ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.

DINTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele; p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊ Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios. A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu nici un preț, a nu renunța la ceva în ruptul capului. Înarmat până în dinți = puternic înarmat. A-i scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva) cu desăvârșire. A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil. Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire). A avea un dinte împotriva (sau contra) cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ Compuse: dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenului, ai greblei, ai grapei etc. 3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. – Lat. dens, -ntis.

DINTE ~ți m. 1) Formație osoasă fixată în maxilar care servește pentru a mușca, a rupe și a mesteca hrana sau ca mijloc de apărare. ◊ ~ți de lapte primii dinți care le cresc copiilor (și care cad, fiind înlocuiți cu alții). Soare cu ~ți soare pe timp geros sau răcoros. A se ține de ceva cu ~ții a nu se lăsa de ceva cu nici un preț. Printre ~ți a) nelămurit, neînțeles; b) fără dorință; în mod ostil. A-și lua inima în ~ți a-și face curaj; a îndrăzni. Înarmat până în ~ți echipat cu tot felul de arme. A avea un ~ împotriva (sau contra) cuiva a purta cuiva pică. A scoate cuiva și ~ții din gură a lua cuiva tot ce are; a despuia. A sta cu ~ții la stele a nu avea ce mânca. 2) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; colț. 3) (la obiecte sau piese) Zimț sau crestătură pe margine. ~ții ferăstrăului. 4) bot.: ~tele dracului plantă cu flori roșii, albe sau verzui, care crește prin locuri umede (mlaștini, bălți). /<lat. dens, ~ntis

MELANODONȚIE s. f. distrofie a dinților de lapte, care capătă o culoare brună și suferă de o distrugere progresivă. (< fr. mélanodontie)

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.

DINTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, situate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele; p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊ Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios. A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu niciun preț, a nu renunța nicidecum la ceva. Înarmat până în dinți = v. înarmat. A-i scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva). A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil. Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire). A avea un dinte împotriva (sau contra) cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ Compuse: dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenelui, ai greblei, ai grapei etc. 3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. – Lat. dens, -ntis.

DINTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre oasele mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în alveolele maxilarelor și servind pentru a rupe, a mesteca și a fărîmița mîncarea sau pentru a mușca; (prin restricție, spre deosebire de măsele) nume dat oaselor așezate în partea din față a maxilarelor. Aiștia-s boii pădurii, zise Griga... sticlindu-și dinții în lună. SADOVEANU, Z. C. 41. Tînăra l-a apucat cu dinții de vîrful degetului și l-a strîns puțintel. CARAGIALE, P. 135. Ai să-l găsești dormind în cenușă cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Părinții mănîncă aguridă și fiilor li se strepezesc dinții, se spune atunci cînd copiii pătimesc de pe urma greșelilor părinților. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune atunci cînd întorci cuiva răul pe care ți l-a făcut. ◊ Fig. Văzu... o față cenușie, suptă și roasă pe dinăuntru de dinții mărunți și veninoși ai sărăciei și ai mîhnirii. DUMITRIU, B. F. 108. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre primii dinți care le cresc copiilor și care se schimbă apoi cu dinții definitivi. Dinte canin v. canin. ◊ Expr. A scrîșni din dinți v. scrîșni. Soare cu dinți = soare pe timp de ger. A se ține de ceva cu dinții = a nu se lăsa nicidecum de ceva. A-și lua inima-n dinți = a se îmbărbăta, a-și face curaj. Varan își luă inima-n dinți și porni din nou spre car. CAMILAR, T. 183. Înarmat pînă în dinți = puternic înarmat. A-și ține inima cu dinții = a se stăpîni, a răbda. Oricît îl durea de tare, el tot își ținu inima cu dinții. CREANGĂ, P. 58. Scobește-te în dinți! = pune-ți pofta în cui! Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nori! Ș-atunci... scobește-te, fata babei, în dinți! CREANGĂ, P. 293. A scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci pe cineva cu desăvîrșire. A-și arăta dinții = a-și arăta colții, a amenința. (În legătură cu verbe de declarație) Printre dinți = neclar, nedeslușit (trădînd mînie, ciudă, amenințare). A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngînînd vorba printre dinți. CREANGĂ, P. 265. (Franțuzism) A avea un dinte împotriva (sau contra cuiva) = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. Cine avea un dinte contra... conservatorilor bătrîni se declara partizan al votului universal. PAS, Z. III 195. ◊ Compuse: (Bot.) dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii sau verzui așezate în spice subțiri; crește prin locuri umede (Polygonum hydropiper); porumb dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb ale cărui boabe mari, late și albicioase au la vîrf un șănțuleț ca mișina de la dintele calului. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) pe care le prezintă marginea unor unelte sau a unor piese de mașină (ferăstrău, roată etc.); fiecare dintre colții pieptenelui, ai greblei, ai furculiței, ai grapei etc. De jos din căruță, altul înălța dinții furcii și lua grămada de paie în vîrful lor. DUMITRIU, N. 229. Cioplea lîngă vatră o nuia uscată, făcînd dinți la o greblă. CAMILAR, TEM. 35. Marile gatere îi așteaptă... cu roțile lor puternice, ai căror dinți lungi, metalici și strălucitori deschid asupra brazilor o gură flămîndă. BOGZA, C. O. 128. Erau numai două furculițe cu dinții strîmbi. C. PETRESCU, Î. II 164. 3. Înălțime stîncoasă, izolată, cu peretele foarte abrupt; colț.

babiță² sf [At: ALRM I/II h. 293 / V: băbi- / Pl: ~țe / E: bg бабики] (Pop; mpl) 1 Diaree a sugarilor. 2 Boală a copiilor cu dinți de lapte, care se manifestă prin umflarea burții, dureri mari și diaree. 3 (Reg) Boală cu amețeli și dureri de cap. 4 (Reg; fig; îe) Are ~țe Se spune despre cineva care se supără din orice.

erupție sf [At: GENILIE, G. 122/4 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr éruption] 1 Ieșire bruscă și violentă din pământ a materiilor în stare fluidă sau gazoasă. 2 (Pgn) Țâșnire. 3-5 (Îla) În ~ Care erupe (1-3). 6-7 (Îlv) A face (sau a produce) ~ A erupe (2-3). 8 Apariție pe piele sau pe mucoase a unor pete, bășicuțe, plăci, pustule etc., constituind simptomul unor boli. 9 (Ccr) Totalitate a petelor, bășicuțelor etc. apărute pe piele sau pe mucoase. 10 (Fig; rar) Atac. 11 (Rar) Năvală. 12 (Îs) ~a dinților Apariție a dinților de lapte sau a dentiției permanente. 13 (Frm) Izbucnire violentă a puroiului dintr-o plagă infectată.

știrb, ~ă [At: NEGRUZZI, S. III, 271 / Pl: ~i, ~e / E: vsl *штрьвъ, bg шърб] 1-2 smf, a (Ființă) căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți Si: (rar) știrbit (1-2), (reg) știolfăit² (5), știrboc, știrbocit. 3 sf (Mtp; îs) ~a-baba-cloanța Vrăjitoare bătrână și urâtă. 4 sf (Pop; îas) Femeie bătrână și rea. 5 a (Pop; îcs) ~a-baba- cloanța (roade tărăboanța) Joc de cuvinte care se spun în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 6 a (D. obiecte, mai ales d. vase) Fără (o bucățică din) margine Si: ciobit (1), știrbit (3). 7 a (D. instrumente tăioase) Cu părți din tăiș rupte Si: știrbit (4). 8 a (D. instrumente tăioase) Cu tăișul tocit Si: știrbit (5). 9 a (Pex; șfg) Care este incomplet Si: ciuntit, trunchiat, știrbit (6).

bábiță² s.f. (adesea la pl.) 1 (pop.) Diaree a sugarilor. ◆ Boală a copiilor la schimbarea dinților de lapte, care se manifestă prin umflarea burții, dureri mari și diaree. 2 (reg.) Boală cu amețeli și dureri de cap. ◇ Expr. Are babițe, se spune despre cineva care se supără din orice. • pl. -e. /<bg. бабуцу.

străbate [At: PSALT. HUR. 51²/11 / V: (înv) ~reb~ / Pzi: străbat / E: stră- + bate] 1-2 vti A intra în profunzime, până în partea opusă Si: a pătrunde, a răzbate, a răzbi, a trece, (liv) a penetra, (înv) a proidi. 3-4 vti A face o gaură răzbind în partea cealaltă (cu ajutorul unui instrument cu vârf ascuțit) Si: a găuri (1-2), a perfora, a scobi¹, a sfredeli (7), a străpunge (1), (îrg) a petrece, a potricăli, (reg) a borteli, a borti, a butori (1), a găuni (1), a răzbici², a sclidiri, a sfredeluși, a străfiga². 5 vi (D. sunete, zgomote etc.) A se propaga prin spațiu (până la un anumit punct) fâcându-se auzit Si: a pătrunde, a răzbate, a răzbi, a străpunge (3), (îvr) a străpasa. 6 vi (Pan) A privi cu atenție (încercând să vadă clar, în ciuda dificultăților) Si: a măsura, a observa, a scormoni, a scruta, a sfredeli, a străpunge (5). 7 vt (Înv) A intui. 8 vt (Pan; mai ales d. ploaie) A uda foarte rău (adesea dând senzația de străbatere a corpului). 9 vi A izbuti să ajungă sau să intre undeva (cu greu) Si: a pătrunde, a răzbate, a răzbi, a străpunge (9). 10 vi A-și face loc, înlăturând obstacolele Si: a pătrunde, a răzbate, a răzbi, a străpunge (10). 11 vi (Înv; d. dinții de lapte) A apărea (3). 12-13 vti (Rar) A reieși. 14 vt (D. senzații, stări, sentimente etc.; c. i. oameni, sufletul sau părți ale corpului lor) A pune stăpânire (pe cineva sau pe ceva) Si: a copleși (12), a cuprinde (20), a domina (1), a pătrunde, a străpunge (8), (liv) a penetra. 15-16 vti A circula pe toată întinderea (în diverse sensuri) de la un capăt la altul Si: a cutreiera (1-2), a măsura, a parcurge, a răzbate, a traversa, a trece. 17-18 vti (Pgn) A merge (până la capăt) Si: a parcurge (3). 19-20 vti A fi sau a se întinde pe o mare suprafață Si: a împânzi. 21-22 vti A se împrăștia în toate părțile Si: a împânzi. 23 vt (De obicei cu determinările „cu privirea”, „cu ochii”) A privi (succesiv și repede) Si: a parcurge. 24 vt A se uita în treacăt la ceva Si: a parcurge. 25 vt A citi repede și superficial Si: a parcurge. 26 vt (Pgn) A citi (2).

FLUORIZÁRE (după fr. fluorisation) s. f. (MED.) Operație de tratare a apei potabile, sării, pastei de dinți sau a laptelui cu fluor sau săruri de fluor pentru profilaxia cariilor dentare.

floare f. 1. totalitatea organelor ce servă la reproducerea grăuntelui; 2. plantă de ornament; 3. podoabe de stil: flori de retorică; floare la ureche, bagatelă: necazurile noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce se spun în cărți CR.; de florile mărului (de flori de cuc), în zadar, fără folos; 4. ce-i pe d’asupra: floarea laptelui; floarea cheii, dinții cheii ce intră în broască; 5. ceeace-i mai frumos, mai bun: toată floarea cea vestită a întregului Apus EM.; 6. fig. se zice de lucruri cari sunt în toată puterea, frumusețea, strălucirea lor: floarea tinerețelor; 7. mucezeala pe pâine, caș, vin; 8. nume de plante; floare broștească, floare ce crește prin locuri umede (Ranunculus acris); floare de perină, întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria); floarea călugărului, plantă verde albăstrie cu flori roșiatice (Vaccaria); floare frumoasă, bănuței; floarea grâului, albăstriță; floarea reginei, edelweis; floarea soarelui, sora-soarelui; floarea vântului, mică plantă ce crește prin păduri și tufișuri umbroase (Anemone nemorosa). [Lat. FLOREM].

dinte sm [At: BIBLIA (1688) / Pl: ~nți / E: lat dens, -ntis] 1 Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele. 2 (Prc) Fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. 3 (Îs) ~ de lapte Fiecare dintre dinții (2) care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu alții. 4 (Pop; îe) Soare cu dinți Soare pe timp geros, răcoros sau ploios. 5 (Pop; îe) A se ține de ceva cu dinții A nu ceda cu nici un preț. 6 (Îlav) Înarmat până în dinți Înarmat puternic. 7 (Pfm; îe) A-i scoate (cuiva) și dinții din gură A-i lua (cuiva) tot ce are. 8 (Pfm; îe) A-și arăta dinții A amenința. 9 (Pfm; îae) A se manifesta în mod nefavorabil. 10 (Pop; în legătură cu verbe de declarație; îlav) Printre dinți Neclar (și cu nemulțumire). 11 (Pfm; îe) A avea un ~ împotriva (sau contra) cuiva A avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. 12 (Îc) ~le-dracului Plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper). 13 (Îc) (Porumb) ~-de-cal (sau ~le-calului) Varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 14 Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină. 15 Fiecare dintre colții pieptenelui, ai greblei, ai grapei etc. 16 Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți Si: colț.

DENTIȚIE, dentiții, s. f. Totalitatea dinților mamiferelor, caracteristică, după structură și număr, unui tip de regim alimentar. Dentiție de carnivor. ♦ Proces de formare și de apariție a dinților la copii și la puii animalelor mamifere. Dentiție întârziată. ◊ Dentiție de lapte = dentiție formată din 20 de dinți, care apare, la copii, între 6 luni și 3 ani. Dentiție definitivă = dentiție formată din 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari și 12 molari, care apare începând de la 6-7 ani. ♦ Modul în care sunt așezați dinții. [Var.: dentițiune s. f.] – Din fr. dentition, lat. dentitio, -onis. corectat(ă)

DENTIȚIE, dentiții, s. f. Totalitatea dinților mamiferelor, caracteristică, după structură și număr, unui tip de regim alimentar. Dentiție de carnivor. ♦ Proces de formare și de apariție a dinților la copii și la puii animalelor mamifere. Dentiție întârziată. ◊ Dentiție de lapte = dentiție formată din 20 de dinți, care apare, la copii, între 6 luni și 3 ani. Dentiție definitivă = dentiție formată din 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari și 12 molari, care apare începând de la 6-7 ani. ♦ Modul în care sunt așezați dinții în gură. [Var.: dentițiune s. f.] – Din fr. dentition, lat. dentitio, -onis.^[1] corectat(ă)

dentiție sf [At: RALEA, E. O. 73 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr dentition, lat dentitio, -onis] 1 Totalitate a dinților mamiferelor, caracteristică, după structură și număr, unui tip de regim alimentar. 2 Proces de formare și de apariție a dinților la copii și la puii animalelor mamifere. 3 (Îs) ~ de lapte Dentiție formată din 20 de dinți care apare, la copii, între 6 luni și 3 ani. 4 (Îs) ~ definitivă Dentiție formată din 8 incisivi, 4 canini, 4 premolari și 16 molari, care apare începând de la 6-7 ani. 5 Mod în care sunt așezați dinții.

cruși [At: POGOR, HENR. 229 / Pzi: ~șesc / E: ucr кryщити] 1 vt A argăsi (1). 3 vtr A (se) înroși. 4 vt A vopsi (cu roșu închis). 5 vt A stropi cu sânge. 6 vt (Fig) A face de râs pe cineva. 7 vi (D. animale) A urina cu sânge. 8 vr (D. vaci) A da lapte cu sânge. 9 vr (D. dinți) A se strepezi.

GINGIE, gingii, s. f. (Mal ales la pl.) Țesut de culoare roșiatică care învelește rădăcinile dinților și măselelor. Morfolea din gingii, laptele îi curgea din colțurile gurii. DUMITRIU, N. 126. Și-și descoperi rîzînd strunga lată din gingia de sus. SADOVEANU, P. S. 86. Scoate din traistă o bucățică de covrig, o-nmoaie în năstrapă și-ncepe s-o morfolească-n gingii. CARAGIALE, P. 63. ◊ Fig. A ajuns cu luntrea pînă-n gingiile gheții. SANDU-ALDEA, U. P. 120. – Accentuat și: (regional) gingie. - Variante: gingenă, gingeni (ALECSANDRI, P. III 347, ȘEZ. IV 125), gingină, gingini (COȘBUC, P. II 200, NEGRUZZI, S. II 304), s. f.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

dinte m. (lat. dens, dentis, vgr. odús, odóntos, scr. dantas; it. pg. dente, pv. fr. cat. dent, sp. diente). Fiecare din osișoarele cele albe strălucitoare înfipte în fălcĭ cu care animalele mestecă mîncarea. La gîscă, crestăturile de pe cĭoc. Orĭ-ce lucru care seamănă a dinte: dințiĭ peptenuluĭ, aĭ ferăstrăuluĭ. Pisc. Dințĭ de lapte, dințiĭ de la începutu etățiĭ. Dințĭ cîneștĭ, dințĭ caninĭ. A-țĭ lua inima’n dințĭ, a-țĭ face curaj să împlineștĭ ceva grozav. Soare cu dințĭ, soare care strălucește cînd e ger saŭ ploŭă în acelașĭ timp. Dintele caluluĭ, o varietate de popușoĭ cu grăunțe marĭ și gălbiĭ. Dintele draculuĭ, o plantă erbacee poligonacee cu gust de piper și care crește pin locurĭ umede (polýgonum hydrópiper). V. zimțĭ.

MAMIFER, mamifere, s. n. Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele. La majoritatea mamiferelor, în cavitatea bucală sînt dinți bine dezvoltați, înfipți în alveole. ZOOLOGIA 170. ◊ (Adjectival) Animal mamifer.

stricat², ~ă a [At: DOSOFTEI, PS. 29/17 / Pl: ~ați, ~e / E: strica] 1 (D. obiecte) Care și-a pierdut total sau parțial calitățile, funcționalitatea etc., devenind necorespunzător sau neutilizabil, prin uzare sau printr-o acțiune violentă Si: degradat (20), deteriorat Vz avariat, hârbuit, hodorogit, hrentuit, învechit, paradit, ponosit, rablagit, ros, rupt², uzat. 2 (D. sisteme tehnice) Care nu (mai) funcționează normal Si: avariat² (1), defect (24), defectat² (3), deranjat² (2), dereglat², (rar) detracat (1), smintit², deteriorat². 3 (Rar; d. coaja semințelor, a ouălor) Spart² (35). 4 (Îvp; d. construcții) Dărâmat² (5). 5 (Îvp) Părăginit. 7^[1] (Înv; d. teritorii) Devastat² (1). 8 (D. materii organice, în special d. hrană) Care s-a degradat sub acțiunea agenților externi Si: alterat² (3), (pop) împuțit Vz acrit, descompus, fermentat, înăcrit, putred, putrezit, rânced, râncezit, sărbezit, stătut². 9 (Reg; d. vin) Falsificat (cu apă). 10 (D. aer) Încărcat de mirosuri grele, neplăcut Si: alterat² (2), viciat Vz stătut. 11 (D. aer) Încărcat cu substanțe nocive Si: poluat. 12 (Îvp; d. ființe sau d. părți ale corpului lor) Bolnav (2). 13 (Îvp; d. ființe sau d. părți ale corpului lor) Slăbit (de bătrânețe, de oboseală etc.). 14 (Spc) Lepros. 15 (D. organe, funcții organice ale ființelor sau, pex, d. sănătate) Care nu funcționează normal Vz deranjat. 16 (Fig) Degenerat fizic. 17 (D. dinți) Cariat² (1). 18 (Înv; d. fete) Dezvirginat². 19 (Pop; în superstiții; d. vaci de lapte) Căreia i s-a luat mana prin vrăji, descântece. 20 (D. limbă, cuvinte, forme lexicale etc.) Care se abate (intenționat) de la forma, înțelesul, natura etc. normală Si: denaturat² (3), schimonosit, schingiuit², scâlciat, stropșit, deformat² (7). 21 (Rar; d. culori) Șters². 22 (D. oameni sau d. colectivități umane) Care s-a schimbat în rău din punct de vedere moral sau care este lipsit de corectitudine, de moralitate Si: corupt² (6), decăzut² (1), pervertit, vicios, (liv) libertin, (rar) deșănțat² (1), (pop) deșucheat (3), (îvr) rușinat, (înv) demoralizat² (1), spurcat, (reg) teșmenit. 23 (Spc; mai ales d. femei) Care duce o viață desfrânată, lăsându-se dominată de patimi Si: pierdut, depravat², desfrânat² (7), destrăbălat² (2), dezmățat² (5), imoral, (pop) parșiv. 24 (Rar; d. fapte, acțiuni, procese în desfășurare) Deranjat² (7). 25 (D. relații de prietenie, de dragoste etc.) Care a fost întrerupt Si: desfăcut² (36), rupt². 25 (Îvp; îe) A fi ~ (cu cineva) A fi certat (cu cineva). 26 (Îvr; d. învoieli, convenții etc.) Anulat² (2).

OÁIE (lat. ovis) s. f. 1. Animal rumegător din familia cavicornelor, subfamilia ovideelor, genul Ovis, crescut pentru producția de lână, carne și lapte (Ovis aries). Are corpul de mărime mijlocie acoperit cu lână, botul ascuțit, cu buze subțiri și mobile, cu 32 de dinți. Femelele ating maturitatea sexuală la un an și jumătate. Ca urmare a procesului domesticirii și ameliorării au fost create peste 300 de rase, foarte diferite în ceea ce privește caracterele morfologice și productive: rase de lână (în care intră toate tipurile de merinos, țurcană, caracul), de carne (oile precoce crescute în Anglia), de lapte (stogoșă, larzac etc.), de lână și lapte (țigaie, spancă). În diverse regiuni ale globului se întâlnesc specii sălbatice înrudite cu oaia domestică: arharul, muflonul, oaia Munților Stâncoși, oaia (sau berbecul) lui Dali (NV Americii de Nord), oaia zăpezilor (Siberia Orientală). V. și ovin. ♦ Carne de oaie (1). ♦ Blană de oaie (1). 2. (În limbajul bisericesc) Creștin; credincios în raport cu preotul. 3. O. seacă = (în Evul Mediu, în Țara Românească), dare pe oile sterpe plătită domniei în sec. 16-18. Era deosebită de oierit, datorat pentru celelalte oi. 4. Oaia năzdrăvană = (în mitologia românească), animal oracular care dezvăluie unui cioban complotul urzit contra lui de alți doi (sau trei, ori chiar mai mulți) ciobani. Cea mai celebră o.n. din literatura populară română este Miorița, eroina baladei cu același nume.

mînz (mînji), s. m. – 1. Căluț, măgăruș, cîrlan. – 2. Băiat, flăcău. – 3. Fibrele de la urzeală care nu intră în pieptenele războiului. – Mr. mîndzu, megl. mǫndz. Probabil de la un iliric *mandus sau *manzus, corespunzător lat. mannus „căluț, ponei”, cf. mesap. Jupiter Menzana căruia i se sacrificau caii, alb. mës, pl. mëzë, sard. mandzu, it. manzo „vițel” (Meyer 276; Philippide, II, 723; Tiktin; REW 5298; Rosetti, II, 58 și 119; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 103; Battisti, III, 2357). Pentru originea ilirică a lat. mannus, cf. Meillet (înainte se considera de origine celtică, cf. Treimer, Mitt. Wien, I, 311; după Thurneysen, Keltoromanisches, 32, schimbul nn › nd ar fi celtic, ipoteză puțin sigură). Origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522), anterior indoeurop. (Lahovary 334) sau lat. (*mandus, din mandĕre „a mesteca”, Pușcariu 1092), nu par probabile. Sensul primitiv al lui *mandus pare să fi fost „înțărcat”, cf. basc. mando „catîr” și „sterp”, sp. mañero „sterp” (Corominas, III, 251). Der. mînză, s. f. (iapă, măgăriță); mînzat, s. m. (tăuraș); mînzată, s. f. (Maram., vacă fără vițel de lapte); mînzăți, vb. (despre vaci, a rămîne fără vițel); mînzățiș, s. n. (turmă tînără); mînzălău, s. m. (tăuraș; s. n., fibră care nu intră în pieptenele războiului); mînzare, s. f. (oaie mulgară); mînzărar, s. m. (despărțitură a tîrlei, în care se închid oile cu lapte; s. m., cioban); mînzesc, adj. (propiu mînjilor); mînzește, adv. (ca mînjii, se zice despre un rîs forțat, în care se arată dinții); mînzoc (var. Bucov., mînzac), s. m. (cal tînăr); mînzulică, s. f. (joc de ajun); mînzărărit, s. n. (rație de caș ce se include în plata anuală a unui mînzărar). – Din rom. mînzare provine bg. mandzara (Capidan, Raporturile, 208); și probabil din mînzat, alb. mëzat (Philippide, II, 723).

MUIAT², -Ă adj. 1. Care s-a umezit, s-a udat prin introducerea într-un lichid; care a devenit moale¹ (I 1) (prin îmbibare cu un lichid); care este lipsit de duritate. Cf. m u i a (1). Cf. LB, POLIZU. Întreabă că muieți-s posmagii. CREANGĂ, P. 331. ♦ (Substantivat, pl.; regional; în forma muieți) Bucăți de pîine tăiate în formă de cuburi mici, care se moaie (1) în lapte, ceai, supă etc. Soacra mică ducea tinerilor luni de dimineață, . . tăieței cu lapte or muieți cu lapte, pe care îi mînca ginerele cu mireasa. PITIȘ, ȘCH. 155, cf. DR. VI, 240. A doua zi dă nuntă, ducea plocon o găină friptă dă la mama ńiresii, un zupar cu muieți cu yin [= vin] urez cu lapte. GR. S. V, 35. 2. Cu hainele ude, îmbibate cu apă; ud plouat. Cf. m u i a (2). M-am covrigit în clopotniță cu dinții clănțănind și muiat pînă la piele. EMINESCU, G. P. 42. 3. (Despre materii în formă de pulbere) Prefăcut în pastă prin amestecare cu un lichid. Cf. m u i a (3). Făină de mălai moietă, la pui. ALR II 4 106/64, cf. 4 106/105, 279, 310. 4. Lipsit de vigoare, de vlagă, de energie, m o l e ș i t (1), v l ă g u i t; p. e x t. a b ă t u t, d e s c u r a j a t. Cf. m u i a (6). Deocamdată însă n-avea decît 3 lei și patruzeci de bani și se simțea foarte muiat. SLAVICI, N. II, 258. ♦ (Despre glas, vorbire) Cu intensitate scăzută, domolit, potolit, încet. Într-un tîrziu, sfatul lor slăbi; vorbeau mai puțin, cu glasurile muiate și se uitau lung unul la altul. SADOVEANU, O. IV, 203. 5. (Despre țesături sau obiecte de îmbrăcăminte; de obicei urmat de determinările „ fir”, „în aur” etc.) Întrețesut cu fire de aur ; p. e x t. (despre oameni) îmbrăcat cu haine din astfel de țesături; p. g e n e r. îmbrăcat cu haine frumoase, elegante. Ciocoiul se arătă mulțimei îmbrăcat în haine arnăuțești muiate în fir. FILIMON, O. I, 161. Era marele armaș cu haine muiate în fir. id. ib. 303. Ei stau în linii drepte și armele prezintă La șefi muiați în aur. ALECSANDRI, POEZII, 336. Văzui pin fereastra arcată și deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată-ntr-o haină albă. EMINESCU, G. P. 24. O mîndrețe de arnăuti muiat numa-n fireturi de sus pînă jos. CARAGIALE, O. II, 239, cf. 266. Haine muiate numai în fir. ISPIRESCU, M. V. 15. Cînd se deșteptară. se văzură muiați numai în aur. id. L. 10 Ofițeri muiați în fir. MACEDONSKI, O. I, 72. țesătură de brocart muiată-n fir. id. ib. 163. Căscam gura la ofițerii muiați în aur. BRĂESCU, A. 102. Mai văzusem altădată un ofițer turc în mare tinută, muiat tot în fir de aur. BART, S. M. 46. 6. (Fon.; despre consoane) Palatalizat. Cf. m u i a (8). Consoanele muiate sînt consoanele a căror articulație palatală s-a accentuat, printr-o extensiune a presiunii mușchiului lingual pe bolta palatului. scl 1955, 202, cf. ib. 1956. Limba română distinge consoane dure muiate (ca și rusa). GRAUR, I. L. 68, cf. 52. Sunetele muiate iau naștere printr-un efort articulator. FD I, 45. ◊ (Adverbial) Sint însă graiuri în care „ș” și „j” se pronunță muiat. IORDAN, L. R. 217. - Pl.: muiați, -te.- Și: (regional) moiat, -ă adj. – V. muia.

sărbezi² [At: I. GOLESCU, C. / V: ser~, (reg) săb~, sălb~, selb~, zer~^[1] / Pzi: 3 ~zește, (reg) sărbade / E: sarbăd²] 1 vr (Îrg; c. i. lapte, rar c. i. alte produse lactate sau alimente) A se acri (în urma alterării). 2 vr (Îvr; fig; c. i. oameni) A deveni aspru, sever, rigid. 3-4 vri (Reg; d. dinți) A (se) strepezi (1). corectat(ă)

STRÎNS s. I. 1. legare, legat, strîngere. (~ nojițelor la opinci.) 2. încingere, încins, înfășurare, înfășurat, strîngere. (~ brîului pe talie.) 3. înșurubare, strîngere. (~ piuliței.) 4. încleștare, strîngere, (înv.) strînsoare. (~ dinților.) 5. împăturire, îndoire, pliere, strîngere, (rar) pliaj, (pop.) păturire. (~ unei scrisori.) II. 1. adunare, adunat, culegere, cules, recoltare, recoltat, recoltă, strîngere, (Transilv. și prin Maram. și Ban.) suretiu. (~ viei.) 2. adunare, colectare, strîngere. (~ laptelui din sat.) 3. încasare, percepere, strîngere. (~ taxelor.) 4. culegere, cules, ridicare, ridicat, strîngere. (~ unei hîrtii de pe jos.)

NĂJl¹ vb. IV. (Regional) 1. Intranz. (Despre oameni) A se îmbolnăvi de năjit (I 1). Ș-atîta l-o agodit, Fața i s-o veștezit, Dinții-n gură i-o năjit Și el tot n-o mai vinit. BÎRLEA, B. 48. 2. refl. (Despre oi, vaci) A se îmbolnăvi de năjit (I 2). Vaca care nu e bună de lapte nu se nejește niciodată, ci numai acelea ce dau mult lapte. marian, ins. 331. Dacă s-o întîmpla să treacă peste o stînă de oi, toate oile din stînă mnijesc. pamfile, dușm. 164, cf. a v 16, vi 7. – prez. ind.: năjesc. – Și: neji, niji, miji vb. iv. – Derivat regresiv de la năjit.

STRICA vb. 1. a (se) degrada, a (se) deteriora, a (se) învechi, a (se) uza, (Mold.) a (se) hrentui, (fam.) a (se) hîrbui, a (se) hodorogi, a (se) paradi, a (se) rablagi. (Mobila s-a ~.) 2. a (se) degrada, a (se) deteriora, a (se) ponosi, a (se) uza. (Hainele i s-au ~.) 3. a (se) dărăpăna, a (se) degrada, a (se) măcina, a (se) părăgini, a (se) ruina, (reg. și fam.) a (se) părădui, (Transilv.) a (se) dorovăi. (Zidul de la grădină s-a ~.) 4. a (se) avaria, a (se) deteriora. (Nava s-a ~.) 5. a (se) defecta, a (se) deranja, a (se) deregla, (rar) a (se) detraca. (Sistemul tehnic s-a ~.) 6. a forța, a sparge, a viola, (înv.) a silnici. (A ~ încuietoarea ușii.) 7. a (se) distruge, a (se) nimici, a (se) prăpădi. (Ploaia a ~ recolta.) 8. a se acri, a se altera, a se descompune, a fermenta, a se împuți, a se înăcri, (înv. și reg.) a se sărbezi, a se sminti, (reg.) a se mocni, a se zeri, (prin Ban.) a se pîșcăvi, (prin Transilv.) a se scoace. (Laptele s-a ~.) 9. a se altera, a se descompune, a se rîncezi. (Untura s-a ~.) 10. a deranja. (Să nu-mi ~ pieptănătura.) 11. (MED.) a se caria, a se găuri, (reg.) a se scorboroși. (Dinții se ~.) 12. a dăuna, a prejudicia, a vătăma. (Ceva care ~ sănătății.) 13. a ataca, a distruge, a vătăma, a zdruncina, (fig.) a ruina. (Aceste eforturi i-au ~ sănătatea.) 14. (MED.) a i se deranja. (I s-a ~ stomacul.) 15. a (se) altera, a (se) polua, a (se) vicia. (Aerul din încăpere s-a ~.) 16. a se închide, a se mohorî, a se posomorî. (Vremea s-a ~.) 17. a (se) corupe, a (se) deforma. (O limbă care s-a ~ sub influența...) 18. a (se) corupe, a decădea, a (se) deprava, a (se) desfrîna, a (se) destrăbăla, a (se) perverti, a (se) vicia, (rar) a (se) dezmăța, (înv.) a (se) sminti. (S-a ~ într-un mediu imoral.) 19. a dejuca, a împiedica, a zădărnici. (Le-a ~ toate planurile.) 20. a desface, a rupe. (A ~ logodna.)

FASOLE, (rar) fasole, s. f. 1. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cultivată pentru fructele și semințele sale folosite în alimentație (Phaseolus vulgaris). Dorul la voinic sărac Ca fasolea pe arac. TEODORESCU, P. P. 276. ◊ Fasole-oloagă v. olog. Fasole-țucără v. țucără. 2. Păstaia plantei descrise mai sus, de culoare verde sau galbenă; boabele albe, roșiatice sau pestrițe, care se află în interiorul păstăii. Fasole verde. Fasole boabe. ▭ Ce e în sacul ăla marele? – Ei, dară ce nu e; aia întreabă-mă; mălai, fasole, pastramă, pește sărat, ceapă, ardei, usturoi. ISPIRESCU, L. 268. ♦ Fig. (La pl.; glumeț) Dinți. Gura logofătului n-are buze. De aceea i se văd totdeauna fasolele. STANCU, D. 190. 3. Mîncarea preparată din fructul plantei (boabe sau păstăi). De la oala cu fasole mîncată împreună cu argații, trecu la lapte dulce, la smîntînă. CAMILAR, TEM. 64. – Variante: (regional) fasolă (ȘEZ. IV 110), fasulă, fasule, făsule (SBIERA, P. 10), păsulă (BIBICESCU, P. P. 53) s. f., făsui (TEODORESCU, P. P. 315), păsui s. m.

AFUMAT I. adj. p. AFUMA. 1 Pus la fum, expus la acțiunea fumului: limbă ~ă; scrumbie ~ă ¶ 2 🍽 Cu miros de fum, stricat prin fum: lapte~; bucate ~e ¶ 3 Înnegrit de fum: sticlă ~ă ¶ 4 Îngălbenit de fum și de vechime: căciulă ~ă; pereți afumați; hîrtii ~e; ținea într’o mînă o psaltichie veche și ~ă (ALECS.) ¶ 5 Sur: îmi vezi gura fără dinți, fața bugedă, barba ~ă, capul cărunt (LET.) ¶ 6 familiar Amețit de vin, cherchelit: era ~ bine, cu ochii împainjeniți, și se cumpănea puțin (SAD.) ¶¶ contr. NEAFUMAT. II. sbst. Faptul de a (se) afuma. III. AFUMATĂ sf.🌿Varietate de strugure ruginit, de o coloare amestecată din alb, galben și roșu, picurată cu negru.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A se deplasa în aer, cu ajutorul aripilor. Fusese o zi caldă de început de aprilie și paseri încă zburau și țîrîiau sub cerul senin. SADOVEANU, O. VII 123. Zboară mierlele-n tufiș Și din codri noaptea vine, Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Cocostîrcul... în cercuri line zboară Și, răpide ca gîndul, la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, P. III 26. ◊ (În basme, despre cai năzdrăvani sau despre alte ființe fantastice) Calul... își arată puterile sale zicînd: Stăpîne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vîntul, să cutrierăm pămîntul. CREANGĂ, P. 213. ◊ (Poetic) Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii, COȘBUC, P. II 99. Măi bădiță Onule, Sămăna-ți-aș numele, Prin toate grădinele, Să zboare miroasele, La toate frumoasele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Fig. Zboară vești contradictorii, Se-ntretaie știrile... TOPÎRCEANU, B. 51. Știa că și numele lui răsunase odinioară, zburînd din gură-n gură. ANGHEL-IOSIF, C. L. 8. ♦ A părăsi locul unde se află, înălțîndu-se în văzduh; a pleca în zbor, a-și lua zborul. Pricepu că stolul de paseri trebuie să fi zburat. ISPIRESCU, L. 74. Lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. ◊ Tranz. fact. Fig. Scuturase capul cu un gest de voință, să sperie gîndurile și să le zboare de sub frunte, ca pe un stol de vrăbii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 35. 2. Intranz. Fig. (Despre lucruri) A pluti prin aer (purtat de vînt); a trece prin aer sau a tăia aerul cu iuțeală (fiind azvîrlit, mînuit sau lansat cu putere). Mii de petale, Zburînd spre trandafiri, îi cheamă să vie toți, făr-de zăbavă. ANGHEL, Î. G. 46. Rupi cununa și-o arunci: Roșii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos, prin lunci. COȘBUC, P. I 219. Și coasa neobosită și harnica secure Zburau, abătînd caii sub călăreții lor. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ Tranz. fact. Jos pre livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită, Vîntul de seara suflă, o zboară, ș-a pierit. HELIADE, O. I 77. ♦ A se ridica, a se înălța în aer. Fumul țigaretei ce zboară în spirale. ALECSANDRI, P. III 5. 3. Intranz. (Despre aparate care pot pluti în aer) A se menține în văzduh, pierzînd contactul cu pămîntul, a se deplasa pe calea aerului; p. ext. (despre oameni) a pluti, a călători în aer cu un astfel de aparat. Înălțimea de 4 m era atunci, pentru mine, un record care îmi consacra mașina. Zbierasem și asta era principalul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 328, 2/5. 4. Intranz. Fig. (Despre cai, vehicule etc.) A merge foarte iute, a alerga, a goni. Am ieșit afară din tîrgușor și caii au prins a zbura pe omăt. Tîrgul rămase în urmă cu freamătu-i înăbușit. SADOVEANU, O. I 400. Luntrea lui Șapte-ochi zbura spre larg cătră o nălucă neagră. id. ib. VIII 238. Deodată, răsărită ca din pămînt, trăsura trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. GÎRLEANU, L. 30. Zboară, murgule, cu mine! COȘBUC, P. 131. ◊ (Urmat de comparații sugestive pentru a arăta iuțeala) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Intram în creasta viforoasă și spumegătoare a apelor ce zburau cu iuțeală de fulger. HOGAȘ, M. N. 222. Se urcă pe cal... Părea că fata pustiului se ia după urmele lui și zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip. EMINESCU, N. 22. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se duce undeva foarte repede. Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 111. Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă. Noi răspundeam în hohot: ba, Zburăm la luptă cruntă. ALECSANDRI, O. 236. ♦ (Despre timp și noțiuni temporale) A trece repede, a se scurge cu iuțeală. La ce să măsuri anii ce zboară peste morți? EMINESCU, O. I 127. Odinioară, îți părea că zboară ceasurile ca minutele, lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. Lui moș Sandu îi zburau prin cap tot felul de gînduri, tot felul de închipuiri. BUJOR, S. 51. Creșteam pe nesimțite; și tot alte gînduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 35. 2. Tranz. Fig. (Subiectul este un agent fizic sau mecanic) A smulge pe cineva sau ceva de la locul său, a face să se prăvălească, să se răstoarne. Se așeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val. DUMITRIU, P. F. 24. Șindrila o zboară mereu vîntul. STANCU, D. 50. Floricica sus, de pe stîncă, Zîmbește vesel. În zadar vîntul vrea să o zboare, Ca s-o arunce cruntului val. ALECSANDRI, P. II 45. O lovitură de tun zboară acelui soldat coiful din mînă. BĂLCESCU, la TDRG. ◊ Expr. A zbura (cuiva) capul = a tăia (cuiva) capul; a ucide. Se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș. CREANGĂ, O. A. 264. În cinci minute, iataganul gealatului îi zbură capul, GHICA, S. 158. Și el sabia scotea, Capul jos că i-l zbura. BIBICESCU, P. P. 168. A-și zbura creierii = a se sinucide împușcîndu-se. E în stare să-și zboare creierii. DUMITRIU, N. 133. Cînd n-am să mai pot face față, îmi zbor creierii. CĂLINESCU, E. O. I 96. (Familiar) A zbura pe cineva (sau a face să zboare) de undeva = a da pe cineva afară (în mod abuziv) de undeva (în special dintr-o slujbă). Am să te fac să zbori din prefectura asta în două zile. DUMITRIU, N. 117. Dar dacă n-au să mă creadă? Mă zboară mîine, el nu știe multe. DEMETRIUS, C. 20. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească (în mod abuziv) un loc (în special un loc de muncă, o slujbă). Destul să fi spus că nu știi – și zburam din școală, C. PETRESCU, C. V. 106. ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a aluneca, a se prăbuși, a se prăvăli. Numai trei dinți i-au rămas în gură. I se clatină și aceia, gata să zboare. STANCU, D. 123. Se ținea cu amîndouă mîinile, să nu zboare în șanțuri. C. PETRESCU, R. DR. 101. 6. Tranz. (Popular, în expr.) A zbura laptele = a pune cîteva linguri de lapte acru în lapte dulce fierbinte, pentru a-l face să se brînzească, ca să se aleagă brînza. – Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) zbor (ALECSANDRI, P. III 9).

IMPOSIBILITATE. Subst. Imposibilitate, neputință; irealitate (rar). Dificultate, greutate, anevoință (înv.), obstacol (fig.), opreliște (fig.), stavilă (fig.), piedică, barieră (fig.), impediment, impas. Opoziție, opunere, împotrivire, împotriveală (rar). Interdicție, interzicere, oprire, restricție, prohibire, prohibiție. Utopie, vis. (fig.), himeră, iluzie (fig.). Absurditate. Lucruri imposibile, icre verzi (fig.), brînză de iepure (fig.), lapte de cuc (fig.). Adj. Imposibil, ireal, irealizabil, improbabil, neverosimil, fantezist, inimaginabil, de neconceput, de necrezut, incredibil, de neînchipuit, cu neputință; impracticabil, de nerezolvat, de netrecut; insolvabil, nesolvabil; inadmisibil, oprit, interzis, prohibit, prohibitiv, prohibitoriu. Iluzoriu, himeric, fantastic, utopic, utopist. Neputincios, incapabil. Vb. A fi imposibil, a fi de nerezolvat, a fi impracticabil, a nu se putea, a fi cu neputință, a nu avea nici o șansă, a nu avea sorți de izbîndă, a încerca imposibilul, a cere imposibilul, a cere lapte de la vacă stearpă, a se zbate în zadar, a căuta acul în carul cu fîn, a clădi castele de nisip, a trage nădejde ca broasca de păr (ca ursul de coadă, ca spînul de barbă, ca baba de dinți). A interzice, a opri, a nu încuviința, a se împotrivi, a se opune, a se pune împotrivă; a prohibi, a face imposibil, a îngrădi, a pune opreliște, a băga bețe în roate, a torpila (fig.), a contracara. Adv. Cu neputință, imposibil, peste poate, peste putință, exclus, de neconceput. Niciodată, în nici un fel, deloc, pentru nimic în lume; nici poveste (vorbă, pomeneală). V. greutate, inexistență, împotrivire, obstacol, opoziție.

strepezi [At: CORESI, EV. 168 / V: (reg) resp~, scrip~, stărp~, stărpiți, sterbe~, sterpeji, sterp~, ~răp~, ~păzi, ~eti, ~ripezi, ~ripiti^[1], șterp~, ștr~, trebegi, trepegi, tr~, tripizi / Pzi: ~zesc / E: ns cf strepede] 1 vr (D. dinți, gură) A avea o senzație neplăcută (de astringență), de obicei din cauza consumului de fructe acre sau necoapte Si: (reg) a se sărbezi² (4). 2-3 vtr (Fig) A deveni sau a face să devină ursuz, supărat, nervos Si: a (se) supăra, a (se) enerva (5-6). 4 vr (Mun; d. lapte; pcf) A se sărbezi² (1).

pod¹ sn [At: COD. VOR. 16/25 / Pl: ~uri / E: vsl подъ] 1 (Înv) Etaj. 2 Spațiu închis între acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. 3 (Rar; îla) Din ~ până în pivniță În întregime Si: complet, radical. 4 (Pfm; îe) A călca (sau a se uita etc.) (ca) din ~ Se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. 5 (Pfm; îe) A călca ca din ~ A merge greu și cu pași nesiguri. 6 (Pfm; îe) A cădea ca din ~ A rămâne surprins, uimit, dezorientat într-o situație neașteptată. 7 (Reg; gmț; îe) A-i face (cuiva) treabă până-n ~ A nu-i face nici o treabă. 8 (Reg; îae) A păcăli. 9 (Reg; îcs) ~ul popii Joc de copii în care jucătorii își pun pumnii unii peste alții. 10 (Asr; pex) Plafon (1). 11 (Atm; rar; îs) ~ul gurii Palat² (1). 12 (Îs) ~ul mâinii Parte orientată spre exterior a mâinii. 13 (Îs) ~ul palmei Parte inferioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 14 (Îs) ~ carstic Porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată după prăbușirea acestuia. 15 Construcție din lemn, piatră, beton, metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni, susținând o cale de comunicație terestră, șosea sau cale ferată, și asigurând continuitatea peste un obstacol natural sau artificial. 16 (Îs) ~ de gheață Strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu, a unui lac, ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. 17 (Rar; îe) A face ~ cu palma A(-și) pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. 18 (Spt; îe) A face ~ul A executa o figură caracteristică de gimnastică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. 19 (Reg; îe) Că n-ăi fi la capul ~ului Se zice când cineva oferă pe ceva un preț derizoriu, față de cât se cuvine. 20 Punte suspendată mobilă la o cetate, la un castel medieval, construită peste un șanț cu apă Si: (rar) podișcă (3). 21 (Șîs ~ de vase, ~ de vase stătător, ~ stătător, ~ de luntri, îrg, ~ mereu) Pod¹ (15) demontabil dintr-o platformă așezată peste un lanț de bărci, de plute etc. legate de ancore sau de piloți. 22 (Șîs ~ umblător; ~ mișcător, ~ de vase umblător, ~ plutitor, ~ pe scripete) Platformă plutitoare care servește la transportul ființelor sau al obiectelor de pe un mal pe celălalt al unei ape curgătoare Si: bac, (reg) brudină. 23 (Reg) Plută¹ (1). 24 (Rel; Mol) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne în drumul cortegiului mortuar. 25 (Mol; pex) Pomană care constă din bucăți de pânză, covoare etc. 26 (Mol; îs) -ul mortului Pânză de pe fața mortului. 27 (Teh) Platformă având formă asemănătoare cu a unui pod¹ (15) folosită ca loc de lucru, de observație, ca element de protecție, ca stativ de vizare etc. Si: (îrg) podișcă (5). 28 (Spc) Macara cu scheletul în formă de pod (15), pe care se deplaseză aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. 29 (Îs) ~ rulant Macara mobilă cu o platformă metalică ce se mișcă pe o cale de rulare situată la înălțime deasupra solului, folosită în ateliere, hale de montaj, turnătorii etc. pentru ridicarea sarcinilor și deplasarea lor pe direcție orizontală. 30 (Îs) ~ul sondei Platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. 31 (Îs) ~ de siguranță Platformă cu deschidere pentru trecere, montată în puțul de mină, spre a reține o rocă desprinsă din pereți sau pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări. 32 (Îs) ~ basculant Construcție metalică mobilă cu tablierul unei deschideri ce se rotește în plan vertical, în jurul unei axe orizontale. 33 (Îas) Pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. 34 (Îc) ~-basculă Basculă cu o platformă pe care se cântăresc vehicule încărcate cu marfă. 35 (Înv) Pavaj de scânduri groase de stejar cu care se podeau străzile Si: caldarâm. 36 (Înv; pex) Stradă pavată cu scânduri de stejar groase. 37 (Înv; pgn) Stradă. 38 (Îlav) Pe ~uri Ca un cerșetor. 39 (Pex; îal) Sărac. 40 (Îal) Fără adăpost. 41 (Îlv) A bate ~urile A hoinări. 42 (Fam; îe) Treci ~u' și-nghiți nodu' Se spune când cineva este nevoit să suporte o situație neplăcută. 43 (Înv) Punte a unei nave. 44 (Înv; spc) Punte superioară a unei nave Si: covertă. 45 (Ban; Trs) Înveliș de scânduri care acoperă partea de jos a interiorului unui vehicul. 46 (Reg; spc) Pod¹ (44) al luntrei. 47 (Reg) Zid de piatră sau de cărămidă pe care e așezat cuptorul de pâine. 48 (Mun; Olt) Suprafață plană în regiune de munte sau de deal. 49 (Reg) Regiune de șes. 50 (Trs; Buc; îs) ~ul pământului Suprafață a pământului. 51 Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, alcătuită dintr-un corp de punte fixat la capete pe dinții naturali și folosită ca metodă terapeutică. 52 (Reg; pan) Platformă pe care sunt fixate pietrele la moara de apă Si: (reg) podină (10), podișor (5). 53 (Reg) Crivac la moara de apă. 54 (Reg) Piesă axată pe fusul de fier care pune în mișare pietrele de la moara de apă Si: (reg) hăitaș. 55 (Reg) Fund al scocului de la o moară de apă Si: podină (12). 56 (Reg) Scoc. 57 (Reg) Stăvilar care permite scurgerea apei când moara nu funcționează sau când la moară vine prea multă apă. 58 (Reg) Bârnă pe care se rulează, cu ajutorul unor vârtejuri, lanțurile care ridică și coboară stavilele de la moara de apă Si: (reg) fruntar, poduleț (4). 59 (Trs; Ban) Punte a stavilei de la o moară de apă. 60 (Pop) Talpă la joagăr. 61 (Reg) Parte mobilă a joagărului, care poartă bușteanul de tăiat în scânduri Si: (reg) car. 62 (Mun) Scoc la joagăr. 63 (Reg) Scândură din față de la moara de vânt, care acoperă pietrele de măcinat și în care se înțepenește vrana Si: (reg) corună, fruntar. 64 (Reg) Fiecare dintre cele două stinghii laterale de la moara de vânt, care susțin coșul. 65 (Ban; Trs; șîs ~ umblător) Bucată de lemn așezată pe perinocul osiei dinainte care, rotindu-se în jurul unui cui, menține poziția carului sau a căruței la întoarceri Si: (pop) vârtej. 66 (Reg; pex) Perinoc la car sau la căruță. 67 (Reg) Parte a osiei care trece pe sub car sau căruță Si: (reg) oplean (3), perinoc, scaun. 68 (Mun) Grup de scânduri alăturate care se rezeamă pe dricul dinainte și dinapoi, peste osiile carului sau ale căruței. 69 (Reg) Oplean la sanie. 70 (Reg) Cruce la sanie. 71 (Reg) Plaz¹ la plug. 72 (Reg) Spetează la plug, suprapusă osiei roților, pe care se sprijină capătul grindeiului Si: (reg) așternut, broască, căluș, căpătâi, gresie, podecior, scaun, spetează. 73 (Pop) Suport pe care se clădește claia sau stogul de fân pentru a le feri de umezeală Si: (pop) pat, podină (6). 74 Platformă superioară a batozei, pe care stau lucrătorii. 75 (Mol) Platformă de scânduri așezată în fața strungii în timpul mulsului. 76 (Reg) Pat¹ la sucală. 77 (Reg) Parte a scaunului dogarului pe care se sprijină doaga în timpul lucrului. 78 (Trs) Parte a greblei în care sunt fixați dinții Si: (reg) carâmb. 79 (Trs) Pânză a secerei. 80 (Trs) Pânză a coasei. 81 (Reg) Ramă de lemn a ciurului. 82 (Nav) Întăritură transversală a zalei de lanț. 83 (Reg) Putină în care se prepară untul. 84 (Trs; Olt) Smântână din care se face untul. 85 (Reg) Strat care se ridică la suprafața laptelui, a borhotului etc. 86 (Olt) Crustă care se face deasupra prunelor puse la fermentat.

CLOANȚĂ (pl. -țe) sf. F 1 Gură, plisc, clonț: eh! grăi moș Doroftei, cam supărat, am să v’astup cloanța la toate (DLVR.); Băn. (P): a luat-o în ~, s’a cam îmbătat ¶ 2 Babă bătrînă, urîtă și fără dinți; ca mai toate babele urîte, și cloanța sau baba-cloanța sau știrba-baba-cloanța e socotită de popor ca vrăjitoare sau că ar avea legături cu necuretul: Și tot toarce cloanța toarce Din măsele clănțănind (ALECS.); văzu trecînd pe acolo o babă-cloanță vrăjitoare (ISP.); știrba-baba-cloanța știind că împăratul are obiceiu a bea în toată seara o cupă de lapte dulce (CRG.) [CLONȚ].

GÎND, gînduri, s. n. 1. Rezultatul procesului de gîndire; (sens curent, adesea cu înțeles colectiv) idee, cuget. Orice gînduri ar lua naștere în capul omului și oricînd ar lua naștere, ele pot să se nască și să existe numai pe baza materialului limbii, pe baza termenilor și frazelor limbii. Gînduri nude, libere de materialul limbii, libere de «materia naturală» a limbii nu există. STALIN, PROBL. LINGV. 35. Gîndul acesta îi frămîntase mintea. MIHALE, O. 459. Ni s-aud deodată gîndurile toate, Clar, ca niște oameni ce vorbesc în noi. D. BOTEZ, P. O. 68. Gîndul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A-l frămînta, a-l munci sau a-l apăsa (pe cineva) gîndul (sau gînduri) = a fi obsedat de o idee, a fi urmărit în mod insistent de o preocupare. Și firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă. COȘBUC, P. I 192. A-și lua (sau a-și muta) gîndul (de la ceva sau de la cineva) = a-și lua speranța (de la ceva), a renunța (la ceva sau la cineva). Să-ți muți gîndul de la ajutorul meu! Gînd la gînd cu bucurie, se spune cînd două persoane pomenesc deodată același lucru sau doresc o întîlnire și se văd pe neașteptate. (În basme) A zbura, a fugi (sau a duce pe cineva) ca gîndul (rar ca un gînd) = a zbura (sau a duce) cu mare repeziciune. Să-mi spui dinainte cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. [Calul] zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburile de nisip ce se ridicau în urmă-i. EMINESCU, N. 22. 2. Reflexie, meditare. Adîncit în gînduri multe Baciul stă și nu-și dă seamă C-a rămas în loc s-asculte. TOPÎRCEANU, B. 21. Doar luna singură-și revarsă Văpaia-i rece și senină Pe-această frunte grea și arsă De gîndu-i dornic de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 116. ◊ Expr. (În legătură cu diverse verbe, în special cu «a cădea», «a rămîne») Pe gînduri sau dus pe gînduri = cu mintea în altă parte, preocupat de alte lucruri decît de cele prezente, cufundat în visare, visător. Rămase afară, în cerdac, privind pe gînduri depărtările albastre. C. PETRESCU, R. DR. 22. Străinul parcă n-auzea cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157. A sta la (sau pe) gînduri = a chibzui mult înainte de a lua o hotărîre, a șovăi, a ezita. [Calul zise:] Hai, nu mai sta la gînduri; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Stă nițel pe gînduri... ș-apoi îi zice... GHICA, la TDRG. A pune (pe cineva) pe gînduri = a-i produce (cuiva) îngrijorare, a îngrijora (pe cineva). A-și face (fel de fel de) gînduri, a intra la (sau a se lua de) gînduri = a se îngrijora. Începuseră să se ia de gînduri, să se cam îndoiască. CAMIL PETRESCU, O. II 598. Cum să nu mă îngrijesc și să nu-mi fac fel de fel de gînduri, cînd te văd așa? VLAHUȚĂ, la TDRG. Văzînd fetele pe tată-său tot supărat, se luase și ele de gînduri. ISPIRESCU, L. 11. Dascălul... văzînd lipsa lui atîtea zile, a intrat la gînduri. ȘEZ. IV 186. A-i sta (cuiva) gîndul (la ceva) = a fi preocupat (de ceva). 3. Închipuire, imaginație, fantezie. Gîndurile fiecăruia zburau departe, la licăririle de viață nouă ce le-apăreau în inimi. MIHALE, O. 520. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. Gîndul meu la tine zboară Ca o pasăre ușoară Cătră cuibul înverzit. ALECSANDRI, P. I 143. ◊ Loc. adv. Cu gîndul = în închipuire, în imaginație. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, O. I 88. ◊ Expr. A aluneca cu gîndul = a trece pe nesimțite de la un gînd la altul. Și plimbîndu- se... Negrea alunecă cu gîndul spre o mulțime de lucruri deosebite. SADOVEANU, O. IV 41. A fura (pe cineva) gîndurile v. fura. 4. Minte. (Mai ales în expr.) În gînd sau în gîndul cuiva = a) în cuvinte nerostite cu glas tare, necomunicate altora. Începea să latre ascuțit, alene... turburînd somnul vecinilor, care-l ocărau în gînd. BASSARABESCU, V. 10. În gîndul lui măsoară Drumul lung pe care-a mers; Suspinînd privește-n urmă Cîte fericiri s-au șters! VLAHUȚĂ, O. A. 175; b) în minte (4), în memorie. Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! Ș-adormi tîrziu cu mine-n gînd Ca să visezi la mine! COȘBUC, P. I 193. A-i da (a-i trece sau a-i trăsni) cuiva (ceva) prin (sau în) gînd = a-i veni cuiva brusc o idee, a-și aduce aminte pe neașteptate de ceva. Cum sta baba împietrită, dracul îi și dă în gînd una. CREANGĂ, P. 174. A-și scoate (sau a scoate altuia) ceva din gînd = a(-și) izgoni din minte, a(-și) abate gîndul în altă parte, a uita (sau a face pe cineva să uite). De-aș face orice-aș face, nu pot să-l scot din gînd. COȘBUC, P. I 59. Nici cu gîndul n-am gîndit = nici prin minte nu mi-a trecut, nu m-am așteptat nicidecum la asta. Cînd cu gîndul n-ai gîndi = cînd nici nu te-ai aștepta. Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde, cînd cu gîndul n-ei gîndi. ISPIRESCU, L. 43. 5. Intenție, scop, plan. Se ridicase în picioare cu gînd să plece și el, dar pentru că nimeni nu se grăbea să-i facă loc, hotărîse să rămînă. GALAN, Z. R. 26. Dac-o fi pe drum, tu treci; Zi că ești grăbit, și-o lasă, Să n-asculți, orice să-ți spuie, Și-un gînd rău să nu te puie Pîn-acasă S-o petreci. COȘBUC, P. I 137. Fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gînd rău asupră-ți. ISPIRESCU, L. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. ◊ Expr. A avea (de) gînd sau a-i fi (cuiva) gîndul Să... = a avea intenția, a voi să... Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gînd să se-nsoare. BASSARABESCU, V. 38. Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă. ISPIRESCU, L. 3. Am căptușit niște iepuroi și am de gînd să-i jumulesc. CREANGĂ, P. 304. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndul să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. A-și pune în gînd (sau a pune gînd) să... = a lua hotărîrea să..., a-și propune. Mi-am pus în gînd să vă povestesc. ISPIRESCU, L. 40. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nemic, își pune în gînd una: așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești. CREANGĂ, P. 25. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. A pune (cuiva) gînd rău = a avea intenții rele față de cineva, a plănui nimicirea cuiva. Cum văzură frații pe Țugulea cu o logodnică mai frumoasă decît florile și mai albă decît spuma laptelui, îi puseră gînd rău. ISPIRESCU, L. 328. Cu gîndul să... = cu intenția, cu scopul să... Fără gînd de... = cu intenția de a nu... Pleacă fără gînd de întoarcere. A fi (într-)un gînd cu... = a avea aceleași idei, intenții, planuri cu... Unde-s oamenii un gînd, Munca-i bucurie. FRUNZĂ, S. 26. (Familiar) A-l paște sau a-l bate (pe cineva) gîndul = a-l obseda pe cineva un gînd, a-l îndemna gîndul să..., a fi preocupat de gîndul să... 6. Convingere. Se culcă pe pragul ușei cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simță ea. ISPIRESCU, L. 30. 7. Voie, dorință, plac. Copiliță, mîndruliță... Nu mai plînge, că-n curînd Împlini-voi al tău gînd. ALECSANDRI, P. P. 207. ◊ Expr. Pe (sau după) gîndul (cuiva) = pe plac, pe voie, după dorință. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu. ALECSANDRI, P. A. 36. Eu nu te-oi mai blăstema, Ci cu lacrimi te-oi ruga, Ca să faci pe gîndul meu. id. P. P. 142.

lapte [At: PSALT. 314 / Pl: (50-51) lăpturi, (53-55, 62) ~pți E: ml lac, -tis] 1 sn Lichid alb-gălbui, dulceag, cu miros caracteristic, foarte hrănitor, secretat de glandele mamare ale femelelor mamiferelor, și care constituie hrana exclusivă a copilului sugar și a puiului de animal. 2 sn Aliment de bază al omului obținut prin mulgerea femelelor unor animale domestice. 3 sn (Pop; îe) A fi învățat ca mâța la ~ A avea obiceiuri rele. 4 sn (Pop; îe) A fi supt ~ de capră Se spune despre o persoană excesiv de energică. 5 sn (Pop; îe) A spune și ~le pe care l-a supt A mărturisi tot, cu lux de amănunte. 6 sn (Îs) ~ dulce Lapte proaspăt, nefermentat. 7 sn (Reg; îas; șîs ~ crud, ~ prins) Lapte (1) matern, secretat imediat după naștere Si: coraslă. 8 sn (Îs) ~ prins Lapte (2) nefiert fermentat Si: (reg) chișleag. 9 sn (Îs) ~ bătut Lapte (2) închegat și apoi bătut. 10 sn (Îs) ~ acru Lapte (2) fiert, apoi fermentat în mod natural. 11 sn (Îs) ~ pasteurizat Lapte (2) din care s-au eliminat, în aparate speciale, bacteriile. 12 sn (Îs) ~ condensat Lapte (2) căruia i s-a redus conținutul de apă. 13 sn (Îs) ~ praf Lapte (2) sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. 14 sn (Pop; îe) Tare-i ~ acru! E foarte greu de suportat. 15 sn (Reg; d. ochi; îe) De ~ acru De culoare deschisă. 16 sn (Pop; îc) ~-de-pasăre Desert preparat din lapte, ouă și zahăr. 17 sn (Îac; șîc ~-de-găină) Băutură preparată din gălbenuș de ou, zahăr sau miere și lapte fierbinte, folosită ca remediu împotriva tusei Si: șodou. 18 sn (Îs) Frate sau soră de ~ Copil, considerat în raport cu alt copil, care a fost alăptat de aceeași doică. 19 sn (Ast; îs) Calea (sau, îvp, drumul) ~lui Calea Lactee. 20 sn (D. femela unor animale domestice; îla) De ~ Crescută pentru producția de lapte (2). 21 sn (D. femelele unor animale domestice; îal) Care produce mult lapte (2). 22 sn (D. copii sau d. puii de mamifer; îal) Care nu au fost înțărcați Si: sugari. 23 sn (D. vaci, oi etc.; îoc stearpă; îal) Care dă lapte Si: mânzare, plecătoare. 24-25 sn (D. femelele unor animale domestice; îla) Bună (sau rea) de ~ Care dă (mult sau) puțin lapte (2). 26 sn (Îe) A curge ~ și miere A fi îmbelșugare. 27 sn (Pfm; d. oameni; îe) A fi numai ~ și miere A se purta mieros. 28 sn (Îae) A fi binevoitor. 29 sn (Îs) Miere și ~ Bunăstare. 30 sn (îas) Înțelepciune. 31 sn (Fig; d. afirmații; îla) Cu ~ Adevărat. 32 sn (Îal) Folositor. 33 sn (Îal) Ușor de realizat. 34 sn (Pop; îe) A curge (sau a cădea cuiva) ~ (sau ~le) în păsat sau a (se) vărsa ~le în păsat (ori în ~ul cuiva) A beneficia de un ajutor neașteptat. 35 sn (Îae) A-i merge foarte bine. 36 sn (Pop; îe) E ~ cu păsat Se spune despre un lucru bun, util. 37 sn (Pop; îe) A pune tot ~le în păsat A fi risipitor. 38 sn (Pop; îe) A stoarce ~ din piatră A realiza lucruri extraordinare, învingând obstacole de netrecut. 39 sn (Pop; îe) Când a da din piatră ~ Niciodată. 40 sn (Pop; îe) A cădea (a se băga, a se lovi, a pica, a se potrivi) ca musca-n ~ A fi inoportun. 41 sn (Îs) Dinți de ~ Primă dentiție, la copii și la puii unor mamifere. 42 (Pop; îe) A avea dinții de ~ A fi încă tânăr. 43 sn (Îae) A fi lipsit de experiență de viață. 44-45 sn (Olt; îe; îlaj) (A fi) de un ~ (cu cineva) (A fi) de aceeași vârstă cu cineva. 46-47 sn (Olt; îae; îal) (A fi) asemănător cu cineva în privința ideilor sau a sentimentelor. 48 sn (Bis; fig) Învățătură evanghelică, concepută ca prima hrană a spiritului. 49 sn (Pop; îls) ~ de cuc (sau de vrabie) Lucru inexistent, imposibil de realizat. 50-51 snp (Pop) Diferite sortimente (de lapte (2) sau) de produse alimentare preparate din lapte (2). 52 sm (Pop) Cantitate de lapte (1) obținută de la o oaie sau de la mai multe oi, la stână, într-un timp determinat Si: mulsoare. 53 sm (Pop; îe) A se băga oile în ~pți (sau, reg) a se pune oile pe ~pți A despărți oile de miei primăvara și a începe mulsul, pentru a face brânză. 54 sm (Reg; îe) A scoate oile din ~pți A înceta mulsul oilor. 55 sm (Reg; îs) ~ de pește Lapți (1). 56 sn (Îvr; îs) ~ vegetal Suc cu aspect lăptos care se găsește în unele plante ori fructe sau care se prepară din acestea. 57 sn (Pop; îs) ~ de bou (~ de sămânță sau ~ de buhai) Mâncare de post preparată din sămânță de cânepă sau de dovleac pisată, amestecată cu apă și îndulcită puțin. 58 sn (Îas) Zeamă în care s-au fiert prune sau alte fructe uscate. 59 sn (Îas; șîs ~le boului) Mâncare preparată din oțet, apă și mămăligă. 60 sn (Îas) Mâncare preparată din apă cu sare fiartă, amestecată cu frunze de porumb. 61 sn (Fig; îas) Lucru inexistent sau imposibil de realizat. 62 sm (Reg; d. boabele cerealelor; șîf lapți; îla) În (sau cu) ~ Care sunt într-o fază de dezvoltare anterioară coacerii, conținând un lichid alb asemănător laptelui (1) Si: crud, necopt. 63 sn Lichid asemănător cu laptele (1). 64 sn (Îs) ~ de var Suspensie de hidroxid de calciu în apă, folosită mai ales la văruit. 65 sn (Îs) ~ de ciment Amestec format din praf de ciment și apă, folosit, mai ales, la lucrările de construcții. 66 sn (Îs) ~ de malț Malț măcinat și amestecat cu apă, folosit la prepararea berii. 67 sn (Îs) ~ de piatră (sau ~ de stâncă) Stalactită. 68 sn (Reg; îas) Nisip de culoare vânătă-gălbuie folosit la prepararea unor coloranți. 69 sn (Apc; pop; îs) ~ de miere Băutură fermentată obținută din miere amestecată cu apă sau cu lapte (2) Si: hidromel, (reg) mursă. 70 sn (Înv; îs) Vase (purtătoare) de ~ (sau, înv, vinele ~lui) Vase limfatice. 71 sn (Bot; îc) ~le-câinelui (sau, rar ~le-cățelei; reg, ~-câinesc; ~-de-câine) Alior (Euphorbia). 72 sn (Bot; reg; îae) Ciuboțica-cucului (Primula officinalis). 73-74 sn (Bot; Trs) Două specii de alior (Euphorbia helioscopia și platyphillos). 75 sn (Bot; rar; îc) ~le-păsării (sau, rar, ~le-păsărilor) Plantă erbacee înaltă de 15-20 cm, cu o singură frunză, cu flori mici galbene, răspândită prin locuri necultivate Si: (reg) plisc-păsăresc (Gagea lutea). 76 sn (Bot; pop; îac) Bălușcă (Ornithogalum umbellatum). 77-78 sn (Bot; Mun) Două specii de lalea (Tulipa biembersteiniana și silvestris). 79 sn (Reg; îac) Plantă mică, nedefinită mai îndeaproape Si: (pop) malaiul-paserii. 80 sn (Îc) ~le-stâncii Plantă erbacee din familia primulacee, cu tulpina ramificată, cu mai multe rozete de frunze lanceolate, cu flori albe dispuse în umbele, răspândită în regiunea alpină Si: lăptișor, (reg) primuliță (Androsace chamaejasme). 81 sn (Îac) Plantă erbacee din familia primulacee, de mici dimensiuni, cu flori alburii dispuse în umbelă, care crește pe stâncile din regiunea alpină (Androsace arachnoidea). 82 sn (Îac) Mică plantă erbacee din familia primulacee, cu tulpina scapiformă, lipsită de peri, cu frunze lanceolate, cu flori solitare sau reunite sub formă de umbelă, albe cu galben, cu fructul sub formă de capsulă, care crește în locuri umede sau calcaroase din regiunea alpină (Androsace lactea). 83 sn (Bot; îc) Sudoarea-~lui Captalan (Petasites officinalis). 84 sn (Bot; reg; îc) Burete-de-~ Lăptucă (Agaricus volemus). 85 sn (Mol) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 86 sn Melodie după care se execută laptele (85).

* scórbut n., pl. urĭ (fr. scorbut, d. rus. skórbot, care vine d. ol. scheurbuik, d. scheur, crăpătură, și but, os, infl. de buik [germ. bauch] pîntece; it. scorbuto). Med. O boală cauzată de sărăcirea sîngeluĭ în urma uneĭ rele hrănirĭ și caracterizată pin ulcere, emoragiĭ, vătămarea gingiilor, caria dinților și a fălcilor, uscăcĭunea peliĭ, paliditate, constipare, apoĭ diareĭe cu sînge, răsuflare puturoasă, întristare, marazm și, în fine, moarte. E o boală generală epidemică orĭ sporadică, nemolipsitoare, fără frigurĭ și se ivește la oameniĭ îmbulzițĭ pin corăbiĭ orĭ pin închisorĭ ș.a. Cauza eĭ nu e numaĭ de cît sarea, ci maĭ ales lipsa de hrană proaspătă, decĭ abuzu de conserve sărate, aeru închis, frigu și umezeala. Se vindecă pin hrană proaspătă [carne, legume, poame, maĭ ales portocale și lămîĭ, vin, lapte], căldură, aer curat și odihna trupuluĭ și a sufletuluĭ. V. gingivită.

SĂRBEZI, sărbezesc, vb. IV. Refl. (Și în forma serbezi) 1. (Despre lapte) A se altera, a-și pierde gustul, a se înăcri. Oalele... trebuiesc să fie foarte bine curățate, căci altfel se sărbezește laptele. PAMFILE, I. C. 21. 2. (Despre obiecte vopsite) A-și pierde coloritul viu, a deveni șters. Se face un fel de leșie, în care se moaie repede cîte un scul... apoi se pune în apă rece, ca să se stîmpere și să nu se serbezească. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 91. 3. (Despre oameni) A deveni slab, palid, lipsit de putere. Așa tare mă serbezisem de acea toacă îndrăcită [a gloanțelor], încît mă pot jura că am stat toată ziua în mijlocul focurilor, nu cu inima, ci cu țigareta în dinți. ODOBESCU, S. III 595. ◊ Tranz. Fata cadiului... Vederile mi-a slăbit, Fața ea mi-a serbezit. La TDRG. – Variantă: serbezi vb. IV.

suge [At: PSALT. 316 / Pzi: sug, Par: supt și (îvr) sugt / E: ml sugere] 1 vt(a) (D. copii sau d. puii de mamifere; c.i. lapte sau organul ori recipientul care conține lapte și care este introdus în gura copilului sau în botul puiului de mamifer) A face o mișcare specifică cu gura (sau cu botul) și cu buzele, trăgând, aspirând și înghițind pentru a se hrăni. 2 vt(a) (Îe) A-i da (cuiva) să ~gă A alăpta. 3 vt (Îe) A ~ (ceva) împreună (sau o dată) cu laptele mamei (ori de la mamă) A dobândi anumite cunoștințe, anumite deprinderi etc. din fragedă copilărie. 4 vt (Îe) A spune și laptele (pe care l-a) supt (de la mamă sau de la mămica) A face, prin constrângere, mărturisiri, declarații complete asupra unui fapt petrecut. 5 vt (Pex; îae) A spune tot. 6 vt (Pop) A săruta. 7 vt (Pan; c.i. alimente solide, de obicei, bomboane, zahăr etc. sau bucăți ale acestora) A introduce (și a mesteca) în gură, amestecând cu salivă pentru a dizolva și, apoi, pentru a înghiți. 8 vt (C. i. oase din mâncare ori părți ale acestora) A introduce în gură pentru a curăța (cu buzele, cu dinții, cu limba) de carne, de măduvă, de sos. 9 vt (C.i. părți ale corpului oamenilor, de obicei, degete, palme etc. înmuiate în mâncare, în dulceață etc. sau înțepate, lovite etc.) A introduce în gură pentru a curăța sau a alina o durere, o senzație neplăcută etc. printr-o mișcare specifică, de aspirație, cu buzele Vz: linge. 10 vt (Înv; îe) A ~ (ceva) din degete A născoci. 11 vt (C.i. buzele) A strânge între dinți, făcând să se retragă spre interiorul gurii (prin inspirație). 12 vt (Complementul este limba) A scoate printre dinți, spre buze, făcând cu acestea o mișcare specifică de aspirație. 13 vt(a) (De obicei d. oameni; c.i. mai ales, sângele, lichidele, sucurile etc. pe care le conține un obiect, un organism etc.) A aspira cu ajutorul buzelor țuguiate (sau cu botul), făcând vid în gură, pentru a înghiți Si: a sorbi, (pop) a bea³ (2). 14 vt (Pfm; îe) A ~ sângele (rar, și sudoarea) cuiva (sau din cineva) A exploata nemilos pe cineva. 15 vt (Pfm; îae) A chinui (1). 16 vt (Pfm; îae) A asupri (5). 17 vt (Pfm; îe) A-și ~ de sub unghie (sau unghii) A fi foarte zgârcit. 18 vt (Pfm; îae) A fi foarte econom. 19 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva până la măduvă A sărăci pe cineva. 20 vt (Pop; îae) A lăsa pe cineva fără nimic. 21 vt (Îvp; pan; fam; c. i. aerul) A trage (cu putere). 22 vt (Îvp; pex; fam; c. i. aerul) A aspira (forțat). 23 vt (Îvr; c. i. oameni) A atrage (4). 24 vt (Pfm; fig; c. i. oameni, colectivități umane, state etc. sau averea, bunurile, resursele materiale etc. ale acestora) A stoarce (29). 25 vt (Rar; fig; c.i. oameni) A stoarce (30). 26 vt (Fig; c.i. ființe, mai ales, oameni sau părți ale corpului lor, în special fața) A face să devină slab, subțire, scofâlcit, tras. 27 vr (D. obraji) A se trage mult (ca urmare a lipsei dinților) înăuntru. 28-29 vtr (Cu complementul „burta”) A trage înăuntru, o dată cu respirația, pentru a arăta suplu. 30-31 vti (D. unele insecte sau, rar, d. unele animale; c. i. substanțe nutritive) A aspira cu ajutorul unor organe specializate pentru a se hrăni. 32 vt (Rar; c. i. oameni; d. vârtejuri de apă) A absorbi înghițind. 33 vt (Rar; c. i. oameni; d. vârtejuri de apă) A face să dispară în adâncuri. 34 vt(a) (Îvp; fam; c. i. , de obicei, băuturi, mai ales alcoolice) A bea cu poftă. 35 vt(a) (C. i. recipiente care conțin băuturi, de obicei, alcoolice sau conținutul acestora) A goli sorbind, puțin câte puțin, până la ultima picătură. 36 si (Îc) ~-bute (sau -cep) Bețiv înrăit. 37 si (Bot, reg; îc) ~-pin Sugătoare (18) (Monotropa hypopithys). 38 vi (Pex; fam) A-i plăcea să bea. 39 vi (Pex; fam) A fi (mare) bețiv. 40 vt (Înv; fig; înc; c. i. informații, cunoștințe etc.) A dobândi (1). 41-42 vit A trage din țigară, din pipă etc. cu nesaț, cu patimă, pentru a inhala fumul. 43-44 vit (Pex) A fuma (3-4). 45 vtrp (C. i. substanțe, lichide etc.) A face să pătrundă, să se înglobeze în sine Si: a absorbi (1), a încorpora, a înghiți, (îrg) a zbea. 46 vi (D. corpuri poroase, mai ales, d. hârtie) A avea absorbție mare. 47 vt (C. i. texte scrise cu cerneală pe hârtie) A usca prin absorbție.

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. Uneori rîdea, întinzîndu-și buzele peste gura-i știrbă. SADOVEANU, M. C. 51. Un ucenic știrb, slăbuț... intrase în goană în magazia cea lungă. CAMIL PETRESCU, O. II 448. Pentr-o țîr de loc de șură Nu iau fata știrbă-n gură! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Fig. Pieptene știrb. ◊ (Substantivat) Toată fata Sare balta, Numai știrba Scoate limba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. 2. (Despre obiecte, mai ales despre vase) Care are buza spartă, ciocnită, căruia îi lipsește o bucățică din margine. Minodora puse lîngă fărîmituri scăfița știrbă și turnă în ea cîteva picături de lapte. SADOVEANU, B. 32. Sarea era pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II 166. Oale, spui?... Una-i știrbă și-alta goală; Nici o pricopseală nu-i! COȘBUC, P. I 330. ◊ Fig. Din stradă, intrarea aceasta știrbă deschidea priveliștea unei curți adînci. GALAN, B. I 23. Luna, știrbă numai de vreun deget, părea că fuge printre nourii minați de vînt. La TDRG. 3. (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit, neascuțit, cu părți din tăiș desprinse, cu știrbituri. Topor știrb.

STRÎNGERE s. I. 1. legare, legat, strîns. (~ nojițelor la opinci.) 2. încingere, încins, înfășurare, înfășurat, strîns. (~ brîului pe talie.) 3. înșurubare, strîns. (~ piuliței.) 4. încleștare, strîns, (înv.) strînsoare. (~ dinților.) 5. îmbrățișare, îmbrățișat, înlănțuire, (astăzi rar) strîns, strînsoare, strînsură. (~ celor doi îndrăgostiți.) 6. împăturire, îndoire, pliere, strîns, (rar) pliaj, (pop.) păturire. (~ unei scrisori.) 7. contractare, contracție, zgîrcire, (înv.) strînsoare, zgîrcitură. (~ a unui mușchi.) 8. chircire, contractare, ghemuire, închircire, zgîrcire. (~ cuiva din cauza durerilor.) 9. consolidare, întărire, (fig.) cimentare. (~ relațiilor economice.) II. 1. acumulare, adunare, concentrare, înmagazinare. (~ de bunuri.) 2. acumulare, adunare, tezaurizare. (~ de valută.) 3. agonisire, economisire. (~ de bani albi pentru zile negre.) 4. adunare, convocare, întrunire, reunire. (~ oamenilor la ședință.) 5. adunare, adunat, culegere, cules, recoltare, recoltat, recoltă, strîns, (Transilv. și prin Maram. și Ban.) suretiu. (~ produselor cîmpului.) 6. adunare, colectare, strîns. (~ laptelui din sat.) 7. încasare, percepere, strîns. (~ taxelor.) 8. culegere, cules, ridicare, ridicat, strîns. (~ unei hîrtii de pe jos.) 9. adunare, colecționare, culegere. (~ unor texte populare.)

tăia [At: PSALT. HUR. 75^v/18 / P: tă-ia / Pzi: tai, (reg) tau / E: ml *taliare] 1 vt A separa (un obiect solid) în bucăți, în fragmente cu ajutorul unui obiect tăios sau prin diferite procedee fizice sau chimice Si: a diviza, a fragmenta, a îmbucătăți. 2 vt (Înv; îc) Taie-paie Mașină de tăiat paie. 3 vt (Reg; îs) Taie capu pe curechi Denumire populară a sărbătorii Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. 4 vt (Îe) A ~ nodul gordian A găsi soluția unei probleme grele. 5 vt (Pfm; îe) Poți să tai lemne pe cineva Se spune când cineva doarme foarte adânc și nu se deșteaptă ușor. 6 vi (Reg; îe) A ~ cu ferăstrăul A sforăi. 7 vt (înv; îe) A ~ împrejur A face circumcizie (1). 8 vt (Reg; îe) A ~ buricul (cuiva) A potrivi un lucru cum trebuie. 9 vt (Reg; îe) A ~ piroane A tremura de frig. 10 vt (Pfm; îae) A spune minciuni. 11 vt (Pop; îe) A ~ (cuiva) nasul A pune la punct pe cineva. 12 vt (Pop; îae) A pedepsi. 13 vt (Înv; îe) A-și ~ lanțurile A se elibera (1). 14 vi (Reg; îe) A-i – de unghișoară A pune la punct pe cineva. 15 vi (Reg; îae) A omorî. 16 vi (Reg; îe) Îi taie gura-n fier și-n oțel A spune vaite și nevrute. 17 vt (Pfm; îe) A ~ frunză câinilor (sau la câini) A nu lucra nimic. 18 vt (Pfm; îe) A-și ~ craca (sau creanga) de sub picioare A-și primejdui situația printr-o acțiune negândită. 19 vt (Înv; îc) Taie-pungă Hoț (1). 20 vt (Îvp; îc) Taie-babă Om lăudăros. 21 vt A cosi² (1). 22 vt (Înv; c. i. un heleșteu) A curăța (1). 23 vt (Îvp) A înlătura. 24 vt (Spc) A desprinde filele unei cărți necitite unite la margini. 25 vr (îvr) A se înstrăina de cineva sau ceva Si: a se despărți. 26 vt A despica 27 vt (Pfm; îe) A-și ~ drum (sau cale, cărare) A-și face loc, îndepărtând obstacolele care-i stau în cale. 28 vt (C. i. bolnavi) A opera. 29-30 vtr A (se) răni¹ cu un obiect tăios. 31 vt A lăsa urme în profunzime Si: a brăzda. 32 vt (Fig) A contura. 33 vi (Înv; fig) A intra. 34 vt A croi (un obiect de îmbrăcăminte). 35 vt (Pop; fig) A plănui. 36 vr (D. țesături) A se mpe în direcția firului țesut sau la îndoituri. 37 vr (D. țesături) A se uza până la rupere. 38 vt (Fam; fig) A inventa (vorbe, minciuni etc.). 39 vt A sculpta. 40 vt A construi (1). 41 vt (înv; îe) A ~ bani A emite monedă. 42 vt A străbate (despărțind, izolând). 43 vt (C. i. dmmuri) A traversa (2). 44 vt A străbate de-a curmezișul (munți, țări, râuri etc.). 45 vi (îlv) A o ~ la fuga A fugi (1). 46 vt (Pfm; îe) A ~ drumul (sau calea, ieșirea) (cuiva) A ieși înaintea cuiva pentru a-l împiedica să înainteze. 47 vt (îvp; îc) Taie-fugă Om fricos. 48 vt A apuca pe drumul cel mai scurt. 49 vt A suprima (un text sau o parte dintr-un text, trăgând linii peste el). 50 vrr A se intersecta. 51 vt (Fam) A consfinți încheierea unei tranzacții (prin desfacerea mâinilor unite ale negociatorilor) Si: a pecetlui. 52 vt (La jocul de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punând jumătatea de dedesubt deasupra. 53 vt (La jocul de cărți) A juca ținând banca împotriva celorlalți jucători. 54 vr (D. lapte) A se brânzi. 55 vr (Pex; d. anumite preparate culinare) A căpăta aspectul de lapte brânzit din cauza alterării sau dintr-o greșeală de preparare Si: (reg) a se păpărăzi. 56 vt (Pfm; îe) A-l ~ (pe cineva) capul A-l ajuta pe cineva mintea ca să înțeleagă Si: a înțelege, a pricepe. 57 vt (Pfm; îae) A crede (11). 58 vt (Reg; îae) A-i veni cuiva o idee neașteptată în minte. 59 vt (Pfm; îe) A-i (sau a-l) ~ prin cap (sau prin gând) A-i veni prin minte Si: a gândi. 60 vt (Reg; îcs) De-a tai mălai Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 61 vi (D. obiecte) A fi tăios. 62 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) cuțitul A face ce vrea el. 63 vi (Reg; d. unelte; îe) A ~ ca dinții babei A fi tocit. 64 vt A executa (prin așchiere) adâncituri sau proeminențe pe suprafața unui obiect Si: a cresta. 65 vi (Reg; îe) A ~ în grindă A nu face nimic. 66-67 vtr A (se) omorî cu un obiect tăios. 68 vt (Pfm; îe) A ~ și a spânzura A proceda arbitrar și abuziv. 69 vt A înjunghia un animal (în scopul valorificării). 70 vt (Îvp) A ataca lovind cu arme tăioase Si: a bate, a izbi. 71 vt (Fig) A provoca o senzație de durere. 72-73 vtr A (se) întrerupe. 74 vi (Pfm; îe) A i-o ~ (cuiva) A întrerupe șirul vorbirii cuiva. 75 vi (Pfm; îae) A brusca pe cineva. 76 vr (Pop; îe) A i se ~ (cuiva) drumul (sau drumurile, cărările) A se afla în încurcătură. 77 vi (Pfm; îe) A ~ de piroteală A face să-i treacă cuiva somnul. 78 vt A bara (1). 79 vt (Fig) A face să înceteze sau să slăbească Si: a atenua, a desființa, a micșora, a modera. 80-81 vtr (Pfm; îe) A-i ~ (sau a i se ~) (toată) pofta (sau gustul) (de ceva) A-i trece (sau a face să-i treacă) cheful, curajul de a (mai) face ceva. 82-83 vtr (Pfm; îe) A-i ~ (sau a i se ~) pofta de mâncare A face să-i freacă (sau a-i trece) pofta de mâncare. 84 vr (Pfm; îe) A i se ~ (cuiva) (mâinile și) picioarele (sau genunchii) A i se muia cuiva (mâinile și) picioarele Si: a slăbi. 85 vt (Pop; fig) A potoli. 86-87 vtr (îrg) A (i se) șterge efectul Si: a (se) distruge. 88 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva A întrece pe cineva. 89 vt (La jocurile de cărți; îe) A ~ cu atu A bate cu atuul. 90 vi (Înv) A valora. 91 vt (C. i. vin sau alte lichide pure sau concentrate) A dilua amestecând cu un alt lichid. 92 vt A opri fermentarea mustului. 93 vt (Fam; îe) A ~ răul de la rădăcină A lua măsuri energice pentru a stârpi radical un rău. 94 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) cuvântul A descuraja (pe cineva). 95 vt (Pfm; îe) A spune ce-l taie capul A spune vrute și nevrute.

MÁSĂ¹ s. f. I. 1. (Adesea urmat de determinări care indică materialul folosit sau destinația) Mobilă, de obicei de lemn, alcătuită dintr-o suprafață plană sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și avînd diverse folosiri, mai ales pe aceea de mobilă pe care se servește mîncarea. Ca o masă cînd o vezi tocmită cu bucate. CORESI EV. 50. Și văzînd Pafsanie atîtea mesă de aur și de argint și altă gâtire minunată se miră de atîta bine. HERODOT (1645), 498. Viind înaintea bucatelor domnești le tocmește pre masă. SIMION.,DASC LET. 23. Lățimea unei măsi. ECONOMIA, 219/17. 4 mese faine de tissaholz (a. 1817). IORGA, S. D. XII, 114. Pe jilțu-mi, lîngâ masă, avînd condeiu-n mînă. . . Scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III, 4, cf. id. O. P. 101. S-a desfătat pînă la adînci bătrînețe, văzîndu-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale. CREANGĂ, P. 60. Acel vas. . . se află pe o masă. ISPIRESCU, L. 29. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. I, 88. Masa cea mare care se gătește cu bucate pe la ajunuri, stă la fereastra din răsărit. PAMFILE, I. C. 408. Între cele două ferești de la stîngă, o masă de brad, alb odată, dar mohorît acum de vremuri. HOGAȘ, M. N. 137. Cind obosesc, deschid fereastra și întorc spatele mesei de lucru. C. PETRESCU, Î. II, 267. Se poate să nu pui nici un cuțit pe masă? SAHIA, N. 60. Toate mesele, în cafenea și grădină, erau ocupate. BART, E. 25, cf. BENIUC, V. 49. Frunză verde liliac, Badiu meu tînăr diac Șede la masă scriind Și din inimă oftînd. JARNIK-BÎRSEANU, 125. Pîn-eram lá maica fată Eram luger după masă, Trandafir roșu-n fereastră. id. ib. 177, cf. 197, 251, 281. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ȘEZ. V, 5, cf. MAT. FOLK. 1426, 1464. Cam în trunchiul casîei. . . Cam în cornul mesîei. GR. S. VI, 225. A fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247, cf. 251. Capra sare masa și iada sare casa. CREANGĂ, P. 250. Tu îl chemi (sau îl poftești) la masă și el se bagă (sau se trage) sub masă, se spune despre cel care nu prețuiește cinstea sau binele care i se face. ZANNE, P. iii, 653. Unde-s șepte fete-n casă, Nici cîlți în casă, Nici mălai pe masă (= unde poruncesc mulți, nu iese treaba cum trebuie). Cf. ZANNE, P. II, 125. Nu-i apucă soarele sfărîmitura de pe masă, se spune despre omul zgîrcit. Cf. id. ib. III, 654. Nepoftitul n-are loc la masă. id. ib. IV, 224. Mireasa nimerește masa (= omul împins de nevoie devine îndrăzneț). Cf. id. ib. 450. ◊ Masă verde = a) masă (I 1, de obicei acoperită cu postav verde) la care se joacă jocuri de noroc; p. e x t. joc de noroc. Glume inventate anume pentru jocul de cărți, necunoscute altor oameni, au fost de astă dată cu prisosință puse în circulație la masa verde. GANE, N. III, 172. La masa verde, nedreptate și ocară îți apare agonisita vecinului, alături de dispariția ultimei dumitále lețcaie. TEODOREANU, M. U. 105. Moștenise. . . și patima mesei verzi. id. M. II, 92; b) masă (I 1) în jurul căreia se duc tratative diplomatice. Cf. DL, DM. (Bis.) Sfínta masă = pristolul. COSTINESCU, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Sală de mese = încăpere în care se servește mîncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină étc. Soldații mai stau încă în sala de mese. SAHIA, N. 116. Față de masă v. f a ț ă. ◊ (Ca termen de comparație) O zidire în patru colțuri ca masa, avîndu-și curtea la mijloc. GOLESCU, Î. 41. Un șes drept ca masa. REBREANU, I. 208. ◊ E x p r. Capul mesei sau (rar) cap de masă = (de obicei construit cu verbele „a pune în”, „a sta în”) loc de cinste la o masă (I 1), la un ospăț. Făcut-au craiul ospâți măriii sale lui Constandin. . . șezînd am[î]ndoi în capul measii (a. 1700). GCR I, 336/14. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I, 85. I-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Cioropina sta în capul mesei pe șapte perne. ISPIRESCU, L. 203. A aduce sau a duce (ceva) la (sau pe, regional în) masă = a servi mesenilor (o mîncare sau o băutură). Medelniceriu mare. . . taie fripturile ce se aduc în masă. SIMION DASC., LET. 297. Pune-i piper, zeamă de năramză acră și cu apa lor ce-ș lasă, calde. . . du [stridiile] la masă (a. 1749). GCR II, 43/26. Li s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți. CREANGĂ, P. 210. Aduse [bucatele] pe masă la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. A pune (sau a întinde) masa = a pune, a pregăti pe masă (I 1) toate cele necesare pentru servirea mîncării. DICȚ. (Cu altă construcție) .Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Stroie Orheianu intră în odaia unde era întinsă masa. SADOVEANU, O. V, 551. Muierea lui îl așteaptă acasă cu masa pusă. PREDA, D. 168. Porțile erau deschise. . . Și mesele toate-ntinse; Pe mese făclii aprinse. ȘEZ. II, 9. Pe nepusă masă sau cu nepus în masă v. n e p u s. A strînge masa = a aduna de pe masă (I 1) mîncările rămase, vasele din care s-a mîncat, tacîmurile etc. Mama Zoița strîngea masa, aruncînd fârmâturile la pui. BUJOR, S. 86. Strînge masa, nu mănînc. Pune șaua să mă duc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 506. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata. Băteau din palme, ba să vie una, ba să vie alta: pune-te, masă; scoală-te masă. TEODOREANU, M. U. 92, cf. ZANNE, P. III, 652, com. din PIATRA NEAMȚ; se spune cînd ești obligat să servești mereu de mîncare. (Rar) A pune masa cu toții = a se împrieteni cu toată lumea. ZANNE, P. III, 653. A întinde cuiva masă = a da cuiva de mîncare. Mesele fură întinse pe de rînd tuturor oamenilor. VISSARION, B. 80. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a oferi ospețe, banchete; p. e x t. a se ține de petreceri. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuț. CARAGIALE, O. II, 254. Ținînd casă deschisă, masă întinsă. D. ZAMFIRESCU, A. 23. (Eliptic) Masa întinsă Te lasă cu punga linsă. ZANNE, P. III, 647, cf. 651. A lăsa pe cineva sub masă = a nu da cuiva nici o atenție. Cf. id. ib. 653. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a fi chibzuit; a trăi tihnit, liniștit. Ele caută ca să le fie casa casă și masa masă.i IONESCU, M. 205. Dacă nu știi să vorbești, taci, ca să-ți fie casa, casă și masa, masă. ZANNE, P. II, 841. A avea casă și masă = a avea cele trebuitoare pentru existență; a duce o viață tihnită. Maico, din copiii tăi, Toți au casă, Toți au masă, Numai eu trag la pedeapsă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. (Eliptic, cu forma negativă a expresiei) A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăși să plîngă. ISPIRESCU, L. 162. A avea ce pune pe masă = a) a avea existența asigurată. Cf. ZANNE, P. III, 657; b) (În construcții negative) a fi foarte sărac. N-are casă, n-are masă, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. ZANNE, P. III, 86. ◊ (În construcții ca „a (se) pune”, „a (se) așeza”, „a fi”, „a (se) afla”, „a sta”, „a ședea” la. . ., sau „a (se) ridica”, „a (se) scula” de la. .., cumulînd ideea de mîncare, prînz, cină) Îț voi întra-n sfînta casă, Unde ședzi doamne la masă. DOSOFTEI, PS. 21/2. Se scoală de la masă Cu inima friptă, arsă (a. 1774).GCR II, 104/38. L-au primit. . . să șadă cu dânsul la masă. DRĂGHICI, R. 12/31. Avea obicei cînd se punea la masă, să înghită mai întăi șepte, opt bolovani. NEGRUZZI, S. I, 246. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă. BOLINTINEANU, O. 31, cf. 110, 272, 277. Și s-așază toți la masă. EMINESCU, O. I, 85. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU L. 2, cf. 5, 12. La masă punîndu-te Niciodată să nu-mbuci. JARNIK-BÎRSEANU D. 263. Omul la masă cînd șade să mînînce cum să cade. ZANNE, P. III, 649. Plătește birul cu fugiții, șede la masă cu nepoftiții, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. id. ib. V, 81. ❖ E x p r. (Regional) A Fi la masa cuiva = a se afla, ca soție ori ca rudă apropiată, în dependență materială față de capul familiei. De cîndu-s la masa ta, Bătută-s de Precista; De cîndu-s la blidul tău, Bătută-s de Dumnezeu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. ◊ (Regional) A pune pe cineva la masă cu tine = a trata pe cineva ca pe un prieten apropiat. Să am eu o slugă așa de vrednică. . .aș pune-o la masă cu mine. CREANGĂ, P. 229. ◊ Umplutul meselor = datină constînd din umplerea cu alimente a diferite vase care se dau de pomană, la moși sau la rusalii. Cf. PAMFILE, S. V. 11. ◊ P. e x t. (Cu sens colectiv) Persoanele care mănîncă la aceeași masă (I 1); mesenii. Cf. CHEST. II 2/44. 2. (Abstract) Prînz; cină. Chibzuind. . . din cursul soarelui vremea mesii. DRĂGHICI, R. 150/19. Mă invita la masă. NEGRUZZI, S. I, 56, cf. 86. Voiră însă a scoate și ele din sîn ce puseseră în timpul mesei, ISPIRESCU, L. 40. Nu mîncă nimic la masă și vorbi foarte puțin. VLAHUȚĂ, O. A. I, 99. E rău, cînd anu-ntreg ți-e post, Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I, 229. Rămase la masă cu cocoana și cu popa Roșea. DELAVRANCEA, O. H, 328, cf. 88. Nu rămîn la masă decît rudele. BUJOR, S. 101, cf. 60. A doua zi au venit la masă după ce toată lumea se așezase. CAMIL PETRESCU, U. N. 106, cf. 39, C. PETRESCU, C. V. 135. Din somn la masă, coconița noastră. ZANNE, P. IV, 311. ◊ (Bis.; învechit, rar) Masa cea tainică = cina cea de taină, v. cină. Pentru ceia ce vorbescu cuvinte în deșărt, în ceasul cel înfricoșat al sf[i]ntei leturghii, a measei cei tainice (a. 1691). GCR I, 293/20. Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prînzul. DICȚ. ; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prînz; după amiază, după prînz. Pe la opt ceasuri după masă. DRĂGHICI, R. 150/16. După masă, tata a trecut în dormitor. SAHIA, N. 57 ; b) în fiecare după amiază. Boierul cît de sărac, tot își odihnește bucatele după masă. ZANNE, P. IV, 279. ◊ Expr. A ședea (sau a sta) la masă sau a lua masa = a mînca (de prînz sau de cină). După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. Zise. . . într-o zi cînd ședeau la masă. ISPIRESCU, L. 14. Vrei să luăm mîine seară masa împreună? ARGHEZI, P. T. 134. Dar de badea ce mai știi? Știu bine că-i sănătos, Șede la masă voios. JARNIK-BÎRSEANU, D. 119. Poftim la masă, formulă de politețe cu care inviți pe cineva să se așeze la masă pentru a mînca. Asta-i mai rău decît poftim la masă. CREANGĂ, P. 201. Poftim la masă Dacă ți-ai adus de-acasă. ZANNE, P. III, 650, cf. v, 520, com. din PIATRA NEAMȚ. (Popular) Bună masă v. b u n. 3. Ospăț, banchet, praznic, petrecere, chef. Unde ți-s mesele cu beauturile și cu mîncările (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 451/22. Toată nevoința bogatului [era] de a veșmintelor cealea scumpele și de measeși de uspeațe. CORESI, EV. 364. Nu era ei acolo grije. . . de mâncări și de mease, nice de casă sau de slujnice. VARLAAM, C. 366. Făcea masă împărătească. HERODOT (1645), 508. La mease și ospeațe să fie blând și linișor. EUSTRATIE, PRAV. 9/8. Făcînd mare masă să veseli cu dînșii. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 155^v/2. Făcea și într-alți ani slujitorilor lui masă. NECULCE, L. 231. Și în viața lui era tot cu mese mari, cu cîntări și cu feliuri de feliuri de muzici. id. ib. 318. La ospeațe și la mease punea totdeauna un frîu în mijloc. MOLNAR, RET. 127/21. Measele ceale înalte domnești (a. 1799). GCR II, 170/25. Fac mese mari, cheltuiesc. Chem oaspeți ce-i lingușesc. MUMULEANU, ap. GCR, II, 248/13. Cît a ținut masa, cu fruntea-n- seninată Măria sa pe Despot zîmbind l-a ascultat. ALECSANDRI, T. II, 99. Se puse o masă d-alea împârăteștile. ISPIRESCU, L. 39. După cîteva zile de mese mari. . . familia puse din nou pe tapet viitorul meu. BRĂESCU, A. 237, cf. H II 82. Maică, măiculeana mea, De te lasă inima, Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198. Cu lăutari și cu masă Aduci pe dracu în casă. ZANNE, P. VI, 580. Cînd ești poftit la vro masă Pleacă sătul de-acasă. id. ib. III, 646. Veniți înțelepților să mîncați la masa nebunului, se zice despre cel care-și risipește averea în petreceri. Cf. ZANNE, P. III, 647. ◊ (Popular) Masa mare sau masa de dar, a doua masă = ospăț dat de părinții mirelui după cununie (și la care mesenii înmînează darurile pentru perechea căsătorită). La masa cea mare, cum e obiceiul, negoțitoriul, după ce a băut paharul cel dulce, a dăruit celor tineri o căruță plină de odoare scumpe. MARIAN, O. II, 321. Plocoanele aduse de la ginere le frigea și le punea la socri mari „al doilea masă”. id. NU. 187, cf. 653, DR. IV, 782, H II 32, 82, 119, X 506, XII 205. Nuntașii au stat cu toții la masa mare. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. 4. P. e x t. Ceea ce se mănîncă (mai ales la amiază și seara); mîncarea de pe masă (I 1); mîncare, (popular) bucate. Fie masa lor înraitea lor. PSALT. HUR. 58^v/16. Cîinii încă mănîncă de fărîmele ce cad den measele domnilor lor. CORESI, EV. 322. Nici de fărîmele measeei meale nu-i da. id. ib. 367, cf. N. TEST. (1648), 20^v/11. Iar sluga-i gătiia masa de să cineaze acolea în corabie (a. 1675). GCR I, 223/2. Lua cîte doao, trii blidede bucate din masa lui și pîine și vin și le trimetea acelor oameni. NECULCE, L. 32. Masa ne așteaptă. DRĂGHICI, R. 32/8, cf. 18/29. Îl aștepta cu masa ca de obicei. REBREANU, I.392. De cele mai multe ori ni se aducea masa sus. C. PETRESCU, Î. II, 238. Un marinar se dete lîngă mine și-mi șopti că. . . îmi va servi separat, bunătăți, din masa comandantului. BRĂESCU, A. 212. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau: „Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim”. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. ȘEZ. III, 211. Ia din masă! I. CR. IV, 121. (În contexte figurate) Masă de învățături sufletești. CORESI, EV. 263. Nici poate priimi sațiu de sufleteasca masă cine va să se sature. id. ib. 264. ♦ P. g e n e r. Hrană. Decît roabă Turcilor Mai bine masă Peștilor. BIBICESCU, P. P. 267. 5. (Învechit și regional) Față de masă. Masă de pînză leșească (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Masă leșească cu 12 șărvete (a. 1796). IORGA, S. D. VIII, 33, cf. 68. Trei mese, însă una în 5 ițe și două în trei ițe (a. 1813). URICARIUL, XIV, 234. Masa. . . e țesută un fir, un dinte. . . și reprezintă o țesătură foarte deasă. PĂCALĂ, M. R. 523. Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 452. Băbâreasa ia un taler, un cîrpător, un ciur ori o masă, pe pat întinde 41 de boabe de porumb pe ele. ȘEZ. III, 232, cf. MAT. FOLK. 818, BREBENEL, GR. P. Masă de mătasă, D-îndoită-n șasă. VICIU, COL. 116. Să nu te ștergi niciodată pe masa de pînză. GOROVEI, CR. 22, cf. GR. S. I, 137, A II 3, 12. (Prin Transilv.) Masă de gumi (sau de piele) = mușama. ALR II/I MN 147, 3925/130, cf. ib. 3925/140. ♦ (Regional) Bucată de pînză folosită ca boccea (ALR II/I MN 148, 3928/141, 157, 172, 762, 812, 848, ALR I 727/810), sau în care se stoarce cașul (CHEST. v 69/91, 82/9), se strecoară laptele (ib. v 90/95, 127/9) la stînă etc. După ce s-a adunat tot cașul la o margine, se scoate din zar băgînd pe sub el o masă, apoi se adună masa și se stoarce. CHEST. V 82/9. Masă legată-n spate. ALR II/I MN 148, 3928/141. II. P. anal. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o masă (I 1) ori cu o parte a ei ca formă, ca funcțiune etc. 1. (Și în sintagma masă lungă. ALR II 3650/102, 325) Tarabă, tejghea. În piața centrală a orașului s-au construit mese speciale pentru desfacerea mărfurilor de către producători. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2813, cf. ALR II 3650/29, 36, 53, 64, 95, 141, 235, 272, 316, 346, 353, 574. 2. (De obicei determinat prin „dulgherului”) Tejgheaua dulgherului; p. r e s t r. placa de sus, dreptunghiulară, a tejghelei și a scaunului de dulgherie, pe care dulgherul fasonează materialul, blană, față. Cf. DAMÉ, T. 114, PAMFILE, I. C. 122, H II 62, 195. 3. (De obicei determinat prin „olarului”) Disc de lemn prin care trece fusul roții și pe care olarul își ține bucățile de lut. Cf. DAMÉ, T. 73, PAMFILE, I. C. 388. 4. (De obicei cu determinarea „de tras doage”) Placă dreptunghiulară de lemn, sprijinită pe două picioare mai lungi și două mai scurte și în care este fixată custura sau dalta pe care se trag doagele; cîine. Cf. PAMFILE, I. C. 161. ♦ (Regional) „Fata gealăului”. ALR II 6689/682, cf. 6689/727, 762, 886. 5. (În sintagma) Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. Întins pe masa de operație, dormea acum Vlăstare îmbătat de cloroform. MIRONESCU, S. A. 34. 6. (Regional) Fund de mămăligă (ALR I 697) sau pentru tăiței (ALR II 3981/520, 537, 705, A III 2).7. (Regional, în sintagma) Masa ferestrei = pervaz la fereastră (Bărca-Băilești). CHEST. II 180/28. 9. (Regional) Perinocul de dinainte al carului (i. IONESCU, M. 710, PAMFILE, I. C. 131) ; parte componentă la dricul carului (H XVIII 142, 283); „podul osiei” (ALRM SN I h 225). Deasupra policioarei de pre osie, care se zice și masă, se pune un ferchedeu. LIUBA-IANA, M. 107. ♦ (Regional, determinat prin „de pus proțapul”) Cruce (la sanie). ALR SN II h 358. 9. (Prin Ban. și prin Mold.) Piesă a plugului cu cotigă, care servește la ridicarea grindeiului pentru a potrivi adîncimea brazdei. Între osie și masă, la dreapta, vine un lemn ce să zice cîrlig. LIUBA-IANA, M. 107, CÍ. LEXIC REG. 61. 10. (Regional) Carul joagărului. ALR II 6424/29, cf. 6424/762. 11. Placă dreptunghiulară la teasc, pe care se reazemă coșul; strat. Cf. DAMÉ, T. 82, PAMFILE, I. C. 222. 12. (În sintagmele) Masa pietrelor = parte a morii pe care stau pietrele; (regional) corună, fruntar. Cf. DAMÉ, T. 153. Masa tigăii = punte a morii de vînt; (regional) talpa tigăii, puntea prîsnelului, copăița morii. id. ib. 162, cf. H II 244, 271, ALR SN I h 171. 13. (Pescuit; în sintagmele) Masa cîrligelor = coș sau tavă specială de lemn, de marginea căreia se atîrnă cîrligele de pescuit. Cf. ANTIPA, P. 315. Masa năvodului = scîndură lungă de la fundul bărcii, pe care se așază năvodul cînd se scoate din apă. Cf. id. ib. 468. Masa carmacelor = scîndură cu marginea de tablă care se fixează în muchea de dinapoi a lotcii, cu tabla în afară, și care servește la pescuitul sturionilor. Cf. id. ib. 331. III (Învechit) Mică unitate administrativă într-o instituție. V. birou, serviciu. Despărțirea a 3-a . . . se subtîmparte în 4 ramuri sau mese care sînt acestea. CR (1829), 64²1. Să va face lege ca toate hîrtiile care ies de la divan în limba rumâneascâ să fie însemnate cu numărul, despărțirea și masa de unde să trimite, ib. 64²/21. Șefu mesii, Constandin Rîmniceanu (a. 1844). DOC. EC. 816. La anul 1842, Alexandrescu a fost numit Impiegat la postelnicie, la masa jălbilor. GHICA, S. 668. VI 1. (Geogr.; rar) Podiș. Cf. MEHEDINȚI, G. F. 2. (Prin Transilv.) „Loc șes, scufundat”. VICIU, GL. Ai grijă cînd vezi că stret ( = strechie) vacile, du-le în vreo masă la umbră! id. ib. 3. (Învechit și regional, prin Olt., mai ales în legătură cu verbul „a face”) Corp unitar format din mai multe întinderi de teren cultivabil. Cf. c o m a s a. Făcînd aceste trei trupuri masă s-au găsit de toți stînjeni 2170 (a. 1709). URICARIUL, XXIII, 271. În hrisoave nu scrie ca să să fie făcut moșia masă vreodinioară (a. 1746). IORGA, S. D. XXI, 330. Moșia să nu o facă masă, ci să o tragă și pă la mijloc și pă la căpătîie (a. 1746). id. ib. 332. Pămîntul este masă. CIAUȘANU, GL. 4. (Regional, în superstiții, în sintagma) Masa milostîncilor (sau a sfintelor, a ielelor) = loc unde joacă ielele, vîntoasele. ALRT II 4, cf. 275, 294. V. Nume dat mai multor jocuri de copii: a) (prin Ban.) joc constînd din aruncarea unor bețe astfel încît să înainteze sărind în capete spre o limită fixată. Cf. h XVIII 147; b) una dintre figurile geometrice rezultate din încrucișarea într-un anumit fel a unei sfori legate la capete și petrecute pe după degetul mare și arătătorul de la fiecare mînă. Cf. HEM 2092, PAMFILE, J. II, 77; c) (prin Transilv.) figură obținută prin îndoirea într-un anumit mod a unui pătrat de hîrtie. PĂCALĂ, M. R. 423. VI. (Bot.) Compus: (regional) masa-raiului = dragoste (Sedum carpaticum). Unii pun în grindă planta numită masa-raiului. PAMFILE, DUȘM. 72, cf. PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 74. – Pl.: mese, (regional) măși și meși (JAHRES-BER. IV, 261). Gen.-dat. și: mesii, (regional) unei mâsi. – Lat. mensa.

vergea sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) var~ (Pl: vărgeli), văr~ (Pl: vărgele, vergele) vărgeauă, vărgel (Pl: vărgele, vărgei) smn, ~lă (Pl: ~ele), ~uă, vergel s / Pl: ~ele, (reg) vărgele / E: ml virgella (= virgula)] 1 Vargă (1). 2 (Trs; îe) A căuta paie și ~ele A face tot posibilul. 3 Vergea (1) folosită ca instrument pentru aplicarea de lovituri corporale. 4 (Lpl) Mănunchi de vergele (1) care se folosea ca instrument de pedeapsă corporală. 5 Lovitură aplicată cuiva (peste corp) cu vergeaua (3). 6 (Îvp) Vargă (12) magică. 7 (Pan) Bară subțire (cilindrică și flexibilă) de obicei din metal, folosită pentru a susține, a fixa etc. ceva. 8 (Teh; spc) Fiecare dintre barele de oțel moale care constituie armătura pieselor din beton armat. 9 (Reg) Vargă (21). 10 (Pes; reg) Vargă (20). 11 (Trs) Coada biciului. 12 (Reg) Coada îmblăciului. 13 (Reg) Bucată de lemn pe care ciobanii înseamnă, prin crestături, numărul găleților cu lapte. 14 Sul neted de lemn cu care se întinde și se subțiază foaia de aluat pentru plăcinte, tăiței etc. Si: sucitor, (pop) mestecău¹, (reg) plăcintor. 15 Băț sau tijă de metal care se folosea la încărcatul puștilor și al pistoalelor sau cu care se curăța țeava acestora Si: vargă (22), (înv) arbiu. 16 (Reg; la pușca de soc) Bețișor cu care se împinge dopul Si: (reg) puștoc, vargă (23). 17 (Reg; la războiul de țesut) Dreavă¹ (1). 18 (Reg) Fus¹ (8) (la urzitoare). 19 Fiecare dintre bețișoarele sau bucățile înguste de draniță introduse între firele de urzeală pe măsură ce aceasta se înfășoară pe sulul de dinapoi al războiului de țesut Si: fuscel (1), (reg) joardă, nuia, vargă (24). 20 (Reg) Fiecare dintre cele patru bețișoare subțiri în care sunt fixați dinții spatei de la războiul de țesut. 21 (Ban; Trs) Fus¹ (4) (la suveica războiului de țesut). 22 (Reg) Tindeche¹ (1). 23 (Reg) Bucată de fier care unește coarnele plugului Si: (reg) brăcinar (5), chingă (28), mână¹, punte, vargă (27). 24 (Reg) Fiecare dintre bucățile subțiri de fier care leagă cormana de trupița plugului Si: (reg) fiulare. 25 (Reg) Fiecare dintre bucățile subțiri de lemn (sau de fier) așezate cruciș în care sunt înfipți dinții grapei Si: (reg) măselar. 26 (Reg) Nuia arcuită sau un fel de greblă prinsă la ambele capete de toporiștea coasei, pentru a așeza în brazde grânele cosite Si: (reg) vargă (28). 27 (Reg; la coasă) Muchie a pânzei, opusă tăișului Si: (reg) vargă (29). 28 (Dlg; reg) Limba colțarului cu limbă. 29 (Reg) Cruce (72) (la sanie). 30 (Buc; Trs) Fiecare dintre șipcile care se bat paralel, la mică distanță una de alta, pe pereții sau pe tavanele de lemn, ca să se prindă muruiala Si: (reg) șușă. 31 Fiecare dintre barele de lemn sau de metal care formează un grilaj sau un gard. 32 (Spc) Gratie (la fereastră). 33 (Trs) Țeavă. 34 (Nav; înv) Vergă. 35 (Sst; sens etimologic) Semn grafic în formă de linie dreaptă.

clește [At: BIBLIA (1688), 57² / V: cleaștă² sf / Pl: ~ti sm, (înv) -turi sn / E: vsl клешта] 1 sm Unealtă din metal sau lemn, alcătuită din două brațe încrucișate și articulate între ele, pentru manipularea unor piese. 2 sm Clește (1) pentru manipulat lemnele și cărbunii din foc. 3 sm (Șfg; îe) A apuca (sau a prinde, a strânge) pe cineva (ca) în ~ A pune (pe cineva) în situația de a nu putea scăpa. 4 sm (Îvp; îe) A ține (în) ~ A face cuiva viața grea. 5 sm (Îvp; îe) Bun de ~ Puternic. 6 sm (Îe) A-i scoate cuiva cuvintele (sau vorba) (din gură) cu ~le A depune eforturi pentru a face pe cineva să vorbească. 7 sm (D. dureri de dinți; gmț; îe) A(-i) da cu zeamă de ~ A merge la dentist. 8 sm Unealtă asemănătoare cu cleștele (1) folosită în diverse operații. 9 sm (Înv) Mucar. 10 sm (Înv) Cheie pentru acordat pianul. 11 sm (Înv) Forceps. 12 sn Unealtă de dulgherie pentru fixat materialul de prelucrat (sau piesele care se lipesc). 13 sm (Înv; la teascul de stors vin) Argea. 14 sn (Înv) Cleștar² (1). 15 smn Instrument pentru prins crapi (mari) asemănător unui clește (1) fixat pe o prăjină. 16 sm (Pes) Instrument pe care se înșiră undițele Si: câscâci, igliță, lopățică. 17 sm (Înv; șîs) Frânghia ~lor Unealtă cu care se oprește moara. 18 sn Cleștar² (2). 19 smn (Reg) Suport din lemn, nedefinit mai îndeaproape, pentru sarea oilor. 20 sm Fiecare din cele două apendice anterioare ca niște clești (1) ale crustaceelor. 21 sm (Îvp; îs) ~le capului Creștetul capului. 22 sm (Înv) Incisivi (de lapte) ai calului. 23 sm Instrument pentru însemnat mieii la ureche Cf potricală. 24 sm (Reg; șîs) ~ de viermi Unealtă ciobănească pentru viermuit. 25 sm (Reg; lpl; îoc lemne rotunde) Dulap.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

SUGE, sug, vb. III. Tranz. 1. A trage cu gura sau cu botul laptele din sân, din țâță. ◊ Expr. A suge (ceva) odată (sau împreună) cu laptele mamei = a dobândi o deprindere din cea mai fragedă copilărie. A-și suge de sub unghii = a fi foarte zgârcit. ♦ A sorbi un lichid, un suc etc. Albina suge nectarul florilor. ♦ A dizolva ceva încet în gură și a mânca; a topi ceva puțin câte puțin. Suge o bomboană. ♦ A trage în piept, a aspira. ◊ Intranz. A suge din țigară. 2. (Depr.) A goli conținutul unui vas; a bea. ♦ (Fam.) A fi bețiv. 3. (Despre un corp poros) A absorbi lichide. 4. Fig. A stoarce de avere, de putere, de vlagă; a secătui, a slei. ◊ Expr. A suge (pe cineva) până la măduvă = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l sărăci. A suge sângele cuiva (sau din cineva) = a exploata, a asupri, a chinui pe cineva. ♦ Refl. (Despre obraji) A se trage mult înăuntru (din cauza lipsei dinților, a slăbiciunii). [Perf. s. supsei, part. supt] – Lat. sugere.

MÎNZAT, -Ă subst., adj. I. S. m., s. f. 1. S. m. și f. (Rar la f.) Vițel a cărui limită de vîrstă variază, după regiuni, între cîteva luni și doi ani; june. 3 mîndzați bivoliță (a. 1742). BUL. COM. IST. I, 223. Trei mîndzate văcuță (a. 1742). IZVOADE, 252, cf. LB. De cum se face ziuă și scot mînzat-afară. . . Un dor nespus m-apucă și plîng, măicuță, plîng. HELIADE, O. I, 187, cf. POLIZU, CUPARENCU, V. 15. Cît ține iarna, trebuie să se deie vițeilor, mînzaților și gonitorilor o hrană bună și îmbelșugată, I. IONESCU C. 1/12. Vitele celelalte au fost 4 483 cai, iepe, mînzi, asini, 334 tauri. . ., gonitori, mînzați. id. P. 94, cf. id. D. 370, 399, COSTINESCU, CIHAC, I, 157, LM. Ce știe ghițelu, junicea, mînzatu . . . dă beldiea ta ! JIPESCU, O. 48. [Făceau lupului ucis] felurite mustrări: care pentru un miel furat mai an din stînă; care pentru un mînzat sugrumat în ocol. GANE, N. I, 129. Ieșeai în ușă, vedeai o vacă, un mînzat, un porc. SĂM. I, 81. După vîrsta, ce se află căutînd la dinți, se zice boului: vițel cînd suge, mănzat cînd e de un an, și gonitor cînd ajunge lá vîrsta de doi ani. DAMÉ, T. 29, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Mînzata noastră a rătăcit prin pădure și m-am dus s-o caut. TAFRALi, S. 7. De pe vîrful colinei vezi desfășurîndu-se . . . izlazurile, cari hrănesc cele o sută de mioare țurcane, cele douăzeci de vaci și mînzate albe. id. ib. 46. Prin ajutorul unor curele, botnița se leagă deasupra botului la mînzați (viței mari) cari caută să sugă la vaci, după ce au înțărcat. PAMFILE, I. C. 128. Du-te după vaci,. . . că intră mînzata-n porumbu arendașului și plătește tat-tău cît nu face pielea ta. PETICĂ, O. 220. Am lăsat mînzata pe cîmp. id. ib. 239, cf. NICA, L. VAM. A doua zi a pus mînzata gospodinei la teleguță. ap. CADE. Vaca cea cu mînzat mai are o leacă de lapte. SADOVEANU, O. X, 559. Veneau, să fie ei ai dracului, cu cefile lor ca de mînzați, veneau, Anghelache, mulți, mă. PREDA, Î. 85. Toarnă vin Peste pelin, Toarnă, Neago, toarnă, Că ciocoii mi-au luat boii Și mînzatul Ipistatul. TEODORESCU, P. P. 332. Foaie verde de gutîi. . . La pămînt să punem trîi, Cîte trîi ca la Sighii. Cîte patru, patru, patru, C-o mîncat lupchii mînzatu. PĂCALĂ, M. R. 238. Frunză verde matostat, Tinerel m-am însurat, Am luat fată de bogat, Cu vacă și cu mînzat. I. CR. I, 20, cf. PAMFILE, B. 42. Pe luncă a plecat Să caute mînzat, Mînzatul ăl bălan Pierdut de trei ani. PĂSCULESCU, L. P. 190, cf. GRAIUL, I, 65, 146, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI și din MARGINEA-RĂDĂUȚI, CHEST. V, ALR I 1 080, 1 081, 1 104, 1 778, ALR II 5 680, A III 1, 3, 4, 12, 17, V 15, 16, VI 3, 4, 16, 18, 22, 26, 32, IX 3. Păcatul nu e cît mînzatul, Ca să-l vază tot satul. PANN, P. V. I, 78/7. ◊ (Adjectival) Vițeii cresc mai bine, mai frumoși, mai sănătoși și mai tari la vîrtute, precum poți culeage din vițeii cei mînzați. ECONOMIA, 81/9. Vaca cu vițelul cel mînzat o vînd. VICIU, GL., cf. CHEST. v/12. Vițăl mînzat. ALR I 1 077/80. 2. S. m. (Familiar, glumeț) Epitet dat unui bărbat necăsătorit. Râu mă aflu înșelat, Pentru ce m-am însurat, De ce n-am rămas mînzat, Să mă duc seara prin sat. F (1872), 389. ♦ (Adjectival) Care este necăsătorit. Ha, ța, ța, vițel mînzat, Ziua-n ciurdă, noaptea-n sat. Ziua-n ciurdă cu juncii, Noaptea-n sat cu voinicii. MÎNDRESCU, L. P. 155. Frunză verde de bujor, Nici la toamnă nu mă-nsor, Ci rămîi vițăl mînzat, P'îngă cei ce s-o-nsurat. ȘEZ. III, 55, cf. VI, 125, MAT. FOLK. 418. 3. S. f. (Regional) Vacă cu vițel de un an. Cf. L. ROM. 1959, nr. 2, 53. ◊ (Adjectival) 4 văcuțe mîndzate (a. 1 742). IZVOADE, 233, cf. 237. Vacă mînzată. CANDREA, Ț. O. 51. ♦ Mînzare (I 1). Cf. ALEXI, W., ALR I 1 778/109, 131, 136, 180, 190, 251, A II 1. ◊ (Adjectival) Oaie mînzatâ. ALR I 1 778/131, cf. 1 778/251. 4. S. f. (Regional) Juncă sau vacă stearpă. V. m î n z a r e (I 2). Cf. BOCĂNEȚU, T. A. 254. ALR I 1 069/125, 335, 337, 345, 878. ♦ (Adjectival) Care este sterp. Vacile-au rămas mînzate, Iară eu cu muta-n spate. BUD, P. P. 50. Că vacile cele cu lapte Mi-o rămas, mîndră, mînzate. BÎRLEA, C. P. 259. ♦ Oaie stearpă (Hunedoara). ALR I 1 779/112. II. S. n. (Regional) Cîmp rămas necosit. Cf. BOCĂNEȚU, T. A. 216, H X 317. III. Adj. (Regional, în sintagmele) Fîn mînzat = otavă. ALR I 935/223. Iarbă mînzată = iarbă îmbătrînită. GLOSAR REG. – Pl.: mînzați, -te. – Și: (regional) mânzat -ă subst., adj. – Cf. alb. m (ë) z a t.

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Insectă din ordinul dipterelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt, care trăiește pe lîngă casa omului; nume dat și altor insecte din același ordin; (popular) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se știe numele. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. VI 313. Musca. a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Se putea auzi musca zbîrnîind, atîta liniște și tăcere se făcu. ISPIRESCU, L. 143. Cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Nu toate muștele fac miere (= nu toți oamenii se arată destoinici la munca la care sînt puși; aparențele înșală). ◊ Fig. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești, Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (Cu sens colectiv) Faci sămne... cu capii, așa, ca un cal ce se apără de muscă? ALECSANDRI, T. I 357. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină. Cal rău de muscă = cal nărăvaș. A cădea (sau a se băga) ca (sau cum cade, cum se bagă) musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales, a interveni într-o discuție în chip nepotrivit. Te-ai fi împrietenit cu vreun băiat, chemîndu-se că ai pe cineva acolo și că nu cazi cum cade musca-n lapte. PAS, Z. I 293. A fi (a se ști sau a se simți) cu musca pe căciulă v. căciulă. A se aduna (a se strînge sau a veni) ca muștele la miere = a se aduna undeva la ceva plăcut, (în mare număr). (Despre o colectivitate de oameni) A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare, pe capete, cu nemiluita. ◊ Compuse: muscă-albastră (de carne) = muscă mai mare decît musca de casă, cu abdomenul albastru-lucios (Calliphora vomitoria); muscoi; pasăre-muscă v. pasăre. 2. (Popular) Albină. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albinăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar; nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. II. 1. Mic smoc de fire din barbă, lăsate să crească sub buza inferioară. V. barbișon, cioc. Mustața mică, mătăsoasă avea parcă sub’ ea un soi de sedilă pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. V. ROM. octombrie 1953, 135. 2. Scobitură înnegrită în dinții calului, care după vîrstă de 6 ani se șterge prin roadere. V. mișină ². 3. (Regional) Cătarea armelor de foc.

STRUNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stînă; (în special) deschizătura îngustă a acestui loc prin care trec oile una cîte una la muls. Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleți. COȘBUC, P. II 167. Brr oaie... brrr la strungă! ALECSANDRI, T. 613. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 360. ◊ Fig. În stepă năluciră alte tancuri ce adunau la strunga zării alte turme. SADOVEANU, M. C. 107. (Cu aluzie la felul cum apar oile una cîte una) Se-nserează... Nilul doarme și ies stelele din strungă. EMINESCU, O. I 44. 2. Loc îngust de trecere. Drept ușă [ocolul] avea o strungă îngustă, în fața căreia santinela, toropită de dogoarea soarelui, se clătina, gata s-adoarmă. CAMILAR, N. I 360. ♦ Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strîmtoare. Pe aici trece linia ferată care, urcînd în sus pe strîmtoarea Trotușului, despică munții și răzbate în Ardeal prin strunga de la Palanca. VLAHUȚĂ, O. AL. I 152. În mijlocul pădurii este-o poiană lungă... La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă Prin care ostășimea curge ca un șioi. ALECSANDRI, P. III 214. 3. Strungăreață (1). Bătrînul începu a rîde mai tare, arătîndu-și strunga largă între dinții de jos. SADOVEANU, O. VI 512. Ar fi vrut să-i rămînă chipul săpat în minte, așa, cu strunga cea de printre dinți, cu musteața gălbioară, cu ochii tîlhăroși. MIRONESCU, S. A. 42.

CEVA pron. nehot. I. 1. Un lucru oarecare; oarece. Am pomenit ceva despre «lelița» Anica. SADOVEANU, N. F. 5. Doctorul scoase un carnet din buzunar, făcîndu-se că înseamnă ceva. BART, E. 388. Simți un nu știu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. ISPIRESCU, L. 35. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat = a avea sau a căpăta o înfățișare atît de neobișnuită (de obicei în rău), încît provoacă spaimă. Cucoșul său era ceva de spăriet. Elefantul ți se părea purece pe lîngă acest cucoș. CREANGĂ, P. 68. Ulițele erau ceva de speriat... Se auzea numai un vuiet înăbușit. RUSSO, O. 50. Așa ceva = un astfel de lucru, un lucru ca acesta. Își luă ziua-bună și plecă. Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise pînă atunci de așa ceva. ISPIRESCU, L. 124. E ceva de el (sau de capul Iul) = are unele calități. ♦ (După substantive precedate de articolul nehotărît sau de «vreun», «vreo»; ca determinant întăritor al substantivului precedent) Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ți iasă vro dihanie ceva înainte și să-ți scurteze cărările. CREANGĂ, P. 199. Domnilor, nu metahirisiți în astă-seară un stosișor ceva? ALECSANDRI, T. I 159. 2. Un lucru (cît de) mic, o cantitate, o parte (cît de) neînsemnată, (cît de) puțin. Dimineața s-a sculat, a prînzit ceva. SBIERA, P. 53. Toderică îi pofti întîi să guste ceva. NEGRUZZI, S. I 85. Cît se scoală, Cată-n oală, N-a rămas ceva d-aseară? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Prin intonația deosebită a frazei, capătă înțeles contrariu) Lucru important, valoros, de seamă, mult. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... Vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. Nu înțelegeam nimic, eu care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S.I 6. II. (Cu valoare de adj. nehot.) 1. (De obicei înaintea substantivului) Oarecare, oarecît; cîtva. Ziceți să aducă vin și ceva gustare. SADOVEANU, O. I 397. De-acum înainte mai aveți și ceva treabă de făcut. CREANGĂ, P. 262. Leul și ursul au pornit prin pădure, Căutîndu-și ceva leac pentru foame. ȚICHINDEAL, F. 25. ◊ (În legătură cu substantive la plural) Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui (=agonisi) să ducem la tirg, ca să facem ceva parale. CREANGĂ, P. 6. Leafă avea, pămînt așișderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, V_I 97. Pleacă către pădure, în mînă cu o săcure, Ceva lemne să doboare. PANN, P. V. I 89. ◊ (Precedat de «și» arată depășirea unei cifre rotunde) De la Dîmbovicioara la Cîmpulung, să tot fie treizeci și ceva de kilometri CAMIL PETRESCU, U. N. 192. 2. (Familiar, uneori repetat, cu sensul indicat de intonație) Foarte bun, foarte frumos, ◊ Expr. Mai ceva = mai de seamă, mai frumos, mai bun (sau mai prost, mai urît, mai rău etc.). Dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori poate mai ceva decît aceștia. CREANGĂ, P. 259. III. (Cu valoare de adverb) Întrucîtva, puțin, cît mai (sau cît de) puțin. Începură, de la o vreme, parcă a cunoaște ceva locul. SBIERA, P. 68. Aceasta era mai în vîrstă și ceva încrucișată. CREANGĂ, P. 7. Din sus, Măsele nu-s Și din jos, Dinții i-am scos; Numai ceva de-o mai trece, Sînt de patruzeci și zece [ani]. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ (Repetat) Cît de cit, măcar, întrucîtva, (foarte) puțin. Nu știa sărmanul ce să facă și cum să-și îmbunătățească soartea măcar ceva-ceva. SBIERA, P. 225. Ceva-ceva șă-l fi contrariat, apoi striga. GHICA, S. 518.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

STRÎNGE vb. I. 1. a lega. (A ~ opincile cu nojițele.) 2. a încinge, a înfășura. (Un brîu îi ~ mijlocul.) 3. a apăsa, a comprima, a presa, (înv. și pop.) a păsa. (~ piesa cu ajutorul...) 4. a înșuruba, (pop.) a șurubui, (reg.) a șurubi. (A ~ piulița.) 5. a încleșta. (~ dinții, pumnii.) 6. a îmbrățișa. (A ~s-o la piept.) 7. a împături, a îndoi, a plia, (pop.) a pături. (A ~ o coală de hîrtie.) 8. a (se) contracta, a (se) retracta, a (se) zgîrci. (Un țesut care se ~.) 9. a se chirci, a se contracta, a se ghemui, a se închirci, a se zgîrci, (pop.) a se ciuciuli, a se stîrci, (reg.) a se tîmbuși, (Olt., Ban. și Transilv.) a se zguli. (S-a ~ de durere.) 10. a apropia. (~-ți picioarele!) 11. a intra, a se strîmta. (Pînza s-a ~ la apă.) 12. a (se) consolida, a (se) întări, (fig.) a (se) cimenta. (Au ~ relațiile de prietenie.) II. 1. a (se) acumula, a (se) aduna, a (se) concentra, a (se) înmagazina. (A ~ o mare cantitate de energie.) 2. a acumula, a aduna, a tezauriza. (~ monedă, valută.) 3. a acumula, a aduna, a agonisi, a economisi, a face, (pop.) a chivernisi, (reg.) a priștipi, a răgădui, a sclipui, (Transilv.) a mirui, (Olt. și Munt.) a scofeli, (Ban.) a stăci, (Transilv. și Maram.) a șporoli, (prin Maram.) a zorobi, (fig.) a prăsi. (A ~ o adevărată avere.) 4. a (se) aduna, a (se) întruni, a (se) reuni, (reg.) a (se) întroloca, a (se) soborî, (Olt. și Munt.) a (se) închelba, a (se) închelbăra. (S-au ~ cu toții.) 5. a aduna, a convoca, a întruni, a reuni. (I-a ~ pe toți.) 6. a aduna, a culege, a recolta, (Transilv.) a sureti. (Au ~ produsele cîmpului.) 7. a aduna, a colecta. (~ laptele din sat.) 8. a încasa, a percepe. (A ~ impozitele.) 9. a culege, a ridica. (~ o hîrtie de jos.) 10. a curăța, a deretica, a scutura, (înv. și reg.) a griji, (reg.) a rîndui, (prin Bucov.) a cioroboti, (Transilv.) a cîștiga, (Ban. și Transilv.) a orîndui, (Transilv.) a tăgăși, (Transilv. și Maram.) a ticăzui, (Transilv.) a tistăli. (A ~ prin casă de sărbători.) 11. a (se) aduna, a (se) înmănunchea, a (se) reuni. (Și-a ~ versurile în volum.) 12. a aduna, a colecționa, a culege. (~ folclor pe teren.)

piept [At: CORESI, EV. 513 / Pl: (49-59) ~pți, (1-49, 60-71) ~turi, (72-79) nct / E: ml pectus] 1 sn Parte a corpului, la om și la animalele vertebrate, de la gât până la abdomen, cuprinzând cavitatea în care se află inima și plămânii Vz torace. 2 sn (Spc; îoc spate) Parte anterioară și exterioară a acestei regiuni. 3 sn (Prc) Organ din interiorul cavității toracice, în special plămâni. 4 sn (Fig) Piept (1), considerat ca sediu al sentimentelor, al vieții etc. 5 sn (Îs) Capul ~ului Parte de sus a pieptului (1). 6 sn (Îs) Furca ~ului Adâncitură unde se termină coastele și sternul. 7 sn (Îs) Coșul ~ului Cavitate toracică. 8 sn (Înv; îs) Anghină de ~ Anghină pectorală. 9-10 sn (D. lupte, fel de a se lupta; îljv) ~ la ~ (Care se desfășoară) în mod direct, din apropiere Si: corp la corp, pieptiș (9-10). 11-12 sn (Îljv) ~ în ~ (Care luptă) unul contra celuilalt. 13-14 sn (Îal) (Care stau) față în față, aproape ciocnindu-se, nas în nas Si: (rar) pieptiș (6-7). 15 sn (Îlav) Cu ~ul deschis Fără teamă. 16 sn (Îal) Fără sfială. 17 sn (Îal) Fățiș. 18 sn (Îlav) (Cu) capul (sau cu fruntea ori, rar, cu barba) în ~ Cu capul plecat, sprijinind bărbia în piept, de rușine, de supărare etc. 19 sn (Îlav) Cu mâinile încrucișate (sau, înv, strânse) la (sau pe) ~ Cu brațele încrucișate în față, în inactivitate. 20 sn (Înv; îal) Cu mâinile împreunate în față în semn de închinare, smerenie, respect. 21 sn (Îal) Mort. 22 sn (Îlv) A strânge (pe cineva) la ~ A îmbrățișa. 23 sn (Îe) A(-i) ține ~ sau (înv) a sta-n ~ A rezista pe poziție. 24 sn (Îae) A nu se da bătut. 25 sn (Îae) A se împotrivi cuiva. 26 sn (Îae) A înfrunta pe cineva sau ceva. 27 sn (Îae) A face față. 28 sn (Pex; îae) A concura cu succes. 29 sn (Pex; îae) A rivaliza cu cineva sau ceva. 30 sn (Îlv) A(-i) da ~ cu cineva (sau cu ceva) A se lua la luptă cu cineva. 31 sn (Îal) A se împotrivi cuiva sau la ceva. 32 sn (Îe) A se bate cu pumnii în ~ A exprima căință, remușcare, suferință morală. 33 sn (Îe) A(-i) pune cuiva mâna în ~ A prinde pe cineva și a-l opri de la o acțiune nepermisă. 34 sn (Îlv) A pune (sau a încrucișa, a împreuna) mâinile la ~ A muri. 35 sn (Îe) A lua (ceva) în ~ A se strădui din toate puterile pentru a învinge sau a cuceri ceva. 36 sn (Îae) A înfrunta direct o greutate, o primejdie, un obstacol, străduindu-se să învingă, să rezolve. 37 sn (Reg; Îe) A(-i) lua în ~uri sau (cu ~ul) A lua pe cineva sau ceva cu forța. 38 sn (Îe) A(-și) pune ~ul (pentru cineva sau ceva) A veni în ajutor. 39 sn (Îe) A-și sparge ~ul (vorbind, strigând) A vorbi sau a striga inutil, fără a fi ascultat. 40 sn (Îae) A obosi vorbind tare și neprimind răspuns. 41-42 sn (Îe; îla) (A fi) slab la ~ (A fi) debil pulmonar, predispus la tuberculoză. 43 sn (Înv; îe) A face ~ (bărbătesc) A avea curaj. 44 sn (Îae) A da dovadă de bărbăție. 45 sn (Îs) Boală de ~ Tuberculoză pulmonară. 46 sn (Pop) Torace al unor insecte. 47 sn (Lsg) Carne de pe partea anterioară a cavității toracice a unor animale și păsări, folosită ca aliment. 48 sn (Lsg) Mâncare preparată din această carne. 49 smn (Lsg cu valoare de plural) Organ al femeii, care secretă lapte în perioada de alăptare Si: mamelă, sân, țâță. 50 sm (Rar; îs) Copil de ~ Sugaci. 51 sm Penaj de pe partea din față a toracelui unei păsări. 52 sm (Orn; reg; îc) ~(ul)-roșu Gușă-roșie (Erithacus rubecula rubecula). 53 sm (Orn; reg; îc) ~-mohorât Urzicar (Saxicola rubetra). 54 sm (Orn; reg; îac) Gușă-roșie (Erithacus rubecula rubecula). 55 sm (Orn; reg; îc) ~-alb Specie de porumbei nedefinită mai îndeaproape. 56 sm (Mpl; urmat de determinări în genitiv) Parte din față a unei piese de îmbrăcăminte, care acoperă pieptul (1). 57 sm (Îs) Cămașă cu ~pți Cămașă bărbătească cu plastron. 58 sm (Reg) Pieptar (9). 59 sm (Pan; urmat de determinări în genitiv sau udp „de”) Coastă de deal, de munte etc. Si: fofârniș, pantă¹, pieptan, pieptar, pripor. 60 sn (Îe) A apuca (sau a lua, a înhăța pe cineva) de ~ A apuca sau a înhăța etc. pe cineva de partea din față a hainei, pentru a-i cere socoteală de ceva. 61 sn (Pex; îae) A lua pe cineva la bătaie. 62-63 sn (Îe) A se prinde (sau a se apuca, a se lua de ~ cu cineva) (A se certa sau) a începe să se bată cu cineva. 64 sn (Îae) A înfrunta pe cineva. 65 sn (Reg; lpl) Pânză, material pentru cămașă. 66 sn (Înv; îlpp) ~ la... De-a dreptul la... 67 sn (Trs; Mar) Dig, întăritură pe țărmul unei ape. 68 sn (Reg) Fier al plugului. 69 sn (Reg) Bârsă. 70 sn (Trs) Cormană. 71 sn (Reg) Tăiș al sapei. 72 s (Reg) Parte superioară a unui stog, vârf, creștet al unui stog. 73 s (Reg) Bază, de formă cilindrică, a unui stog. 74 s (Reg) Grămadă de grăunțe separate de pleavă, care se formează la vânturat. 75-76 s (D. vase, măsuri etc.; îljv) Cu ~ (Umplut) peste limită, cu vârf. 77 s Parte de deasupra a cuțitului de strung, pe care alunecă așchiile tăiate dintr-o piesă. 78 s Parte a dinților unei freze, care se ascute. 79 s (Reg) Bot al unei luntre.