ALCOOLEMIE, alcoolemii, s. f. Prezență temporară a alcoolului (2, 3) în sânge; procent de alcool prezent în sânge. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolémie.

alcoolemie sf [At: DEX² / P: ~co-o-le-mi-e / Pl: ~ii / E: fr alcoolémie] (Med) 1-3 (Buletin de) analiză cu prezența temporară a alcoolului (2) în sânge. 4 Procent de alcool (2) în sânge.

ALCOOLEMIE, s. f. Prezență temporară a alcoolului (2, 3) în sânge; procent de alcool prezent în sânge. – Din fr. alcoolémie.

ANKERIT s. n. Carbonat dublu de calciu și fier, de culoare alb-cenușie, în care fierul este înlocuit în procente variabile cu magneziul. Apare sub forma lenticulară, în șisturi cristaline, în serpentinite și ca mineral de gangă.

ANTRACIT s. n. cărbune natural superior, negru-sticlos, cu un procent mare de carbon. (< fr. anthracite)

*anuitáte f. (fr. annuité, d. lat. annuus, anual). Sumă vărsată anual p. stîngerea uneĭ datoriĭ plătind cîte o parte din capital și din procent.

aslam s. v. CAMĂTĂ. DOBÎNDĂ. PROCENT.

ASLAM s. v. camătă, dobândă, procent.

audiomat s. n. (TV, radio) Sistem de evaluare a audienței unei emisiuni ◊ „Audiomat. Pentru cunoașterea comportamentului telespectatorilor și întocmirea de sondaje, constructorii francezi au pus la punct un aparat numit «Audiomat» care, plasat sub televizor și conectat la telefon, înregistrează ora la care se aprinde aparatul, canalul, momentul schimbării programului și timpul petrecut în fața micului ecran.” R.l. 18 I 82 p. 6. ◊ „France 2 se străduie să câștige câteva procente la faimosul indicator Audiomat.” D. 18/95 p. 14. ◊ „Procedeele disperate ale mediilor de a menține audiomat-ul.” R.lit. 9/96 p. 3 (din fr. audiomat; DHLF 1981)

BUTIRO- „unt, grăsime”. ◊ gr. butyron „unt” > fr. butyro-, germ. id., engl. id. > rom. butiro-. □ ~id (v. -id), adj., cu aspect de grăsime; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru determinarea procentului de grăsime din lapte.

butirometru sn [At: DEX² / PL: ~ re / E: fr butyrométre] Instrument în formă de tub gradat, folosit la determinarea procentului de unt sau de grăsime din lapte.

BUTIROMETRU s.n. Instrument pentru determinarea procentului de grăsime din lapte. [< fr. butyromètre, cf. lat. butyrum – unt, gr. metron – măsură].

BUTIROMETRU ~e n. Instrument pentru măsurarea procentului de grăsime din lapte. /<fr. butyrometre

BUTIROMETRU, butirometre, s. n. Instrument pentru determinarea procentului de unt din lapte. – Fr. butyromètre (< gr.).

BUTIROMETRU, butirometre, s. n. Instrument pentru determinarea procentului de unt (sau de grăsime) din lapte.

CALCI-₂ „calciu, calcar, calcaros”. ◊ L. calx, cis „piatră de var, calcar” > fr. calci-, it. id., engl. id. > rom. calci-. □ ~col (v. -col₁), adj., care vegetează pe solurile calcaroase; ~fer (v. -fer), adj., care conține calciu; ~filaxie (v. -filaxie), s. f., sensibilitate mărită la calciu a unor țesuturi organice; ~fil (v. -fil₁), adj., care preferă solurile bogate în calciu; ~filie (v. -filie₁), s. f., 1. Afinitate pe care o au unele plante pentru solurile calcaroase. 2. Afinitate anormală a unor țesuturi organice pentru sărurile de calciu, pe care le fixează; ~fug (v. -fug), adj., (despre plante) care nu poate crește pe solurile calcaroase; sin. calcifob; ~gen (v. -gen₂), adj., care produce calcar; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat folosit pentru determinarea calciului din sol; ~mielie (v. -mielie), s. f., procent ridicat de calciu din măduva osoasă; ~penie (v. -penie), s. f., lipsă de calciu în țesuturile organice; ~pexie (v. -pexie), s. f., proces de fixare a calciului în țesuturi; ~rahie (v. -rahie), s. f., prezență a calciului în lichidul cefalorahidian; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizarea sărurilor de calciu în scop terapeutic; ~urie (v. -urie), s. f., prezență a calciului în urină; ~vor (v. -vor), adj., (despre vegetale) care scobește cavități în rocile de calcar.

CALCIMIELIE s. f. procent ridicat de calciu în măduva osoasă. (< fr. calcimyélie)

CAMĂTĂ s. (FIN.) dobândă, procent, (înv. și reg.) mită, (reg.) mâzdă, (înv.) aslam, interes, uzură. (~ luată de cămătar pentru banii împrumutați cuiva.)

CAMĂTĂ s. (FIN.) dobîndă, procent, (înv. și reg.) mită, (reg.) mîzdă, (înv.) aslam, interes, uzură. (~ luată de cămătar pentru banii împrumutați cuiva.)

*capitál, -ă adj. (lat. capitalis, d. caput, cap). Esențial, fundamental: punct capital. Care e maĭ important: oraș capital, urbe capitală (saŭ numaĭ capitală, s. f.). Care aduce tăĭerea capuluĭ, adică moartea: crimă capitală. Literă capitală, majusculă. S. n., pl. e și urĭ. Lucru esențial. Capete sumă care aduce procent: un capital de 100 de francĭ aduce un procent de 5 francĭ. Fondurile uneĭ societățĭ de exploatare. Avere pe care o posezĭ: capital de ideĭ (Dim. fam. căpitălaș n., pl. e). S. f., pl. e Orașu în care rezidă guvernu uneĭ țărĭ, prefectu unuĭ județ ș. a.

cheie sf [At: HRONOGRAF (1650) ap. GCR / V: (înv) claie, cle~, (Mun) chie (P: chi-e), ~iu / Pl: chei / E: ml clavis, -em] 1 Unealtă de fier (sau de lemn) care se introduce în gaura unei încuietori (broaște sau lacăt) spre a întoarce mecanismul cu care se închide sau se deschide broasca sau lacătul. 2 (Îs) Gaura sau (Mol) borta ~ii Gaură prin care se introduce cheia (1). 3 (Pfm; îe) A fi ~ de biserică A fi fără greșeală Cf ușă de biserică. 4 (Îe) A întoarce ~ia A-și schimba atitudinea. 5 (Pfm; îe) A da ~ile pe mâna cuiva A-i încredința avutul. 6 (Îs; după fr fausse-clef) ~ falsă (sau mincinoasă) Cheie (1) fabricată cu ajutorul unui tipar luat după broască sau ajustată pe forma broaștei. 7 (Fig) Element de bază, fundamental. 8 (Cu valoare atributivă) Principal. 9 (Fig) Cale de acces (la ceva) prin care se poate explica un lucru, înțelege o taină. 10 Secret sau formulă cu care se dezleagă ceva, prin care se explică ceva. 11 (La calcularea dobânzilor pe zile; îs) ~ de interese Divizor fix, număr obținut prin împărțirea numărului fundamental 36000 cu procentul. 12 Traducere liniară. 13 Secret, sistem convențional la cifrarea și descifrarea corespondenței (secrete). 14 (Îe) A avea ~ia unei depeșe (sau scrisori) cifrate A cunoaște sistemul convențional care servește la descifrarea cuprinsului. 15-16 (Top) Vale care șerpuiește între doi pereți de stâncă și care deschide trecerea într-o vale sau la șes între două țări ori ținuturi. 17 Strâmtoare. 18 (Înv) Vamă. 19 Diferite instrumente sau piese asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu cheia (1). 20 (La plug) Fier mic așezat deasupra grindeiului, între verigă și picior, care se mișcă cu ușurință la dreapta sau la stânga și care se pune între dinții pieptenului sau piciorului. 21 (La moară) Mic instrument (compus din trei cuie) legat de o sfoară, care, când se golește coșul, cade pe piatra de moară. 22 (La moară) Instrument care strânge șurubul cu care se reglează poziția pietrei. 23 (La masa dulgherului) Cui al șurubului sau răsucitorul. 24 (La teasc) Mutercă. 25 Dințar cu care se îndreaptă dinții fierăstrăului. 26 (La năvodul pescarilor; determinat de „năvodului”) Cele două frânghii de care se leagă odgoanele care țin aripile. 27 (Mec; determinat de „mecanică” sau „fixă”, „pătrată”, „hexagonală”, „dublă”, „tubulară”) Unealtă de metal cu care se răsucesc șuruburile sau piulițele. 28 (Îs ~ franceză sau universală) Unealtă de fier (sau oțel) care printr-un dispozitiv cilindric (cu filet) se poate mări sau micșora după dimensiunile șurubului sau piuliței pe care trebuie s-o apuce (și s-o răsucească). 29 (La robinet) Parte a robinetului care se întoarce spre a-l deschide sau a-l închide. 30 (La ceas) Mic instrument cu care se întoarce resortul sau arătătoarele. 31 (Determinat de „de pian”, „de țambal”, „de vioară”) Mic instrument (de metal sau de lemn) cu care se întind coardele pentru a le acorda. 32 (Tip) Instrument de fier cu care se întind coardele sau se strâng șuruburile. 33 (Determinat de „de conserve”) Instrument cu care se deschid cutiile de conserve. 34 Danteluță sau broderie de mână, făcută cu croșeta sau cu acul, cu care se unesc două părți la o îmbrăcăminte de pânză țărănească (ie, cămașă) sau la o rufă de casă (față de masă, pernă, ștergar) Si: cheiță. 35 (În ghicitori; uneori în forma cheiu) Ghizduri ale fântânii. 36 (În construcții) Lemn gros ce leagă stâlpii de șură la capetele de sus, peste care apoi se bat vânturile. 37 (După fr clef de voute; îs) ~ de boltă (sau de arc) Piatră din mijloc pe care se reazemă celelalte pietre ale unei boltituri. 38 (Fig; îas) Element de bază. 39 (Muz) Semn pus la începutul portativului și care, după locul ce-l fixează notelor de pe o linie oarecare a portativului, determină locul relativ al celorlalte note, în scara muzicală. 40 (În artele marțiale) Imobilizare (dureroasă), făcută mai ales pe articulații sau pe gât. 41-42 (D. locuințe sau uzine etc.; îla; îlav) La ~ (Care este complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. 43 (Îe) A ține (ceva sau pe cineva) sub ~ A ține ceva (sau pe cineva) încuiat. 44 (Îe) ~a și lacătul Totul. 45 (Îae) Începutul și sfârșitul. 46 (Fig) Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva Si: explicație, dezlegare. 47-48 (Îs) Roman (sau povestire) cu ~ Roman (sau povestire) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. 49 (Îs) ~ cu cifru Sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale. 50 (Îs) Poziție ~ Poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 51 (Îs) ~ de boltă (sau de arc) Bolțar decorat situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare. 52 (Fig) Element de bază care explică sau dezleagă o problemă Si: bază.

cislă (cisle), s. f. – 1. (Înv.) Număr, cantitate. – 2. Socoteală. – 3. Cotă, procent parte. Sl. čislo „număr” (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 57). – Der. cislaș, s. n. (contribuabil); cislui, vb. (a fixa prețul, a estima; a împărți, a fixa cota; a discuta, a dezbate); cisluială, s. f. (fixare a unui preț; împărțire); cisluitor, s. m. (perceptor). Toate cuvintele sînt învechite.

CLARK (< engl. {i}) s. n. Conținutul mediu al elementelor dintr-un anumit sistem geochimic sau cosmic (scoarța pămîntului, masiv intrusiv, atmosfera stelelor etc.), exprimat în procente atomice sau de greutate. A primit numele geochimistului F.W. Clarke.

CLÁSĂ (< fr.) s. f. 1. grup de obiecte, fenomene sau de ființe cu însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. V. gen. 2. (SOCIOL.) C. socială = ansamblu de persoane și grupuri ocupând aceeași poziție socio-economico-culturală (nivel de viață, interese economice, comunitate de cultură etc.) pe scara ierarhică a societății (c. conducătoare, c. de mijloc, c. muncitoare, c. țărănească). 3. Colectiv de elevi, de obicei de aceeași vîrstă și cu aceeași pregătire, care învață în cursul unui an școlar după aceeași programă de învățămînt; sală în care au loc lecțiile cu un astfel de colectiv. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, care cuprinde elevii unui profesor, indiferent de anul de studiu în care se află aceștia. 4. (BIOL.) Categorie sistematică de organisme subordonată încrengăturii cuprinde mai multe ordine. 5. (MAT.) C. de echivalență = mulțimea elementelor unei mulțimi date ce sînt într-o relație de echivalență cu un element precizat al mulțimii date. ◊ C. de resturi modulo p = mulțimea numerelor naturale care împărțite la p dau același rest. ◊ C. a sistemului zecimal de numerație = fiecare dintre grupele de cîte trei cifre considerate de la dreapta la stînga, ale numerelor întregi cu mai multe cifre (prima este numită clasa unităților, a doua este clasa miilor, a treia este clasa milioanelor etc.). 6. (TEHN.) C. de izolație = noțiune ce caracterizează materialele izolante, stabilind temperatura maximă pînă la care acesta rezistă. ◊ C. de precizie = a) diviziune a unui sistem de toleranțe standardizat, caracterizat prin mărimea abaterilor-limită admisibile față de dimensiunea nominală a unei piese; b) mărime caracteristică pentru precizia unui instrument de măsură, egală cu eroarea maximă exprimată în procente din întreaga scară de măsură. 7. Categorie a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. după gradul de confort. 8. Rang, grad, categorie, stabilite după valoare, după merit. ◊ C. de sol = unitate taxonomică superioară în pedologie, înglobînd tipurile de sol cu același orizont diagnostic (ex. molisoluri, spodosoluri etc.). ◊ C. spectrală = grupare de stele ale căror spectre se aseamănă, stabilită prin compararea intensității unor perechi de linii spectrale de absorbție a hidrogenului. Există 11 c.s. (W, O, B ș.a.). Sin. tip spectral.

coeficient sm [At: PONI, F. 109 / P: co-e-fi-ci-ent / Pl: ~nți / E: fr coefficient] 1 Element constant într-o expresie matematică, care multiplică o mărime variabilă. 2 (Îs) ~ diferențial Derivată. 3-4 Ceea ce exprimă sau dă o valoare. 5-6 Mărime care indică sau caracterizează o anumită proprietate a unui corp sau a unei substanțe și care este constantă pentru acel corp sau pentru acea substanță în condiții determinate. 7 (Elt; îs) ~ de armament Raport între puterea totală a grupelor instalate și puterea mijlocie furnizată de uzină. 8 Mărime relativă care exprimă raportul dintre doi indicatori, arătând câte unități din indicatorul raportat revin la o unitate din indicatorul luat ca bază de raportare. 9 (Teh) Valoare numerică cu sau fără dimensiune, reprezentând o proprietate fizico-chimică, o stare, o caracteristică de calitate etc. 10 (Îs) ~ statistic Formă de exprimare a raportului dintre două mărimi printr-un număr, care arată de câte ori o mărime este mai mare sau mai mică în comparație cu alta. 11 (Îs) ~ economic Relație, exprimată în procente, între cantitatea de muncă produsă de un mecanism și cantitatea de energie pe care acesta o consumă.

COEFICIENT s.m. 1. (Mat.) Număr sau parametru literal care multiplică o expresie algebrică în formă de monom. 2. Valoare relativă atribuită la un examen. 3. Mărime constantă în anumite condiții date, care indică o anumită proprietate a unei substanțe, a unui sistem fizic. ◊ Coeficient statistic = formă de exprimare a raportului dintre două mărimi printr-un număr, care arată de cîte ori o mărime este mai mare sau mai mică în comparație cu alta; coeficient economic = relație, exprimată în procente, între cantitatea de muncă utilă produsă de un mecanism și cantitatea de energie pe care o consumă acesta. [Pron. co-e-fi-ci-ent, pl. -nți. / < fr. coefficient].

COEFICIÉNT (< fr.) s. m. 1. Constantă care multiplică o mărime variabilă. 2. Mărime, de obicei fără dimensiuni, care caracterizează o anumită proprietate a unui sistem tehnic, a unei substanțe etc. și care are valoare constantă pentru anumite condiții date (ex. c. de frecare, c. de concentrare, c. de conductibilitate termică, c. de siguranță, c. de excedent de aer etc.). 3. Mărime relativă care exprimă raportul dintre doi indicatori, arătând, printr-un număr întreg sau fracționar, cîte unități din indicatorul raportat revin la o unitate din indicatorul luat ca bază de raportare (ex.: locuitori pe km²). 4. C. unghiular (al unei drepte) = panta unei drepte. 5. C. de scurgere = raportul dintre cantitatea de apă provenită din precipitații și cea care se scurge pe o suprafață de teren, într-o unitate de timp. ◊ C. hidrotermic, corelație între temperatură și precipitații caracterizînd indirect gradul de umezeală sau de uscăciune al unei regiuni (ex. c.h. de Martonne, Seleaninov, Thornthwaite etc.). 6. (EC.) C. de specializare = gradul de specializare atins de o țară; raportul dintre suma și diferența exporturilor și importurilor. ◊ C. bugetar = indice de preț care reprezintă raportul dintre cheltuielile efectuate pentru un produs și totalitatea cheltuielilor. 7. (FIZIOL.) C. de inteligență = raportul dintre vîrsta mentală și cea cronologică a unui individ; 2-3% din populație dispune de inteligență foarte mare, handicapații mintal sînt în același procent, iar restul populației se situează la nivel mediu.

COEFICIENT, coeficienți, s. m. 1. Element constant într-o expresie matematică, care multiplică o mărime variabilă. Chiar eu, cel mai prost la matematici... mă trezeam cîteodată că știam cum se înmulțesc între dînșii doi monomi, bine înțeles că fără coeficienți și fără exponenți. HOGAȘ, DR. II 124. ◊ Coeficient de proporționalitate = cîtime constantă care reprezintă raportul măsurilor a două mărimi direct proporționale. 2. Mărime care indică o proprietate anumită a unui corp sau a unei substanțe date și care este constantă pentru acel corp sau acea substanță, în condiții date. Coeficient de dilatare. ◊ Coeficient economic = relație (exprimată de obicei în procente) între cantitatea de muncă utilă produsă de un anumit mecanism și cantitatea de energie pe care o consumă. – Pronunțat: -ci-ent.

COLODIU s. n. Nitroceluloză conținînd un procent mic de azot, care se dizolvă într-un amestec de alcool și eter, dînd o soluție de o consistență siropoasă care, prin evaporare, lasă o peliculă incoloră și aderentă; se întrebuințează în medicină și în tehnică.

CONCENTRA vb. I. refl. a (se) strânge, a (se) aduna, a (se) acumula într-un (singur) loc; a (se) îndrepta spre un (singur) punct. II. refl. a-și încorda atenția, gândirea într-o (singură) direcție; a fi preocupat de ceva. III. tr. 1. a chema vremelnic sub arme un rezervist pentru instruire. 2. a mări procentul unui component într-o soluție, într-un amestec. 3. a separa părțile cu minereuri utile din minereul brut. (<fr. concentrer)

CONCENTRA vb. I. 1. tr., refl. A (se) strînge, a (se) aduna, a (se) acumula într-un singur loc, într-un anumit centru. 2. tr. A chema vremelnic sub arme un rezervist pentru instruire. 3. refl. A-și aținti privirea, a-și încorda atenția într-un anumit punct, către ceva; a fi absorbit de ceva. 4. tr. A mări procentul unui component într-o soluție sau într-un amestec. 5. tr. A separa părțile cu minereuri utile din minereul brut. [< fr. concentrer, cf. it. concentrare].

CONCENTRAT¹ s. n. 1. produs minier bogat în minerale utile, prin eliminarea sterilului. 2. produs alimentar de volum mic și procent mare de substanțe nutritive. (<germ. Konzentrat, fr. concentré)

CONCENTRAT ~e n. 1) Produs alimentar cu volum redus, având un procent ridicat de substanțe hrănitoare. 2) Produs industrial brut bogat în materii prime utile. 3) chim. Substanță obținută prin flotație. 4) Furaj de origine vegetală sau animală cu valoare nutritivă ridicată. /v. a concentra

CONCENTRAT¹, concentrate, s. n. 1. Produs bogat în minerale utile, obținut prin concentrare (3). 2. Produs alimentar caracterizat prin volum mic și printr-un procent mare de substanțe hrănitoare, care poate fi consumat după ce a fost încălzit, fiert în apă etc. – Din fr. concentré.

CONCENTRAT¹, concentrate, s. n. 1. Produs bogat în minerale utile, obținut prin concentrare (3). 2. Produs alimentar caracterizat prin volum mic și printr-un procent mare de substanțe hrănitoare, care poate fi consumat după ce, în prealabil, a fost încălzit, fiert în apă etc. – Din fr. concentré.

CONVERSIUNE, conversiuni, s. f. 1. Schimbare a condițiilor unui împrumut (de stat) prin modificarea mărimii dobânzii, prelungirea termenului de plată etc. 2. Preschimbare a unei valori de natură economică (mai ales monetare) în alta. 3. (Log., în sintagma) Conversiunea judecăților = operație de inversare a funcțiilor subiectului și predicatului în judecată, păstrându-se calitatea judecății. 4. (Chim.) Mărime care exprimă transformarea substanțelor inițiale dintr-o reacție chimică în unitatea de timp, exprimată de obicei în procente molare pe unitate de timp. 5. (Lingv.) Procedeu de formare a cuvintelor prin schimbarea categoriei gramaticale. 6. (În forma conversie) Recalificare. 7. (Biol.; în forma conversie) Schimbare în ordine liniară a genelor; transmutație genetică. [Var.: conversie s. f.] – Din fr. conversion, lat. conversio, -onis.

CONVERSIUNE, conversiuni, s. f. 1.Schimbare a condițiilor unui împrumut. 2. Preschimbare a unei valori de natură economică în alta. 3. (Log., în sintagma) Conversiunea judecăților = operație de inversare a funcțiunii subiectului și predicatului în judecată, păstrându-se calitatea judecății. 4. (Chim.) Mărime care exprimă transformarea substanțelor inițiale dintr-o reacție chimică în unitatea de timp, exprimată de obicei în procente pe unitate de timp. – Din fr. conversion, lat. conversio, -onis.

CONVERSIÚNE (CONVÉRSIE) (< fr., lat.) s. f. 1. Modificare a condițiilor unui împrumut (de stat) emis anterior, în sensul schimbării mărimii dobânzii, prelungirii termenului de plată, contopirii mai multor împrumuturi anterioare etc. ◊ Conversiunea datoriilor = reducerea de către stat, prin lege, a obligațiilor de plată. ◊ Conversiunea actului juridic = procedeu tehnic juridic prin care un act juridic nul produce efectele altui act juridic dacă îndeplinește condițiile de valabilitate cerute pentru acesta (ex. o vânzare nulă pentru neseriozitatea prețului poate produce efectele donației dacă îndeplinește condițiile de formă ale acesteia). 2. (FIZ.) Modificarea unui sistem fizic sau tehnic, în care anumite mărimi suferă o transformare dată. ◊ C. internă = transferarea excesului de energie a unui electron excitat către unul dintre electronii periferici ai atomului respectiv. 3. (INFORM.) Transformare a formei de reprezentare a informației în contextul unui sistem de calcul. ◊ C. de fișiere = transformarea modului de organizare și, eventual, a codului informației unui fișier în momentul copierii acestuia în alt fișier. ◊ C. a datelor = transformarea codului sau structurii datelor. 4. (LOG.) Conversiunea judecăților = operație de inversare a funcțiilor subiectului și predicatului în judecată, păstrându-se calitatea judecății. 5. (CHIM.) Mărime care exprimă transformarea substanțelor inițiale dintr-o reacție chimică în unitatea de timp (exprimată de obicei în procentele molare pe unitatea de timp). 6. (GENET.) Transformare simultană a unei gene dominante în alela sa recesivă, și invers, apărută la unii dintre gameții unui hibrid. 7. (MICROBIOL.) Modificare ereditară a proprietăților unei sușe bacteriene, consecutive infectării sale de către un tip anume de bacteriofag temperat. 8. Transformare a unei celule normale într-una malignă provocată de un virus oncogen. 9. (SILV.) Trecerea unei păduri de la forma specifică unui regim de exploatare la forma specifică altui regim, impusă de rațiuni economice (ex. trecerea de la crâng la codru).

*cupón n., pl. oane (fr. coupon, d. couper, a tăĭa). Rest dintr’o stofă. Bucățică de hîrtie care ți se taĭe dintr’o acțiune saŭ obligațiune și, în schimbu eĭ, încasezĭ procentu. Bucățică dintr’un bilet de teatru care dă drept posesoruluĭ să intre în aceĭașĭ lojă. Bucățică dintr’un bilet de loterie. V. tureac.

CUPON, cupoane, s. n. 1. (În țările capitaliste) Parte a unui titlu de rentă sau a unei acțiuni bancare care se taie la scadență pentru a servi ca bon la încasarea dobînzii, respectiv a dividendelor. ◊ Expr. A tăia cupoane = a încasa procentele titlurilor de rentă. Capitalismul nu mai are altă activitate socială decît să încaseze venituri, să taie cupoane și să se joace la bursă, unde diferiți capitaliști își sustrag unii altora capitalurile. MARX-ENGELS, O. A. II 134. 2. Parte detașabilă dintr-un bilet, de pe un cotor etc. care conferă deținătorului anumite drepturi. Cititorii aveau dreptul... să schimbe... corespondențe între ei, pe baza unui cupon valabil pentru zece cuvinte. PAS, Z. I 279. 3. (Termen comercial) Bucată de metraj mic, rămasă dintr-un val de pînză sau de stofă; rest, rămășiță.

curbă cumulativă, (engl.= cumulative curve) reprezentare grafică liniară, prin care se exprimă procentele cumulate (între 0-100%) de participare într-o probă a diverselor fracțiuni (clase) granulometrice constituente; fiecare punct de pe o c.c. corespunde procentului total al granulelor mai mari (sau mai mici) decât dimensiunea cărora acestea le corespund. C.c. sunt utilizate pentru obținerea de parametri granulometrici cu largi posibilități de interpretare.

decarbura vtr [At: IOANOVICI, TEHN, 39 / Pzi: ~rez / E: fr décarburer] 1-2 A (se) micșora procentul de carbon din topitura metalică la elaborarea oțelului. 3-4 A (se) realiza o decarburare (2).

DECARBURA, decarburez, vb. I. Tranz. A reduce procentul de carbon dintr-un aliaj al fierului. A decarbura fonta.

DECARBURA vb. I. tr. A micșora procentul de carbon dintr-un aliaj al fierului. [< fr. décarburer].

DECARBURARE, s. f. Operația de reducere a procentului de carbon dintr-un aliaj al fierului. Decarburarea oțelului.

DISCONT s. n. procent încasat de către o bancă la decontarea polițelor. (< germ. Diskont)

divorțialitate sfs [At: DN³ / P: ~ți-a~ / E: fr divortialité] (Rar) Numărul divorțurilor (1) la nivelul unei populații considerat în procente.

DOBÂNDĂ (< dobândi) s. f. Preț (taxă) al serviciului de creditare pe care debitorul îl plătește creditorului, stabilit ca o cotă procentuală din suma împrumutată; volumul d. depinde de suma creditată, timpul de imobilizare a mijloacelor bănești, rata d. (exprimată în procente); d. simplă este proporțională cu timpul și mărimea creditului, spre deosebire de d. compusă care are o creștere exponențială în raport cu timpul de imobilizare a sumei creditate. ◊ D. fixă = d. a cărei rată rămâne constantă pe toată perioada de rambursare. D. variabilă = d. a cărei cotă se modifică în funcție de evoluția pieței ratei d. ◊ D. negativă = d. încasată de debitor (este o măsură de limitare a importului de capital). ◊ D. statuară = cotă procentuală din valoarea nominală a unei acțiuni pe care acționarii unei societăți au dreptul să o primească ca prime dividente. ◊ D. preferențială = rată a d., percepută la creditele în cont curent, constituind baza de calcul pentru stabilirea celorlalte genuri de d.

DOBÂNDĂ, dobânzi, s. f. 1. Sumă de bani care se plătește (de obicei în procente) pentru un împrumut bănesc. ◊ Expr. A plăti (cuiva) cu dobândă = a se răzbuna cu prisosință și violență (pe cineva) pentru o pagubă sau o suferință. 2. Câștig, folos, profit. Mai bine cu un om vrednic la pagubă decât cu un mișel la dobândă. ♦ Cantitate dintr-un produs oferită (cumpărătorului) în plus. 3. (Înv.) Pradă de război. – Din dobândi (derivat regresiv).

dobândă sf [At: PRAV. LUCACI, 245^v/20 / Pl: ~nzi / E: pvb dobândi] 1 (Înv) Câștig (5). 2 (Înv) Agoniseală (1). 3 (Îvr) Moștenire. 4 (Înv) Belșug (1). 5 (Îvr) Surplus.^[1] 6 (Înv; Trs) Logodnă. 7 Sumă de bani care se plătește (de obicei în procente) creditorului pentru banii împrumutați. 8 (Îs) ~ legală Dobândă stabilită sau admisă prin lege. 9 (Rar; îs) ~ uzurară Camătă. 10 (Îvp; îla) De ~ Primit de pomană, din milă. 11 (Pop, îe) A plăti cu ~ A se răzbuna fără milă pentru o pagubă sau o suferință Si: a plăti cu vârf și îndesat. 12 (Înv) Pradă de război. 13 (Înv) Cucerire a unei cetăți, a unei țări. 14 (Înv, d. unități militare, îla) În ~ Retribuit cu pradă de război în loc de soldă.

dobîndă f., pl. zĭ (d. dobîndesc; vsl. dobytĭ, dobîndă, victorie; dobytiĭe, cîștig. V. dobitoc și izbîndă). Vechĭ. Izbîndă, victorie. Pradă de războĭ. Azĭ. Folos, interes, procent: dobîndă de 5 lei la sută. Oaste în dobîndă saŭ de strînsură, odinioară, oaste de voluntarĭ fără plată în opoz. cu lefegiĭ (V. husar). A da cu dobîndă, a depune banĭ cu interes. – În Olt. pl. -inzĭ.

DOBÎNDĂ, dobînzi, s. f. 1. Sumă de bani care se plătește pentru un împrumut, reprezentînd un anumit procent din suma împrumutată. A da, a lua bani cu dobîndă. ▭ Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Și-o fi scos capetele Ș-acum bea dobînzile. TEODORESCU, P. P. 545. ◊ Expr. A plăti (cuiva) cu dobîndă = a se răzbuna (pe cineva) pentru o pagubă sau o suferință. ♦ Cîștig obținut de pe urma banilor învestiți într-o afacere. Nu-i vorbă, primarul mai știe că banii aceștia o să și-i scoată el, cu dobînda lor cu tot; dar una-i să-i dai grămadă și alta-i să-i vezi înapoi cu țîrîita. SP. POPESCU, M. G. 22. 2. Cîștig, folos, profit. Bunicul a cumpănit și a petrecut printre degete dobînda noastră. SADOVEANU, N. F. 29. Noi nu umblăm după dobîndă personală... ci voim spor pentru folosul obștii. id. P. M. 208. Să vină cu izbîndă Anul cu mare dobîndă. ODOBESCU, S. III 228. Mai bine este să fii cu un om vrednic la pagubă, decît cu un mișel la dobîndă. NEGRUZZI, S. I 248. 3. (Învechit) Pradă de război. Inimile războinicilor se moleșesc de bunătățile dobînzilor. SADOVEANU, D. P. 7. Alergau la lupte, unii pentru glorie... cei mai mulți pentru dobînzi și prăzi. NEGRUZZI, S. I 273. ◊ Expr. A sluji în dobîndă = a merge la război fără a fi plătit, ci numai avînd drept la pradă. Slujind în dobîndă și iubitori de bogăție, ei dobîndiseră mult de la Mihai. BĂLCESCU, O. II 311.

DOBÎNDĂ s. (FIN.) camătă, procent, (înv. și reg.) mită, (reg.) mîzdă, (înv.) aslam, interes, uzură. (~ luată de cămătar pentru banii împrumutați cuiva.)

DOBROGEA 1. Podișul Dobrogei, mare unitate de podiș în SE României, între Dunăre la V și N, Delta Dunării la NE, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, suprapusă peste trei subunități structurale, diferite atît prin fundament, cît și prin cuvertura sedimentară: I. Podișul Dobrogei de Nord, situat între valea Dunării la V și N, Delta Dunării la NE, complexul Razim-Sinoe la E și aliniamentul văilor Peceneaga-Slava la S (cu înălțimi de 150-450 m), reprezintă o asociere de trei subunități morfostructurale, bine diferențiate între ele: M-ții Măcinului, Dealurile Tulcei, Depr. Nalbant și Pod. Babadag. Fundamentul este constituit din formațiuni paleozoice, străbătute de mase granitice, acoperite de depozite calcaroase, grezoase, argiloase, triasice și cretacice. Importante zăcăminte de pirite cuprifere (Altân Tepe) și baritină (Somova); roci de constr. (granite, porfire, calcare). Păduri de stejar în amestec cu gorun, tei alb, jugastru etc. Pomicultură; viticultură (podgoria Niculițel). II. Podișul Dobrogei Centrale sau Pod. Casimcea, situat între aliniamentele văilor Peceneaga-Slava la N, țărmul Mării Negre la E, Pod. Carasu la S și Dunăre la V, este constituit predominant din șisturi verzi în fundament, care adeseori apar la supr., peste care stau formațiuni jurasice și cretacice, fiind un pod. de eroziune, cu înălțimi de 150-320 m, fragmentat pe direcție NV-SE de râul Casimcea. Masivele calcaroase, resturi ale unei bariere de corali din Jurasic, rămase la supr. sub forma unor martori de eroziune pe aliniamentul Hârșova – Crucea – Gura Dobrogei, cheile, dolinele și peșterile din această zonă dau o notă de diversitate în peisaj. Cuprinde mai multe subunități: Pod. Casimcei – propriu-zis, Pod. Hârșovei, și Pod. Istriei. III. Podișul Dobrogei de Sud, cuprins între Dunăre la V, Pod. Dobrogei Centrale la N, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, corespunde în fundament soclului rigid de platformă, format din șisturi cristaline mezometamorfice, peste care sunt extinse depozite de gresii și calcare mezozoice și neogene, acoperite de o cuvertură de loess care conferă pod. un caracter structural tubular. c. 2/3 din supr. este drenată de bazine hidrogeografice care sunt tributare în cea mai mare parte Dunării. Unele diferențieri geomorfologice permit împărțirea Pod. Dobrogei de Sud în patru subunități: Pod. Medgidiei cu Pod. Dorobanțului, Pod. Oltinei, Pod. Negru Vodă și Pod. Cobadin. Vegetație de stepă cu procent ridicat de plante termofile. Viticultură (podgoriile Murfatlar, Ostrov). 2. Prov. istorică în SE României, între Dunăre și Marea Neagră. Terit. D., locuit din Paleoliticul mijlociu, a fost populat din milen. 2 î. Hr. de strămoșii geto-dacilor. Coloniștii greci au întemeiat în sec. 7-6 î. Hr. pe litoralul Mării Negre, coloniile Histria, Callatis, Tomis. În sec 1 î. Hr. a intrat în componența statului lui Burebista, apoi a Imp. Roman și Bizantin (până în sec. 7). Reintrată sub dominația bizantină (din 971), D. a fost menținută cu greu de către aceștia (sec. 10-13), fiind invadată de pecenegi, uzi și bulgari. În sec. 14, în D. s-a constituit o formațiune politică de sine stătătoare, condusă, pe rând, de Balica, Dobrotici (din c. 1348) și Ivanco (din c. 1386). A făcut parte din Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânire turcească (1417-1878). În urma Războiului de Independență din 1877-1878, Congresul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României și restabilirea autorității statului român asupra D. de Nord. Prin Pacea de la București (1913), ce pune capăt celui de-al doilea Război Balcanic, partea de S a D. (Cadrilaterul) a intrat în componența statului român. În 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost silită să cedeze cadrilaterul Bulgariei.

ELASTICITÁTE (< fr., lat.) s. f. 1. Proprietate a unor corpuri (solide, lichide, gazoase) de a se deforma, modificându-și volumul sau forma sub acțiunea solicitărilor exterioare și de a reveni la starea inițială după încetarea acestora. ◊ Teoria elasticității = capitol al mecanicii corpului solid care se ocupă cu determinarea stării de tensiune și stării de deformație a unui corp elastic, supus acțiunii unor sarcini exterioare, luându-se, eventual, în considerație influența temperaturii, a câmpului electromagnetic etc.; elastomecanică. 2. (REZ. MAT.) Limită de e. = solicitarea maximă la care poate fi supus un corp fără a rămâne cu deformații permanente. ◊ Modul de e. v. modul (3). 3. Elasticitatea rocilor colectoare = proprietate a rocilor colectoare de hidrocarburi de a-și modifica reversibil volumul porilor și fisurilor, sub acțiunea presiunii exterioare variabile (litostatică, tectonică) sau presiunii interioare (prin exploatare). 4. (EC.) Variațiile relative a două mărimi economice corelate între ele. Se calculează ca raport între rata (procentul) de creștere a unei mărimi x și rata (procentul) de creștere a altei mărimi y. ♦ Capacitatea unei bănci de a răspunde unei cereri crescute de credite și monedă într-o perioadă de expansiune economică și de a limita creditele și disponibilul de monedă într-o perioadă de supraîncălzire a pieței. ♦ Frecvența și mărimea variațiilor cursului unei valute. ◊ E. cererii = modificarea procentuală a cererii unei mărfi raportate la modificarea procentuală a prețului acesteia sau a venitului. Când cererea unei mărfi are o elasticitate-prețuri de 0,3% înseamnă că dacă crește cu 1% cererea crește numai 0,3%. ◊ E. de previziune = rata creșterii/scăderii relative a cererii prognozată pentru o viitoare creștere sau scădere de prețuri comparativ cu o perioadă anterioară. ◊ E. de înlocuire = proporția în care un factor de producție, o marfă, un serviciu, pot fi înlocuite cu altele pentru a răspunde unei schimbări de prețuri. E. monetară = variația ofertei de monedă conform necesităților economiei prin intervenția autorităților monetare (banca de emisiune) sau prin operațiunea de rescont efectuată de celelalte bănci.

FOSFATA vb. tr. 1. a îngrășa cu fosfați terenurile de cultură. 2. a adăuga fosfat de calciu în mustul de struguri pentru a activa fermentația și procentul de alcool în vin. 3. a acoperi piesele de oțel sau de fontă cu un strat protector, anticorosiv, de fosfat cristalin. (< fr. phosphater)

FOSFATA vb. I. tr. 1. A îngrășa cu fosfați terenurile de cultură. 2. A adăuga fosfat de calciu în mustul de struguri pentru a activa fermentația și a mări procentul de alcool în vin. 3. A acoperi piesele de oțel sau de fontă cu un strat protector, anticorosiv, de fosfat cristalin. [< fr. phosphater].

FOSFATARE, fosfatări, s. f. 1. Îngrășare cu fosfați a terenurilor de cultură. 2. Adăugarea de fosfat de calciu în mustul de struguri, pentru a activa fermentația și a mări procentul de alcool în vin. 3. Acoperirea obiectelor de oțel sau de fontă cu un strat de fosfat cristalin (care servește ca protecție contra agenților corosivi).

FRANCHIZĂ s. f. 1. (Mat.) Parte exceptată dintr-un total, exprimată în procente. 2. Clauză cuprinsă în polița de asigurare în virtutea căreia asigurătorul este exonerat de obligația de a-l despăgubi pe asigurat. 3. Scutire de taxe vamale acordată pentru bunurile importate. (cf. engl., fr. franchise)

FRANȘIZĂ s.f. 1. (Mat.) Parte exceptată dintr-un total, exprimată în procente. 2. (Mar.) Clauză de asigurare în virtutea căreia asiguratorii sunt exonerați de anumite riscuri. [< fr. franchise].

GERMINATOR¹, germinatoare, s. n. 1. Aparat cu ajutorul căruia se determină procentul de germinație a diferitelor semințe. 2. Aparat cu ajutorul căruia se obține germinarea diferitelor semințe.

GERMINATOR, -OARE adj. Care are puterea de a germina sau de a determina germinarea. // s.n. 1. Instrument pentru determinarea procentului de germinație a semințelor. [Cf. it. germinatore, fr. germinateur].

GERMINATOR² ~oare n. 1) Instalație pentru germinarea artificială a semințelor. 2) Aparat pentru stabilirea procentului de germinație a semințelor. /<fr. germinateur

GLICOMETRU ~e n. Aparat pentru determinarea procentului de zahăr în must sau în alt lichid zaharat. /<fr. glycometre

GRAD (< fr., lat.) s. n. 1. Unitate de măsură a unor mărimi fizice în cadrul anumitor sisteme sau scări de reperare (ex. g. areometric). ◊ G. termometric = unitate de măsură pentru temperatură. Reprezintă un interval de temperatură egal cu o unitate fracțiune dintr-un interval fundamental, definit între două temperaturi de referință: g. Kelvin (simbol: K), egal cu fracțiunea 1/273,16 din intervalul de temperatură cuprins între zero absolut (0 K) și punctul triplu al apei (173,16 K); g. Celsius (simbol: °C), egal cu gradul Kelvin; g. Fahrenheit (simbol: °F), egal cu 0,555 K; g. Réaumur (simbol: °R), egal cu 1,25 K. V. temperatură. 2. Unitate de măsură a unghiurilor. V. centezimal, sexagesimal. 3. G. de libertate = fiecare dintre parametrii independenți care caracterizează posibilitățile de mișcare ale unui sistem mecanic. 4. (MAT.) Gradul unui monom = a) (în raport cu o mărime literală) exponentul literei respective; b) (în raport cu două sau mai multe mărimi literale) suma exponenților acestor litere. ◊ Gradul unui polinom = cel mai mare dintre gradele monoamelor care îl alcătuiesc. 5. Diviziunea a unei scări de reperare în cadrul unui anumit sistem de măsuri al unor mărimi (ex. g. areometric, g. de duritate etc.). 6. Valoare relativă a unei mărimi în raport cu o valoare de referință. ◊ G. alcoolic = proporția de alcool absolut, exprimată în procente, dintr-o băutură sau soluție alcoolică; exprimă tăria alcoolică a acesteia. 7. Criteriu de apreciere calitativă a unor produse sau a proceselor executate de anumite mașini, instalații etc. (ex. g. de umplere, g. de îndesare etc.). 8. (GEOGR.) G. de latitudine = unitate de măsură a latitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi medii de 111,05 km. G. de longitudine = unitate de măsură a longitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi care variază, în funcție, de latitudine, de la Ecuator (111,3 km) spre poli (0 km). 9. G. de seismicitate v. seismic, scară ~. 10. (LINGV.) G. de comparație = formă pe care o iau adjectivul și unele adverbe pentru a arăta măsura în care un substantiv sau un verb determinat de acestea posedă caracteristica exprimată prin adjectivul sau adverbul respectiv. 11. Treaptă, nivel, stadiu (al unei situații, stări etc.). ◊ G. de rudenie = raportul de apropiere între rude; se calculează după numărul nașterilor ce despart două rude în linie dreaptă (ascendentă sau descendentă), respectiv după numărul nașterilor de la fiecare rudă până la cel mai apropiat descendent comun, însumate. ◊ Loc. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 12. Treaptă în ierarhia administrativă, corespunzătoare unei anumite funcții. ◊ G. militar = fiecare dintre treptele ierarhiei militare. În armata României, g. m. sunt: soldat, pentru soldați; fruntaș, caporal și sergent pentru gradați; sergent major, plutonier, plutonier major și plutonier adjutant pentru subofițeri; maistru militar clasa a IV-a, maistru militar clasa a III-a, maistru militar clasa a II-a, maistru militar clasa I și maistru militar principal pentru maiștri militari; sublocotenent, locotenent și căpitan (căpitan-locotenent la marina militară) pentru ofițeri inferiori; maior, locotenent-colonel, colonel (respectiv căpitan de rangul III, căpitan de rangul II și căpitan de rangul I la marina militară) pentru ofițerii superiori; general de brigadă, general de divizie (respectiv contra-amiral, viceamiral, amiral la marina militară), general de corp de armată pentru generali și amirali, mareșal al României.

GRAD, grade, s. n. I. 1. Unitate de măsură a anumitor mărimi variabile (temperatură, unghi, densitate etc.). ◊ Grad centesimal = grad obținut prin împărțirea unui unghi drept în o sută de părți egale. Grad sexagesimal = grad obținut prin împărțirea unui unghi drept în nouăzeci de părți egale. (Geogr.) Grad de latitudine = unitate de măsură a latitudinii, corespunzînd cu a 360-a parte dintr-un meridian terestru. Grad de longitudine = unitate de măsură a longitudinii, corespunzînd cu a 360-a parte dintr-o paralelă terestră. 2. Exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuații sau al unui polinom sau (la ecuațiile cu mai multe necunoscute) maximul sumei exponenților necunoscutelor în unul din termenii ecuației. ◊ Ecuație de gradul întîi, de gradul al doilea etc. = ecuație în care puterea maximă la care figurează necunoscuta este puterea întîi, puterea a doua etc. 3. Raport între valoarea unor mărimi și unitatea lor de măsură. ◊ Grad alcoolic = fiecare din procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. II. 1. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Treaptă, nivel (într-o serie de stări, situații, aspecte ale unui obiect). Grad de precizie. Grad de exactitate. Grad de finețe. Grad de calificare. ▭ Activitatea și inițiativa comunistului în înfăptuirea politicii partidului sînt în măsură considerabilă determinate de gradul său de conștiință, de pregătirea sa teoretică-ideologică. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2845. Dreptatea e cel dintîi grad al desăvîrșirei. BĂLCESCU, O. I 348. ◊ Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. Grad de comparație v. comparație. Gradul comparativ v. comparativ. Gradul superlativ v. superlativ. ◊ Loc. adv. În cel mai mare (sau mai înalt) grad sau în gradul cel mai mare (sau mai înalt) = cît se poate de mult, maximum, la culme. Însușirea de a se transpune în alții, în cît mai diverși, și de a-i realiza conform naturii lor și conform cu felul lor de a se exprima, France o are în gradul cel mai înalt. IBRĂILEANU, S. 274. Iar altul, ce e gata de sfadă-n orice ceas... Adese nu își cruță chiar însăși a sa viață, Voind a face răul în cel mai mare grad. NEGRUZZI, S. II 226. În cel mai mic grad sau în gradul cel mai mic = cît se poate de puțin, la minimum. În ultimul grad = în stadiul, în faza cea mai avansată, la un stadiu extrem. 2. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor instituții, a unor dispoziții etc. Instanțe judecătorești de orice grad. Grade de pedepse. ♦ Locul pe care îl ocupă cineva în ierarhia instituției din care face parte (v. rang, titlu); a) fiecare dintre treptele ierarhiei militare; (concretizat, popular) persoană care deține un anumit grad în ierarhia militară. Grade inferioare. Grade superioare. Grad de maior. Grad de colonel. ▭ Coridorul era ocupat numai de ofițeri de toate gradele. REBREANU, P. S. 123; b) fiecare dintre treptele ierarhiei corpului didactic universitar. Grade universitare. ▭ Se înființează pe data prezentului decret următoarele grade didactice superioare: asistent, conferențiar și profesor de învățămînt superior. B. O. 1953, 2; c) fiecare dintre treptele ierarhiei diplomatice. – Pl. și: (învechit) graduri (ODOBESCU, S. II 254).

GRANULAȚIE s.f. 1. Mic corpuscul caracteristic pentru anumite celule. ♦ Mică tumoare rotundă care se formează pe suprafața membranelor seroase și mucoase în anumite afecțiuni. 2. (Tehn.) Structura unui material granulos, exprimată în procente de greutate. [Gen. -iei, var. granulațiune s.f. / cf. fr. granulation].

GRANULAȚIE s. f. 1. mic corpuscul pentru anumite celule. ◊ mică tumoare rotundă pe suprafața membranelor seroase și mucoase în anumite afecțiuni. 2. structură a unui material granular, exprimată în procente de greutate. 3. nodozitate mică (de origine tuberculoasă). (< fr. granulation)

GRANULAȚIE, granulații, s. f. 1. Tumoare mică, rotundă, care se formează mai ales la suprafața membranelor mucoase și seroase, din cauza unor afecțiuni. 2. Conținutul unui material în granule de diferite mărimi, exprimat în procente de greutate.

GREUTATE, greutăți, s. f. I. 1. Apăsare pe care o exercită un corp asupra unei suprafețe (orizontale) pe care se sprijină; însușirea unui corp de a fi greu; forță care se exercită asupra unui corp sau cu care un corp este atras de Pământ; greime. ◊ Greutate specifică = greutate a unității de volum dintr-un anumit corp; mărime care indică, în procente, raportul în care se află o parte a unei colectivități față de întreaga colectivitate; fig. valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate v. centru. Greutate atomică = număr care arată de câte ori atomul unui element este mai greu decât a 12-a parte din masa atomului de carbon. Greutate moleculară = număr egal cu suma greutăților atomice ale elementelor unei molecule. 2. Corp, obiect etc. având o masă (relativ) mare (și cărat de cineva sau de ceva). ♦ Fig. Senzație de apăsare (fiziologică sau morală), de oboseală, de neliniște. ◊ Expr. A i se lua (sau a-i cădea cuiva) o greutate de pe inimă = a scăpa de o mare grijă. 3. Bucată de metal de formă caracteristică și cu masa etalonată, care servește la stabilirea masei ori greutății altor corpuri (prin cântărire). ♦ Bucată de metal sau de alt material, care îndeplinește anumite funcții într-un mecanism. 4. Halteră. ♦ Obiect metalic de formă sferică, folosit la probele atletice de aruncări; p. ext. probă sportivă în care se aruncă acest obiect. II. 1. Dificultate, piedică în realizarea unui lucru. ◊ Loc. adv. Cu (mare) greutate = (foarte) greu. 2. (Fam.) Influență, trecere, putere. ♦ Putere de convingere; valoare documentară. 3. Gravitate; asprime. Greutatea unei pedepse. [Pr.: gre-u-] – Greu + suf. -ătate.

GREUTATE, greutăți, s. f. I. 1. Apăsare pe care o exercită un corp asupra unei suprafețe (orizontale) pe care se sprijină; însușirea unui corp de a fi greu; forță care se exercită asupra unui corp sau cu care un corp este atras de pământ; greime. ♦ Greutate specifică = greutate a unității de volum dintr-un anumit corp; mărime care indică, în procente, raportul în care se află o parte a unei colectivități față de întreaga colectivitate; fig. valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate V. centru. Greutate atomică = număr care arată de câte ori atomul unui element este mai greu decât a 12-a parte din masa atomului de carbon. Greutate moleculară = număr egal cu suma greutăților atomice ale elementelor unei molecule. 2. Corp, obiect etc. având o masă (relativ) mare (și cărat de cineva sau de ceva). ♦ Fig. Senzație de apăsare (fiziologică sau morală), de oboseală, de neliniște. ♦ Expr. A i se lua (sau a-i cădea) (cuiva) o greutate de pe inimă = a scăpa de o mare grijă. 3. Bucată de metal de formă caracteristică și cu masa etalonată, care servește la stabilirea masei ori greutății altor corpuri (prin cântărire). ♦ Bucată de metal sau de alt material, care îndeplinește anumite funcții într-un mecanism. 4. Halteră. ♦ Obiect metalic de formă sferică, folosit la probele atletice de aruncări; p. ext. probă sportivă în care se aruncă acest obiect. II. 1. Dificultate, piedică în realizarea unui lucru. ♦ Loc. adv. Cu (mare) greutate = (foarte) greu. 2. (Fam.) Influență, trecere, putere. ♦ Putere de convingere; valoare documentară. 3. Gravitate; asprime. Greutatea unei pedepse. [Pr.: gre-u-] – Greu + suf. -ătate.

GRIZUMETRIE s. f. metodă de determinare a procentului de grizu în aerul dintr-o mină; grizuscopie. (< fr. grisoumétrie)

GRIZUMETRIE s.f. Determinare a procentului de grizu în aerul dintr-o mină. [Gen. -iei. / < fr. grisoumétrie].

GRIZUMETRU s.n. Aparat pentru determinarea procentului de grizu din mine. [< fr. grisoumètre].

GRIZUSCÓP (< fr.; {s} gr. grisou „grizu” + gr. skopein „a examina”) s. n. Aparat destinat măsurării metanului din atmosfera subteranului minelor, care arată dacă procentul de metan existent în atmosfera unei exploatări subterane a atins limita periculoasă de 2% (care provoacă asfixie).

GRIZUSCOP s.n. Aparat care arată dacă procentul de grizu din atmosfera unei exploatări subterane a atins limita periculoasă. [Cf. fr. grisou – grizu, gr. skopein – a privi].

GRIZUSCOP s. n. aparat care arată dacă procentul de grizu din atmosfera unei exploatări subterane a atins limita periculoasă. (< fr. grisouscope)

HEMO- „sînge, globule roșii, hematii”. ◊ gr. haima „sînge” > fr. hémo-, engl. hemo- și haemo-, germ. hämo > rom. hemo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a sîngelui; ~blast (v. -blast), s. n., celulă tulpină; sin. hemocitoblast; ~cel (v. -cel₁), s. n., cavitate a corpului la unele nevertebrate, originară din fragmentarea mezodermului sub formă de sinusuri sau lacune pline cu sînge în blastocel; ~cit (v. -cit), s. n., celulă sanguină; sin. hematocit; ~citoblast (v. cito-, v. -blast), s. n., hemoblast*; ~citofagie (v. cito-, v. -fagie), s. f., fenomen de citofagie, manifestat la celulele sîngelui și la organele hematopoietice; ~citometru (v. cito-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea numărului de hematii dintr-un volum de sînge; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., diminuare a numărului de hematii din sînge; ~clazie (v. -clazie), s. f., 1. Scădere a numărului de leucocite din masa sanguină. 2. Hemoliză*; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., acumulare de sînge în vezicula biliară; ~conie (v. -conie), s. f., corpusculi foarte mici, observați în sînge la ultramicroscop și care prezintă mișcări browniene; ~crinie (v. -crinie), s. f., vărsare a hormonilor în sînge; ~crinoterapie (v. crino-₂, v. -terapie), s. f., utilizare în scop terapeutic a unui amestec injectabil de sînge și de extract glandular; ~crioscopie (v. crio-₁, v. -scopie), s. f., determinare a punctului de înghețare a sîngelui; ~crom (v. -crom), s. m., termen generic pentru pigmenții sanguini transportori de oxigen; ~cromogen (v. cromo-, v. -gen₁), s. m., compus rezultat din combinarea heliului cu diverse substanțe azotate; ~cromometru (v. cromo-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea procentului de hemoglobină din sînge; ~cultură (v. -cultură), s. f., cultivare și identificare a unor germeni patogeni în sînge prin însămînțarea lor pe un mediu adecvat; sin. hematocultură; ~dinamometru (v. dinamo-, v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea presiunii sîngelui; ~dromograf (v. dromo-, v. -graf), s. n., debitmetru bazat pe deplasarea variabilă de către curentul sanguin a unei supape, ale cărei mișcări sînt înregistrate pneumatic; ~dromometru (v. dromo-, v. -metru₁), s. n., aparat de măsurat viteza de circulație a sîngelui în vene și artere; ~fag (v. -fag), adj., 1. adj., (Despre animale) Care se hrănește cu sînge. 2. adj., (Despre celule fagocitare) Care distruge globulele roșii; ~filie (v. -filie₁), s. f., boală de sînge ereditară, caracterizată printr-o predispoziție patologică la hemoragii datorită insuficientei puteri de coagulare a sîngelui; ~genie (v. -genie₁), s. f., afecțiune caracterizată prin hemoragii care survin spontan, ca urmare a scăderii pronunțate a numărului de trombocite; ~gramă (v. -gramă), s. f., analiză medicală prin care se stabilește compoziția sîngelui; ~histioblast (v. histio-, v. -blast), s. n., celulă cu citoplasma ușor bazofilă și cu nucleu rotunjit și semilunar, prezentă în splină și în măduva osoasă; ~id (v. -id), adj., care se aseamănă cu sîngele; ~leucogramă (v. leuco-, v. -gramă), s. f., analiză de laborator constînd în notarea hematiilor și a leucocitelor; ~limfă (v. -limfă), s. f., lichid organic din aparatul circulator al nevertebratelor, corespunzător sîngelui; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge hematiile; ~liză (v. -liză), s. f., fenomen de distrugere patologică a globulelor roșii din sînge; sin. eritrocitoliză, hematoliză, hemoclazie (2); ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea presiunii sanguine; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Aparat pentru dozarea hemoglobinei din sînge. 2. Aparat pentru determinarea cantității de hemoglobină din sînge; ~neurocrinie (v. neuro-, v. -crinie), s. f., vărsare a hormonilor hipofizari în sistemul nervos prin mijlocirea circulației porte hipotalamohipofizare; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile sîngelui; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., hematopoieză*; ~ptizie (v. -ptizie), s. f., eliminare de sînge pe gură, provocată de o hemoragie a căilor respiratorii; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., hemoragie*; ~ragie (v. -ragie), s. f., scurgere abundentă de sînge, datorită ruperii peretelui unui vas sanguin; sin. hemoptoză; ~ree (v. -ree), s. f., curgere de sînge; sin. hematoree; ~rinie (v. -rinie), s. f., hemoragie nazală produsă de ruperea unui vas de sînge; ~spermie (v. -spermie), s. f., hematospermie*; ~static (v. -static), adj., s. n., (medicament) care oprește o hemoragie; sin. hematostatic; ~stază (v. -stază), s. f., oprire a unei hemoragii prin mijloace proprii organismului sau prin procedee medicale; ~tahometru (v. taho-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea vitezei de circulație a sîngelui; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli prin transfuzii de sînge; sin. hematoterapie; ~tipologie (v. tipo-, v. -logie₁), s. f., determinare tipologică a unei populații cu ajutorul grupelor sanguine; ~toxie (v. -toxie), s. f., otrăvire a sîngelui; ~trop (v. -trop), adj., (despre un virus) care se fixează electiv pe celulele sanguine.

HEMOCROMOMETRU s. n. aparat pentru determinarea procentului de hemoglobină din sânge. (< engl. hemochromometer)

improvizație, invenție pe moment a unor fragmente sau lucrări muzicale (compoziții*), realizată mai mult sau mai puțin după niște tipare prestabilite. Granițele i. sunt de fapt cele două aspecte îndelung dezbătute în rândul muzicienilor, și anume: i. spontană, absolut liberă, legată numai de intuiție și inspirație de moment, fără a fi bazată pe indicații, tipare, canoane etc., cunoscute și stabilite anterior (valabilă, doar pe plan teoretic, în unele manifestări din folclor*, în free jazz*, sau în unele muzici ale sec. nostru, fiindcă practic nu există o i. absolut liberă, deoarece nu putem fi rupți de tradiția unor muzici, sau măcar de o stare muzicală anterioară nouă, deja întipărită în subconștient în momentul actului improvizatoric; o situație contrară ar duce la o muzică cu totul inedită care ar genera categorii sintactice [v. sintaxă (2)] noi, lucru neconfirmat până acum de practica muzicală) și i. ce se realizează după legi prestabilite sau după un model (ocupând un procent ridicat în folc., în jazz, în muzica preclasică, clasică și în muzica de după anii 1950). Între cele două frontiere se poate detecta o gamă largă de aspecte care privesc și îmbină atât i. liberă, după inspirația de moment, cât și pe cea „canonizată” după legi și modele restrictive (un exemplu elocvent etse i. din epoca romantică). O altă clasificare (strâns legată de modul în care se produce i.) este în funcție de notație*. Există i. scrisă și nescrisă în partitură*. La rândul ei, i. scrisă prezintă o multitudine de aspecte care sunt cuprinse între cea mai sumară indicație (în unele muzici aleatorice*) și o notație precisă (cazul unor lucrări enesciene care s-au născut din îmbinarea caracterului improvizatoric din folc. cu construcția riguroasă de tip europ. ce indică până și cele mai mici detalii). Între aceste două situații limită sunt plasate muzici care adoptă schițe în notație, mai mult sau mai puțin complexe, ori alte sisteme de notație, extramuzicale, care pot sugera, unui sau unor executanți, modul, starea etc. în care se realizează actul i. Desprindem astfel i. vizuală, după un desen, după anumite combinații de culori, sau după anumite forme plastice, i. grafică realizată după anumite indicații grafice (de pildă în lucrările lui E. Brown), i. de tip semantic, după semnificațiile unui text literar (poezie, proză), practicată de K. Stockhausen etc. Desigur, ideea de i. este foarte veche și își are originea în folc. ancestral (născându-se o dată cu muzica). Termenul de i. a început să se impună mult mai târziu, respectic în ev. med., pe măsură ce actul improvizatoric a fost conștientizat. În folc. există o dispoziție improvizatorică bazată pe unele formule (I, 4), în speciile cu structură liberă (exemplu: descântecele). Mai mult i. stă la baza eterofoniei* (categorie sintactică desprinsă din practica de cânt proprie folc. și preluată de muzica cultă). Ștefan Niculescu, un exeget al problemei, arată că sub forma ornamentală*, eterofonia apare în folclor „determinată de impulsul improvizatoric de moment al interpreților”. Tot el definește eterofonia ca fiind „un fel de tulburare improvizatorică a cursivității unimelodice plasată între etape de unison (octavă)”. Folclorul reclamă i. mai ales în sistemul (II, 6) parlando-rubato. În muzica cultă, i. este la mare preț în sec. 17 când mari maeștri ai acestei practici muzicale, considerată o adevărată artă, improvizau la diferite instr., cu predilecție la orgă* (Frescobaldi, Sweelinck ș.a.) sau la clavecin (Fr. Couperin – preludii* improvizatorice pe ideea de variație*). I (în stil fugato*) ajunsese o condiție necesară de a ocupa un post de organist*. După 1700, Bach și alți compozitori cristalizează forme scrise, adevărate capodopere, provenite din ideea de i. (fantezia*, preludiul, invențiunea* etc.). Totodată păstrează tradiția i. delimitând deja în mod precis diferite tipuri care s-au impus alături de i.: contrapunctică* (în stil fugato, imitativ*) și anume: i. armonică (pe un bas cifrat), i. melodică (linii ornamentate, figuri* melodice) și chiar i. ritmică. În clasicism, i. devine o formă a artei rezervată soliștilor*. Apar cadențele (2) instr. care înseamnă i. pe teme* date (i. pe o temă provine de fapt tot din preclasicism unde se improviza fugi*, în special de orgă, tradiție păstrată până în zilele noastre). Dar aici ideea este extinsă, deoarece în cadențele instr. ale clasicilor, iar mai apoi ale romanticilor, temele se suprapun, vizând, din ce în ce mai mult, o etalare a a tehnicii instr. de virtuozitate (exemplu: Liszt). Dar epoca romantică deschide, alături de marea virtuozitate instr., drumul spre o i. de atmosferă (Chopin, C. Franck, Bruckner, Dupré ș.a.) care s-a extins în sec. 20, primind în schimb alte coordonate de fond. Există în muzica cultă a sec. 20 trei direcții importante, legate toate de apariția ideii de aleatorism, care având în viață o aplicativitate generală – cuprinde „nenumărate tranziții, de la imposibilitate (inclusiv imposibilitatea) până la certitudine (inclusiv certitudinea)” – M. Boll – înglobează bineînțeles și i. muzicală. Astfel deosebim i. în muzica aleatorică* europ. (deși unii autori – ex. Nattiez – nu identifică i. cu actul alea) provenită din limitele serialismului* integral, care a ajuns în zona de percepție a aglomerării (texturile* sonore) și-a pierdut funcția detaliului, lăsând loc posibilității introducerii i. în execuție (unul dintre exemple ar fi școala poloneză – Penderecki, Lutosławski etc.) i. liberă din muzica de tip aleatoriu amer. (J. Cage, E. Brown etc.), care vizează ori incidențe de obiecte sonore, ori inspirații generate de fenomene extramuzicale (desen, pictură, sculptură etc. despre care am amintit) și i. provenită din filonul folc., în special de la popoarele extraeuropene care folosesc un model melodic de i.(maqam*, râga*), manifestată în lucrările mai noi ale lui Stockhausen, A. Stroe etc. Desigur i. își găsește și astăzi un teren larg de acțiune în folc. (amintim doar păstrarea tradiției i. din muzica sp. de chitară sau cea sud-americană), în jazz și în muzica „pop” (v. pop music), dar până acum fără putere în generarea unor schimbări importante pe tărâm muzical. Ea repetă sub diferite forme tipuri i. existente, moștenite prin tradiție.

indexare s. f. **1. Acțiunea de a alcătui un index ◊ „Organizarea muncii intelectuale de documentare prin rezumări de texte sau «indexări» bibliografice [...] sunt tot atâtea domenii larg tributare noilor metode de cercetare.” Cont. 10 XII 65 p. 8. **2. Acțiunea de a modifica salariile, pensiile etc. în funcție de un indice economic sau monetar ◊ „[...] guvernul se va întruni din nou, luând în dezbatere și proiectul de hotărâre privind indexarea și compensarea salariilor, pensiilor (inclusiv ale agricultorilor), asigurărilor sociale.” R.l. 26 XI 92 p. 3. ◊ „[...] procentul indexării de 17,7% reprezintă, de fapt, o nouă scădere a salariului real [...]” R.l. 27 XI 92 p. 4. ◊ „După informațiile pe care le deținem, pentru perioada ianuarie-aprilie a.c., coeficientul de indexare a salariilor va fi de 9,1%.” R.l. 4 III 93 p. 1; v. și 20 XI 91 p. 3, 2 IV 92 p. 3, 11 VIII 92 p. 3 (sensul 1 din indexa; DN3; sensul 2 din indexa (ec.) din fr. indexer; PR 1948)

ÍNDICE (< it., lat.) s. m. 1. (MAT.) Simbol numeric sau literal scris alături de un alt simbol literal pentru a deosebi elementele unei mulțimi, termenii unui șir etc. (ex. a₁, a₂..., a_n). 2. (STATIST., EC.) Mărime relativă rezultată din compararea (prin raportare) a doi indicatori (unul luat la numitor, ca bază de comparare sau raportare, iar celălalt la numărător, ca mărime raportată), care caracterizează modificarea în timp (dinamică) a unui fenomen economic sau exprimă raportul de mărime dintre două fenomene de același fel care se desfășoară în același timp, dar în spații diferite. De cele mai multe ori, i. au caracter de medie. ◊ I. valoric = mărime relativă ce caracterizează dinamica valorică a unui fenomen (ex. a producției ori a vânzării de mărfuri) sub aspectul schimbării cantităților și a prețurilor. ◊ Indicele volumului fizic = mărime relativă ce caracterizează dinamica unui fenomen sub aspectul modificărilor cantitative, făcând abstracție de modificarea prețurilor. ◊ Indicele prețului (sau al prețurilor) = mărime relativă ce caracterizează modificarea prețului (sau al prețurilor) între două perioade comparate. ◊ Indicele productivității muncii = mărime relativă exprimată prin raportul dintre nivelul (curent) realizat al productivității muncii și nivelul ei dintr-o perioadă trecută. ◊ Indicele salariului mediu = mărime relativă ce caracterizează dinamica salariului mediu (într-o întreprindere, instituție, ramură de activitate sau pe întreaga economie). ◊ Indicele costului vieții = mărime relativă care exprimă variația medie a prețurilor mărfurilor alimentare și nealimentare și a tarifelor serviciilor ce intră în consumul diferitelor grupe de populație. 3. Mărime care caracterizează o proprietate a unei substanțe, a unui sistem tehnic etc. ◊ (FIZ.) I. de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv; este egal cu raportul vitezelor luminii în vid și în mediul dat. ◊ (CHIM.) I. de aciditate = măsură a acidității libere din uleiuri și grăsimi, exprimată prin numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru neutralizarea acizilor grași liberi dintr-un gram de substanță. ◊ I. de iod = cantitatea de iod, exprimată în procente, adiționată de un ulei sau de o grăsime, care măsoară gradul de nesaturație al acestora. ◊ I. de saponificare = numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru completa saponificare a unui gram de ulei sau de grăsime, prin fierberea acestora cu hidroxid de potasiu în soluție alcoolică. 4. I. antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc (ex. i. cefalic). 5. (BIOL.) I. centrometric = raportul dintre lungimea brațelor mici și cea totală a cromozomului. ◊ I. de diversitate = raportul dintre numărul total de specii și cel de indivizi dintr-o biocenoză. ◊ I. de sex = raportul dintre numărul de cromozomi de sex X și cel al seturilor de autozomi. 6. (TEHN.) Semn trasat pe o scară, pe o curbă etc. pentru a permite așezarea în raport cu acesta a părților unui sistem tehnic, ale unei diagrame, fotografii etc. ♦ Ac sau piesă mobilă a unui instrument de măsurat, care servește la citirea pe scara gradată a numărului diviziunii până la care s-a deplasat partea mobilă a instrumentului. 7. (GEOGR.) I. climatic = mărime scalară folosită pentru caracterizarea climei și a solului zonal dintr-o anumită regiune a globului, calculată în raport cu temperatura medie anuală și cu media sumelor precipitațiilor anuale înregistrate la o stație meteorologică. ◊ I. de ariditate = relație care definește gradul de uscăciune a climei unei regiuni în funcție de diverși factori climatici. ◊ I. de continentalitate = parametru care indică un complex de particularități climatice, determinate de acțiunea uscatului asupra proceselor de formare a climei. Se definește prin gradul de continentalism. 8. (BIBL.) Index (II, 3). 9. (MAT., INFORM.) Simbol sau expresie folosite pentru a deosebi între ele elemente de același tip (de ex. pentru a indica poziția unui element într-un tablou); index (III, 3).

INTERES s. v. camătă, dobândă, procent.

interes s. v. CAMĂTĂ. DOBÎNDĂ. PROCENT.

INVAR s. n. Oțel aliat, cu procent mare de nichel, cu coeficient de dilatație foarte mic, folosit la construirea instrumentelor și aparatelor de precizie.

ÎMBOGĂȚI, îmbogățesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre persoane) A agonisi bani mulți sau bunuri numeroase, a acumula bogății; a se înavuți. Cît era să cîștigăm de la dumneata? Ce, ne-mbogățeam din două lăzi? DUMITRIU, N. 260. Se îmbogățește văzînd cu ochii. REBREANU, R. I 72. Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogățise însutit și înmiit. CREANGĂ, P. 153. 2. Tranz. (Cu privire la bunuri din domeniul material sau spiritual; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A adăuga noi elemente, a lărgi sfera, a face să devină mai cuprinzător, a mări, a dezvolta. [Filimon] a îmbogățit literatura romînă cu două scrieri de un adevărat merit: Slujnicarii și Ciocoii. GHICA, S. A. 80. ◊ Refl. Vocabularul continuă să se îmbogățească, pe măsură ce activitatea și gîndirea oamenilor se dezvoltă, și o dată cu aceasta se îmbogățește și fondul principal. GRAUR, F. L. 93. ♦ (Min.) A elimina o parte din substanțele sterile dintr-un minereu sau din cărbuni, mărind astfel procentul de substanță utilă.

2) împrumút, a -á v. tr. (lat. im-promútuo, -áre, d. mútuus, mutual, d. mutare, a muta; it. improntare, fr. emprunter). Daŭ cu condițiunea de a mi se restitui cu procent orĭ fără: a împrumuta pe cineva c’o pușcă, cu banĭ saŭ a împrumuta cuĭva o pușcă, niște banĭ. Ĭaŭ cu condițiunea de a restitui: a împrumuta de la cineva ceva. Fig. (după fr.). Daŭ, fac să imiteze de la mine: Româniĭ aŭ împrumutat Ungurilor cuvîntu „plăcintă” (palacsinta). Ĭaŭ, adopt: Româniĭ aŭ împrumutat de la Ungurĭ cuvîntu „samă” (szám). V. refl. Ĭaŭ cu condițiunea de a restitui: mă împrumut cu ceva de la cineva. – Fals: a împrumuta ceva cuĭva cu înț. de „a te împrumuta cu ceva de la cineva” (după fr. emprunter quelque chose à quelqu’un). – Vechĭ și împromutez, prumut și aprumut.

lăutar, muzicant (semi-)profesionist, neavând totuși statutul unui muzician cult (chiar dacă, în unele cazuri și, mai ales în ultimul sec., el posedă unele cunoștințe de scris-citit muzical sau de armonie (III, 2)), care vehiculează artizanal și pe calea oralității un repertoriu* cu origini dintre cele mai variate. În lb. română, termenul a fost raportat la numele învechit și de indubitabilă natură orient. „alăută” (din arab. al’ûd*), în sec. trecut încă l. numindu-se „alăutar”; faptul demonstrează că termenul nu poate fi raportat la numele de origine germ. al lautei (2), prin care este desemnată vioara* în Banat și în unele părți din Transilvania, deși adoptarea timpurie a acestui instr. „modern” de către l. ar împinge la o asemenea speculație. Recrutați în proporție de 80% din populația țigănească, l. se găsesc în Ungaria și România; celelalte procente îl constituie l. țărani. Ca muzicanți pop., țiganii apar menționați la noi în 1570 (deși această îndeletnicire a lor trebuie să fie mai veche). Ca robi ai domnului, boierilor sau mănăstirilor, l. erau cei mai scumpi în diferitele tranzacții; s-au organizat ca meseriași, și aceasta, pare-se, chiar înaintea slobozirii lor, de vreme ce Barbu Lăutarul era starostele l. din Iași. Organizațiile acestea erau mai curând de tipul isnafurilor (esnaf) turcești decât de tipul confreriilor sau breslelor occid., singură situația de muzicanți itineranți și aflați oarecum la marginea societății, nu însă și proveniența etnică sau de clasă a l., constituind un punct de apropiere de jongleuri*, menestreli*, goliarzi*, skomorohi* ruși, skolde norvegieni, Spieleute germ. L. sunt în primul rând instrumentiști (cântând la vl., vcl., c. bas, țambal*, cobză*, nai*, fluier*, ca instr. tradiționale, dar și la cl., sax., taragot*, trp., acordeon* etc. ca instr. noi sau mai nou însușite) și alcătuiesc tarafuri* de diferite mărimi și componențe (în funcție și de zona folc.); sunt mai rar soliști voc. consacrați [deși cu unele prilejuri cântă balade (IV) sau cântece*]. În privința repertoriului, el vehiculează atât folc. sătesc cât și unul orășenesc, cel din urmă executat într-o manieră adesea „folclorizantă”, provenind, în ordine cronologică, din cântecul de lume* greco-turco-perso-arab (sec. 17-19), romanța* rusească, ungurească și națională, dansurile de salon* etc. Conservatori și având, până la un punct, un rol pozitiv în menținerea tradiției dar, în același timp, permeabili la influențe eterogene, l. au fost considerați (de la Bartók încoace) ca un factor dezintegrator al autenticității folc. sătesc. Până la stabilirea principiilor folcloriste moderne, repertoriul l. a constituit totuși unica sursă a culegerilor* realizate până în primul deceniu al sec. 20, iar melodiile lor, negreșit orășenești, considerate „naționale”, au fost în aceeași vreme, singurele cunoscute de către compozitorii români și incluse în lucrările lor.

LIMFOPENIE, limfopenii, s. f. Scădere sub procentele normale a numărului limfocitelor din sânge. – Din germ. Lymphopenie.

MARJĂ s. f. 1. margine; bord. ◊ spațiu alb la marginea unei pagini. ◊ spațiu sau timp liber, de care se poate dispune; rezervă. 2. diferență dintre prețul de vânzare și cel de cumpărare al unei mărfi, evaluată în procente; valoarea maximă sau minimă pe care o atinge un preț înainte de încheierea unei tranzacții comerciale. (< fr. marge)

MARJĂ s.f. (Franțuzism) 1. Margine; bord. ♦ Spațiu alb la marginea unei pagini. ♦ Spațiu sau timp liber, care poate fi folosit ca rezervă; rezervă. 2. Diferență dintre prețul de vînzare și prețul de cumpărare al unei mărfi, evaluată în procente; valoarea maximă sau minimă pe care o atinge un preț înainte de încheierea unei tranzacții comerciale. [< fr. marge].

MĂRÍME (< mare¹) s. f. 1. Dimensiune, întindere (mare), volum, cantitate (2); proporție, valoare. ♦ Importanță, însemnătate, gravitate. ♦ Loc de frunte într-o anumită ierarhie (socială); rang, demnitate; concr. persoană care deține un rol important în ierarhia socială; fruntaș, demnitar. 2. (MAT.) Generalizare a unor noțiuni concrete, ca: lungime, arie masă etc. Alegând o m. de genul dat ca unitate de măsură, se poate exprima numeric raportul oricărei m. de acest fel față de unitate. 3. (FIZ.) Proprietate fizică a corpurilor sau a fenomenelor care implică un aspect calitativ legat de natura și de însușirile specifice ale acestora, precum și (ceea ce este caracteristic) un aspect cantitativ al lor, legat de posibilitatea formulării unui criteriu de comparație, pe baza căruia se stabilește o unitate și un procedeu de măsură. V. scalar, vectorial. 4. (STATIST.) M. medie = expresie numerică obținută ca medie prin procedee de prelucrare și de calcul, cu ajutorul căreia se poate caracteriza o colectivitate statistică, calitativ omogenă, din punctul de vedere al unei caracteristici cu niveluri individuale diferite. ◊ M. absolută = expresie numerică, în unități de măsură naturale sau valorice, care caracterizează concret m. (volumul) unui fenomen dintr-un anumit loc, într-un anumit moment sau într-o anumită perioadă. ◊ M. relativă = expresie numerică, calculată sub formă de coeficient, procent, promilă etc., care caracterizează raportul dintre două m. absolute. 5. (ASTR.) M. stelară = măsură a strălucirii aparente a unei stele sau a altui corp ceresc, exprimată printr-un număr (de obicei zecimal și care este cu atât mai mic cu cât strălucirea astrului este mai mare, putând avea și valori negative), a cărui valoare depinde de iluminarea produsă de astrul respectiv. Noțiunea de s. m. a apărut în Antichitate, când stelele vizibile cu ochiul liber au fost împărțite (de Hiparcus) în șase clase, începând cu cele mai strălucitoare. Ulterior, a fost definită de o scară de m.s., conform căreia variația de strălucire pentru o diferență de 5 m.s. este dată de raportul 100/1; aceasta este o scară logaritmică care arată că o stea de m.s. 1 este de 2,512 ori mai strălucitoare decât o stea de m.s. 2 (2,512 ≈ rădăcina de ordinul 5 din 100; 100^1/5). Telescoapele moderne pot fotografia stele cu m.s. de până la 29 (tepescopul spațial Hubble).

MÂZDĂ s. v. camătă, dobândă, mită, procent, șperț.

MEZO- (MESO-) „centru, mediu; central, median”. ◊ gr. mesos „de mijloc, intermediar, median” > fr. méso-, germ., id., it. id., engl. id. > rom. mezo- și meso-. □ ~aerofil (v. aero-, v. -fil₁), adj., (despre plante) care este parțial aerofil; ~biotic (v. -biotic), adj., (despre semințe sau propagule) care, în condiții bune de păstrare, trăiește 3-15 ani; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Strat celular din embrionul animalelor, care se află între stratul extern și cel intern. 2. Corpuscul din citoplasmă, constituentul principal al celulei, cu rol în reproducere și în transmiterea caracterelor; ~cardie (v. -cardie), s. f., deplasare patologică a inimii către mijloc; ~carp (v. -carp), s. n., strat median al pericarpului, constituind partea cărnoasă a unui fruct; ~cefal (v. -cefal), adj., care are cutia craniană de formă intermediară între brahicefal și dolihocefal; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., strat de celule parenchimatice, situat între floem și xilem; ~cist (v. -cist), s. n., nucleu central al sacului embrionar; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. m., substanță coloidală polimerizată, cu gradul de polimerizare între 100 și 1000; ~colopexie (v. colo-₂, v. -pexie), s. f., operație chirurgicală de fixare a mezecolonului^[1] la peretele abdominal; ~cotil (v. -cotil), s. n., porțiune a tulpiniței gramineelor, cuprinsă între cotiledon și coleoptil; ~dendrobiont (v. dendro-, v. -biont), s. n., organism al cărui biotop se găsește în scoarța copacilor; ~derm (v. -derm), s. n., 1. Strat median al țesutului capsulei, la biofite. 2. Foiță mijlocie a embrionului, situată între ectoderm și endoderm, din care se dezvoltă oasele și mușchii; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., tip de fenerofite sempervirescente, cu mugurii de reînnoire neacoperiți în anotimpul nefavorabil; ~fil₁ (v. -fil₁), adj., (despre microorganisme) care se dezvoltă la temperaturi medii; ~fil₂ (v. -fil₂), s. n., țesut cuprins între epiderma superioară și cea inferioară a frunzei, format din celule care conțin clorofilă; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (plante) care cresc și se dezvoltă în condiții de temperatură și umiditate mijlocii; ~fotic (v. -fotic), adj., care necesită lumină de intensitate mediocră; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Tip de fecundație care face trecere între bazigamie și acrogamie. 2. Pătrundere a tubului polinic prin peretele integumentului ovular, iar nu prin micropil; ~gastru (v. -gastru), s. n., regiune mijlocie a abdomenului; ~glee (v. -glee), s. f., masă gelatinoasă care se află între straturile extern și intern ale corpului spongierilor și celenteratelor; ~glie (v. -glie), s. f., tip de fagocit amiboid din țesutul nevralgic; ~halin (v. -halin), adj., care conține clorură de sodiu în procent de 3-10‰; ~hidrofite (v. hidro-₁, v. -fit), s. f. pl., specii de hidrofite din locurile relativ umede; ~higrofitic (v. higro-, v. -fitic), adj., care este intermediar între plantele mezofitice și cele higrofitice; ~litic (v. -litic₁), adj., s. n., 1. adj., Care aparține epocii situate între paleolitic și neolitic. 2. s. n., Epoca mijlocie a pietrei, situată între paleolitic și neolitic; ~logie (v. -logie₁), s. f., ramură a biologiei care studiază relațiile dintre organisme și factorii mediului înconjurător; ~mer (v. -mer), adj., situat în fază de mezomerie; ~merie (v. -merie), s. f., fenomen de oscilare a structurii unei molecule între formele ei izomere din punct de vedere electronic; ~metru (v. -metru₂), s. n., cută peritoneală care leagă uterul de peretele abdominal, corespunzînd ligamentelor largi; ~morf (v. -morf), adj., relativ la o stare a materiei intermediară între cea amorfă și cea cristalină; ~oligoterme (v. oligo-, v. -term), s. f. pl., specii vegetale din stațiunile relativ reci; ~pauză (v. -pauză), s. f., strat superior al mezosferei, care face trecerea spre termosferă; ~petal (v. -petal), adj., care prezintă o poziție centrală în cadrul corolei; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., zonă a citoplasmei cuprinsă între plasmalemă și tonoplast, în care sînt înglobate incluziunile citoplasmatice; ~prosop (v. -prosop), adj., (despre un individ) a cărui față este de dimensiuni mijlocii; ~rin (v. -rin), adj., (despre un individ) cu nas relativ îngust și înalt; ~rinie (mesorinie) (v. -rinie), s. f., 1. Situație în care deschiderea anterioară a fiecărei fose nazale este aproximativ de două ori mai înaltă decît lată. 2. (În somatometrie) Nas moderat de lung și de lat; ~saprofite (v. sapro-, v. -fit), s. f. pl., ciuperci ale căror micelii se află în interiorul plantei în curs de descompunere, avînd corpurile de fructificare însă la exterior; ~scaf (v. -scaf), s. n., navă care posedă calitățile submarinelor și ale batiscafelor, utilizată în cercetările subacvatice de adîncime medie; ~sferă (v. -sferă), s. f., 1. Strat al atmosferei cuprins între stratosferă și ionosferă. 2. Înveliș cuprins între 1200 și 2900 km în adîncimea globului pămîntesc; ~sperm (v. -sperm), s. n., strat median cărnos din tegumentul seminal; ~spor (v. -spor), s. m., 1. Porțiune mediană a sporului. 2. Teleutospor unicelular; ~stilie (v. -stilie), s. f., heterostilie în care predomină stilele de lungime mijlocie; ~term (mesoterm) (v. -term), adj., (despre vegetale) care prezintă afinitate pentru regiunile cu temperatură medie; ~termofil (v. termo-, v. -fil₁), adj., (despre plante) care crește în zonele cu climat temperat; ~termofită (v. termo-, v. fit), s. f., comunitate vegetală specifică zonei temperate; ~trof (v. -trof), adj., (despre apele dulci) care este relativ bogat în substanțe hrănitoare dizolvate, cu pH-ul cuprins între 6 și 7; ~xerofite (v. xero-, v. -fit), s. f. pl., specii de plante din locuri expuse temporar uscăciunii relative; ~xerofitic (v. xero-, v. -fitic), adj., care crește în regiuni mai uscate decît plantele mezofitice; ~zaur (mesosaur) (v. -zaur), s. m., reptilă fosilă în formă de șarpe, lungă pînă la 12 m, care a trăit în mările din cretacic; ~zoic (v., -zoic), adj., s. n., 1. adj., Care aparține erei mezozoice. 2. s. n., Eră geologică intermediară între paleozoic și neozoic, în care au apărut mamiferele, păsările și peștii osoși; ~zom (v. -zom), adj., s. m., 1. adj., (Despre un individ) Care este de statură mijlocie. 2. s. m., Structură a membranei bacteriene, care intervine în diviziunea celulară și în fotosinteză.

MITĂ s. v. camătă, dobândă, procent.

mită s. v. CAMĂTĂ. DOBÎNDĂ. PROCENT.

mîzdă s. v. CAMĂTĂ. DOBÎNDĂ. MITĂ. PROCENT. ȘPERȚ.

modal, compoziție ∼ (ă), (engl. = modal composition) termen prin care se desemnează compoziția mineralogică reală a unei roci exprimată în procente de greutate sau de volum; analiza m. a rocilor magmatice stă la baza clasificării mineralogice cantitative (ex.: clasificările lui Johannsen și Streckeisen).

MUSTI- „must”. ◊ L. mustum „must” > fr. musti- > rom. musti-. □ ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument cu care se măsoară densitatea și procentul de zahăr din must.

MUSTIMETRU s. n. instrument pentru măsurarea densității și procentului de zahăr din must. (< fr. mustimétre)

MUSTIMETRU s.n. Instrument pentru măsurarea densității și procentului de zahăr din must. [Var. mustometru s.n. / < fr. mustimètre].

ONEROS, -OASĂ, oneroși, -oase, adj. (Despre contracte, convenții etc.) Care impune cuiva sarcini; p. ext. împovărător, apăsător, dezavantajos. Capitaluri fără procente oneroase, I. IONESCU, P. 134. ◊ Expr. (Jur.) Cu titlu oneros = implicînd anumite obligații, cheltuieli sau sarcini.

ORBESC, -EASCĂ, orbești, adj. (Despre acțiuni și sentimente) Care se manifestă orbește; nesocotit, orb³. Afecțiune orbească. încredere orbească. ♦ Fig. ◊ Exagerat, exorbitant. Luase iar bani cu procente orbești. CARAGIALE, N. S. 28.

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).

PERRY [pərí], Fred (1909-1995), tenisman britanic. Câștigător al marilor concursuri de la Wimbledon (1934, 1935, 1936), Forest Hill (1933, 1934) și Melbourne (1939); component al echipei Marii Britanice câștigătoare a Cupei Davis (1933, 1934, 1935. 1936) cu un procent de 86% din meciuri. Campion mondial la tenis de masă (1929).

perțent, perțente, s.n. (reg.) procent.

petrol, (engl.= petroleum, oil), combustibil mineral de origine organică și de consistență lichidă până la păstoasă, de obicei de culoare închisă, având densitatea între 0,82 – 0,96. P. provine din materia organică furnizată în principal de microorg. planctonice care au populat mările din trecut și care, după moartea lor, au căzut pe fundul mărilor și au fost incluse în mâlurile in curs de acumulare. Din p.d.v. chimic, p. este un amestec de hidrocarburi, incluzând: hidrocarburi saturate sau parafinice cu formula CnH2n+2, în care n variază între 5 și 15; hidrocarburi ciclice cu formula CnH2n; mai rare sunt hidrocarburile aromatice cu formula CnH2n-6. În afară de acești componenți principali, p. mai poate conține, în procente variabile, compuși cu sulf, cum ar fi hidrogenul sulfurat, compuși cu oxigenul, ca acizii naftenici, fenolii etc., compuși cu azotul, compuși anorganici minerali ai metalelor și metaloidelor, care dau, în final, cenușa reziduurilor de distilare. Principalele reg. petrolifere din țara noastră se înscriu în zona flișului carpatic, în zona de molasă, în Depr. Getică și în Plat. Valahă. Sin. țiței. petrologie,(engl. = petrology) ramură a geol. care se ocupă cu studiul rocilor din punct de vedere al compozitiei, a structurii și texturii lor, cu scopul reconstituirii proceselor geologice care le-au generat; p. cuprinde petrografia și petrogeneza; p. structurală; p. magmatică și metamorfică (endogenă); p. sedimentară. P. mai include și studiul rocilor ce alcătuiesc zonele profunde ale scoartei terestre.

pivotabilitate, (engl.= pivotability) parametru morfometric multivariant prin care se apreciază relația formă-mișcare a granulelor, într-un sistem gravitațional și în condiții fizice standard. P. este influențată direct de rostogolirea granulelor pe pantă și se măsoară prin tabularitate (procentul de granule tabulare dintr-un dep. sedimentar).

*plaséz v. tr. (fr. placer, d. place, pĭață, loc. V. pĭață). Procur cuĭva post, îĭ găsesc ocupațiune: a plasa o guvernantă. Vînd, găsesc loc de desfacere uneĭ mărfĭ: a plasa cereale. Daŭ banĭ cu procent: a plasa banĭ într’o ipotecă.

PROBABILITATE DE LOVIRE măsura în care este posibil ca obiectivul să fie lovit trăgându-se un singur glonț, bombă, torpilă sau rachetă. Probabilitatea de lovire capătă valori de la 0 la 1, prezentate sub formă de procent sau fracție zecimală, date de raportul dintre numărul cazurilor favorabile lovirii obiectivului și numărul total al cazurilor, acestea fiind egal probabile (tragerea executându-se în condiții identice către infinit).

PROCENT s. 1. sutime. (Un ~ dintr-o unitate.) 2. v. procentaj. 3. rată. 4. v. camătă. 5. v. proporție.

PROCENT s.n. 1. Parte raportată la o sută de părți dintr-un întreg; sutime. 2. Dobîndă calculată la o sută de lei pe interval de un an; (p. ext.) orice dobîndă. [Var. proțent s.n. / < germ. Prozent, cf. lat. procentum < pro – pentru, centum – o sută].

PROCENT, procente, s. n. 1. A suta parte dintr-o cantitate; proporție în raport cu o sută; sutime. Compoziția socială a partidului a fost îmbunătățită, procentul de muncitori crescînd. REZ. HOT. I 240. Tablourile sinoptice... reprezintă, de o pildă, procentul știutorilor de carte din Romînia, alături de procentul Germaniei. C. PETRESCU, A. 464. 2. Dobînda calculată la o sută de lei pe interval de un an; p. ext. orice dobîndă. – Variantă: (învechit) proțent, proțenturi (CAMILAR, N. II 126), s. n.

PROCENT ~e n. 1) A suta parte dintr-un întreg, considerat drept unitate și reprezentat grafic prin simbolul %. 2) Dobândă calculată la fiecare o sută de lei (sau alte unități bănești) pe o perioadă de un an. /<germ. Prozent

PROCENT s. 1. sutime. (Un ~ dintr-o unitate.) 2. procentaj, (Maram.) sazolic. (Care e ~ natalității?) 3. (FIN.) rată. (~ a scontului, a dobînzii...) 4. (FIN.) camătă, dobîndă, (înv. și reg.) mită, (reg.) mîzdă, (înv.) aslam, interes, uzură. (~ luat de cămătar pentru banii împrumutați cuiva.) 5. proporție. (Amestecăm în ~ diverse două substanțe.)

procent s. n., pl. procente

procent n. dobândă la sută.

procent s. n., pl. procente

*procént n., pl. e (rus. procént, germ. prozent, d. lat. pro, pentru, și centum, o sută. Pe la 1848 proțent, apoĭ, supt reacțiune latină, procent). Dobîndă la sută, dobîndă în general.

PROCENT s. n. parte raportată la o sută de părți dintr-un întreg; procentaj, sutime. (< germ. Prozent)

PROCENTAJ s. procent, (Maram.) sazolic. (~ul natalității.)

PROCENTAJ ~e n. 1) v. PROCENT. 2) Calcul de determinare a procentului. 3) Rezultatul acestui calcul. /procent + suf. ~aj

PROCENTAJ s. procent, (Maram.) sazolic. (~ natalității.)

PROCENTAJ, procentaje, s. n. Proporție calculată în raport cu o sută; procent. Socoti procentajul depășirii cu ochii plecați. MIHALE, O. 35. Folosindu-se de o cretă groasă, înșira pe tejghea coloane lungi și încîlcite de cifre, adunări, înmulțiri, procentaje. GALAN, B. I 20.

PROCENTAJ s.n. Procent. ♦ Calculul făcut pentru stabilirea procentului; cifra obținută prin acest calcul. [După fr. pourcentage].

PROCENTAJ s. n. procent. ◊ calcul făcut pentru stabilirea procentului; cifra obținută. (după fr. pourcentage)

PROCENTUAL, -Ă adj. Calculat, exprimat în procente. [Pron. -tu-al. / cf. germ. prozentual].

PROCENTUAL, -Ă, procentuali, -e, adj. Calculat în procente. Cote procentuale de beneficiu. – Pronunțat: -tu-al.

PROCENTUAL, -Ă adj. calculat, exprimat în procente. (< germ. prozentual, fr. procentuel)

PROCENTUAL ~ă (~i,~e) Care este calculat sau exprimat în procente. Venit ~. [Sil. -tu-al] /<germ. prozentual

PROPORȚIE s. 1. (MAT.) raport. 2. raport, relație. (O ~ justă între elemente.) 3. v. armonie. 4. v. procent. 5. v. dimensiune.

PROPORȚIE s. 1. (MAT.) raport. 2. raport, relație. (O ~ justă între elemente.) 3. armonie, concordanță, echilibru, potrivire, proporționalitate, simetrie, (fig.) simfonie. (O perfectă ~ a elementelor unui ansamblu.) 4. procent. (Amestecăm în ~ diverse două substanțe.) 5. dimensiune, mărime, măsură, (înv.) mărie, mărire, (fam.) calibru. (Un lucru de mari ~ii.) 6. amploare, extensiune, extindere. (Scandalul a luat ~ii.)

PROPORȚIE, proporții, s. f. 1. Raport între dimensiunile părților unui întreg sau între fiecare dintre aceste părți și întreg. Mijlocul acestor femei se află, între umeri și glezne, la o depărtare care e, fără îndoială, justa și secreta proporție a perfecțiunii. BOGZA, C. O. 282. [Casele] au început a se supune regulilor proporției, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi și luminoase. ALECSANDRI, O. P. 179. ♦ Procent. Proporția de substantive abstracte crește pe măsură ce ne apropiem de vremea noastră. GRAUR, F. L. 144. 2. Potrivire, raport între lucruri. Pentru funcțiunea oricărui organism și oricărui organ e necesară o proporție normală de apă. MARINESCU, P. A. 63. ◊ Loc. adv. În proporție cu... sau (loc. prep.) în (sau, învechit, după) proporția... = proporțional cu..., potrivit cu... A fost plătit în proporție cu munca depusă. ▭ Amatorii de teatru național nu ascultau cu plăcere o limbă artificială și nu-și înălțau sufletele în proporția glasurilor și gesturilor actoricești. SADOVEANU, E. 69. Statul e dator a ridica pentru romîni, după proporția poporului, școli mai mari și elementare. GHICA, A. 293. 3. (La pl.) Dimensiuni mari, extindere mare. Pe fondul albastru al munților din zare, lumea pare deodată o frescă, prin proporții, prin frumusețe, printr-o înfățișare totală de apoteoză. BOGZA, C. O. 280. ◊ Expr. A lua proporții = a) a se dezvolta, a crește peste măsură. Era mulțumit că a scăpat de grijile care azi noapte luaseră proporții. REBREANU, R. I 52. Între femei, descoperirea făcută lua proporții fantastice. BART, E. 284; b) (familiar) a se îngrășa. 4. (Mat.) Egalitate a două rapoarte. Termenii proporției. – Variantă: (învechit) proporțiune (EMINESCU, N. 31, HASDEU, I. V. 35) s. f.

PROPORȚIE s.f. 1. Raport între dimensiunile unui întreg și părțile lui sau între dimensiunile părților unui întreg. ♦ Procent, parte raportată la întreg. 2. Potrivire, raport armonios între mai multe lucrări, părți. ♦ În proporție cu... = proporțional cu..., potrivit cu.... 3. (La pl.) Dimensiune, mărime. 4. (Mat.) Egalitate între două rapoarte avînd patru elemente constitutive. [Gen. -iei, var. proporțiune s.f. / cf. fr. proportion, lat. proportio].

PROȚENT s.n. v. procent.

RATĂ s. f. 1. fiecare dintre părțile în care se eșalonează o datorie sau o altă obligație pentru a fi achitată sau distribuită treptat, la anumite termene. 2. raport, procent (al contului, al dobânzii etc.). ♦ a plusvalorii = raportul dintre plusvaloare și capacitalul variabil; ♦ a profitului = raportul dintre plusvaloare și întregul capital avansat. (< germ. Rate)

RATĂ s. 1. (rar) tranșă, (pop.) câști, (înv.) soroc. (A restituit suma în două ~.) 2. (FIN.) procent. (~ a scontului, a dobânzii.) 3. v. curs.

RATĂ s.f. 1. Fiecare dintre părțile în care se eșalonează o sumă de bani sau o obligație de altă natură pentru a fi achitată sau distribuită treptat la anumite termene. 2. Raport (procentual), procent (al scontului, al dobînzii etc.). ♦ Rata plusvalorii = raportul dintre plusvaloare și capitalul variabil; rata profitului = raportul dintre plusvaloare și întregul capital avansat. [Pl. -te. / < germ. Rate].

RATĂ s. 1. (rar) tranșă, (pop.) cîști, (înv.) soroc. (A restituit suma în două ~.) 2. (FIN.) procent. (~ a scontului, a dobînzii.) 3. (EC. POL.) curs. (~ schimbului.)

RECARBURA vb. I. tr. A mări procentul de carbon al unui oțel în timpul fabricării cînd acesta a pierdut carbon sub limita prescrisă. [< fr. recarburer].

RECARBURA vb. tr. a mări procentul de carbon al unui oțel în timpul elaborării, când acesta a pierdut carbon sub limita prescrisă. (< fr. recarburer)

repetiție (< lat. repetitio) 1. Semn de r., semn ce indică reluarea unui fragment dintr-o lucrare muzicală. Expresia dal segno cere repetarea dintr-un loc marcat cu un semn (de obicei cu semnul procent). V. da capo; abreviații. 2. Pregătire a unui concert (1), recital* sau spectacol muzical, execuție de probă.

REZÍDUU (< lat., fr.) s. n. Restul rămas de la o operație de prelucrare fizică sau chimică a unui material brut (ex. păcura, cenușa etc.). (PEDOL.) R. fix = conținutul total de săruri solubile din soluția solului, exprimat în procente sau în mg/100 g sol. ♦ Fig. Ceea ce este lipsit de valoare; inutil, inutilizabil.

sazalic, sazalicuri, s.n. (înv.) procent; impozit, dare.

SAZOLIC s. v. bir, dare, impozit, procent, procentaj.

sazolic s. v. BIR. DARE. IMPOZIT. PROCENT. PROCENTAJ.

SCONT s.n. 1. Operație bancară prin care se plătește cuiva anticipat valoarea unei polițe, reținîndu-se un procent care reprezintă dobînda pînă la scadență; procentul pe care îl oprește o bancă atunci cînd face o operație de scontare. ♦ Sumă de bani care reprezintă dobînda pentru un împrumut și pe care un bancher și-o reține anticipat. 2. (Rar) Reducere, scăzămînt făcut unui debitor care achită o poliță sau o datorie înainte de scadență. [< it. sconto].

SCONT, sconturi, s. n. 1. Operație bancară prin care se plătește cuiva anticipat valoarea unei polițe, reținîndu-se în schimb un mic beneficiu; procentul reținut ca beneficiu. ♦ Sumă de bani, reprezentînd dobînda la un împrumut, pe care bancherul și-o reține cu anticipație din valoarea împrumutului. 2. Reducere acordată debitorului din valoarea unei polițe sau a unei datorii plătite înainte de scadență; recalculare și diminuare a dobînzilor, cînd plata unei facturi se face înainte de termen.

SCONT s. n. 1. operație bancară prin care se plătește cuiva anticipat valoarea unei cambii, reținându-se un procent care reprezintă dobânda pentru un împrumut, pe care un bancher și-o reține anticipat. 2. reducere, scăzământ făcut unui debitor care achită o datorie înainte de scadență. (< it. sconto)

SCONT ~uri n. 1) Operație financiară prin care valoarea unei polițe este achitată anticipat de către o bancă, reținându-se un anumit procent. 2) Dobânda reținută de bancă la efectuarea acestei operații. 3) Reducere acordată debitorului care achită o datorie înainte de scadență. /<it. sconto

SEGMENT, (1, 2, 3) segmente, s. n. (4) segmenți, s. m. 1. S. n. Porțiune dintr-o figură, limitată cel puțin într-o parte de marginile ei. ◊ Segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. Segment de cerc = parte dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și arcul subîntins. 2. S. n. Porțiune definită dintr-un întreg, nedetașată de acesta. Segment din coloana vertebrată. 3. S. n. Fiecare dintre inelele (sau părțile) care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. 4. S. m. Garnitură metalică a unui piston, care servește la etanșarea spațiului liber dintre acesta și cilindrul în interiorul căruia se deplasează, sau la răzuirea uleiului de pe pereții interiori ai cilindrului. 5. S. n. (Ec.; în sintagma) Segment de piață = parte a unei întreprinderi din totalul ofertei sau cererii pe piață de produse și servicii, exprimată în procente sau în unități de măsură cantitative. – Din fr. segment, lat. segmentum.

SPECTRU s.n. 1. Ansamblul radiațiilor de frecvențe diferite care alcătuiesc o radiație electromagnetică complexă. ◊ Spectru atomic = spectru creat prin tranziții electronice în atomii elementelor; spectru molecular = spectru creat prin tranziții între nivelele energetice ale moleculelor aflate în stare liberă. ♦ Ansamblu de valori pe care le poate lua o anumită mărime în condiții determinate. 2. Totalitatea radiațiilor electromagnetice ale unui corp ceresc dispuse în funcție de lungimea lor de undă sau de frecvență. ◊ Spectru solar = spectrul radiației emise de Soare. 3. Fantomă, vedenie, fantasmă. ♦ (Fig.) Ceea ce produce spaimă; pericol iminent. 4. Spectru floristic = raportul cantitativ, exprimat în procente, dintre familiile de plante care formează flora unui anumit teritoriu. [Pl. -re, (s.m.) -ri. / cf. fr. spectre, lat. spectrum].

SPIRT s. n. Alcool etilic (v. etilic); p. ext. băutură alcoolică tare. Începură să-și recunoască fețele prin negura zorilor, să se vadă cum erau, umflați de spirt, de nesomn și de urcușul aspru prin stîncărie. DUMITRIU, N. 184. Era... în stare să sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească. REBREANU, I. 34. Și paharul turcului... Cu catran să-l cătrănești Și cu spirt să-l împlinești, Cu rachiu să-l întărești. TEODORESCU, P. P. 664. ◊ (În metafore și comparații, sugerînd ideea de agerime, vioiciune) Aici la han, în drum, la răspîntie, trebuie un băiat iute, spirt. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 63. Îl luase la ochi, căci era spirt, știi colea cum trebuie omului, mîna dreaptă, nu altăceva. ISPIRESCU, L. 164. ◊ Spirt de lemn = alcool metilic, v. metilic. Spirt denaturat (sau de ars) v. denaturat. Spirt industrial = alcool etilic impur, nerafinat (care conține între altele un procent de alcool metilic). Spirt medicinal = spirt folosit în medicină, mai ales ca dezinfectant (devenit impropriu pentru consum prin adăugarea unei substanțe colorante). – Variantă: (regional) șpirt (CAMILAR, N. I 308) s. n.

SUTĂ, sute, num. card. (Adesea precedat de alt numeral, care indică despre cîte sute e vorba) Numărul care își are locul între nouăzeci și nouă și o sută unu. Pot să-ți descriu, după documente precise, cum a fost viața de aci acum cincizeci, o sută ori două de ani. C. PETRESCU, C. V. 351. Dar nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. A petrecut zile întregi la capul meu, fără a închide ochii. De-aș trăi o sută de ani, nu voi uita că-i sînt datoare cu viața. ALECSANDRI, T. I 341. Mai bine o pasăre în colivie decît o sută pe gard ( = mai bine mai puțin și sigur decît mult și nesigur). ◊ Loc. adj. (Despre dobînzi, procente) La sută = corespunzător, proporțional unei sume de o sută de lei, unei cantități de o sută de unități. Dobînda se socotește cu atîta la sută. ◊ Loc. adv. Sută la (sau în) sută = complet, în întregime, deplin, cu totul; p. ext. sigur, fără îndoială. Planul a fost realizat sută la sută. ◊ Expr. Sute și mii sau mii și sute sau o sută și-o mie sau sute (și sute) de... = un număr mare, nedeterminat. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu, că doar sute și mii de brațe trebuie acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 155. Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi... Și nici nu vezi Că dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului... Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari, și mai mărunte. id. ib. 276. ◊ (Formînd numeralul adverbial corespunzător) Ți-am spus de o sută de ori acest lucru. ♦ (Substantivat) a) Cifra care marchează numărul dintre nouăzeci și nouă și o sută unu. Am scris o sută pe tablă. b) Monedă de o sută. Săracele sutele, Cum mărită mutele!... Lăcomii și eu la sută, Și luai și eu o mută. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 455. ◊ Expr. Unde s-a dus mia, ducă-se și suta = unde s-a făcut o cheltuială mare, poate să se facă și una mai mică.

SUTIME s. v. procent.

SUTIME s. procent. (5 ~ din total.)

ȘTIUTOR, -OARE, știutori, -oare, adj. (Învechit) Care știe, care cunoaște (ceva); care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). Jupîn ghicitor! Eu te văz prea bine că ești știutor. PANN, P. V. I 37. Să fim... știutori, cunoscători și înțelepți. DRĂGHICI, R. 37. ◊ (Astăzi substantivat, în expr.) Știutor de carte = persoană care posedă cunoștințe elementare de citit, și de scris. Școala contribuie la înmulțirea numărului știutorilor de carte. L. ROM. 1953, nr. 4, 51. Procentul știutorilor de carte din Romînia. C. PETRESCU, A. 464.

TITLU, titluri, s. n. 1. Calificare dobândită de cineva în urma unor studii speciale într-un anumit domeniu de activitate. ◊ Titlu de glorie = merit, renume, fală. ♦ Demnitate, funcție, titulatură deținute de cineva sau acordate cuiva; nume, denumire care corespunde acestor demnități, funcții sau titulaturi. ♦ Calificativ care exprimă o relație socială. Titlul de tată. 2. Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia; p. gener. orice lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele filmului, realizatorii și studioul care l-a produs. ♦ (La pl.) Traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine. ◊ Loc. adv. Cu titlu de... = cu caracter de, ca... 3. Capitol sau subdiviziune în textele de legi, de regulamente etc. (purtând un număr de ordine). 4. (În sintagmele) Titlu de proprietate = document care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui bun. Titlu de valoare = document de valoare care face obiectul unor tranzacții financiare. 5. Fig. Bază legală, drept. 6. Procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru (3). – Din ngr. títlos, lat. titulus. Cf. (pentru sens) fr. titre.

TITLU, titluri s. n. 1. Calificare căpătată de cineva, în urma unor studii speciale într-un anumit domeniu de activitate. Grigore avea atunci douăzeci și patru de ani... Își luase licența în drept la București, nu ca să practice, ci să aibă un titlu. REBREANU, R. I 50. ◊ Titlu academic v. academic. Titlu de glorie = merit, renume, glorie, fală. Alecsandri mai are un titlu de glorie, pe care se cade să i-l subliniem... ca folclorist. SADOVEANU, E. 61. ♦ (În orînduirea feudală și capitalistă) Demnitate (uneori și funcție) bazată pe privilegii și conferind posesorului anumite drepturi; denumirea rangului corespunzînd unei astfel de demnități. Titlul lui de nobleță este talentul, nu rangul de boierie cu care l-a miluit domnia. SADOVEANU, E. 70. Pe țărm averea lasă-ți și luxul nebunesc... Noblețea, orice titluri și orice vanitate. MACEDONSKI, O. I 168. N-aveau... dreptul d-a fi singuri proprietari de pămînt, d-a moșteni titluri și slujbe, d-a fi osebiți de legea comună pentru toți. BĂLCESCU, O. II 14. O, voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți. ALEXANDRESCU, M. 89. 2. Cuvînt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicînd rezumativ cuprinsul acesteia. Titlul era scris și latinește. EMINESCU, N. 45. Cartea... ce tu ai compus sub titlul de «Manualul vînătorului». ODOBESCU, S. III 9. ◊ Loc. adv. Cu titlu de... = cu caracter de..., ca... 3. Capitol sau subdiviziune în textul unei legi, al unui regulament etc. (de obicei purtînd un număr de ordine). Codul Penal, Cartea II, Titlul III. 4. (În expr.) Titlu de proprietate = document care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui obiect. Toți fugim cu titluri de proprietate, cu acțiuni, cu bijuterii. DUMITRIU, B. F. 88. 5. Fig. Bază legală, drept. Oricît de modeste ar fi titlurile mele la bunăvoința unui public atît de distins. MACEDONSKI, O. IV 3. 6. Procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru. – Variantă: (învechit) titulă, titule (NEGRUZZI, S. I 273, BUDAI-DELEANU, Ț. 91), s. f.

TITLU, titluri, s. n. 1. Calificare căpătată de cineva în urma unor studii speciale într-un anumit domeniu de activitate. ◊ Titlu de glorie = merit, renume, fală. ♦ Demnitate, funcție, titulatură deținute de cineva sau acordate cuiva; nume, denumire care corespunde acestor demnități, funcții sau titulaturi. ♦ Calificativ care exprimă o relație socială. Titlul de tată. 2. Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia; p. gener. orice lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele filmului, realizatorii și studioul care l-a produs. ♦ (La pl.) Traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine. ◊ Loc. adv. Cu titlu de... = cu caracter de, ca... 3. Capitol sau subdiviziune în textele de legi, de regulamente etc. (purtând un număr de ordine). 4. (În sintagmele) Titlu de proprietate = document care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui obiect. Titlu de valoare = document de valoare care face obiectul unor tranzacții financiare. 5. Fig. Bază legală, drept. 6. Procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru (3). – Din ngr. títlos, lat. titulus. Cf. (pentru sens) fr. titre.

UMIDITATE s. f. Însușirea, starea a ceea ce e umed; umezeală (1). ♦ Cantitatea de lichid (în special de apă) conținută într-un mediu solid sau gazos. ◊ Umiditatea atmosferei = cantitatea vaporilor de apă din atmosferă, exprimată de obicei prin raportul, în procente, dintre tensiunea de vapori reală și tensiunea vaporilor saturanți corespunzătoare temperaturii respective. – Din fr. humidité, lat. humiditas, -atis.

UZURĂ s. v. camătă, cămătărie, dobândă, procent.

uzură s. v. CAMĂTĂ. CĂMĂTĂRIE. DOBÎNDĂ. PROCENT.

WHISKY, whisky-uri, s. n. 1. Băutură cu un mare procent de alcool obținută prin distilarea cerealelor în condiții speciale. 2. Sortiment sau porție de whisky (1). [Pr.: uĭschi] – Cuv. engl.

WHISKY, whiskyuri, s. n. Băutură cu un mare procent de alcool obținută prin distilarea cerealelor în condiții speciale. [Pr.: uischi] – Cuv. engl.

WHISKY s. n. Băutură cu un mare procent de alcool, obținută prin distilarea cerealelor. [Pr.: uischi] – Fr. whisky (< engl.).

WHISKY s. n. Băutură cu un mare procent de alcool, obținută prin distilarea cerealelor. Pronunțat: uischi.