AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Indicator la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens) – Lat. acus.

ACUMINAT, -Ă, acuminați, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf lung și ascuțit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.

ACUSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau recepționează sunete, care aparține acusticii (II 1), privitor la acustică. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care servește la transmiterea vocii pe nave, în puțuri miniere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul căruia se recepționează sunete și se înlesnește perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării și recepționării sunetelor. ◊ Acustică arhitecturală = ramură a acusticii care studiază fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încăperi. 2. Calitatea de a înlesni o (bună) audiție. – Din fr. acoustique.

ACVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și încovoiat la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.

AGAVĂ, agave, s. f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi până la 2 m, late și groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii și diferite țesături. – Din fr. agave.

AGENȚIE, agenții, s. f. 1. Reprezentanță, filială sau sucursală a unei întreprinderi sau instituții situate în alt punct decât acela în care se află sediul principal. 2. (În sintagma) Agenție telegrafică (sau de presă) = instituție care culege informații din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanță diplomatică; misiune condusă de un agent diplomatic. ◊ Agenție economică = reprezentanță a unei țări într-o țară străină, care efectuează operații economice internaționale. 4. (În sintagma) Agenție de bilete = birou unde se vând cu anticipație bilete pentru spectacole, concerte etc. Agenție de voiaj = birou unde se vând cu anticipație bilete de călătorie (pentru distanțe mai lungi). [Var.: (înv.) aghenție s. f.] – Din it. agenzia.

AJUR, ajururi, s. n. 1. Broderie pe o țesătură obținută prin scoaterea firelor din urzeală sau din bătătură; rărituri cu scop decorativ de-a lungul unei țesături. 2. Tricou cu găurele obținute în timpul tricotării. 3. (Arhit.) Ornament perforat care permite pătrunderea luminii. – Din fr. ajour.

ALBATROS, albatroși, s. m. Pasăre marină zburătoare, asemănătoare cu pescărușul, dar mult mai mare decât acesta, de culoare albă, cu aripile lungi, înguste și negre la vârf (Diomedea exulans) – Din fr. albatros.

ALERGĂTOR, -OARE, alergători, -oare, adj., subst. I. Adj. Care aleargă. ◊ Piatră alergătoare (și substantivat, f.) = piatra de moară care se învârtește spre a măcina boabele. Păsări alergătoare (și substantivat, f.) = păsări din țările calde, având picioare lungi, cu care aleargă foarte repede. II. S. m. și f. 1. Atlet care concurează la probe de alergări. 2. (Rar) Curier (însărcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S. f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la războaiele de țesut țărănești. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau ținute anumite animale și în care se organizau vânători. – Alerga + suf. -ător.

ALINIAMENT, aliniamente, s. n. 1. Linie dreaptă, determinată pe un teren prin poziția mai multor puncte sau obiecte; p. ext. poziția mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ◊ Aliniament de teren = linie de teren marcată prin jaloane, țăruși etc. 2. Porțiune dreaptă din traseul unei căi de comunicație, cuprinsă între două curbe consecutive. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.

ALPACA¹ s. f. Animal rumegător cu lână fină, lungă și subțire, care trăiește în America de Sud (Lama pacos). ♦ Stofă fină fabricată din lâna acestui animal. – Din fr. alpaga, alpaca.

ALPENȘTOC, alpenștocuri, s. n. Baston lung, cu vârf metalic ascuțit, folosit în alpinism; baston de munte, piolet. – Din germ. Alpenstock, fr. alpenstock.

ALUNGI, alungesc, vb. IV. 1. Refl. A se mări în lungime, a se lungi, a se întinde (subțiindu-se). ♦ A se subția. 2. Tranz. A prelungi, a întinde. – După fr. allonger.

AMBLISTOMA s. f. Gen de amfibieni cu corpul lung de 15 – 25 cm, de culoare cărămizie cu pete mari deschise, răspândiți în America de Nord (Amblystoma). – Din fr. amblystome.^[1]

AMENT, amenți, s. m. Inflorescență a unor arbori sau arbuști, formată din flori foarte mici unisexuate înșirate de-a lungul unui ax și care atârnă ca un ciucure; mâțișor, mâț. – Din it. amento, lat. amentum.

AMFIBRAH, amfibrahi, s. m. Unitate ritmică formată, în metrică antică, dintr-o silabă lungă precedată și urmată de două silabe scurte. ♦ Unitate ritmică alcătuită, în metrică modernă, dintr-o silabă accentuată precedată și urmată de două silabe neaccentuate. – Din fr. amphibraque, lat. amphibrachus.

AMFIMACRU, amfimacri, s. m. Unitate ritmică formată din trei silabe, dintre care prima și ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurtă. – Din fr. amphimacre. corectat(ă)

AMFIOX, amfiocși, s. m. Acraniat cu corpul transparent, lung de 3-7 cm, cu scheletul de susținere format numai din notocordă (Branchiostoma lanceolatum). [Pr.: -fi-ox] – Din fr. amphioxus.

ANACONDA, anaconde, s. f. Șarpe semiacvatic neveninos, din America Centrală și America de Sud, lung de 7 m, care se hrănește cu păsări și cu mamifere (Eunectes murinus) – Din fr. anaconda.

ARAC, araci, s. m. Par lung care servește la susținerea viței de vie și a altor plante agățătoare. [Var.: harac, harag s. m.] – Din ngr. haráki.

BABUȘCĂ, babuște, s. f. Pește de apă dulce, lung de 10-12 cm, argintiu pe spate, alb pe abdomen și cu înotătoarele roșii; ocheană, bălos (2) (Rutilus rutilus). – Din bg. babușka.

BALANSIER, balansiere, s. n. 1. Piesă care reglează prin oscilațiile ei mișcarea unui mecanism; balansor. Balansier de ceasornic. 2. Bară lungă și subțire utilizată de dansatorii pe sârmă pentru a-și ține echilibrul. 3. Organ de echilibru pentru zbor la insectele diptere în formă de măciucă, situat pe metatorace. [Pr.: -si-er. – Var.: (2, înv.) balanțier s. n.] – Din fr. balancier.

BALANȚĂ, balanțe, s. f. 1. Instrument pentru măsurarea greutății corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăți etalonate. ◊ Balanță romană = cântar cu o singură greutate etalonată, care se deplasează pe brațul lung al pârghiei inelate de al cărei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântărit. ◊ Expr. A pune în balanță = a compara două lucruri sau două fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelații din emisfera australă. 2. (Fin.) Comparație, raport între mai mulți indicatori care trebuie echilibrați; (concr.) tabel, situație care conține o asemenea operație etc. ◊ Balanță de verificare = operație contabilă de totalizare a cifrelor din debit și a celor din credit; situația conturilor la o anumită dată. Balanță comercială (a unei țări) = raportul dintre valoarea generală a importului și cea a exportului. – Din fr. balance.

BALENĂ, balene, s. f. 1. Gen de mamifere acvatice lungi de 10-20 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinți (Balaena); (înv.) chit³. ♦ (Fam.) Epitet pentru o persoană foarte grasă. 2. Lamelă flexibilă fabricată din lamele cornoase de balenă (1) (sau din materiale plastice), care se întrebuințează pentru a ține întinsă pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor etc. – Din fr. baleine, lat. balaena.

BALTAG, baltage, s. n. Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. - Var.: (reg.) baltac s. n.] – Cf. tc. balta.

BANAN, banani, s. m. Plantă tropicală arborescentă cu frunze late și lungi, cu fructe comestibile care cresc în ciorchini mari; bananier (1) (Musa paradisiaca). – Din banană (derivat regresiv).

BANCĂ¹, bănci, s. f. Scaun lung pentru două sau mai multe persoane. ◊ Expr. Banca ministerială = locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzaților = locurile dintr-o sală de tribunal ocupate de acuzați. Banca apărării = locurile dintr-o sală de tribunal destinate avocaților care apără pe acuzați. ♦ Scaun, de obicei cu pupitru în față, pentru școlari. ◊ Loc. adv. (De) pe băncile școlii = (de) la școală, din (sau în) timpul petrecut în școală. ◊ Expr. A sta (sau a rămâne) în banca sa = a rămâne la locul său, a sta pasiv față de orice inițiativă, a fi docil. – Din fr. banc.

BANCHIZĂ, banchize, s. f. Întindere de gheață formată în regiunile polare, de-a lungul coastelor mării. – Din fr. banquise.

BANDĂ², benzi, s. f. 1. Fâșie de stofă, hârtie, de piele etc. cu care se înfășoară, se leagă sau se întărește ceva; bantă. ♦ Fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În sintagmele) Bandă de magnetofon = fâșie magnetizată pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport, continuă) = fâșie lată de piele, de cauciuc, de plăci metalice etc., pe care se transportă automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricație; conveier. Lucru pe (sau la) bandă (rulantă) = sistem de lucru constând din operații executate succesiv de un șir de lucrători asupra unui obiect aflat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = fâșie lungă delimitată din partea carosabilă a unui drum, pe care pot circula în același sens numai un șir de vehicule. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul care vine în contact cu pământul. 3. Margine elastică a mesei de biliard. ♦ Margine a terenului de popice. 4. Șină care leagă cele două țevi ale unei arme de vânătoare. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. 6. (În sintagmele) Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Bandă de frecvențe = a) interval de frecvență în care un aparat electronic își menține caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvențe radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicații prin reglementări naționale și internaționale. Bandă X = bandă de frecvențe cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.

BARĂ, bare, s. f. 1. Bucată lungă de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuințări. 2. Stâlp de poartă la unele jocuri sportive. ◊ Bară (fixă) = aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal montată între doi stâlpi. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați; p. ext. locul din instanță unde pledează avocații. 4. Linie verticală sau orizontală care separă părți dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticală care separă măsurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apă, de obicei în fața gurii de vărsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urcă o dată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.

BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Păr care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barbă (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burtă (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = denumire dată mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene (Tragopogon); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. 4. Țepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

BARBUN, barbuni, s. m. Pește de mare, de culoare roșiatică, cu înotătoare galbene, cu două fire lungi în formă de mustăți, sub bărbie, și cu carnea foarte gustoasă (Mullus barbatus). – Din ngr. barbúni.

BARZĂ, berze, s. f. Pasăre călătoare cu ciocul roșu, gâtul și picioarele lungi și cu penele, de obicei, albe, afară de vârfurile aripilor, care sunt negre; cocostârc (Ciconia ciconia). – Cf. alb. bardhë.

BASET, baseți, s. m. Câine de vânătoare cu corpul lunguieț, cu labele scurte, cu urechile lungi, cu pete roșietice sau negre pe corp, folosit pentru scoaterea din vizuină a vulpilor și a bursucilor. – Din fr. basset.

BASTON, bastoane, s. n. Bucată de lemn lungă (cam de un metru) și subțire, de obicei curbată la un capăt, care se poate ține în mână și are diverse utilizări. ◊ Baston de mareșal = un fel de baston scurt, purtat de un mareșal. ♦ Lovitură dată cu această bucată de lemn. – Din it. bastone.

BATAT, batați, s. m. Plantă perenă din țările calde, cu tulpina lungă, târâtoare, cu frunze mari, cu flori albe sau roz, cultivată pentru tuberculele sale comestibile bogate în amidon, vitamine și zahăr, cartof dulce (Ipomoea batatas); p. restr. tuberculul acestei plante. – Din rus. batat. Cf. sp., port., it. batata.

BATĂ, bete, s. f. 1. (La pl.) Cingătoare îngustă și lungă, țesută din lână de diferite culori. 2. (Reg.) Betelie. – Lat. *bitta (= vitta „legătură”).

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) A fi bătut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până se fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat de zidurile cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BĂRBOS, -OASĂ, bărboși, -oase, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea substantivat, m.) Cu barbă (lungă și deasă); care nu s-a bărbierit mai multe zile. 2. S. f. Plantă erbacee cu frunze păroase, cu flori dispuse în spice cilindrice pătate cu roșu, verde sau violet (Andropogon ischaemum). – Barbă + suf. -os.

BĂȚ, bețe, s. n. 1. Bucată de lemn lungă și subțire. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți pentru a zădărnici o acțiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin băț = a fi extrem de insistent, de obraznic. A rămâne cu traista-n băț = a sărăci. A-și lua traista-n băț = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept țeapăn, rigid. Stă băț. 2. Fig. Lovitură cu bățul (1). 3. Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, mașini etc. Bățul ițelor. – Et. nec.

BÂRNĂ, bârne, s. f. 1. Trunchi de copac (cojit și fățuit cu barda) folosit în construcții. 2. Aparat de gimnastică feminină, format dintr-o grindă de lemn lungă, dispusă orizontal deasupra solului, la o anumită înălțime, pe care se execută exerciții de echilibru. – Din sl. brŭvĩno.

BÂRSAN, -Ă, bârsani, -e, adj. 1. Care privește Țara Bârsei. 2.(Despre oi; adesea substantivat) Cu lână lungă și aspră. ♦ (Despre lâna acestor oi) Lungă și aspră. – Bârsa (n. pr.) + suf. -an.

BÂTĂ, bâte, s. f. Băț lung și gros (cu măciulie la un capăt); ciomag, botă², ceatlău. – Et. nec.

BECAȚĂ, becațe, s. f. Numele dat mai multor păsări călătoare cu ciocul lung, cu carnea gustoasă, care trăiesc în regiuni mlăștinoase; becațină. (Capella). – Din ngr. becatsa. Cf. fr. bécasse.

BELDIE, beldii, s. f. (Reg.) 1. Prăjină lungă și subțire; par lung. 2. Cotor, tulpină la unele plante erbacee. – Et. nec.

BELHIȚĂ, belhițe, s. f. Animal mic, din ordinul rozătoarelor, cu coadă lungă acoperită cu păr des (Myoxus glis).

BERNARDIN¹, bernardini, s. m. Câine mare, cu părul lung, de culoare albă cu pete roșcate, originar din Elveția, dresat pentru găsirea persoanelor rătăcite în munți; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.

BETEALĂ s. f. (Adesea fig.) 1. Fir lung de metal auriu sau argintiu. ♦ Spec. Podoabă făcută din asemenea fire (pentru mirese). 2. (Bot.) Orzoaică-de-baltă (Vallisneria spiralis). [Var.: peteală s. f.] – Din ngr. petálion.

BEZMEN s. n. (Înv. și reg.) Închiriere pe termen foarte lung sau fără termen a unui teren, cu obligația de a plăti o sumă de bani sau în natură. – Ucr. bezmyn.

BIATLON, biatloane, s. n. Probă sportivă care constă din două încercări atletice combinate: parcurgere a 20 km pe schiuri și tragere la țintă a 20 de focuri în diverse puncte situate de-a lungul traseului. [Pr.: bi-a-] – Din rus. biatlon.

BIDINEA, bidinele, s. f. Pensulă mare, de obicei rotundă (cu coadă lungă), pentru văruit. [Var.: (reg.) badana s. f.] – Din tc. badana.

BINIȘ, binișuri, s. n. Haină boierească lungă de ceremonie, cu mânecile largi și despicate, strânsă pe bust și largă în poale, căptușită cu blană și devenită cu timpul îmbrăcăminte a vechilor lăutari. [Var.: (înv. și reg.) beniș s. n.] – Din tc. biniș.

BIZAM, bizami, s. m. Mamifer rozător lung de circa 30 cm, care trăiește în preajma apelor și a cărui blană, castanie-roșcată, este utilizată în blănărie (Ondatra zibethica) ♦ Blana acestui animal. – Din germ. Bisam.

BÎTLAN, bîtlani, s. m. Pasăre mare de baltă, cu gîtul și picioarele lungi și cu penele cenușii (Ardea cinerea); stîrc. – Din bg. batlan.

BÎTLĂNAȘ, bîtlănași, s. m. Pasăre din ordinul picioroangelor, cu ciocul lung și cu penele roșcate și negre (Ardea minuta). – Din bîtlan + suf. -aș.

BLUZAT, -Ă, bluzați, -te, adj. (Despre corsajul unei rochii) Făcut mai lung și mai larg și lăsat să atârne puțin peste cingătoare. – Bluză + suf. -at.

BOA s. m. invar. 1. Șarpe tropical, carnivor și neveninos, lung de câțiva metri, care-și ucide prada înainte de a o înghiți încolăcindu-se în jurul ei și sufocând-o (Boa constrictor). 2. Fâșie lungă de blană sau de pene, purtată altădată de femei în jurul gâtului. – Din fr., lat. boa.

BOALĂ, boli, s. f. 1. (La om și la animale) Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug. ◊ Boala somnului = boală infecțioasă gravă transmisibilă prin înțepătura muștei țețe. Boala papagalilor = psitacoză. ◊ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boală lungă (sau mare) = febră tifoidă. Boală seacă = tuberculoză pulmonară. Boală de zahăr = diabet. ◊ Expr. A băga pe cineva în (toate) boale(le) = a supăra, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva să sufere din punct de vedere moral, a-l face să se simtă prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organică, patologică sau biochimică. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, leneșe, nărăvașe. 3. (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ◊ Expr. A avea boală pe cineva = a avea ciudă, necaz, pică, invidie pe cineva. [Pl. și: boale] – Din sl. bolĭ.

BOARȚĂ, boarțe, s. f. Pește de apă dulce, lung de câțiva centimetri, care își depune icrele între valvele unor moluște (Rhodeus sericeus). – Et. nec.

BOU, boi, s. m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tracțiune și mai ales pentru carne (Bos taurus). ◊ Bou sur = bour. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) toți boii acasă = a fi rău dispus. S-a dus bou și s-a întors vacă, se spune despre cineva care n-a reușit să învețe nimic, care nu s-a lămurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui bărbat. 2. Compuse: bou-de-mare = pește marin mic, de culoare cafenie sau cenușie-închis, cu capul gros și lătăreț și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-baltă = a) nume dat la două specii de broască, una având pe pântece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-baltă; b) pasăre de baltă cu ciocul lung și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gâtul alb; buhai-de-baltă (Botaurus stellaris); c) (și în forma bou-de-apă) gândac mare de apă de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufniță; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) rădașcă; b) (și în forma boul-popii) buburuză. – Lat. bovus (= bos, bovis).

BRĂDIȘ, brădișuri, s. n. 1. Brădet. 2. Numele unor plante erbacee acvatice cu tulpina lungă, subțire și foarte ramificată și cu frunzele în formă de ace (Ceratophyllum și Myriophyllum). ♦ Porțiune dintr-o apă acoperită cu această plantă. – Brad + suf. -iș.

BRÂNEȚ, brânețe, s. n. 1. (Pop.) Cingătoare (îngustă și lungă) cu care se încing femeile peste catrință. 2. Brăcinar. [Var.: bârneț s. n.] – Brâu + suf. -eț.

BREC¹, brecuri, s. n. Trăsură ușoară cu patru roți, de obicei neacoperită, cu capra înaltă, având două bănci așezate față în față în lungul sau în latul trăsurii. – Din fr., engl. break.

BROASCĂ, broaște, s. f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și ochii bulbucați. ◊ Expr. Ochi de broască = ochi bulbucați. ◊ Compus: broască-țestoasă = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasă, dintre care unele trăiesc pe uscat (Testudo graeca și hermanni), iar altele în apă (Emys orbicularis). II. 1. Compus: broasca-apei = plantă erbacee acvatică cu frunze lucioase, cufundate în apă, și cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene și cu frunze groase, cultivată ca plantă de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o ușă, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. *brosca.

BRONTOZAUR, brontozauri, s. m. Gen de reptile uriașe din ordinul dinozaurienilor, cu capul mic, cu gâtul foarte lung, cu picioarele scurte, cilindrice, terminate cu câte cinci degete, care a trăit în era secundară. – Din germ. Brontosaurus, fr. brontosaure.

BUCIUM¹, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale. [Var.: bucin s. n.] – Lat. bucinum.

BUCSĂU s. m. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, cu ramuri lungi, verzi-albăstrui, cu frunze simple și cu flori mari, galbene, plăcut mirositoare (Spartium junceum). – Cf. lat. buxus.

BUFNIȚĂ, bufnițe, s. f. Cea mai mare pasăre răpitoare de noapte, având penajul de culoare brună-ruginie cu dungi negre și galbene, cap mare și ochi galbeni-portocalii mari, apropiați unul de altul, cu smocuri lungi de pene la urechi; bou-de-noapte, buhă, bufnă (Bubo bubo). – Bufnă + suf. -iță.

BULICHER, bulichere, s. n. (Reg.) Cuțit mare și lung; cuțit stricat, care nu taie. – Cf. magh. bugyli „briceag”.

BUNDĂ, bunde, s. f. 1. Haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați; burcă¹; (reg.) blană mare făcută din piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.

BURSUC, bursuci, s. m. Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului; viezure. ♦ Fig. Om sau copil mic, îndesat și greoi; om retras, izolat, ursuz. – Din tc. borsuk.

BUTISĂ, butise, s. f. Pavea de piatră, mai lungă decât pavelele obișnuite, folosită la încheierea pavajelor și la obținerea alternanței regulate a rosturilor. – Din fr. boutisse.

CABOTAJ, cabotaje, s. n. Navigație comercială de-a lungul coastei; transport naval de mărfuri între porturi apropiate. – Din fr. cabotage.

CAFTAN, caftane, s. n. (Înv.) Manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau domnitorii și boierii români. ◊ Expr. A îmbrăca (cu sau în) caftan = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. ♦ Simbol al rangului de boier. – Din tc. kaftan.

CAIC, caice, s. n. 1. Ambarcație îngustă, cu vele, cu două catarge, cu pupa și prora ascuțite, mai înalte decât restul bordajului. 2. Luntre turcească ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete. – Din tc. kayik.

CALCAN¹, calcani, s. m. Pește de mare cu corpul rombic, turtit lateral și asimetric, având ambii ochi pe partea stângă și solzi lungi, tari pe burtă și pe spate; pește-de-mare (Scophthalmus maeoticus). – Din tc. kalkan [baitği].

CALE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru a înlesni circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unei construcții pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale. ◊ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea desființării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă. – Lat. callis.

CAM adv. 1. Aproximativ, aproape. Cam pe vremea aceea trăia bunicul. ♦ Oarecum, întrucâtva. Căsătoria s-a făcut cam pe ascuns. 2. Destul de...; prea. Vremea e cam rece. Haina e cam lungă. – Din camai (înv. „și mai” < lat.).

CANAT, (1) canate, (2, 3) canaturi, s. n. 1. Fiecare dintre cele două părți ale unei piei de animal tăiate în jumătate, de-a lungul spinării. 2. Fiecare dintre părțile mobile din care este alcătuită o ușă, o poartă, o fereastră etc. 3. Toc², pervaz de ușă. – Din tc. kanat.

CANGE, căngi, s. f. Prăjină lungă de lemn, cu cârlig de fier în vârf, utilizată la acostarea sau la îndepărtarea de mal a navelor mici, la împingerea sau la prinderea de departe a unui obiect. ♦ Gheară ascuțită și întoarsă a păsărilor răpitoare. – Din tc. kanca.

CANGUR, canguri, s. m. Mamifer erbivor din Australia, cu coadă lungă și cu picioarele anterioare scurte, a cărui femelă are sub pântece o pungă unde își ține puii când sunt mici (Macropus giganteus). – Din fr. kangourou.

CANIN, -Ă, canini, -e, adj., s. m. 1. Adj. De câine, privitor la câine; câinesc. Rasă canină. 2. S. m. Fiecare dintre dinții lungi și ascuțiți, așezați între dinții incisivi și premolari, foarte dezvoltați la animalele carnasiere. – Din fr. canin, canine, lat. caninus.

CAPIA s. m. invar. Ardei (roșu) lung. ◊ (Adjectival) Ardei capia. – Din bg. kapis.

CAPOT², capoate, s. n. 1. Îmbrăcăminte femeiască de casă, de obicei lungă până la călcâie; halat. 2. Învelitoare de pânză care acoperă diferite instrumente și aparate pe puntea unei nave. – Din fr. capot, capote.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CARAB, carabi, s. m. Coleopteră cu corpul alungit și picioare lungi, distrugătoare de (larve de) insecte (Carabus auratus). – Din fr. carabe.

CARACUDĂ, caracude, s. f. 1. Pește de baltă, cu corpul turtit lateral, lung de 20-35 cm (Carassius carassius). 2. Nume generic dat peștilor mici; pește-țigănesc. ♦ Fig. Oameni fără valoare, fără însemnătate (într-un partid, într-o adunare). – Din bg. karakuda.

CARADRIIFORMĂ, caradriiforme, s. f. (La pl.) Ordin de păsări comestibile, cu ciocul și picioarele lungi; (și la sg.) pasăre din acest ordin. – Cf. fr. charadriidés.

CARAFĂ, carafe, s. f. Sticlă cu gâtul lung și cu partea de jos bombată. ♦ Conținutul unei astfel de sticle. [Var.: garafă s. f.] – Din ngr. karáfa, fr. carafe, it. caraffa.

CARAVELĂ, caravele, s. f. Corabie cu pânze, rapidă, folosită în trecut (de spanioli și de portughezi) pentru călătorii lungi. – Din it. caravella, fr. caravelle.

CARET, careți, s. m. Broască țestoasă comestibilă din mările calde lungă de 60-80 cm, înotătoare, din a cărei carapace cornoasă se obține bagaua (Eretmochelys imbricata). – Din fr. caret.

CARNIVOR, -Ă, carnivori, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se hrănește mai ales cu carne. ◊ Plante carnivore = grup restrâns de plante care, pe lângă nutriția normală (asimilația clorofiliană), au însușirea de a se hrăni cu animale (insecte, viermi etc.) 2. S. n. (La pl.) Ordin din clasa mamiferelor care se hrănesc mai ales cu carne, având carnasiere și canini lungi și ascuțiți; (și la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. carnivore, lat. carnivorus.

CASTOR, (1) castori, s. m., (2) s. n. 1. S. m. Mamifer rozător semiacvatic, lung de circa 85 cm, cu labele din spate palmate și cu coada lățită, care trăiește în colonii, clădindu-și cu măiestrie cuibul pe malul apelor; biber (Castor canadensis). 2. S. n. Blana castorului (1). ♦ Postav făcut din părul acestui animal. – Din fr., lat. castor.

CATACOMBĂ, catacombe, s. f. Galerie subterană, naturală sau artificială, care servea primilor creștini drept refugiu, loc de cult și de înmormântare; p. gener. orice subterană în formă de coridor lung și îngust. – Din fr. catacombe, it. catacomba.

CAȚĂ¹, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Cf. acăța.

CAVALIER, cavaliere, s. n. 1. Terasă înaltă, construită într-o fortificație, pentru amplasarea tunurilor. 2. Cordon de pământ sau de alte materiale de-a lungul unui drum, format prin curățarea șanțurilor. [Pr.: -li-er] – Din fr. cavalier.

CAVERNOGRAMĂ, cavernograme, s. f. Diagramă reprezentând variația diametrului unei găuri de sondă de-a lungul acesteia. – Din fr. cavernogramme.

CAVERNOMETRIE s. f. Operație de măsurare și de înregistrare a diametrului unei găuri de sondă, de-a lungul acesteia. – Din fr. cavernométrie.

CAZACĂ, cazace, s. f. Bluză cu mâneci largi, lungă până mai jos de talie, încheiată la gât într-o parte. – Din fr. casaque. (< it.).

CĂMAȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: cămeșă s. f.] – Lat. camisia.

CĂMEȘOI, cămeșoaie, s. n. Augmentativ al lui cămașă (1); cămașă lungă. – Cămeșă + suf. -oi.

CĂPENEAG, căpeneaguri, s. n. (Înv.) Haină lungă și largă care acoperă tot corpul. [Var.: chepeneag s. n.] – Din magh. köpenyeg.

CÂRLIG, cârlige, s. n. 1. Piesă de metal cu un capăt îndoit, de care se atârnă, se prinde etc. un obiect. ◊ Loc. vb. A se face cârlig = a se strâmba; a se ghemui. 2. Prăjină cu un capăt (metalic) încovoiat, care servește la scoaterea găleții cu apă din fântână. 3. Partea metalică a undiței, de forma unui ac îndoit, în care se prinde peștele. 4. Încuietoare la o ușă, la o poartă etc., în formă de bară metalică subțire sau de cui lung, încovoiat la un capăt, care se prinde într-un belciug, într-un ochi de metal etc. 5. Andrea. 6. Mic dispozitiv cu care se prind rufele pe frânghie. 7. (Rar) Mlădiță sau cârcel de viță de vie. – Cf. kărlik.

CÂRNAT, cârnați, s. m. Produs alimentar preparat din carne tocată și condimente, introduse în intestine de porc, de oaie sau într-un înveliș din material sintetic. ♦ Fig. (Fam.) Șir lung. Un cârnat de oameni. [Var.: (pop.) cârnaț s. m.] – Lat. *carnacius.

CEAC s. n. Prăjină lungă, prevăzută la un capăt cu cârlig, folosită pentru prinderea și manevrarea butucilor pe apă. – Et. nec.

CEANGĂU, ceangăi, s. m. (La pl.) Nume dat populației de grai românesc și maghiar și de religie catolică, emigrată de-a lungul timpului din sud-estul Transilvaniei în Moldova (mai ales în județul Bacău); (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Din magh. csángó.

CEGĂ, cegi, s. f. Pește de apă dulce cu botul lung și ascuțit, având o serie de discuri osoase pe spate și pe laturi (Acipenser ruthenus). – Din scr. čega.

CENTIMETRU, (1) centimetri, s. m., (2) centimetre, s. n. 1. S. m. Măsură subdivizionară de lungime, care reprezintă a suta parte dintr-un metru. 2. S. n. Panglică îngustă de mușama, de metal etc., lungă de un metru sau mai mult, cu diviziuni zecimale, care servește la măsurat în croitorie, în magazine textile etc. – Din fr. centimètre.

CERAMBICID, cerambicide, s. n. (La pl.) Familie de insecte cu antene foarte lungi, cu corpul alungit și viu colorat (Cerambicidae); (și la sg.) insectă din această familie. – Din fr. cérambycidés.

CERCOPITEC, cercopiteci, s. m. Maimuță africană cu coada lungă (Cercopithecus). – Din fr. cercopithèque.

CHERVAN, chervane, s. n. (Înv.) 1. Car mare pentru transportul mărfurilor și al persoanelor. 2. Șir lung de trăsuri sau de care. – Din tc. kervan.

CHICĂ, chici, s. f. (Pop. și fam.) Părul de pe cap; spec. păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus: chica-voinicului = plantă erbacee ornamentală, cu frunze despicate în lobi și cu flori albastre (Nigella damascena). – Din sl. kyka.

CICOARE², cicori, s. f. Insectă galbenă-castanie, cu spinarea neagră, cu aripile străvezii și lungi, cu capul lat și cu ochii mari (Cicada orni). – Lat. *cicala (= cicada).

CICONIIFORMĂ, ciconiiforme, s. f. (La pl.) Ordin de păsări mari, cu gâtul lung și picioarele lungi, cu ciocul conic; (și la sg.) pasăre din acest ordin. [Pr.: -ni-i-] – Cf. fr. ciconiidés.

CIMAZĂ, cimaze, s. f. (Arh.) Chenar ornamental de-a lungul unei fațade. – Din it. cimasa.

CLASIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, științifice, artistice) Care servește ca model de perfecțiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris după canoanele obișnuite, tradiționale. ♦ (Despre scriitori, artiști, oameni de știință etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a cărui operă își păstrează importanța de-a lungul veacurilor, rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentrează caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei acțiuni, ale unei situații etc.; tipic, caracteristic; care este folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic. 3. Care aparține clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.

CONGA s. f. 1. Dans cu ritm sincopat, inspirat din folclorul afro-cubanez. 2. Tobă de formă lungă, subțiată la extremitatea inferioară, acționată cu degetele și cu podul palmei. – Din fr. conga.

DACTIL, dactili, s. m. (În metrică modernă) Picior de vers format dintr-o silabă accentuată urmată de două silabe neaccentuate; (în metrica greco-latină) picior compus din trei silabe, prima lungă și celelalte două scurte. [Pl. și: (n.) dactile] – Din fr. dactyle, lat. dactylus.

DANĂ, dane, s. f. 1. Loc situat de-a lungul cheiurilor sau, mai rar, în mijlocul apei navigabile și amenajate pentru scoaterea vaselor și manipularea mărfurilor într-un port. 2. Magazie pentru depozitarea mărfurilor (într-un port sau la vamă). 3. Șlep sau grup de șlepuri acostate bord la bord la aceeași dană (1). – Din ngr. dána.

DARIE, darii, s. f. Plantă erbacee cu tulpină simplă, cu flori galbene dispuse în spic lung și cu fructe capsule (Pedicularis campestris). – Et. nec.

DRĂGAICĂ, drăgaice, s. f. I. 1. Sărbătoare populară închinată coacerii holdelor (la 24 iunie); Sânziene. 2. Dans popular, jucat mai ales la Drăgaică (I 1); melodie după care se execută acest dans. ◊ Expr. A sări (sau a juca) drăgaica = a sări ca un nebun, a fi neastâmpărat. ♦ Fiecare din fetele care (îmbrăcate bărbătește) execută acest dans. 3. Târg care se ține la 24 iunie; p. gener. târg. 4. (La pl.) Zâne rele despre care se crede că ar sluți pe oameni; iele. II. Plantă erbacee cu fructe lungi și înguste și cu flori galbene-aurii, plăcut mirositoare; sânziană (Galium verum) – Din bg. dragaika.

ECHIDNĂ, echidne, s. f. Animal insectivor lung de circa 25 cm, cu corpul acoperit cu spini și cu botul cărnos foarte ascuțit (Tachyglossus aculeata). – Din fr. échidné.

EFEMER, -Ă, efemeri, -e, adj., s. f. 1. Adj. De scurtă durată; trecător, vremelnic. 2. S. f. (La pl.) Ordin de insecte cu corpul subțire și moale, terminat cu trei filamente lungi, cu două perechi de aripi transparente, care trăiesc ca adulte câteva zile sau ore, iar ca larve (acvatice) 2-3 ani; efemeride (Ephemera); (și la sg.) insectă din acest ordin. – Din fr. éphémère.

FLAMINGO, flamingi, s. m. Pasăre migratoare de apă, de mărimea unei berze, cu gâtul și cu picioarele foarte lungi și cu pene de culoare albă cu nuanțe roz (Phoenicopterus ruber). – Din germ. Flamingo.

GAIBARACE s. f. pl. (Fam.) Picioare (prea lungi); gaibe, gaide. – Cf. gaibe.

GAIBE s. f. pl. (Fam.) Picioare (prea lungi); gaibarace, gaide. – Cf. gaidă.

GAIDĂ, gaide, s. f. 1. (Reg.) Cimpoi. 2. Numele unui dans popular cu acompaniament de cimpoi. 3. Fig. (La pl.) Picioare (prea lungi); gaibarace, gaibe. – Din bg., scr. gajda.

GALERIE, galerii, s. f. 1. Coridor subteran în formă de tunel care permite accesul minerilor la zăcământ și îngăduie executarea lucrărilor miniere. 2. Canal subteran de comunicație care face legătura între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care și-l sapă unele animale pentru a le servi ca adăpost. 4. Coridor lung (și boltit) situat în interiorul sau în afara unei clădiri, servind ca element de legătură sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, secție a unui muzeu sau sală într-o expoziție ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictură și de sculptură. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o operă (literară). 6. Magazin în care se vând opere de artă; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sală de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifestă zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ◊ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bară de lemn sau de metal de care se atârnă perdelele. 9. Un fel de tavă de metal care se pune în fața sobei ca să nu cadă cărbunii din sobă pe dușumea. – Din fr. galerie. Cf. it. galleria, germ. Galerie.

GAZELĂ, gazele, s. f. Nume dat mai multor genuri de mamifere rumegătoare din familia antilopei, cu corpul suplu, cu picioarele lungi, cu coarne în formă de liră și cu ochii mari, care trăiesc în stepele și deșerturile africane și asiatice; animal care face parte din unul dintre aceste genuri. – Din fr. gazelle.

GĂINUȘĂ, găinușe, s. f. 1. Diminutiv al lui găină. 2. Numele mai multor păsări sălbatice de munte sau de baltă. ◊ Găinușă de baltă = pasăre migratoare acvatică, cu penaj negru, cu o pată roșie de piele golașă în frunte și cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Cloșca-cu-Pui. 4. Cărăbuș, corlă. 5. (La pl.) Plantă veninoasă cu tulpina lungă și subțire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Plantă din familia rozaceelor cu tulpina scurtă și cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: gă-i- Pl. și: găinuși] – Găină + suf. -ușă.

GÂRNIȚĂ, gârnițe, s. f. Arbore înrudit cu stejarul, cu tulpina dreaptă, a cărei scoarță are la exterior un strat solzos, cu frunze mari, lungi, fără pețiol (Quercus frainetto). [Var.: gârneață s. f.] – Din bg., scr. granica.

GÂSCĂ, gâște, s. f. Pasăre domestică de talie mare, de obicei cenușie pe spate și pe laturi și albă pe piept, cu gâtul lung, crescută pentru carnea, untura și fulgii ei (Anser domesticus). ◊ Gâscă sălbatică = specie mai mică de gâscă, vânată pentru carne (Anser anser). ◊ Expr. A strica orzul pe gâște = a dărui, a sacrifica ceva util, prețios, bun pentru cineva care nu știe să prețuiască cele primite. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ dat unei femei sau unei fete credule sau proaste. – Din bg. găska.

GÂTOS, -OASĂ, gâtoși, -oase, adj. (Rar) Cu gâtul (1) lung. – Gât + suf. -os.

GENAT, -Ă, genați, -te, adj. (Rar) Cu gene lungi și dese. – Din geană + suf. -at.

GENAT, genați, adj. m. (Rar; despre ochi) Cu gene lungi. – De la geană.

GENUNCHER, genunchere, s. n. (Reg.) Suman sau pieptar (din piele de miel) lung până la genunchi. – Genunchi + suf. -ar.

GHEARĂ, gheare, s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și la atac. ◊ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul să fure. A-și scoate( sau a-și arăta) ghearele = a-și arăta fondul ascuns și rău al firii. A fi ( sau a cădea, a încăpea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreția cuiva; a fi prins (și ținut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele morții = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesă (1) asemănătoare cu o gheară (1), care servește la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.

GHEB¹, (1, 2) gheburi, (3) ghebe, s. n. 1. Cocoașă (la om). 2. Ridicătură de teren în formă de gheb (1). 3. (La pl.) Specie de ciuperci comestibile cu piciorul gălbui sau brun, având de jur-împrejur un inel alb, și cu pălăria galbenă-brună (Armillaria mellea). ◊ Ghebe de brad = ciupercă comestibilă cu pălăria albă, subțire, cărnoasă și cu piciorul lung și subțire (Lepiota clypeolaria). Ghebe de pădure = ciupercă comestibilă cu pălăria roșiatică ori brună, catifelată (Collybia longipes). – Probabil lat. *glibbus (formă metatezată a lui *gibb(u)lus < gibbus).

GHEBĂ, ghebe, s. f. Manta țărănească lungă, împodobită cu găitane. [Var.: gheb s. n., ghebea s. f.] – Din tc. kebe.

GHEPARD, gheparzi, s. m. Mamifer carnivor sălbatic cu capul mic și rotund, coada lungă, picioare înalte, cu blana de culoare gălbuie cu pete mici, întunecate, specific stepelor din Africa și din sudul Asiei (Acinonyx jubatus). – Din fr. guépard.

GIBON, giboni, s. m. Gen de maimuțe antropoide cu membrele anterioare foarte lungi, fără coadă, cu blana neagră sau cenușie, care trăiesc în pădurile tropicale din Asia, Sumatra, Java etc. (Hylobates); animal care face parte din acest gen. – Din fr. gibbon.

GIRAFĂ, girafe, s. f. 1. Gen de mamifere rumegătoare cu gâtul și picioarele de dinainte lungi, cu capul mic, cu blana albicioasă cu pete brune, care trăiesc în Africa (Giraffa); animal care face parte din acest gen. 2. Suport care permite deplasarea unui microfon (în scenele în care actorii, cântăreții etc. se mișcă în scenă). – Din fr. girafe.

GIUBEA, giubele, s. f. Haină lungă și largă din postav (fin), adesea căptușită cu blană, purtată, în trecut, de boieri. ♦ Haină largă și lungă de postav purtată de preoți și, în unele locuri, de țărani. – Din tc. cüppe.

GLADIOLĂ, gladiole, s. f. Plantă erbacee ornamentală cu tulpina înaltă, cu frunze lungi în formă de sabie și cu flori mari de diferite culori (Gladiolus hybridus). [Pr.: -di-o-] – Din germ. Gladiole. Cf. lat. gladiolus.

GLAF, glafuri, s. n. 1. Săpătură făcută cu dalta în lungul sau împrejurul unei coloane. 2. Element de construcție din lemn, din marmură sau din beton, folosit la căptușirea părții inferioare a golului unei ferestre. 3. Muchia finisată a deschiderii făcute într-un perete. – Din bg. glah.

GLISA, glisez, vb. I. Intranz. 1. (Mai ales despre piese tehnice) A aluneca, a se deplasa de-a lungul altei piese (printr-o frecare minimă). 2. (Despre hidroavioane) A aluneca la suprafața apei. – Din fr. glisser.

GLISANT, -Ă, glisanți, -te, adj. (Tehn.; despre o suprafață) Pe care poate aluneca un corp (printr-o frecare minimă); (despre o piesă) care alunecă (printr-o frecare minimă) de-a lungul altei piese cu care se află în contact. – Din fr. glissant.

GLISIERĂ, glisiere, s. f. Bară fixă, netedă, de-a lungul căreia alunecă o piesă, un element mobil etc. [Pr.: -si-e-] – Din fr. glissière.

GODIE, godii, s. f. (Mar.) Ramă² lungă care servește la godiere. – Din fr. godille.

GOGI, gogesc, vb. IV. Intranz. (Pop. și fam.) A fi suferind, bolnav (o perioadă mai lungă), fără a prezenta simptome clare și de obicei fără a cădea la pat; a purta o boală pe picioare timp mai îndelungat. – Et. nec.

GONDOLĂ, gondole, s. f. 1. Barcă lungă, puțin adâncă, cu fundul plat, cu prora (și pupa) ridicată și încovoiată, manevrată cu o singură vâslă, folosită la Veneția. 2. Raft, suport în formă de gondolă (1) pe care este așezată marfa într-un magazin cu autoservire. 3. Nacelă în care se află motorul unui dirijabil. – Din it. gondola, fr. gondole.

GRĂTAR, grătare, s. n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucișate sau placă de tablă găurită, alcătuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea pătrunderii aerului și înlăturarea cenușii în (sau din) instalațiile de ardere, pentru separarea de impurități a unor materii prime, pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice, pentru separarea bucăților mari de minereuri după mărime etc. 2. Obiect alcătuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, pește, ciuperci etc.; p. ext. friptură astfel preparată. ◊ Loc. adj. La grătar = (despre carne, pește, ciuperci etc.) fript pe grătar (2). 3. Obiect alcătuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept ștergătoare pentru talpa încălțămintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în formă de scară înclinată fixată de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grilă (1). – Probabil lat. *gratarium (< *gratis = cratis).

GREIER, greieri, s. m. Gen de insecte cu corpul scurt și gros, cu antene lungi și cu ochi mari, cu picioarele posterioare adaptate la sărit, care produc un sunet ascuțit și pătrunzător prin frecarea elitrelor (Gryllus); insectă care face parte din acest gen. [Pr.: gre-ier. – Var.: greiere, (reg.) grier s. m.] – Lat. *grylliolus (< gryllus).

GRINOTA, grinotez, vb. I. Tranz. A decupa o tablă cu poansonul de-a lungul unui contur (trasat). – Din fr. grignoter.

GUȘTER, (I) gușteri, s. m., (II, III) guștere, s. n. I. S. m. Specie de șopârlă de culoare verde, cu coada lungă, care se hrănește cu insecte (Lacerta viridis). II. S. n. (Reg.) Gâtlej; esofag. ♦ Omușor. III. S. n. (Med.; pop.) Crup. – Din bg., scr. gušter.

HAINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.

HALAJ s. n. Remorcare a unei ambarcații, a unei plute, a unui șlep etc., executată pe canale, fluvii sau râuri, cu mijloace mecanice, cu oameni sau cu animale. ◊ Drum (sau zonă) de halaj = traseu de-a lungul unei ape rezervat acestui fel de tracțiune. – Din fr. halage.

HALAT, halate, s. n. 1. Haină lungă de pânză, de molton etc. care se poartă în timpul lucrului, din motive de igienă sau pentru a proteja îmbrăcămintea. 2. Haină comodă, lungă și largă, care se poartă în casă. ◊ Halat de baie = halat confecționat dintr-o țesătură absorbantă și care se îmbracă la ieșirea din baie. ♦ Haină lungă și largă purtată de orientali. – Din bg., rus. halat.

HARPON, harpoane, s. n. Unealtă în formă de lance, constituită dintr-o bară metalică sau de lemn și un vârf metalic în formă de săgeată, prinsă cu o frânghie lungă și groasă și întrebuințată la vânarea balenelor, a rechinilor etc. – Din fr. harpon.

HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

HÂRDĂU, hârdaie, s. n. Vas făcut din doage de lemn, dintre care două pot fi mai lungi și găurite, servind ca toarte, întrebuințat la păstrarea sau la transportarea lichidelor; ciubăr. ◊ Expr. A turna (pe cineva) la hârdău (sau la hârdăul lui Petrache) = a băga (pe cineva) la închisoare, a aresta (pe cineva). ♦ Conținutul vasului descris mai sus. – Din magh. hordó.

HÂRTĂU, hârtaie, s. n. (Reg.) Bucată lungă de pământ. – Hart[an] + suf. -ău.

HÂRTOP, hârtoape, s. n. 1. Adâncitură, groapă pe un drum. 2. Scobitură lungă și adâncă, de forma unei râpe prăpăstioase, formată de apă. [Pl. și: hârtopuri – Var.: (pop.) vârtop s. n.] – Din sl. vrŭtŭpŭ.

HERING, heringi, s. m. Pește marin asemănător cu scrumbia, lung de circa 20 cm, cu spinarea verde-albăstrie și cu laturile argintii (Clupea harengus). – Din germ. Hering.

HERME s. f. pl. Stâlpi de piatră amplasați de-a lungul drumurilor, la răspântii și la intrarea în casele grecești, având săpat în partea superioară capul lui Hermes, zeul comerțului. – Din n. pr. Hermes.

HIDROBUZ, hidrobuze, s. n. Navă de mic tonaj, folosită de obicei pentru transportul pasagerilor de-a lungul coastei mării. – Hidro- + [auto]buz.

HIENĂ, hiene, s. f. Mamifer carnivor asemănător cu câinele, cu blana cenușie tărcată, cu gâtul gros, cu urechile golașe și cu picioarele anterioare mai lungi decât cele posterioare, care trăiește în Africa și în Asia și care se hrănește mai ales cu cadavre (Hyaena hyaena). ♦ Fig. Om ticălos, nemernic, mizerabil. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hyène, lat. hyaena.

HIRSUT, -Ă, hirsuți, -te, adj. 1. Cu părul și cu barba neîngrijite. 2. Aspru, grosolan. ♦ Posac, ursuz, taciturn. 3. (Bot.; despre un organ) Prevăzut cu peri lungi, rigizi; hispid. – Din fr. hirsute, lat. hirsutus.

HUMERUS s. n. Os lung, pereche, cuprins între umăr și cot, formând scheletul brațului. – Din fr. humérus, lat. humerus.

IAC, iaci, s. m. Mamifer rumegător din Tibet, mai mic decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de păr lung de culoare brună și cu o cocoașă pe ceafă (Poephagus grunniens). – Din fr. yack.

IAMB, iambi, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în prozodia antică, prima este scurtă și a doua lungă, iar în prozodia modernă, prima este neaccentuată, iar cea de-a doua accentuată. – Din fr. iambe, lat. iambus.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

IASOMIE, iasomii, s. f. Mic arbust originar din India, cu ramuri lungi și verzi, cu flori albe plăcut mirositoare, cultivat la noi prin parcuri și grădini (Jasminum officinale). ♦ Lemnul arbustului descris mai sus. ♦ Iasomie sălbatică = arbust mic, cu ramurile colțuroase, cu frunzele puțin încovoiate și obtuze, cu flori galbene, plăcut mirositoare, cultivat uneori ca plantă decorativă (Jasminum fruticans). – Din ngr. ghiasemí. corectat(ă)

IBIS, ibiși, s. m. Pasăre asemănătoare cu barza, de culoare albă (Threskionis aethiopica) sau roșie (Guara rubra), cu cioc lung și curbat în jos, cu penajul alb sau roșu pe corp și negru pe cap și pe coadă, care trăiește în țările calde și se hrănește cu insecte. – Din fr., lat. ibis.

IBRIC, ibrice, s. n. Vas cilindric, de metal, cu cioc și cu coadă lungă, care servește îndeosebi la fiert cafeaua, ceaiul etc. ♦ Vas de metal sau de pământ în formă de urcior, uneori ornamentat, în care se ține apa. – Din tc. ibrik.

IEPURE, iepuri, s. m. Gen de mamifere din ordinul rozătoarelor, cu urechile lungi, cu doi dinți incisivi suplimentari pe falca superioară, cu picioarele dinapoi mai lungi decât cele dinainte și cu coada foarte scurtă; animal din acest gen, vânat pentru carnea și blana lui. ◊ Expr. Nu știi de unde sare iepurele = nu poți să știi de unde îți vine soluționarea unei probleme. – Lat. lepus, -oris.

IHNEUMON, ihneumoni, s. m. Mic mamifer carnivor din Africa și din Asia tropicală, cu coada lungă, amintind de nevăstuică, ușor de domesticit, utilizat la distrugerea șerpilor și a șoarecilor și considerat animal sfânt de vechii egipteni; mangustă (Herpestes ichneumon). [Pr.: -ne-u-] – Din fr. ichneumon.

IHNEUMONID, ihneumonide, s. n. (La pl.) Familie de insecte himenoptere cu abdomenul lung și pedunculat, ale căror larve parazitează alte insecte (Pimpla); (și la sg.) insectă care face parte din această familie. [Pr.: -ne-u-] – Din fr. ichneumonidés.

INFLUX, influxuri, s. n. 1. (Fiziol.; în sintagma) Influx nervos = propagare a unei excitații de-a lungul unei fibre nervoase. 2. (Fiz.) Numărul de particule (produse de acceleratoare) care trec prin unitatea de arie a unei suprafețe perpendiculare pe direcția de mișcare a particulelor. – Din fr. influx.

INTERMINABIL, -Ă, interminabili, -e, adj. Care nu se (mai) termină, foarte lung sau exagerat de lung; nesfârșit. ♦ De dimensiuni foarte mari, exagerat de mare. – Din fr. interminable, lat. interminabilis.

INTRUZIUNE, intruziuni, s. f. 1. Faptul de a (se) introduce fără drept într-o societate, într-o funcție etc. 2. Proces de pătrundere și de solidificare a magmei în crăpăturile scoarței terestre sau de-a lungul suprafețelor cu rezistență slabă. ♦ (Concr.) Corp de roci formate în urma acestui proces. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. intrusion.

IONIC¹, -Ă, ionici, -ce, adj., s. n., s. m. 1. Adj., s. n. (Stil, ordin etc. arhitectonic) caracterizat prin coloane zvelte cu capitelul împodobit cu volute. 2. Adj. (Despre construcții sau elemente arhitectonice) Care ține de ionic¹ (1), care se referă la ionic¹; în stil ionic¹. 3. S. m., adj. m. (Picior de vers antic) format din patru silabe, două lungi și două scurte. [Pr.: i-o-] – Din fr. ionique.

IRADIERE, iradieri, s. f. Acțiunea de a iradia și rezultatul ei. ♦ (Fiz.) Expunere a unui corp, a unui material etc. la acțiunea unui flux de fotoni sau de particule. ♦ (Med.) Expunere a organismului la acțiunea unor radiații electromagnetice, radioactive, de obicei în scopuri terapeutice. ♦ Expunere accidentală a organismului la radiațiile substanțelor radioactive, urmată de tulburări organice. ♦ (Med.; Fiziol.) Răspândire a unei excitații sau inhibiții de la un centru nervos la altul. ◊ Iradiere dureroasă = propagare a durerii de-a lungul unui nerv. [Pr.: -di-e-] – V. iradia.

IȚARI s. m. pl. Pantaloni țărănești lungi, strâmți și încrețiți pe picior, confecționați dintr-o țesătură de bumbac sau de lână, specifici portului popular românesc. – Iță + suf. -ar.

ÎMBLĂCIU, îmblăcie, s. n. Unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-o prăjină lungă la capătul căreia este legat un băț gros mobil și mai multe curele, cu care se lovesc spicele de cereale sau păstăile de legume spre a li se scoate boabele. [Acc. și: îmblăciu] – Cf. îmblăti.

ÎNDELUNG, -Ă, îndelungi, adj. Care durează mult timp; îndelungat. ♦ (Adverbial) Multă vreme; îndelungat. – În + de⁴ + lung.

ÎNDELUNGAT, -Ă, îndelungați, -te, adj. Care durează (de) mult timp; îndelung. ♦ (În legătură cu noțiuni temporale) Mult, lung; îndelung. ♦ (Adverbial; înv.) Îndelung. – V. îndelunga.

ÎNNĂDI, înnădesc, vb. IV. 1. Tranz. A-i adăuga unui obiect (cosând, înnodând, lipind etc.) o bucată, o porțiune (de același fel), pentru a-l mări, a-l lungi etc.; a pune o nadă. ◊ Expr. (Refl.) A se înnădi la vorbă = a se porni la vorbă, a se pune pe taifas. 2. Refl. Fig. A prinde poftă de ceva bun, a lua obiceiul, năravul; a (se) nărăvi. ◊ Expr. A se înnădi la cașcaval = a se obrăznici, a-și lua nasul la purtare. ♦ A se obișnui să meargă prea des undeva, să facă ceva (nepermis). – În + nadă.

ÎNNĂDIT, -Ă, înnădiți, -te, adj. Cusut, înnodat, sudat etc. cu o bucată (de același fel) pentru a deveni mai mare, mai lung. – V. înnădi.

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta, a desfășura, trăgând de unul sau de ambele capete un lucru care poate fi strâns, încolăcit, înfășurat. ◊ Expr. A întinde (cuiva) o cursă (sau lațul, un laț) = a întinde o cursă, un laț pentru a prinde un animal; fig. a pregăti cuiva o capcană. A întinde la jug = a munci din greu. ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi, deformându-se. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge ca o dâră vâscoasă, din cauza alterării. 2. Tranz. A lungi, trăgând de capete, un lucru elastic. 3. Tranz. A lungi mâna, brațul etc. (într-o direcție oarecare). ◊ Expr. A întinde mâna (sau o mână) = a face un gest cu brațul pentru: a) a indica ceva; b) a cere de pomană. A întinde (cuiva) mâna (sau mâinile) = a) a îndrepta brațul către o persoană pentru a-i strânge mâna în semn de salut; b) fig. a veni în ajutorul cuiva. A întinde pasul = a merge cu pași mari și grăbiți. A o întinde (la drum) = a pleca repede, în grabă (la drum); a o șterge. 4. Refl. A-și destinde corpul, membrele (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). ♦ A se înălța în vârful picioarelor ridicând brațele pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului. ◊ Expr. A se întinde după ceva = a fi lipsit de ceva; a avea mare nevoie de ceva și a nu avea mijloacele necesare pentru a-l obține. ♦ Fig. A se încumeta, a îndrăzni; a se obrăznici. 5. Refl. A se culca, a se lungi pentru a se relaxa ori pentru a dormi. ◊ Expr. A se întinde mai mult decât îi e plapuma = a se lansa în acțiuni, în cheltuieli care îi depășesc posibilitățile. (Refl. recipr.) A se întinde cu cineva = a avea relații sexuale, a se culca cu cineva. (Tranz.) A întinde pe cineva la pământ = a doborî pe cineva la pământ. 6. Tranz. A înmâna, a da. 7. Tranz. A îndrepta, a ținti (o armă) spre... 8. Tranz. Fig. A trage în toate părțile de cineva, a hărțui. II. 1. Tranz. A desface, a desfășura pe toată suprafața, lungimea etc. un obiect strâns, împăturit. ◊ Expr. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mâncare; a da o masă (cu oaspeți mulți). ♦ A etala (o marfă). ♦ A așeza o pastă, un aluat etc. pe o suprafață mai mare, subțiind-o, nivelând-o. 2. Refl. A ocupa un spațiu (întins); a se extinde. ◊ Expr. A se întinde ca o pomană țigănească = a se desfășura, a se extinde pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar; a dura prea mult în timp. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se desfășura (într-o direcție), a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde hora = a forma o horă. ♦ (Despre suprafețe, teritorii etc.) A ajunge până la..., a se delimita. ♦ (Despre plante) A se răspândi; a se înmulți. 3. Tranz. Fig. A mări, a spori o putere, o stăpânire. ♦ Refl. (Despre idei, zvonuri; despre boli, epidemii) A se răspândi, a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde vorba = a divulga un lucru care ți-a fost încredințat ca un secret. ♦ Refl. (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui. ◊ Expr. A se întinde la vorbă sau (tranz.) a o întinde la vorbă = a se porni la vorbă, a se pune la taifas; a lungi vorba. ♦ A insista, a stărui asupra... [Perf. s. întinsei, part. întins] – Lat. intendere.

ÎNTORCĂTOR, întorcătoare, s. n. Piesă la războiul de țesut, constând dintr-un băț lung cu care se strânge, pe sulul dinainte, pânza țesută; întinzător, încordător. – Întoarce + suf. -ător.

JACHETĂ, jachete, s. f. Haină (tricotată) femeiască încheiată în față, care acoperă partea de sus a corpului și care se poartă peste bluză sau peste rochie. ♦ Haină bărbătească de ceremonii, croită pe talie, lungă până aproape de genunchi. – Din fr. jaquette.

JALON, jaloane, s. n. 1. Bară lungă de lemn sau de metal, care servește la marcarea și la semnalizarea punctelor de pe teren în diverse lucrări topografice. 2. Fig. Element care marchează un punct sau o etapă în desfășurarea unei activități. – Din fr. jalon.

JAVELINĂ, javeline, s. f. (Franțuzism înv.) Suliță lungă și subțire. – Din fr. javeline.

JERSEU, jerseuri, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte tricotat sau împletit, din lână, din bumbac etc., de obicei cu mâneci lungi și deschis în față, care acoperă partea de sus a corpului. 2. Țesătură elastică tricotată, de lână, de bumbac, de mătase etc., din care se fac obiecte de îmbrăcăminte; tricot. [Pl. și: jersee. – Var.: jerse s. n.] – Din fr. jersey.

JIP², jipi, s. m. (Reg.) Copac tânăr, lung și subțire. – Din magh. zsup.

JOAGĂR, joagăre, s. n. 1. Ferăstrău cu mai multe pânze drepte, verticale, care funcționează cu o mișcare alternativă, fiind acționat de forța apei curgătoare prin intermediul unei roți de apă. 2. Ferăstrău mare având o pânză lungă cu dinți mari și două mânere, acționat de doi lucrători; beschie. – Cf. germ. Säger.

JOARDĂ, joarde, s. f. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă; vargă, jordie. 2. (La pl.; reg.) Bețele vârâte între firele natrei la războiul de țesut. – Din magh. zsorda. Cf. sl. žrŭdĩ.

JURNADĂ, jurnade, s. f. Haină cu mâneci lungi purtată sub armură în sec. XV. – Din fr. journade.

JURNAL, jurnale, s. n. 1. Publicație periodică având apariție zilnică; ziar, gazetă. 2. (De obicei în sintagma jurnal de modă) Publicație periodică în care se dau desene și tipare de îmbrăcăminte și accesorii. 3. Însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa; însemnări zilnice ale unor observații științifice. ◊ Jurnal de călătorie = relatare în scris, zi de zi, a unei călătorii. Jurnal de bord = registru în care se consemnează cronologic faptele survenite în timpul călătoriei unei nave. Jurnalul acțiunilor de luptă = document militar în care sunt descrise zilnic pregătirea și desfășurarea acțiunilor de luptă. 4. (Ieșit din uz) Emisiune de radio și televiziune sau film de scurt metraj, rulat de obicei înaintea filmului artistic de lung metraj, care prezintă evenimente, știri, informații de strictă actualitate. 5. (Cont.) Registru în care sunt înscrise cronologic operațiile bănești, evenimentele supuse evidenței etc. – Din fr. journal.