con, prov. com, co, port. com. Observațiile din DAR, în legătură cu folosirea art. cu această prep. nu par pertinente sau, cel puțin, nu sînt complete.

dragoste (dragoste), s. f. – Iubire, afecțiune, tandrețe. Sl. dragostŭ „minune” (Cihac, II, 100; Tiktin), cf. bg. dragostĭ „plăcere”, sb. dragost „conveniență”. Cf. și drag. – Der. drăgăstos, adj. (frumos, atrăgător; afectuos, tandru); drăgosteală, s. f. (mîngîieri, răsfăț); drăgosti, vb. (a iubi, a răsfăța); drăgostiv, adj. (înv., afectuos); drăgostenie, s. f. (iubire); îndrăgosti, vb. refl. (a prinde dragoste de cineva, a se amoreza).

drag (dragă), adj. – Iubit, scump. Sl. dragŭ „prețios” (Mikosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 175; Cihac, II, 100); cf. bg., sb. drag, mag. drága. Vocativul m. sună dragă, ca f.; după Tiktin, această anomalie se explică prin proveniența din n. sl. drago. – Der. drag, s. n. (amor); drag, s. m. (iubit, îndrăgostit); drăgălaș, adj. (frumos, fermecător, încîntător); drăgălășenie (var. drăgălășie), s. f. (farmec, atracție, grație); drăguț, adj. (amabil; drăgălaș; s. m., îndrăgostit); drăgălău (var. sdrăngălău), s. m. (crai, curtezan), termen depreciativ, der cu un suf. expresiv (Iordan, BF, VII, 244); îndrăgi, vb. (a iubi); îndrăgosti, vb. refl. (a prinde drag de cineva). Aceleiași rădăcini pare a-i aparține Drăgaică, s. f. (larve; iele; sînziană, Galium Verum, plantă care protejează împotriva larvelor; sărbătoare de 24 iunie; dans tipic), care ar putea fi un eufemism bazat pe drag, cu suf. -oaică, ca strigoaică (etimon necunoscut, după Tiktin și Candrea; din bg. dragaika după Conev 58 și 104 și Scriban; dar cuvîntul bg. poate proveni din rom.). Drăgănele, s. f. pl. (farmece, atracție; varietate de struguri), provine din sb. draganela, dragunela, în privința celui de-al doilea sens, pare der. internă de la drag cu primul. Nu este clară der. de la dragavei, s. m. (măcriș, Rumex crispus); după Tiktin, ar fi în legătură cu sb. draga „vale”. Cf. dragoste.

BODENGREIFER GRAI-FĂR/ s. n. dragă (2) pentru colectarea faunei de pe fundul apei. (< germ. Bodengreifer)

DARLING s. m. f. inv. drag! dragă! (< engl. darling)

DEROȘEZĂ s. f. dragă folosită în operații de derocare. (< fr. dérocheuse)

DILECT, -Ă adj. iubit, drag. (< lat. dilectus)

DRAGA vb. tr. 1. a săpa sub apă și a îndepărta materialul săpat cu ajutorul unei drage. 2. a curăța de mine o cale navigabilă. (< fr. draguer)

DRAGĂ s. f. 1. navă special echipată pentru dragarea sub apă. 2. plasă de formă specială cu care se colectează exemplare din flora și fauna subacvatică. 3. dispozitiv (dintr-un cablu lung, remorcat de nave speciale) folosit la înlăturarea minelor submarine de pe o cale navigabilă. (< fr. drague)

DRAGOR I. s. m. muncitor care conduce o dragă. II. s. n. navă militară cu pescaj redus sau (hidro)avion special pentru dragarea minelor marine magnetice. (< fr. dragueur)

DRUGSTORE [DRAG-STĂR] s. n. magazin unde se vând produse farmaceutice, cosmetice, cărți, înghețată etc. (< amer. drugstore)

ELINDĂ s. f. grindă metalică, la unele drage și la excavatoarele cu cupe, pe care se deplasează lanțul port-cupe. (< fr. élinde)

MONȘER s. m. (ca adresare către un bărbat) dragul meu! (< fr. mon cher)

PAPIONA vb. tr. a deplasa în zigzag draga de excavat în canale, pentru a schimba frontul de lucru. (< fr. papillonner)

DRĂGUȘ s. m. (Reg., în expr.) A-i cădea (sau a-i veni cuiva) drăguș la căuș = a fi în situația de a cere servicii unei persoane pe care ai refuzat-o într-o situație asemănătoare. – Din drag + suf. -uș.

plăcea (plac, plăcut), vb. – A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. – Mr. plac, plăcere. Lat. placēre (Pușcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observațiile semantice ale lui E. Seidel, BL, IX, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR, II, 246). – Der. plăcere, s. f. (gust drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s. f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezență, s. f., din fr. complaisance. – Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408).

UNICEL, -ICĂ, unicei, -ele, s. m. și f. (Pop.) Termen de alintare pentru o persoană dragă. – Din unic + suf. -el.

scump (-pă), adj. – 1. (Trans. de V.) Avar, zgîrcit. – 2. Care scumpește, care vinde scump. – 3. Costisitor. – 4. Prețios, de mare valoare. – 5. Iubit, drag. – Mr. scumpu, scumbu, megl. scǫmp. Sl. skąpŭ „avar” (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Byhan 330; Conev 77), cf. bg. skup, slov. skôp, ceh. skoupý, pol. skąpy. – Der. scumpătate, s. f. (înv., avariție, scumpete); scumpenie (var. scumpete), s. f. (înv., zgîrcenie; creștere a prețurilor); scumpet, s. n. (bijuterii, lucruri de preț); scumpi, vb. (a urca prețul; refl., a economisi); scumpeală, s. f. (creștere a prețurilor); scumpie, s. f. (înv., zgîrcenie; sinderică, oțetar, Rhus cotinus), din pol. skąpia (numele pare să se explice prin calitatea sa astringentă).

de hatârul cuiva expr. de dragul cuiva.

drag ca sarea-n ochi expr. nesuferit.

BALC (BALIȚA), voievod al românilor din Maramureș, fiul lui Sas și nepotul lui Dragoș. După alungarea lor din Moldova, odată cu „descălecarea” lui Bogdan, B. și fratele său Drag se întorc în Maramureș, unde primesc din partea regelui Ungariei, Ludovic de Anjou, importante feude.

accent (< accentus*; gr. προσῳδία, prosodia „cânt alăturat”) I. Termen generic pentru formele de pronunțare caracteristice prozodiei (1) antice și diferențiate, începând din epoca alexandrină (sec. 2 î. Hr.), prin semne grafice cu denumiri gr. și lat. în: a. cu caracter melodic (a, b, c), ritmic (d, e) și de articulație (f, g, h, i, j): a) / = ỏξεῖα, oxeia; acutus (înalt); b) = βαρεῖα, bareia; gravis (grav); c) ~ = πειρσπωμένη, perispomene; circumflexus (înalt-grav); d) U = βραχύς, brahyus; brevis (silabă scurtă); e) – = μαϰρός, makros; longa (silabă lungă); f) ˘ = ὑφέν, hyphen; conjunctio (de legare a două cuvinte); g) ̦ = διαστολή, diastole; distinctio (de separare a două cuvinte); h) ’ = ἀπόστροφος, apostrophos; apostrophus (apostrof); i) ׀_ = δασεῖα, daseia; aspiratio (cu h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală); j) _׀ = ψιλή, psile; siccitas sive purum (fără h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală). Trecerea de la structurile cantitative proprii prozodiei antice la structurile accentice ale versificației în limbile vulgare precum și în cele moderne a impus, în cazul preluării unor texte din ebr., elină și, mai târziu, din lat., menținerea unor semne (asemănătoare, de ex. a, a, b, c) cu rol de reliefare a unor silabe. Aceste semne, alături de acelea ce indicau la început sensul ascendent sau descendent al intervalelor* muzicale, au stat, după cum se presupune, la originea semnelor muzicale bizantine [v. notație IV]. II. Semn grafic indicând o apogiatură* lungă anterioară sau posterioară, utilizat în notația ornamentelor* din sec. 18. III. Efectul unui sunet sau acord* cu intensitate distinctivă. 1. A. metric, a. corelat în sistemul metro-ritmic (v. măsură; arsis; thesis), având trei specii: a. metric principal (!), a. metric secundar (+) și a. metric subdivizionar (x); 2. a. sincopatic, v. sincopă. 3. A. contratimpic, v. contratimp. 4. A. motivic v. motiv. 5. A. de frază*, v. ictus (3). 6. A. patetic, a. cu intensitate distinctă indicat prin semne grafice (^, v,›) sau prin expresii prescurtate (sf, sfz = sforzato*; sfp = sforzato-piano). 7. ritmic, accentul cel mai puternic al unei formule (II) ritmice repetate exact sau variat, de ex., în ritmul foxtrott*. 8. A. agogic, v. agogică. 9. A. melodic, a. provocat de un salt melodic (x). IV. Legile versificației în lb. română și structura ritmică a melodiei determină specificul a. în folcl. românesc. Cele trei a. tonice din lb. române (oxitonic, de pe ultima silabă; paroxitonic, de pe silaba penultimă; proparoxitonic, de pe silaba antepenultimă) evidențiază o silabă din cuvânt, devenind astfel și a. muzical. A. metric împarte versul popular în picioare metrice alcătuite din două silabe, prima accentuată, a doua atonă. În refrenele* neregulate a. cade și după trei silabe. Nu este obligatorie concordanța a. metric cu cel tonic; același cuvânt poate fi accentuat diferit chiar în același vers: „Pădúre, drágă pădúre”, fenomen care rezultă probabil din supraviețuirea, în melodie, a picioarelor (1) metrice antice. În ultimul picior metric al versului, cele două accente trebuie să coincidă, cu unele excepții (Brăiloiu).

ARTĂ, arte, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini estetice; totalitatea operelor care aparțin acestei forme a conștiinței sociale. ◊ Artă cu tendință = formulă (folosită îndeosebi de criticii literari progresiști din trecut) prin care se definește funcția socială a artei; artă militantă. Artă pentru artă sau artă pură = concepție idealistă care pretinde că arta ar avea un scop și o valoare „în sine” și că ar fi indiferentă față de clasele sociale. Artă decadentă = artă cu conținut corupător, imoral, caracteristică în special burgheziei imperialiste. Operă de artă = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. Om de artă = persoană care desfășoară o activitate artistică sau care studiază probleme de artă. Artă plastică = artă care folosește forme și culori (sculptură, pictură etc.). Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură, (în trecut și) arhitectură, poezie, muzică și dans. (În trecut) Artă poetică = tratat care cuprindea regulile de urmat la alcătuirea operelor literare. Artă populară = creație artistică, de obicei anonimă, realizată de popor. ◊ Expr. De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemînare într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere îndemînare și anumite cunoștințe. ◊ Arte liberale = discipline care se studiau în învățămîntul evului mediu. Artă militară = ramură a științei militare care se ocupă cu metodele privitoare la ducerea operațiilor militare. Arte grafice = tehnica reproducerii și a multiplicării sub formă de imprimate sau cărți a originalelor scrise sau desenate. Artă culinară = meșteșug în pregătirea mîncărurilor. – Fr. art (lat. lit. ars, -tis).

AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Am auzit că ai o furcă de aur (CREANGĂ). ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul este un abstract) Avea o părere proastă despre el (CAMIL PETRESCU). ◊ (În locuțiuni verbale) A avea asemănare = a se asemăna. A avea (de) bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. ◊ (Complementul indică un raport social) A avea un șef energic. ♦ A fi autorul a... Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice „Nițu vine” Are-un galben de la mine (TEODORESCU). 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit? (SADOVEANU). ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). ♦ A se folosi de serviciile cuiva sau de ceva. Are un doctor bun. 3. A fi compus din..., alcătuit din... Blocul are două corpuri. ♦ A fi înzestrat sau prevăzut cu ceva. Șapca are cozoroc. A avea talent. ♦ A conține, a cuprinde. Cartea are ilustrații. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe (COȘBUC). ◊ Expr. A avea pe cineva la mînă = a avea pe cineva în puterea sa (știind despre el lucruri compromițătoare). A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) = a fi în legătură, în relații cu cineva (sau cu ceva). A avea drag pe cineva sau (refl.) a se avea drag cu cineva = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea palton de blană. 5. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vîrstă etc. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 6. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întîmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întîmplat nici un rău; b) n-are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). 7. A-i trece ceva prin minte, a fi preocupat de... A avea o idee. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! (CREANGĂ). b) (În formă negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace (EMINESCU). ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît! = fă cum vrei! treaba ta!; încearcă! c) (În formă negativă) A nu putea să... N-am a mă plînge de nimic (ISPIRESCU). d) (Rar) A fi în drept; a i se cuveni. Să faci tocmeală... să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu (CREANGĂ). 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., cînd..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Ea-i răspunde: n-am ce face (ALECSANDRI). ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să mă hrănească (ISPIRESCU). III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Bine ați venit sănătoși! (ISPIRESCU). 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut merge. 3. (Servește, urmat de conjunctiv, la formarea unui viitor popular și familiar) În van aveți să mă chemați (SADOVEANU). 4. (În construcții perifrastice) A urma să..., a fi pe punctul de a... Aici avea să se ridice o fabrică. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

MARE¹, mari, adj. 1. Care depășește dimensiunile obișnuite. ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros care, la mînă, se poate opune celorlalte degete. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate. A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a lăsa (pe cineva) dezamăgit. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins, vast. ◊ Expr. În mare = după un plan vast; în linii generale. ♦ Înalt. Un deal mare ne desparte (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Au umplut un sac mare, mare (SBIERA). ♦ (În expr.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat; adînc. Apă mare. 2. În cantitate însemnată, abundent, mult; numeros. ◊ Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a crește, a se umfla; a inunda. ♦ (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. 3. De lungă durată. 4. În grad înalt; intens, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el (SADOVEANU). ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). Ziua-mare = moment al dimineții cînd lumina devine intensă. ♦ (Despre sunet, voce) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, strigînd. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic. Ger mare. ♦ (Adverbial, pop.) Din cale-afară, peste măsură. A să fie Mare mult omor! (ALECSANDRI). ♦ Grav. Greșeală mare. 5. Adult, matur, vîrstnic; (la comparativ) mai bătrîn. ◊ Expr. (Despre copii) A se face mare = a crește, a deveni matur, adult. 6. Vestit, renumit, ilustru. 7. Care ocupă un rang superior, sus-pus. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț. A trage a mare = a-și da ifose; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare făcută cuiva cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. Mare și tare = influent, puternic. ◊ (Substantivat) Mai-marele = căpetenie, șef. ♦ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. 8. Important, de seamă; hotărîtor. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare, zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte bombastice; promisiuni goale. ♦ Deosebit, ales. Mare cinste. – Lat. mas, maris.

DRĂGULEȚ¹, drăgulețe, s. n. (Înv.) Eghilet. – Din drag + suf. -ul-eț.

DRĂGULEȚ², drăguleți, adj. m. Diminutiv al lui drag. [Var.: drăgăleț adj. m.]

MÎNCA, mănînc, vb. I. 1. Tranz. A mesteca și a înghiți un aliment. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul. ◊ Expr. A mînca (ceva) cu ochii = a fi ispitit de o mîncare îmbietoare; fig. a dori, a-i plăcea mult ceva. A mînca (pe cineva) din ochi = a nu-și mai lua ochii de la cineva drag. A mînca pe cineva (fript sau de viu) = a nimici, a răpune, a distruge pe cineva. A (sau a-i) mînca cuiva zilele (sau viața, sufletul) = a amărî, a chinui pe cineva. A mînca foc (pentru cineva) = a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru cineva. A mînca bătaie (sau trînteală, papară, pumni, palme, chelfăneală) = a căpăta bătaie, a fi bătut. A-și mînca amarul (sau viața) = a avea o viață grea, chinuită. A(-și) mînca (sau a-i mînca cuiva) banii (sau averea) = a cheltui, a risipi banii sau averea. A mînca pe cineva = a păgubi, p. ext. a submina. A nu (mai) mînca pîine și sare (de pe sau dintr-un talger) cu cineva = a nu (mai) conviețui cu cineva, a nu (mai) avea raporturi de intimitate sau de prietenie cu cineva. (Despre cai) A mînca foc (sau jăratic) = a fi foarte iute. A mînca ca un lup (sau cît șapte) = a mînca foarte mult. A mînca ca o pasăre (sau ca o păsărică) = a mînca puțin. A-și mînca unghiile = a-și roade unghiile. A-și mînca de sub unghie (sau unghii) = a fi zgîrcit. A-i mînca cuiva cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se spune despre un om mic de statură sau bleg. (Refl. impers.) Se mănîncă = se ia masa. ♦ (În expr.) A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămîntul) = a fugi foarte repede. ♦ Intranz. A se hrăni, a se alimenta. ♦ Fig. A trăi din... ♦ Fig. A omite litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. Tranz. (Despre insecte, paraziți) A pișca, a ciupi. ♦ (Despre boli sau agenți distructivi) A roade, a măcina. 3. Tranz. A produce o senzație de mîncărime. ◊ Expr. (Glumeț) A-l mînca pe cineva spinarea (sau pielea) = a se comporta în așa fel, ca și cum ar căuta într-adins bătaie. A-l mîna (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef să bată pe cineva. 4. Tranz. (Despre foc, pămînt etc.) A mistui, a înghiți, a nimici, a absorbi. 5. Tranz. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești) A face să sufere, a chinui. 6. Refl. Fig. (Despre oameni) A se certa, a-și face rău unul altuia. [Prez. ind. și: (reg.) mînc] – Lat. manducare.

CĂDEA, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate; a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul său. 3. A se lăsa în jos continuînd să fie prins; a atîrna; a se pleca. Pleoapele-mi căzură peste ochi (HOGAȘ). 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli; a se dărîma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. A cădea din (sau, reg., de pe) picioare = a nu mai putea sta de oboseală. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A cădea la un examen. ♦ (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 4. A nimeri din întîmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A cădea pe (sau la) mîna cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. A-i cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 5. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... Poporul iar căzuse în amorțire (SADOVEANU). ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 6. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile) cuiva = a reveni cuiva. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 7. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. (Înv.) A cădea la pace = a se împăca. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.

zicală (în folc. rom.), termen echivalent cu execuția instrumentală și, p. ext. cântare vocală. A zice „a cânta” („Fluieraș de os/ Mult zice duios/ Fluieraș de fag/ Mult zice cu drag”); „mai zi ceva”.

carmenist s. m. Cântăreț în corul bucureștean «Carmen» de la biserica Domnița Bălașa ◊ „Trei generații de cântăreți (nu a lipsit nici un carmenist, chiar dacă unii – ca profesorul N.B. – au depășit vârsta de 90 de ani!) au ținut să evoce amintirea dascălului Kiriac, făuritorul de frumos, artistul cetățean care a făcut totul «numai din drag pentru popor».” I.B. 19 XII 66 p. 2. ◊ „Ioan D. Chirescu, ultimul exponent «carmenist» a rămas în istoria muzicii noastre prin piese corale de o cuceritoare simplitate.” Săpt. 4 IV 80 p. 6 (din Carmen [numele unui cor bucureștean celebru de la biserica Domnița Bălașa] + -ist)

dirijism s. n. (ec.) Sistem în care statul, păstrând cadrul societății capitaliste, își asumă conducerea economiei ◊ „Controlul, dirijismul fac ca principiile enunțate în continuare, unele corecte în esență, să nu fie decât principii. [...] dirijismul poate fi acceptat parțial într-o economie de piață normală, dar nu după 40 de ani de economie hipercentralizată. Dirijismul după dirijism este la fel de ineficace ca și dirijismul în recesiune și duce la o economie care trăiește practic sub perfuzie. Cronicizează criza.” ◊ Rev. 22 17 IV 93 p. 7. ◊ „Guvernul căruia îi e atât de drag dirijismul.” R.l. 24 VII 93 f. p.; v. și dirijist (din fr. dirigisme; PR 1930; DEX, DN3)

draga vb. I (franțuzism; fig.) A agăța (de obicei femei) ◊ „În Franța, [X] draghează și este mulțumit de izbânzile sale sexuale.” Lit. 2022/94 p. 5 (din fr. draguer, it. dragare; DMN 1969, PN, DFAP 1978)

dragă-aspiratoare s. f. (tehn.) Dragă cu funcție de aspirator ◊ „O dragă-aspiratoare, capabilă să aspire câteva tone de nisip pe oră.” I.B. 7 VIII 67 p. 4 (după fr. drague aspirante / aspiratrice; D.Tr., DTP)

mină-școală s. f. (tehn.) Mină în care lucrează elevi sau studenți mineri ◊ „Pe lângă Grupul școlar minier de la Motru, jud. Gorj, a fost construită o mină-școală care a fost dotată și amenajată după cele mai noi tehnologii ale acestui bazin minier, cu mecanisme în funcțiune, inclusiv un complex mecanizat de avansare, tăiere și susținere.” R.l. 13 VI 73 p. 2. ◊ „Mina Herja, draga noastră mină-școală, lucrează din plin.” V. stud. 26 XII 73 p. 12; v. și R.l. 9 IV 80 p. 2 (din mină + școală)

om-pasăre s. m. ♦ 1. Om care încearcă să zboare cu aripi improvizate ◊ „Clubul oamenilor-pasăre [...] Cu toate că numărul lor nu este mare, membrii acestui club sunt foarte activi și au luat parte la numeroase demonstrații de zboruri cu aripi improvizate.” R.l. 3 I 74 p. 6. ◊ „Omul-pasăre. Francezul B.B. a creat ingeniosul dispozitiv din imagine, prevăzut cu un motor și cu pânze, care permite omului să zboare aidoma unei păsări, însă numai deasupra unei suprafațe plane, fără obstacole.” Sc. 15 X 78 p. 5; v. și R.l. 26 III 74 p. 6. ♦ 2. Zburător la circ ◊ „Vom pătrunde sub cupola circului, în lumea acelor «nebuni sublimi», cum le spunea cu drag Chaplin, a «oamenilor-păsări», cum i-a numit de-a lungul anilor circul – zburătorii.” I.B. 10 IV 74 p. 3 (din om + pasăre)

semiscufundat, -ă adj. Pe jumătate scufundat ◊ „Noua dragă, denumită «Stevin-80», este cea mai mare din lume [...] Ea lucrează semiscufundată, putând fi ancorată printr-un sistem de picioare mecanice, care se extind până la fundul mării și cu ajutorul cărora se poate deplasa în funcție de mersul lucrărilor.” R.l. 21 III 79 p. 6 //din semi- + scufundat//

PATRIAE SOLUM OMNIBUS CARUM EST (lat.) pământul patriei este drag tuturora – Cicero, „In Catilinam”, IV, 7, 16.

VITAM IMPENDERE VERO (lat.) a-și primejdui viața de dragul adevărului – Iuvenal, „Satirae”, IV, 91: „Nec civis erat qui... vitam impendere vero” („Și nu era cetățean care... să-și fi primejduit viața de dragul adevărului”). Reproș adresat consulului Vibius Crispus, care se temea de mânia împăratului Domițian. Vitam impendere vero a fost deviza lui J.-J. Rousseau.

OVIDIU (Publius Ovidius Naso) (43 î. Hr.-c. 17 d. Hr.), poet latin. Deși era unul dintre poeții Romei care se bucura de favorurile împăratului August, va fi exilat de acesta la Tomis (azi Constanța), unde va și muri. Cauzele acestei dure pedepse au fost puse de unii a poemului „Arta iubirii”, iar de alții pe seama unei legături cu Iulia, nepoata împăratului, exilată și ea. Creația sa, remarcabilă prin limpezimea, fluența și eleganța stilului, dezvăluie un spirit prin excelență elegiac, analist al vieții sentimentale. Lirică erotică, analizând cu deosebită finețe psihologia iubirii („Amoruri”, „Remediile iubirii”), poeme didactice („Arta iubirii”) sau de inspirație mitologică („Metamorfozele” – prelucrare a 250 de legende despre crearea și istoria Universului), comentarii poetice la marile evenimente istorice sau sărbători romane („Fastele”), epistole în versuri, dominate de tristețe, de nostalgia Romei, de dorul după cei dragi, apropiați inimii lui („Tristele”, „Ponticele”). Readus în circulație, după domnia lui Tiberiu, O. a rămas un model al poeziei de dragoste, a cărei influență se va manifesta în lirica franceză și italiană din sec. 12-13.

PERI, mănăstire în Maramureșul istoric (azi în Ucraina), fundată de voievozii Balc și Drag. În 1391 a primit din partea patriarhului de Constantinopol dreptul de stavropighie, având sub autoritatea sa bisericile românești din Maramureș și N Transilvaniei. Important rol religios și cultural în Evul Mediu.

fagá f. (turc.) Dun. Dragă, mașină de curățat rîurile de nomol orĭ de spart gheața: a venit fagaŭa spărgînd gheața (la Tulcea) și se așteaptă alte doŭă fagale p. spargerea sloĭurilor (Univ. 16 Mrt. 1932; 2, 2).

Paris, cel mai mic dintre fiii lui Priamus și ai Hecubei. Înainte de nașterea sa, Hecuba visase că viitorul ei copil va atrage pieirea Troiei. Cînd Paris vine pe lume, Priamus dă poruncă să fie ucis dar, într-ascuns, Hecuba, făcîndu-i-se milă de el, îi cruță viața și-l abandonează pe muntele Ida. Crescut în sălbăticie de niște păstori, Paris, care între timp atinsese vîrsta bărbăției, revine în cele din urmă în cetatea Troiei, unde este recunoscut, cu multă bucurie, de către părinții săi. Un episod celebru este cel al judecății lui Paris, fapt care avea să ducă la izbucnirea războiului troian. La nunta lui Thetis cu Peleus au fost poftiți toți zeii Olympului, cu excepția unei singure zeițe, Eris – zeița vrajbei. Ca să se răzbune, cînd petrecerea era în toi, ea a aruncat în mijlocul nuntașilor un măr pe care stătea scris „celei mai frumoase”. Aceste cuvinte aveau să constituie un motiv de vrajbă între trei zeițe: Pallas Athena, Hera și Aphrodite. Cel sortit să le facă dreptate este Paris. El este muritorul ales de zei să hotărască. Zeițele se grăbesc fiecare în parte să-i făgăduiască un dar în schimbul mărului dorit, pe care Paris, în cele din urmă, îl dăruiește însă Aphroditei (v. și Aphrodite). Zeița la rîndul ei înțelege să-și țină făgăduiala făcută, anume să i-o dea de soție lui Paris pe cea mai frumoasă dintre femei. Or, cea care le întrecea în frumusețe pe toate celelalte muritoare este Helena, fiica lui Tyndareus și soția lui Menelaus, regele Spartei. Cu ajutorul Aphroditei, Paris reușește s-o răpească pe Helena în lipsa soțului ei și s-o ducă cu el la Troia. Răpirea Helenei de către Paris a constituit motivul izbucnirii războiului troian. În ajutorul soțului abandonat sar toate căpeteniile grecilor. Comanda tuturor o preia Agamemnon care, în fruntea unei flote puternice, se îndreaptă spre Troia. Războiul durează zece ani, în care timp sorții izbînzii sînt îndoielnici. În cursul luptelor Paris se bate la început singur cu Menelaus, dar e înfrînt și scapă numai datorită Aphroditei, care-i vine într-ajutor. Mai tîrziu el revine, la chemarea lui Hector, în primele rînduri și-i rănește pe rînd pe Diomedes, pe Machaon și pe Eurypylus. În sfîrșit, îl ucide pe Achilles, ochindu-l cu o săgeată în călcîi, singurul loc unde eroul era vulnerabil. În cele din urmă, Paris cade lovit însă și el de o săgeată înveninată a lui Philoctetes. Înainte de a muri, el o imploră pe fosta sa soție, nimfa Oenone (v. și Oenone), pe care o părăsise de dragul Helenei, să-i vindece rana. La început aceasta șovăie și cînd se hotărăște s-o facă, ajutorul ei vine prea tîrziu, căci Paris se stinge răpus de veninul ucigător.

Scylla 1. Fiica lui Nisus, regele Megarei. Cînd Minos a venit cu război împotriva lui Nisus, Scylla și-a trădat tatăl (tăindu-i din cap firul de aur care-l făcea de neînvins) de dragul frumosului străin și în schimbul făgăduielii acestuia că o va lua în căsătorie. Scîrbit de trădarea ei, Minos însă a ucis-o. 2. Întruchipare monstruoasă, cu înfățișare de femeie și cu partea de jos a corpului formată din mai mulți cîini, zămislită de Phorcys și de Ceto (după o versiune, după o alta de către Typhon și Echidna). Înainte de a deveni temutul monstru marin care nimicea corăbiile și-i înghițea pe corăbierii care se aventurau în strîmtoarea Messinei, Scylla fusese o fecioară iubită de Glaucus. Trezind gelozia și mînia Circei, ea a fost metamorfozată de puternica vrăjitoare într-un monstru marin, care străjuia alături de Charybdis trecătoarea îngustă ce despărțea Italia de Sicilia. Scylla a fost ucisă de Heracles, drept pedeapsă pentru că a furat o parte din boii lui Geryon, cînd eroul îi mîna spre casă (v. și Heracles).

LIZZANI, Carlo (n. 1922), regizor, scenarist și critic italian de film. Printre primii teoreticieni ai neorealismului: a scris o istorie a cinematografului italian. Realizator al unor filme de formulă neorealistă sau cu tematică actuală („Atenție, bandiții!”, „Cronica amanților săraci”, „Dragă Gorbaciov”, „Captiva”).

ETTERLE, Fory (1905-1983, n. Ploiești), actor român de teatru și film. Creator al unor roluri de subtilitate compozițională din dramaturgia universală clasică și modernă și din dramaturgia românească contemporană („Hamlet”, „Azilul de noapte”, „Omul care aduce ploaia”, „Dragă mincinosule”). Roluri în filme („Străinul”, „Tudor”, „Mihai Viteazul”, „Departe de Tipperary”).

domn m. (lat. dóminus, pop. domnus, stăpîn, d. domus, casă; it. donno, pv. don, vfr. dam, sp. dueño, pg. dom. V. dom 1). 1) Stăpîn (Vechĭ). 2) Stăpînu lumiĭ, Dumnezeŭ (voc. Doamne lat. Dómine): Doamne ajută! Doamne, ferește! Doamne, ĭartă-mă!. 3) Domnitor, principe care domnea în Țara Românească, În Moldova (și’n Ucraina): Prea Înălțate, Doamne (adresa către domn), schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. 4) (voc, domnule). Persoană distinsă, boĭer, nobil (nu om de rînd): a venit un domn. 5) Titlu de respect dat de servitorĭ stăpînuluĭ și de eleviĭ școaleĭ primare Institutoruluĭ (în cea secundară și’n universitate domnule profesor): tăcere, că vine domnu profesor (gen. a lu domnu). 6) Epitet de politeță adresată unuĭ superior saŭ uneĭ persoane respectabile: Domnule Ministru, Domun Popescu. Fam. M’am ales c’un „Doamne ajută!”, am dat de o belea, am pățit-o. Dragă, Doamne (exclamativ), oare-cum, ca să zic așa, mulțămind luĭ Dumnezeŭ (cp. cu fr. grâce à Dieu, Dieu merci): Acuma eștĭ, Dragă Doamne, băĭat mare! De ce nu te astîmperĭ? Domnule (exclamativ, ca o interj.): ĭa’uzi Domnule, ce comedie. V. doamnă, jupîn, rege, împărat.

inc și hinc n., pl. urĭ (din incot). Mold. Fam. Haz, farmec, atracțiune: o fată plină de incurĭ, îțĭ era maĭ mare dragu să te uițĭ la incurile eĭ, te pălea hincu cînd o auzeaĭ cîntînd. L-a trîntit de ĭ-a eșit incu, l-a trîntit de a făcut „buf”, l-a bușit răŭ.

ínimă f., pl. ĭ (lat. ánima și ánimus, suflare, suflet, vgr. ánemos, vînt; it. ánima și álma, suflet, sic. arma, pv. cat. sp. pg. alma, vfr. alme, nfr. âme. V. animal, unanim, anemonă). Organ care împinge sîngele’n vine și-l face să circule. (Inima e situată în pept, puțin la stînga, e împărțită în patru cavitățĭ [V. auriculă și ventricul], se mișcă perpetuŭ, și cînd se oprește, animalu moare). Fig. Parte centrală saŭ principală: Bucureștiĭ îs inima Româniĭ. Mijloc, parte interioară importantă: inima unuĭ arbore, inima unuĭ car (bîrna care unește osiile între ele), inima pămîntuluĭ, inima ĭerniĭ (timpu din mijloc, timpu mareluĭ ger). Inimoșie, dispozițiune a sufletuluĭ, avînt, brio, foc, curaj: a lucra, a cînta, a lupta cu inimă. Afecțiune, ĭubire: inimă de tată. Pop. Stomah: mă doare inima. Durere de stomah (saŭ chear diareĭe): l-a apucat inima. Inimă rea saŭ neagră, caracter veninos, fără milă. Inimă rea, întristare, supărare: a murit de inimă rea, nu-țĭ face inimă rea (nu te întrista!). Inimă albastră, melancolie: un cîntec de inimă albastră. Om de inimă, inimos, entusiast, generos. Tragere de inimă, bună-voință, dispozițiune de a face ceva. Inimă de aur, inimă bună, miloasă. Inimă de peatră, de fer saŭ de gheață, fără sentiment. A prinde inimă, a prinde curaj. A ți se rupe inima de milă, a-țĭ fi foarte milă. A-țĭ deschide inima, 1. a spune cuĭva secretele tăle, 2. a arăta cuĭva toată simpatia. A te durea inima, 1. a fi întristat, 2. (pop.) a te durea stomahu. A fi bun (saŭ răŭ) la inimă, 1. a nu avea sentiment, 2. a nu avea curaj. A avea ceva pe inimă, a avea o supărare, o întristare. A pune la inimă, a te întrista, a te supăra. Din (saŭ cu) toată inima, cu dragă inimă, cu toată dispozițiunea (dorința). Din inimă, din adîncu inimiĭ, cu tot sentimentu, cu toată durerea orĭ doru. Nu mă lasă inima să-l părăsesc, n’am curaj, nu mă îndur să-l părăsesc. A-țĭ sări inima din loc, a tresări. A fi cu inima sărită, a fi plin de neliniște, a fi foarte îngrijorat. A fi cu inima friptă, a fi întristat. Fam. A-țĭ da inima brîncĭ, a te îndemna inima. A-țĭ merge ceva la inimă, a te unge ceva la inimă, a-țĭ plăcea mult. A ți se pune un lucru, o vorbă pe inimă, a-țĭ fi foarte greață (scîrbă) de ĭa. A-țĭ sfîrîi inima după ceva, a dori foarte mult. A-țĭ cădea cineva tronc (saŭ maĭ urît cu tronc), a-țĭ plăcea dintr’o dată foarte mult. A nu-țĭ fi inima la loc, a fi neliniștit, îngrijat. A-țĭ veni inima la loc, a te liniști, a nu maĭ fi îngrijorat. A-țĭ răcori inima, a-țĭ lua satisfacțiune (răzbunîndu-te, mărturisind un păcat ș. a.). A-țĭ rîde (saŭ a-țĭ crește) inima (de bucurie), a te bucura foarte mult. A-țĭ plînge inima (de întristare), a te întrista foarte mult. A-țĭ lua inima’n dințĭ, a îndrăzni în fine, a te hotărî în fine să înfrunțĭ periculu. (Pop.) A ți se pune soarele drept inimă, a ți se face foame, a flămînzi.

drag, -ă adj., f. pl. ĭ (vsl. dragŭ, bg. sîrg. drag, de unde și ung. drága, scump). Iubit, simpatic: dragiĭ meĭ copiĭ. Mĭ-e drag, îl, o iubesc. Mĭ-e drag să mă uĭt la el, ĭmi place. Drag ca ochiĭ din cap, foarte drag. A face cu dragă inimă, cu toată dispozițiunea. Cînd țĭ-e lumea maĭ dragă, cînd eștĭ maĭ fericit; cînd aĭ maĭ mare nevoĭe. Dragă! termin de gingășie invariabil uzitat numaĭ la voc. singular adresat indiferent bărbaților saŭ femeilor: Dragă Ioane, Marie; dragă tată, mamă. Dragă Doamne (scumpe Dumnezeule), expresiune ironică îld. „ca să zicem așa, așa zicînd”?: avem un prefect, dragă Doamne! Cu drag, cu plăcere, cu bucurie: a munci cu drag. De dragu cuĭva, unuĭ lucru, p. plăcerea luĭ, din dragoste p. el.

* drágă f., pl. e (fr. drague, engl. drag). Mașină de scos nomolu saŭ de adîncit terenu din fundu apelor.

* draghéz, a -gá v. tr. (fr. draguer). Curăț de nomol saŭ de nisip: a draga un rîŭ.

FONDA [fɔndə] 1. Henry F. (1905-1982), actor american de teatru; i film. Creatorul unei tipologii diverse, complexe, dominată de eroul puternic și integru („Fructele mâniei”, „Draga mea Clementina”, „12 oameni furioși”, „Ziua cea mai lungă”, „Bătălia de la Midway”, „Tentacule”). Premiul Oscar: 1982 („Eleșteul de aur”). 2. Jane F. (n. 1937), actriță americană de film. Fiica lui F. (1). Interpretă sensibilă, în special a rolurilor de factură dramatică („Cat Ballou”, „Barbarella”, „Și caii se împușcă, nu-i așa?”, „O femeie de afaceri”, „Stanley și Iris”). Premiul Oscar: 1971 („Klute”), 1978 (Întoarcerea acasă). 3. Peter F. (n. 1939), actor și regizor american de film. Fiul lui F. (1). S-a impus în „Îngerii sălbatici” și „Călărețul nepăsător”, lansând un nou tip de antierou. În filmele pe care le-a regizat se regăsesc toate obsesiile Americii („Călătoria”, „Oamenii”).

FORD [fɔrd], John (pe numele adevărat Sean Aloysius O’Fearna) (1895-1973), regizor american de film. Maestru al westernului, căruia îi dă o dimensiune psihologică („Informatorul”, „Diligența”, „Draga mea Clementina”, „Fructele mâniei”, „Omul care l-a ucis la Liberty Valance”).

drăgănéle f. pl. (d. drag). Fam. Farmec, grațiĭ, nurĭ: vorbă cu drăgănele. Un fel de cireșe petroase, marĭ și frumoase: drăgănele de Piteștĭ. V. mocru, moacră.

drăghícĭ m. (cp. cu drag și murgocĭ). Un fel de vespe mică (crabro cephalótes).

drăgúș adj. m. (d. drag orĭ nume propriŭ). Mold. Fam. A ajunge (saŭ a veni) drăguș la căuș, a ajunge să aĭ nevoĭe de căușu cuĭva (adică „de un căuș de făină, de ajutoru luĭ”).

ĭubésc v. tr. (vechĭ lĭubesc, ca în Ps. S. 118, 140, d. vsl. lĭubiti, rudă cu lat. libére, a-țĭ plăcea să, și germ. lieben, a ĭubi. V. libov, ibovnic). Simt afecțiune, amiciție, gust, inclinațiune pentru cineva saŭ ceva, mĭ-e drag, îmĭ place: Romeo o ĭubea pe Julieta, părințiĭ ĭubesc copiiĭ, soldatu ĭubește patria, învățațiĭ ĭubesc știința. – Fam. e maĭ uzitat mĭ-e drag și îmĭ place.

GINZBURG, Natalia (n. Levi) (1916-1991), scriitoare italiană. Romane despre raporturile de familie, neînțelegerile dureroase dintre părinți și copii, dintre generații („Dragă Michelle”, „Orașul și casa”). Eseuri („Viața imaginară”). Piese de teatru.

DRAG (sec. 14), voievod din Maramureș, asociat fratelui său Balc. Fiul lui Sas. Ctitor al mănăstirii din Peri.

lúme f. (lat. lumen, lumină; it. pv. pg. lume, cat. llum, sp. lumbre. Rom. lume e imitat după vsl. svĕtu, care înseamnă și „lumină”, și „lume”, ca și ung. világ. V. lumină). Totalitatea lucrurilor și ființelor existente, ceru și pămîntu, universu: Dumnezeŭ a creat lumea. Planetă saŭ sistemă de planete: pluralitatea lumilor. Globu pămîntesc: a face ocolu lumiĭ. Continent, regiune întinsă: America și Oceania se numește „lumea noŭă”. Regn: lumea animală, vegetală. Neamu omenesc: banu e regele lumiĭ. Generațiunĭ de oamenĭ, societate de oamenĭ): Greciĭ și Romaniĭ îs numițĭ „lumea veche”. Vĭața seculară (în opoz. cu cea monastică): a părăsi lumea pentru mînăstire. Oamenĭ: toată lumea din teatru. Societate, grupă de oamenĭ, clasă, sectă: lumea civilă, militară, didactică, comercială, musulmană. Lumea bună, lumea mare, boĭerimea, nobilimea, societatea înaltă. Cea-laltă lume (în nord ceĭa lume), lumea celor morțĭ. A te duce pe cea-laltă lume, a muri. A-țĭ lua lumea’n cap, a fugi în lume, a pleca departe de aĭ tăĭ și a te ascunde în lume. A fugi de lume, a evita societatea. A ĭeși în lume, a apărea în societate. Venise lume după (fals de pe) lume, venise foarte multă lume. Ca vaĭ de lume, răŭ, urît, prost, în stare proastă: a cînta ca vaĭ de lume, căruța a ajuns acasă ca vaĭ de lume. Ca lumea, ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cuvine: a cînta ca lumea. Cît lumea (de mult), mult, din belșug: era grîŭ cît lumea. Cît lumea saŭ cît e lumea saŭ cît e lumea și pămîntu, nicĭ-odată, nicăĭerĭ: așa frumuseță nu se maĭ găsește cît e lumea și pămîntu! De cînd lumea, de cînd există lumea, din mare vechime: calomnia e de cînd lumea. O lume întreagă, mulțĭ saŭ toțĭ: o lume’ntreagă știe asta. Cînd țĭ-e lumea maĭ dragă, cînd îțĭ place maĭ mult ceva, cînd te simțĭ maĭ fericit. Peste lume, la capătu lumiĭ, foarte departe, la dracu’n praznic: a locui la capătu lumiĭ. Gura lumiĭ, mincĭunile (calomniile) oamenilor. Om de lume, 1. om din societate (nu călugăr), 2. om de societate, ĭubitor de lume multă, lumeț. Preut de lume, preut de mir, lumesc, laic (nu călugăr). Cîntec de lume, cîntec profan (nu de biserică). V. mir 3.

DRAGÁJ (< fr.) s. n. 1. Acțiunea de a draga. 2. Operație de căutare sub apă a unor epave mici, a unor obiecte pierdute (ex. ancore) sau a vârfurilor de stâncă (nedescoperite prin sondaje). 3. Operație de pescuire sau de distrugere a minelor marine dintr-o anumită zonă de navigație.

DRAGFI, familie de nobili români din Transilvania, descendentă din Drag. A luptat pentru autonomia Bisericii ortodoxe din Maramureș și a sprijinit traducerea de texte bisericești în limba română. Mai important: Bartolomeu D., voievod al Transilvaniei (1493-1499). A sprijinit, în 1497, pe Ștefan cel Mare împotriva regelui polon Ioan Albert.

DRAGU, com. în jud. Sălaj; 1.334 loc. (1995).

DRAGU, Teodor (1848-1925, n. Zăpodeni, jud. Vaslui), inginer român. Constructor de locomotive cu abur. Inițiator al utilizării în țară a locomotivelor care funcționau cu combustibil lichid; a inventat (1887) un injector pe păcură.

MARIN [mərin], John Cheri (1870-1953), pictor american. Influențat de fovism și și cubism, a fost dintre pionierii artei moderne a acuarelei în S.U.A., cu largi ecouri în Marea Britanie și Franța. Celebru datorită acuarelelor semiabstracte cu subiect marin, influențate de J. Whistler („Dragul meu Manhattan”, „Insula Maine”, „Podul Brooklyn”, „Munții Tunk”).

păhărúț m. Păhărel, pahar mic. Fig. Iron. A-țĭ fi drag păhăruțu, a fi bețiv. Păhăruțu! strigăt ironic la adresa unuĭ bețiv.

podorójnă f., pl. e (rus. pe-doróžnaĭa, pașaport de primit caĭ de poștă, d. doróžnyĭ, de călătorie, d. doróga, drum; pol. droga, drum, sîrb. draga, vale). Vechĭ. Pașaport care dădea drept să obțiĭ caĭ de poștă.

OLTEANU-MATEI, Draga (n. 1933, București), actriță română. Interpreta unor partituri complexe, comice și dramatice, joc plin de energie și vervă (pe scenă: „Coana Chirița” de V. Alecsandri, „Căsătoria” de Gogol, „Gaițele” de Al. Kirițescu, „Azilul de noapte” de Gorki; pe ecran: „Ilustrate cu flori de câmp”, „Filip cel bun”, „Golgota”). Autoare de scenarii pentru film („Dumbrava minunată”, „Patima”, „Chirița în Iași”).

IUBIT, -Ă, iubiți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care este foarte drag cuiva, pe care cineva îl iubește; drag. 2. S. m. și f. Persoană care este în relații de dragoste cu o altă persoană; amant, amorez, ibovnic, drăguț. – V. iubi.

PATON [péitən], Alan Stewart (1903-1988), scriitor de expresie engleză și om politic sud-african. Romane patetice în care evocă problemele sociale ale țării („Dragul tărâm al lacrimilor”); povestiri pe tema discriminării rasiale („Să plângi pentru țara iubită”, „Spre munți”, „Călătoria a continuat”, „Povestiri dintr-un ținut frământat”). Studii („Țara și poporul Africii de Sud”). A luptat împotriva apartheid-ului.

POWELL [páuəl], Dick (1904-1963), actor, cântăreț și dansator american. Vedetă a marilor musicaluri create în anii ’30 la studiourile Warner Bros („Strada 42”, „Visul unei nopți de vară”, „Scandal în lumea bună”, „Criminalul meu drag”).

alac, s.n. – (bot.) Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase (DER, DLMR, DEX). Cereală asemănătoare grâului (D. Pop 1978). Varietate de grâu sălbatic (Vișovan 2002): „Alacu-i un fel de grâu, cu stic lat. Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini” (Memoria 2003). Alac roșu (Triticum monococcum), grâu moale, grâu alac, grâu gol (Triticum spelta). „Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag” (D. Pop 1978: 214). ■ (Top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia (Vișovan 2002). Alacu, deal în Moisei (Coman 2004). Alac, top. în Oarța de Jos. – Din magh. alakor (Cihac, Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).

boboană, boboane, s.f. – Vrajă, farmec, meșteșug, descântec: „Da-i dragă că ști boboane” (Papahagi 1925: 218). – Din magh. babona „superstiție” (Țiplea 1906).

bondă, -e, (bundă), s.f. – Piesă de port care se pune peste cămașă, scurtă, fără mâneci și încheiată în față; tricotată, țesută, din postav sau din piele (Bănățeanu 1965). Adesea este confundată cu guba. În unele reg. se numește pieptar: „Lut pe mine nu puneți / Numai dragă bunda me” (D. Pop 1978: 324). – Din magh. bunda „șubă, cojoc”.

celșag, -uri, s.n. – Înșelare, amăgire: „Lumea asta-i cu celșag, / Nu te ie cine ți-i drag” (Calendar 1980: 80). – Din magh. csalság (MDA).

chedve, adj. – Vesel, drag, plăcut: „Când ț-a fi lumea mai dragă / Sugă-te-o șerpoaie neagră! / Când ți-a fi lumea mai chendve / Sugă-te-o șerpoaie verde!” (D. Pop 1978: 232). – Din magh. kedves „drag, scump; plăcut; amabil”.

ciupă, -e, s.f. – 1. Covată din lemn (mai nou, din tablă zincată sau material plastic) utilizată pentru spălarea rufelor sau a copiilor: „hainele să spală, dar copilul se ciupăcește” (ALR 1971: 298). 2. Apa în care se îmbăiază prima dată nou-născutul (și care, potrivit tradiției, se aruncă în grădină sau la rădăcina unui pom din curte): „Unde mi-ai țâpat ciupa, / De nu mi-i dragă lumea?” (Papahagi 1925: 167). – Cf. bg. čipa „nou-născut”, čipkam „a îmbăia un copil” (DA cf. DER).

clop, -uri, s.n. – 1. Pălărie: „Bine-mi place de mândru / Cum își poartă clopuțu; / Și-l poartă un ptic plecat / La tătă lume li-i drag” (Memoria 2001: 101). Clop de câne, nume de ocară: „De când beau la clop-de-câne, / N-am nemica lângă mine” (Bârlea 1924 II: 168). 2. Cupă, olană, țiglă pe coama casei (ALR 1971: 276; Vadu Izei). – Din magh. kalop „pălărie”.

cocon, -i, s.m. – 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: „Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși, și când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea 1924 II: 462); „Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag” (Papahagi 1925: 182). „Termen este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație” (Scurtu 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestați în Țara Maramureșului, unde sunt folosit predilect, dar e folosit și sinonimul prunc. În Chioar, Codrul și Lăpuș se folosește exclusiv termenul prunc, „fiu”, aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crișean), unde este singurul termen întrebuințat (Scurtu 1966: 51). – Din coc(a) „copil”, suf. -on (DER).

galben, -ă, (galbân, galbin, galbăn), adj. – 1. Blond, bălai: „Dragă-mi-i frunza de pin / Și omu cu păr galbân” (Memoria 2001: 21; Borșa). 2. Palid, tras la față; uscat, săc (ALR 1969: 56). 3. Ducat, monedă veche de aur: „Berbințele cu galbeni ale haiducului Pintea...” (Calendar 1980: 102). – Lat. galbinus.

hârcă, hârce, s.f. – 1. Femeie bătrână, urâtă și rea. 2. Vechitură, hârb: „Hârcă de babă săraca, / Unde ți-e fata cea dragă?” (Antologie 1980: 285). Vezi și harcă. – Din ucr. hyrka (DEX); Formație regresivă de la hârcâi, cf. horcăi (DER).

hecelă, -e, s.f. – Perie, darac: „De ți-a fi bărbatul drag, / Pune-i hecela sub cap” (Bilțiu 1990: 105; Lăpuș). – Din germ. Hechel „darac”.

iarba-fiarelor – (bot.; mag.) Plantă miraculoasă prezentă în folclorul românesc, capabilă să deschidă orice lacăt, să ajute la descoperirea comorilor, sau să traducă limba păsărilor și a tuturor dobitoacelor (Evseev 2001). (med.) Plantă otrăvitoare folosită ca leac în medicina populară (Cynanchum vincetoxicum): „Ie-mă, mândruț, ie-mă, dragă, / Că io-s fata fetelor / Și știu iarba serălor” (Țiplea 1906: 422).

săbăceag, -uri, (săbășag), s.n. – (mil.) Concediu militar; permisie: „Căpitane, domnuț drag, / Dă-mi o lună săbăceag” (Papahagi 1925: 182). – Din magh. szabadság.

sărindar, -e, s.n. – (în religia creștin ortodoxă) Rugăciune de pomenire. „40 de leturghii servite de același preot, la dorința vreunui credincios” (Bud 1908): „Dă-mă, mamă, după drag / Șapte sărindare-ți fac” (Bilțiu 2002: 221). – Din sl. sarandar.

stan, s.m. – 1. Partea inferioară a cămășii (Papahagi 1925). Poalele de la cămașa femeiască (Lenghel 1979). 2. Bloc de piatră, bolovan, stâncă, stană: „Pă cămară o pus lăcată, / Pă lacăt un stan de pt’iatră” (Papahagi 1925: 264). 3. Stan, nume de familie frecvent în Săpânța. – Din sl. stanŭ „ședere, oprire”, part. lui stati „a fi” (Titkin, Candrea cf. DER, DEX). Ref. la (3) Stan < stană „stâncă”, ref. la o legendă locală care vorbește despre bărbatul prefăcut în stâncă de dragul zânei Săpâncioara; dar poate fi și der. din Stanislav.

șatră, șetre, s.f. – 1. Cort, locuință țigănească: „Pă tată-to l-am văzut / La o șatră armenească / Cai negri să potcovească” (Bilțiu 1990: 252). 2. Baracă, gheretă, chioșc de scânduri, acoperit cu pânză, ce se ridică de negustori pe la târguri de țară sau bâlciuri (Brediceanu 1957): „Și mi-aș pune șatra-n prag / Ș-aș vinde la dor și drag” (Brediceanu 1957: 91). 3. Prispa cu stâlpi și arcade confecționate din lemn, pe fața casei și/sau pe toate cele trei laturi ale acesteia (Dăncuș 2010). Pridvorul caselor țărănești, târnaț (Bud 1908; Bârlea 1924; ALR 1971: 251). Sens exclusiv în Maramureș. „Maică, dacă-s supărat, / Ies afară, stau pe șatră” (Calendar 1980: 103). Șatra Pintii. „Aceie nu-i zare a zări, / Tăt e Șătruca Pintii” (Papahagi 1925: 246). – Din sl. šatǐrǔ, bg. šator (Miklosich, Cihac); Scr. satra (DEX).

șugău², s.n. – Pârâu; apă curgătoare peste care poți trece cu piciorul; vâlcea, vale (ALR 1973: 676): „Pe margine de șugău / Paște drag murguțu meu” (D. Pop 1970: 141). Șugău, vale în hotarul Sighetului (Țiplea 1906). Șugău, localitate rurală, limitrofă orașului Sighet, în prezent cartier al acestui oraș. „Să te bată-atâta rău / Câtă frundză pă Șugău” (Țiplea 1906: 482). – Din magh. sugó (Țiplea).

tileagă, tilegi, (teleagă), s.f. – 1. Car de transport (Papahagi 1925). 2. Cărucior cu două roate de care se leagă plugul când ară; carul fără loitre (Țiplea 1906): „Da’ te bagă sub tileagă, / Să-ți pară lumea mai dragă” (Bârlea 1924: 11). – Din sl. telĕga.

tomoiagă, s.f. – 1. Iarbă cosită (Antologie 1980): „Mai bine, mândruț, m-oi fa / Tomoiagă pă dumbravă, / M-a ciunta cui i-oi si dragă” (Antologie 1980: 320). 2. Toponim în Maramureș. 3. Nume frecvent în zona Moisei. – Et. nec.

tort, -uri, s.n. – Fir tors de cânepă sau in; pânză, țesătură din fire de cânepă: „Eu port cămașă de tort / Și mândruții drag i port” (Ștețco 1990: 314). – Lat. tortus.

țâpuri, țâporesc, (țipuri), vb. intranz. – 1. (Despre oameni) A chiui, a striga: „Că m-i drag a țâpuri” (Ștețco 1990: 325). 2. (Despre copii) A plânge cu hohote: „Pruncu-n scaldă țâpure” (Memoria 2001: 105). 3. A rosti strigături în timpul unui dans popular. – Cf. țipa.

țuca, țuc, vb. intranz. – A săruta: „Țucu-i ochii lui cei dragi” (Calendar 1980: 100). – Din țoc „cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut”.

HAYES [héiz], Helen (pe numele adevărat Helen Hayes Brown) (1900-1993), actriță americană de teatru și film. Considerată „prima doamnă” a teatrului american. Apariții în teatrele de pe Broadway („Pollyanna”, „Dragă Brutus”, „Cocheta”, „Maria a Scoției”) și în filme remarcabile („Păcatul lui Madelon Claudet”, „Adio arme!”, „Aeroportul”). Un teatru de pe Broadway îi poartă numele. Premiul Oscar: 1932 și 1971.