VOT, voturi, s. n. 1. Exprimare a opiniei cetățenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanților lor în organele de conducere; opinie exprimată de membrii unei adunări constituite în legătură cu o candidatură, cu o propunere sau cu o hotărâre; adeziune dată în acest scop. ◊ Vot de încredere (sau de neîncredere) = vot prin care un parlament aprobă (sau respinge) politica guvernului ori un act al acestuia. Drept de vot = drept al alegătorilor de a-și exprima voința pentru alegerea reprezentanților în organele reprezentative ale statului; sufragiu. 2. Mod de adoptare a hotărârilor de către organele de stat, obștești etc. 3. (În sintagma) Vot de blam = sancțiune prin care o colectivitate organizată își manifestă prin vot dezaprobarea față de o acțiune, de o atitudine etc. a unui membru al ei. – Din fr. vote.

DELIBERATIV, -Ă adj. 1. care deliberează. ♦ vot ~ = drept pe care îl are o adunare sau un membru al ei de a hotărî ceva prin vot. 2. despre forme verbale, (construcții) care exprimă indecizia subiectului. (< fr. délibératif, lat. deliberativus)

VOT, voturi, s. n. 1. Exprimare a opiniei cetățenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanților lor în organele de conducere; opinie exprimată de membrii unei adunări constituite în legătură cu o candidatură, cu o propunere sau cu o hotărâre; adeziune dată în acest scop. ◊ Vot de încredere (sau de neîncredere) = vot prin care parlamentul aprobă (sau respinge) politica guvernului ori un act al acestuia. Drept de vot = drept al alegătorilor de a-și exprima voința pentru alegerea reprezentanților în organele reprezentative ale statului; sufragiu. 2. Mod de adoptare a hotărârilor de către organele de stat, obștești etc. 3. (În sintagma) Vot de blam = sancțiune prin care o colectivitate organizată își manifestă prin vot dezaprobarea față de o acțiune, de o atitudine etc. a unui membru al ei. – Din fr. vote.

vot s.n. I 1 Exprimare a opiniei cetățenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanților lor în organele de conducere. ◊ Drept de vot = drept al alegătorului de a-și exprima voința pentru alegerea reprezentanților în organele reprezentative ale statului într-o adunare deliberantă, într-un corp politic etc.; sufragiu. Nici nu mai are drept de vot, de cînd și-a măritat fata... Nu i-a dat casele de zestre? (CAR.). 2 Opinie exprimată de membrii unei adunări constituite în legătură cu o candidatură, cu o inițiativă, cu o hotărîre etc.; adeziune dată în acest scop; sufragiu. Vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îți vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ți schimbe votul (STEINH.). 3 Operație, act prin care populația unei țări, a unei regiuni etc., membrii unei adunări deliberante sau ai unui corp politic își exprimă voința, opțiunea cu ocazia unor alegeri, a unor dezbateri sau a luării unor decizii; rezultatul acestei operații. Ce sigur era de izbîndă, și cu ce palpitații aștepta descoperirea scrutinului! N-a avut în total decît șapte voturi (VLAH.). ◊ Expr. A(-și) da votul (sau voturile) ori a-i da (cuiva) votul (sau voturile) = a-și exprima voința, opțiunea cu ocazia unor alegeri, a luării unor decizii etc. Voi, creștinii din Omida, trebuie să ne dați votul pînă la unul (STANCU). 4 (adesea cu determ. care indică felul, conținutul, scopul) Modalitate prin care membrii unui corp electoral, ai unei adunări deliberative, ai unor organizații etc. își exprimă opțiunea. ◊ Vot deschis = vot care se exprimă public, prin ridicare de mîini. Vot universal = sistem de votare în care dreptul de vot este acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări; sufragiu universal. V-a rugat să primiți să faceți parte dintr-un guvern care ar duce la convocarea unei adunări constituante, în vederea expropierii și a votului universal (CA. PETR.). Vot direct = vot exprimat în mod nemijlocit, prin participarea fiecărui cetățean la urnă. Oare cu legea din 1866 n-am experimentat și colegiile numeroase ca și cele restrînse, cele cu vot direct ca și cele cu două graduri de votațiune? (EMIN.). Vot deliberativ = vot al cărui rezultat este obligatoriu. Vot consultativ = vot al cărui rezultat nu este obligatoriu, reprezentînd o formă de sprijin dată activității unui organ de stat sau unei organizații obștești. Vot de încredere = vot prin care parlamentul se declară de acord cu politica sau cu un act al guvernului. Vot de neîncredere = vot prin care parlamentul se desolidarizează de politică sau de un act al guvernului, acesta fiind obligat să abdice. Vot de blam = sancțiune prin care o colectivitate organizată își manifestă prin vot dezaprobarea față de o acțiune, de o atitudine etc. a unui membru al ei. La 6 martie, Ministerul Moldovei primise un vot de blam din partea Adunărei acelei țări, pentru călcarea aceleiași formalități (XEN.). Vot cu bile v. bilă. Vot informativ v. informativ. Vot de învestitură v. învestitură. ◊ Expr. A pune la vot = (despre legi, amendamente, decizii etc.) a supune aprobării, hotărîrii membrilor unei adunări deli- berante sau ai unui corp politic. Pusă apoi la vot, propunerea lui Maiorescu de a rămîne la vechea pronunțare a fost primită prin aclamație (E. LOV.). A da vot de încredere v. încredere. 5 (și buletin de vot) Foaie de hîrtie scrisă sau tipărită care cuprinde numele candidaților (și siglele partidelor) și care este folosită în procesul votării. Doi agenți sanitari... lucrează la stampilarea buletinelor de vot (UL.). II 1 Promisiune, făgăduință solemnă făcută unei zeități sau lui Dumnezeu în semn de mulțumire pentru îndeplinirea unei rugăminți. Poate deodat-amîndoi biruiau..., Dacă-ntinzîndu-și spre mare grăbitele palme Cloantus N-ar fi rugat plîngător și cu voturi pe zei, să-i ajute (COȘB.). 2 Promisiune, jurămînt făcut de bunăvoie unei zeități sau lui Dumnezeu; angajament, legămînt religios. Atala este creștină și destinată prin vot fecioriei (PER.). 3 Dorință, voie. Votul lui Voltaire s-a realizat; toleranța s-a întronizat în învățămînt (LAU.). • pl. -uri. și votum s.n. /<lat. vōtum, -i, germ. Votum, fr. vote, it. voto.

abstenționism s. n. abținere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot. (< fr. abstentionnisme)

BULETIN, buletine, s. n. 1. (Urmat de determinări) Scurt comunicat, raport, anunț sau notă oficială care conține informații de actualitate și de interes public. ♦ Adeverință eliberată de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicații periodice cu scurte dări de seamă, studii și informații de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea „de identitate”) Act oficial care atestă identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele și prenumele candidaților la o alegere, cu ajutorul căruia alegătorii își exercită dreptul de vot. – Din fr. bulletin.

CERTIFICAT, certificate, s. n. Act oficial prin care se confirmă exactitatea unui fapt, autenticitatea unui înscris sau în care se atestă o anumită calitate, în vederea valorificării unor drepturi; atestat. ◊ Certificat de alegător = (în unele state) act prin care se constată înscrierea unui cetățean, în listele electorale și pe baza căruia acesta își exercită dreptul la vot. Certificat prenupțial = certificat medical eliberat celor ce vor să se căsătorească, prin care se atestă că starea sănătății acestora este corespunzătoare pentru întemeierea unei familii. – Din fr. certificat, lat. certificatum.

SUFRAGIU², sufragii, s. n. 1. Declarație care exprimă voința sau părerea cuiva într-o alegere sau într-o adunare constituită; drept de vot. ◊ Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. 2. Sistem de votare (după modalitatea exercitării dreptului de vot și extinderea lui). 3. Aprobare, asentiment. [Var.: sufraj s. n.] – Din fr. suffrage, lat. suffragium.

SCRUTIN, scrutine, s. n. Mod de alegere a deputaților, a senatorilor etc. ♦ Totalitatea operațiunilor pe care le implică exercitarea dreptului de vot. – Din fr. scrutin.

SUPLEANT, -Ă, supleanți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Suplinitor. ♦ (În vechea organizare judecătorească) Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură și care avea anumite atribuții secundare sau intra în compunerea completelor de judecată în cauze de importanță mai mică. 2. Adj. (Ieșit din uz; în sintagma) Membru supleant = membru ales sau numit într-un comitet, într-o comisie, într-un organ (de partid sau de stat) etc., care putea înlocui pe titular și care avea drept de vot consultativ. [Pr.: -ple-ant] – Din fr. suppléant.

OBSERVATOR², -OARE, observatori, -oare, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care observă, cercetează sau studiază ceva. ♦ Persoană cu spirit de observație. ♦ Reprezentant al unui stat sau al unei organizații internaționale care participă la lucrările unor conferințe sau organisme internaționale, fără drept de vot și de semnătură a documentelor întocmite de acestea, dar uneori cu dreptul de a participa la discuții. ♦ Militar care execută observarea asupra inamicului. 2. Adj. Care observă, scrutează; pătrunzător, perspicace. 3. Adj. Prin care se atrage cuiva atenția asupra unui abuz de serviciu, asupra unei greșeli etc. săvârșite. Notă observatoare. – Din fr. observateur, lat. observator.

sufragiu (drept de vot) s. n. (sil. -fra-) [-giu pron. -giu], art. sufragiul; pl. sufragii, art. sufragiile (sil. -gi-i-)

ABSTENȚIONISM n. Abținere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot. /<fr. abstentionnisme

ALEGĂTOR ~i m. Persoană care votează, care are drept de vot; elector; votant. /a alege + suf. ~ător

BULETIN ~e n. 1) Document oficial, prin care se consemnează sau se confirmă ceva. * ~ (de identitate) act oficial care atestă identitatea unei persoane. 2) Informație oficială despre evenimente sau chestiuni de actualitate și de interes public. ~ meteorologic. ~ de știri. 3) Publicație periodică oficială, cuprinzând legi, decrete, dispoziții. 4) Publicație periodică care cuprinde dări de seamă, studii scurte și informații dintr-un anumit domeniu de activitate. 5): ~ de vot imprimat pe care se scrie lista candidaților la o alegere și prin care alegătorii își exercită dreptul de vot. /<fr. bulletin

CENZITAR ~ă (~i, ~e) Care ține de cens; bazat pe cens. ◊ Sistem (electoral) ~ sistem electoral în care drepturile de vot ale cetățenilor depind de averea lor. /<fr. censitaire

CORESPONDENT² ~tă (~ți, ~te): Membru ~ membru al unei academii sau instituții științifice cu drept de vot consultativ. 2): Unghiuri ~te unghiuri formate de două drepte paralele tăiate de o secantă și situate de aceeași parte a secantei, unul fiind intern, iar altul extern. /<fr. correspondant

SUFRAGIU ~i n. 1) Drept de vot. 2) Mod de exercitare a acestui drept; sistem de votare. 3) Opinie favorabilă. El merită toate ~ile. [Sil. su-fra-giu] /<lat. suffragium, fr. suffrage

SUPLEANT ~tă (~ți, ~te) m. și f. 1) înv. Judecător de rang inferior (cu atribuții de mică importanță). 2) Persoană care suplinește temporar pe cineva într-o funcție. ◊ Membru ~ membru ales (sau numit) într-un organ de stat, într-un comitet, care poate înlocui pe titular, având drept de vot consultativ. [Sil. -ple-ant] /<fr. suppléant

VOTANT ~tă (~ți, ~te) 1) Persoană care are drept de vot. 2) Persoană care participă la vot. /<fr. votant

ABSTENȚIONISM s.n. Abținere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot, de la îndeplinirea unor obligații cetățenești, profesionale sau politice; doctrină care susține această atitudine. [Pron. -ți-o-. / < fr. abstentionnisme].

CONVENT s.n. 1. Întrunire a membrilor cu drept de vot ai unei mănăstiri sau ai unui ordin călugăresc. ♦ For suprem în biserica protestantă, compus din clerici și laici. 2. Adunare generală a francmasonilor. [Pl. -turi. / < lat. conventus, cf. fr., engl. convent].

CORESPONDENT, -Ă s.m. și f. 1. Colaborator extern la un ziar, care trimite corespondență cu caracter informativ din locul în care se află. 2. Persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestuia în fața școlii. 3. (Rar) Cel care poartă corespondență cu cineva. // adj. Membru corespondent = membru al unei academii sau al altei instituții științifice, care are aceleași obligații și se bucură de aceleași drepturi ca un membru activ, cu excepția dreptului de vot. [Cf. fr. correspondant, it. corrispondente].

DELIBERATIV, -Ă adj. Referitor la o deliberare, de deliberare. ◊ Vot deliberativ = drept pe care îl are o adunare sau un membru al ei de a hotărî ceva prin vot. [Cf. fr. délibératif, lat. deliberativus].

LIBERALISM s.n. 1. Doctrină politică și economică apărută în epoca de ascensiune a burgheziei industriale, cînd aceasta lupta împotriva aristocrației feudale pentru cucerirea puterii, care tindea să lărgească dreptul de vot și să admită în anumite limite libertăți democratice; 2. Atitudine excesiv tolerantă și binevoitoare față de greșelile altora; împăciuitorism. [< fr. libéralisme].

OBSERVATOR, -OARE adj. 1. Care observă, scrutează. ♦ Perspicace, pătrunzător. 2. Prin care se atrage cuiva atenția asupra unor abuzuri, greșeli etc. săvîrșite. // s.m. și f. Cel care are misiunea să observe ceva, să urmărească ceva. ♦ Persoană oficială desemnată de un stat sau de o organizație pentru a asista la lucrările unei conferințe sau ale unor organisme internaționale, fără drept de vot și fără calitatea de a-și asuma vreun angajament. ♦ Militar care execută o misiune de observare (2). [Cf. fr. observateur, lat. observator].

SUFRAGIU s.n. 1. Vot. ♦ Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. 2. (P. ext.) Aprobare, asentiment. [Pron. -giu, var. sufraj s.n. / < lat. suffragium, cf. fr. suffrage].

SUPLEANT, -Ă s.m. și f. (În trecut) Judecător care deținea prima treaptă ierarhică în magistratură. ♦ Suplinitor. // adj. Membru supleant = membru al unui organ de partid sau de stat care exercită atribuțiile titularului în lipsa lui, avînd drept de vot consultativ. [Pron. -ple-ant. / < fr. suppléant].

CENZITAR, -Ă adj. care se bazează pe sens. ♦ sistem ~ = sistem electoral în care dreptul de vot al cetățenilor era stabilit în funcție de averea lor. (< fr. censitaire)

CORESPONDENT, -Ă I. s. m. f. 1. colaborator extern al unui ziar care trimite corespondență cu caracter informativ din locul în care se află. 2. persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestora față de școală. 3. cel care poartă corespondență cu cineva. II. adj. care corespunde, corespunzător. ♦ membru ~ = membru al unei academii sau al altei instituții științifice, care are aceleași obligații și se bucură de aceleași drepturi ca un membru activ, cu excepția dreptului la vot; unghiuri ~ e = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri nealăturate, formate de aceeași parte a unei secante care intersectează două drepte, un unghi fiind în interiorul dreptelor și altul în afara lor. ◊ (s. n.) echivalent, în cadrul frazei, al unei părți de propoziție. (< fr. correspondant)

CORP I. s. n. 1. organismul considerat ca un tot anatomic și funcțional; trup. ◊ trup fără cap; trunchi. 2. parte principală din ceva. ◊ corp de legi = culegere de legi; corpus. 3. porțiune de materie bine determinată. ◊ (chim.) substanță (organică sau anorganică). 4. obiect material, lucru. ◊ corp ceresc = corp natural sau artificial din spațiul cosmic; corp negru = corp capabil să absoarbă integral radiația termică incidentă, de orice lungime de undă. 5. corp delict = obiect care a servit la săvârșirea unei infracțiuni. 6. (mat.) mulțime înzestrată cu două operații (adunare și înmulțire), caracterizată prin proprietăți de asociativitate, distributivitate, precum și prin existența elementelor neutre și inverse în raport cu cele două operații. 7. corp fonetic = totalitatea sunetelor care alcătuiesc un cuvânt sau o formă gramaticală. 8. unitate cu care se măsoară mărimea literelor tipografice. 9. totalitatea persoanelor care, prin funcție sau profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ corp de balet = a) ansamblul balerinilor dintr-un teatru de operă, operetă sau estradă; b) grup de dansatori având într-un spectacol rol similar corului de operă; corp diplomatic = totalitatea reprezentanților diplomatici străini acreditați pe lângă un stat. ◊ corp electoral = totalitatea persoanelor care se bucură de drept de vot la data efectuării unor alegeri. 10. mare unitate militară în alcătuirea căreia intră mai multe divizii, brigăzi și regimente de toate armele. ◊ corp de gardă = clădire sau încăpere din incinta unui obiectiv de pază ocupată de o gardă militară. II. s. m. (med.) denumire dată unor structuri anatomice. (< fr. corps, lat. corpus)

LIBERALISM s. n. 1. doctrină politică și economică, în epoca de ascensiune a burgheziei, care tindea să îngrădească monarhia prin parlament, să lărgească dreptul de vot și să admită libertăți democratice. 2. atitudine tolerantă; împăciuitorism. (< fr. libéralisme)

OBSERVATOR², -OARE I. adj. 1. care observă, scrutează. ◊ cu spirit de observație, perspicace, pătrunzător. 2. prin care se atrage cuiva atenția asupra unor abuzuri, greșeli săvârșite. II. s. m. f. 1. cel care are misiunea de a observa, de a urmări, a studia științific un fenomen. 2. cel care asistă la un eveniment fără a participa. III. s. m.. 1. persoană oficială desemnată de stat, de o organizație, pentru a asista la lucrările unei conferințe, organisme internaționale, fără drept de vot și fără calitatea de a-și asuma vreun angajament. 2. militar care execută o misiune de observare (2). (< fr. observateur, lat. observator)

SUFRAGIU s. n. 1. drept de vot. 2. sistem de votare. ♦ ~ universal = drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. 3. aprobare, asentiment. (< fr. suffrage, lat. suffragium)

SUPLEANT, -Ă I. s. m. f., adj. suplinitor. II. adj. membru ~ = membru al unui organ de partid sau de stat care exercită atribuțiile titularului în lipsa lui, având drept de vot consultativ (azi neuzitat). III. s. m. (în trecut) judecător care deținea prima treaptă ierarhică în magistratură. (< fr. suplléant)

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

ALEGĂTOR, -OARE, alegători, -oare, s. m. și f. Persoană care are drept de vot, care votează. – Din alege + suf. -(ă)tor.

BUISSON [büisõ], Ferdinand (1841-1932), pedagog și om politic francez. A editat „Dicționarul de pedagogie”, lucrare de largă circulație. Militant pentru învățămîntul laic și gratuit, pentru dreptul de vot al femeilor. Unul dintre inițiatorii Ligii Drepturilor Omului și președinte al acesteia (1913-1926). Premiul Nobel pentru pace (1927), împreună cu L. Quidde.

CERTIFICAT (< fr., lat m.) s. n. Înscris prin care se confirmă (de către anumite organe de stat) exactitatea unui fapt ori autenticitatea unui act sau se atestă o anumită calitate, în vederea valorificării anumitor drepturi de către persoana care solicită eliberarea certificatului (ex. c. de autor, c. de inovator, c. de moștenitor, c. de studii). ♦ C. de alegător = (în unele state) înscris prin care se constată înscrierea unui cetățean în listele electorale, pe baza căruia își exercită dreptul de vot. ♦ C. prenupțial = certificat medical eliberat celor care vor să se căsătorească, prin care se atestă că starea sănătății acestora este corespunzătoare pentru întemeierea unei familii. ♦ Document folosit în transporturile maritime internaționale și în comerțul internațional (cu răspundere în instanță) care atestă calitatea și originea mărfii, precum și asigurarea vasului și a mărfii (c. de calitate, c. de origine). ♦ C. de origine = document prin care se atestă în ce țară a fost produsă o anumită marfă, în vederea stabilirii tarifului vamal ce urmează să i se aplice de țara importatoare. ♦ Document netransmisibil care certifică dreptul de proprietate asupra acțiunilor unei societăți. ♦ C. de asigurare = înscris care atestă plata costului serviciilor de asigurare de bunuri sau persoane.

KU KLUX KLAN, organizație secretă teroristă și rasistă americană, fondată (1866) după Războiul de Secesiune, ca un club social în Pulaski (Tennessee), de veteranii sudiști, cu scopul declarat al îngrădirii drepturilor cetățenești acordate negrilor după desființarea sclaviei (în special dreptul la vot). Interzisă în 1877, a fost refăcută la Atlanta (1915), bucurându-se de un mare număr de adepți. Activitatea ei a fost îndreptată și împotriva evreilor, a străinilor și a sindicatelor. În declin după 1928, a reapărut în anii ’60 pentru a se opune politicii de integrare rasială și acordare de drepturi civile.

OBSERVATÓR², -OÁRE (< fr., lat.) adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care are misiunea de a observa, de a urmări ceva. 2. S. m. (Dr.) Reprezentare a unui stat sau a unei organizații internaționale la conferințe, ședințe, sesiuni etc. ale unui organ internațional, fără drept de vot și de semnătură a documentelor întocmite dar, uneori, cu dreptul de a participa la discuții.

RUSSELL [rasl] 1. John, conte (1792-1878), om politic britanic. Whig. De mai multe ori ministru și prim-min. (1846-1852, 1865-1866). A promovat reforme ale sistemului parlamentar. Pe plan extern politică de fermitate față de Rusia. 2. Bertrand, conte (1872-1970), filozof, matematician, literat și militant politic englez. A dezvoltat inițial un realism radical, formulând cerința ca toți termenii să aibă ca referință entități reale; expresia acestei strategii este prezentarea matematicii ca derivând din logică („Principiile matematicii”). Ulterior, a tratat obiectele fizice drept mulțimi foarte complexe de date senzoriale – constructivism logic („Cunoașterea noastră asupra lumii externe”, „Analiza minții”). Considerații asupra limbajului sunt centrate pe ideea unui izomorfism între structura enunțurilor și cea a lumii, existența lui Dumnezeu apărându-i ca simplă posibilitate logică. Liberal radical, a militat pentru dreptul de vot al femeilor, iar după 1950, pentru dezarmarea nucleară. Eseuri („Căsătorie și morală”), romanul „Satan în suburbii”. Premiul Nobel pentru literatură (1950).

PANKHURST [pæŋkhə:st], Emmeline (pe numele adevărat Emmeline Goulden) (1858-1928),om politic englez. Militantă pentru acordarea dreptului de vot femeilor. Lideră a mișcării sufragetelor, a fondat Uniunea Feminină Socială și Politică (1903).

PARTIDUL NAȚIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA (P.N.R.), partid politic creat, la 12 mai 1881, prin unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria (constituit la 7 febr. 1869) cu Partidul Național Român din Transilvania (8 mart. 1869). Constituirea noului partid și adoptarea programului său au grupat, pentru prima dată, toate elementele politice românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, pe baza unei platforme politice și de acțiune comune privind: lupta pentru recâștigarea autonomiei Transilvaniei (pierdute prin compromisul austro-ungar din 1867), dreptul de a folosi limba română în administrație și justiție în toate regiunile locuite de români, revizuirea Legii naționalităților din dec. 1868, în sensul recunoașterii egalității în drepturi a tuturor naționalităților, adoptarea unei noi legi electorale vizând lărgirea dreptului de vot, numirea în funcții administrative, în ținuturile locuite de români a cetățenilor de etnie română sau care cunosc limba română și obiceiurile poporului român, lupta pentru menținerea autonomiei bisericilor și a școlilor confesionale românești, lupta împotriva tendințelor de deznaționalizare manifestate de organele statului. Conferința națională de unificare de la Sibiu l-a împuternicit pe George Barițiu cu redactarea unui memoriu („Memoriul explicativ”), care să analizeze, sub toate aspectele, situația din monarhia austro-ungară. Roadele platformei de acțiune nu întârzie să se arate. La 8/20 ian. 1892 este convocată, la Sibiu, o Conferință extraordinară a P.N.R., care hotărăște, în condițiile intensificării asupririi maghiare, alcătuirea unui Memorandum către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând o expunere a revendicărilor celor peste trei milioane de români din monarhia austro-ungară și o critică sistematică a politicii naționale intolerante a guvernului ungar. Memorandum-ul, care s-a bucurat de puternice manifestații ale românilor de pretutindeni, a marcat un moment deosebit de important în istoria mișcării naționale a românilor transilvăneni, inaugurând o nouă etapă de luptă susținută pentru victoria revendicărilor românești. În pofida ordonanței guvernului ungar de dizolvare a P.N.R. (iun. 1894), se acționează pentru întărirea organizatorică a partidului. Convocată la Sibiu (10/23 ian. 1905), Conferința P.N.R. alege un nou program politic: recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltare etnică și constituțională, respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților, garantarea prin lege a dreptului de întrunire și organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal și secret, reducerea impozitului pentru pământ și introducerea contribuției progresive după venit, împroprietărirea, în măsura posibilităților, a țăranilor din proprietățile statului, inalienabilitatea și indivizibilitatea minimului de proprietate, asigurări de stat pentru boală și bătrânețe, medici și medicamente pentru săraci etc. Potrivit noii linii tactice de participare la viața electorală și parlamentară, P.N.R. obține în alegerile din 1905 opt mandate, în 1906, 15, iar în 1910, a urmare a măsurilor represive ale guvernului ungar, doar cinci mandate. Întrunit la Oradea (12 oct. 1918), Comitetul Executiv al P.N.R., adoptă, în unanimitate, o Declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere” (în temeiul dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa). Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei și se constituie un „Comitet de acțiune” cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș. La 18 oct. 1918, dr. Alexandru Vaida-Voevod, membru marcant al P.N.R., citește în parlamentul ungar de la Budapesta Declarația de autodeterminare și despărțire a românilor transilvăneni de Ungaria, elaborată de Comitetul Executiv al partidului, iar la 30 oct. 1918 se constituie Consiliul Național Român (inițial cu sediul la Budapesta, iar din 3 nov., la Arad), organ de conducere al românilor transilvăneni, format sin șase reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu). Ca unic for de conducere al românilor transilvăneni, a organizat în comune, comitate și orașe gărzi naționale și gărzi civile sătești pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”, preluând puterea în întreaga Transilvanie. Eșuând tratativele duse la Arad (15-15 nov.) cu reprezentanții Consiliului Național Maghiar și ai guvernului Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române, este lansat un manifest, intitulat Către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației române „de a-și înființa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber și independent”. În aceste împrejurări, Marele Sfat Național din Transilvania convoacă pe 1 dec. 1918 Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care hotărăște unirea necondiționată și pentru totdeauna cu România a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Pentru cârmuirea Transilvaniei până la alcătuirea Constituantei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative, numită Marele Sfat Național, care la rându-i numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, vicepreședintele P.N.R., care s-a ocupat de instituirea administrației românești pe teritoriul Transilvaniei; de asemenea, Consiliul Dirigent a adoptat Legea pentru reforma agrară în Transilvania, precum și Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toți bărbații, începând cu vârsta de 21 ani. P.N.R. a câștigat majoritatea voturilor în Transilvania, cu prilejul primelor alegeri parlamentare (nov. 1919, în baza votului universal și la scara României întregite, clasându-se pe primul loc față de celelalte formațiuni politice: P.N.L., Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Țărănesc, Partidul Național-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina etc.); participă la guvernul Blocului parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Pe fondul controverselor iscate în sânul partidului după Unirea din 1918, privind viitorul P.N.R., o grupare condusă de Octavian Goga părăsește partidul și fuzionează (apr. 1920) cu Partidul Poporului. În vederea contracarării dominației liberale în viața politică a țării, Iuliu Maniu, în calitatea de președinte al partidului, ia inițiativa creării unui mare partid de guvernământ prin fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat (nov. 1922), cu Partidul Naționalist al Poporului (mart. 1925), iar în 10 oct. 1926, cu Partidul Țărănesc, punându-se astfel bazele Partidului Național-Țărănesc. Președinți: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Barițiu (1884-1888), Ioan Rațiu (1889-1890), Vincențiu Babeș (1890-1902), Gheorghe Pop de Băsești (1903-1919), Iuliu Maniu (1919-1926). A editat publicațiile: „Tribuna” (1884-1903), „Lupta” (1906-1910), „Românul” (1911-1916; oct.-dec. 1918), „Patria” (1919-1926).

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

excluziv a. 1. care exclude, care are puterea de a exclude; 2. care aparține propriu, fără împărtășire: dreptul de vot e privilegiul excluziv al cetățenilor; 3. care nu admite ceeace contrariază opiniunile, gustul: nu fi excluziv. ║ adv. 1. numai și numai: compus excluziv din copii; 2. necoprinzând, în afară de: dela Maiu până la Octomvrie excluziv.

consultativ a. instituit pentru a da păreri, consilii: comitet consultativ; vot consultativ, dreptul de a-și spune părerea, nu însă și de a vota.

deliberativ a. care se rapoartă la o deliberare; vot deliberativ, drept de vot într’o adunare; gen deliberativ, în care oratorul își propune a face să se adopte sau să se respingă o rezoluțiune.

OBSERVATOR², -OARE, observatori, -oare, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care observă, cercetează sau studiază ceva. ♦ Persoană cu spirit de observație. ♦ Reprezentant al unui stat sau al unei organizații internaționale care participă la lucrările unor conferințe sau organisme internaționale, fără drept de vot și de semnătură a documentelor întocmite de acestea, dar uneori cu dreptul de a participa la discuții. ♦ Militar care execută observarea asupra inamicului. 2. Adj. Care observă, scrutează; pătrunzător, perspicace. 3. Adj. Prin care se atrage cuiva atenția asupra unui abuz de serviciu, asupra unei greșeli etc. săvârșite. Notă observatoare. – Din fr. observateur, lat. observator.

BULETIN, buletine, s. n. 1. (Urmat de determinări) Scurt comunicat, raport, anunț sau notă oficială care conține informații de actualitate și de interes public. Buletin de știri. Buletin meteorologic. ♦ Adeverință eliberată de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicații periodice cu scurte dări de seamă, studii și informații de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea „de identitate”) Act oficial care atestă identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele candidaților și siglele partidelor, folosit în exercitarea dreptului la vot. – Din fr. bulletin.

CERTIFICAT, certificate, s. n. Act oficial prin care se confirmă exactitatea unui fapt, autenticitatea unui înscris sau în care se atestă o anumită calitate, în vederea valorificării unor drepturi; atestat. ◊ Certificat de alegător = (în unele state) act prin care se constată înscrierea unui cetățean în listele electorale și pe baza căruia acesta își exercită dreptul la vot. Certificat prenupțial = act medical eliberat celor ce vor să se căsătorească, prin care se atestă că starea sănătății acestora este corespunzătoare pentru întemeierea unei familii. – Din fr. certificat, lat. certificatum.

SUFRAGIU², sufragii, s. n. 1. Drept de vot. ◊ Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. 2. Sistem de votare (după modalitatea exercitării dreptului de vot și extinderea lui). 3. Aprobare, asentiment. [Var.: sufraj s. n.] – Din fr. suffrage, lat. suffragium.

SUPLEANT, -Ă, supleanți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Suplinitor. ♦ (În vechea organizare judecătorească) Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură și care avea anumite atribuții secundare sau intra în compunerea completurilor de judecată în cauze de importanță mai mică. 2. Adj. (în sintagma) Membru supleant = membru ales sau numit într-un comitet, într-o comisie, într-un organ (de partid sau de stat) etc., care putea înlocui pe titular și care avea drept de vot consultativ. [Pr.: -ple-ant] – Din fr. suppléant. modificată

ADUNARE, adunări, s. f. I. Acțiunea de a (s e) aduna și rezultatul ei. 1. Strîngere laolaltă a ceea ce este dispersat, împrăștiat. Adunarea deșeurilor. 2. Una din cele patru operații aritmetice fundamentale, constînd din totalizarea mai multor numere într-unul singur. Adunarea numerelor întregi și a celor zecimale. Adunarea fracțiilor. Rezultatul adunării. 3. Concentrare a unor ființe într-un singur loc. Aici, la hanul de sub dealul Mitropoliei, era locul de adunare a celor care voiau să se angajeze pentru muncile noi. PAS, L. I 145. ♦ (În forma articulată, cu valoare de interjecție) Semnal dat pentru strîngerea într-o formație ordonată a unei trupe sau a unui grup organizat. II. 1. Culegere, colecție (de texte). Adunare de legi. 2. Grup de oameni strînși laolaltă cu un anumit scop. Încă n-am vorbit niciodată într-o adunare de multă lume. CĂLUGĂRU, O. P. 455. ♦ (De obicei urmat de determinări) Organ reprezentativ constituit după norme dinainte fixate și capabil să ia anumite hotărîri. V. sfat. Candidații participă regulat la adunările organizației de bază, iau parte la discuții și-și exercită dreptul de vot consultativ. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2553. Adunarea bătrînilor m-a însărcinat cu aceasta. ISPIRESCU, L. 141. Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acesta, se făcea vorbă multă. CREANGĂ, A. 152. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Adunare generală v. general. Adunare deschisă v. deschis. Marea Adunare Națională = organ suprem al puterii de stat în Republica Populară Romînă. Marea Adunare Națională, alcătuită din muncitori. țărani, femei, tineri, militari, intelectuali și reprezentanți ai categoriilor mijlocii, reprezintă imaginea fidelă a întregului popor al țării noastre, în tot ce are el creator și constructiv. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 193. 3. (Învechit) Petrecere. N-am mulțămire în adunările zgomotoase, unde domnește eticheta. NEGRUZZI, S. I 64.

ALEGĂTOR, -ORE, alegători, -oare, s. m. și f. Persoană care are drept de vot, care votează. Fiecare deputat este obligat să dea socoteală în fața alegătorilor de activitatea sa și de aceea a organului ales din care face parte. CONST. R.P.R. 45. Certificatul de alegătoare, care-i flutura în mîini, Părea aripă de porumbel alb, îmbăiat în soare. VINTILĂ, O. 39.

ELECTORAL, -Ă, electorali, -e, adj. Referitor la alegeri sau la alegători; în legătură cu alegerile, în vederea alegerilor. Într-o atmosferă însuflețită, alegătorii circumscripției electorale orășenești nr. 90 au manifestat îndelung pentru partid și guvern. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2846. Lege electorală = lege care reglementează sistemul după care se fac alegerile și modul în care se împart mandatele. Listă electorală = listă pe care se înregistrează numele alegătorilor pentru a li se putea verifica dreptul la vot și a li se elibera cărțile de alegător. Campanie electorală = totalitatea mijloacelor de propagandă folosite în vederea unor alegeri. Campania electorală se desfășoară în condițiile însemnatelor succese dobîndite de lagărul păcii, democrației și socialismului, în frunte cu marea Uniune Sovietică în lupta pentru pace. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2784. Agent electoral v. agent. Clientelă electorală = totalitatea cetățenilor care, în regimul capitalist, sînt atrași, prin mijloace demagogice, prin teroare sau prin falsuri, să voteze pentru un partid burghez. O parte destul de însemnată a clasei muncitoare, înapoiată din punct de vedere politic, și în special marea masă a țăranilor noștri, constituia în mod obișnuit clientela electorală a diverselor partide politice care se schimbau la cîrma țării. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 15.

EXERCITARE, exercitări, s. f. Acțiunea de a exercita (o îndeletnicire); practicarea unei profesiuni, a unei funcții. Exercitarea profesiunii de medic. ♦ Îndeplinirea unui rol, a unei activități. Exercitarea dreptului de vot. ▭ De secretarul organizației de bază depinde în mare măsură justa exercitare a dreptului de control al organizației de bază. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2683.

GENERAL², -Ă, generali, -e, adj. 1. (În opoziție cu particular) Comun tuturor ființelor sau obiectelor (dintr-o anumită categorie). Caracterele generale ale mamiferelor. ◊ (Substantivat, n.) E o punte între știință și artă, în sensul că și arta expune generalul, însă concret. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 5/4. ♦ (Despre un fenomen sau o situație) Care privește pe toți, care se referă la toată lumea; care cuprinde pe toți, la care participă toată lumea. Cauză generală. ▭ După o clipă de consternare generală, Deliceanu exclamă în culmea indignării: Asta e provocare directă la rebeliune! REBREANU, R. II 25. Sistemul dumitale... este a sacrifica interesele generale în favoarea intereselor individuale. BOLINTINEANU, O. 440. ◊ Criza generală a capitalismului v. criză. 2. Care privește ceva în ansamblu, care se ocupă în linii mari de ceva (fără oprire la detalii de specialitate). Medicină generală. Noțiuni generale de astronomie. ▭ Scoțînd în relief faptele fundamentale, recapitularea stimulează puterea de judecată a elevilor, îi ajută să-și formeze o concepție generală științifică despre lume. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 293, 1/1. ♦ (În opoziție cu parțial) Care îmbrățișează toate aspectele, cunoștințele, datele etc. Examen general. ◊ Cultură generală = (spre deosebire de cultura profesională sau de specialitate) cultură bazată pe cunoașterea elementelor fundamentale ale creațiilor și cuceririlor din diferitele domenii ale științei și ale artei. ◊ Loc. adv. În general = a) în ansamblu, în linii mari; îndeobște. Tînărul povesti că în general a găsit liniște. REBREANU, R. II 25; b) fără referire la un caz anumit; vag. Dă-mi un exemplu, nu-mi vorbi în general. În linii generale (sau în termeni generali) = în punctele esențiale, în aspectele principale. A prezenta o problemă în linii generale. 3. (Despre un fenomen, o situație; în opoziție cu local) Care se întîmplă, care există pe o întindere mare, care cuprinde totul. Ploaie generală. Anestezie generală. 4. (Ca determinant al unor substantive) Care are toată răspunderea în conducerea unei diviziuni anumite dintr-un minister, dintr-o instituție, întreprindere sau dintr-o organizație de masă. Director general ◊ Adunare generală = adunare (II 2), adesea reprezentînd organul suprem de conducere al unei organizații, la care iau parte, cu drept de vot, toți membrii acesteia. Adunarea generală este organul suprem de conducere al gospodăriei. STAT. GOSP. AGR. 40.

DELIBERATIV, -Ă, deliberativi, -e, adj. Care deliberează, avînd dreptul de a lua o hotărîre. Organ deliberativ. ◊ Vot deliberativ = (în opoziție cu vot consultativ) drept pe care îl are o adunare sau un membru al ei nu numai de a discuta, de a-și spune părerea, ci și de a vota, de a hotărî prin vot.

COLEGIU¹, colegii, s. n. (Învechit) 1. (Urmat de determinări în genitiv) Organizație de liber-profesioniști alcătuită cu scopul de a apăra interesele profesionale ale membrilor ei. Colegiul avocaților. 2. (În sistemul electoral burghezo-moșieresc) Fiecare dintre cele trei categorii în care erau împărțiți cetățenii în raport cu averea și cu clasa socială din care făceau parte, în așa fel îneît masele de muncitori și țărani nu aveau decît drept de vot indirect, votînd prin delegați, în timp ce minoritatea exploatatoare alegea un număr mare de deputați și senatori, transformînd astfel parlamentul într-un organ de oprimare a maselor. Capitalul socrului îi asigură [candidatura la] un colegiu în capitală. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45. 3. (În vechea organizare a învățămîntului) Instituție de învățămînt secundar. V. liceu. Am intrat intr-un. colegiu închinat studiilor religioase. GALACTION, O. I 60. Vechiul nostru colegiu de la St. Sava: ODOBESCU, S. II. 59. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie în colegiu. NEGRUZZI, S. I 334.

CORESPONDENT¹, -Ă, corespondenți, -te, adj. (În expr.) Membru corespondent = membru al unei instituții științifice sau al unei academii, care are aceleași obligații și se bucură de aceleași drepturi ca și un membru activ, cu excepția dreptului de vot.

UNIVERSAL, -Ă, universali, -e, adj. 1. (Adesea prin exagerare) Care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot și e comun tuturor; general, obștesc. Pentru prima oară în istoria omenirii dorința universală de pace a devenit o cerere universală de pace, bazată pe credința că pacea universală este posibilă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 358, 1/4. A împăca poporul cu boierii și călugării se silise Iacob Despota: atrăgîndu-și o neîncredere din ambe părțile, el pieri sub loviturile unei coalițiuni universale. HASDEU, I. V. 37. Știința astăzi nu este un mister; tiparul au făcut-o universală. KOGĂLNICEANU, S. 216. ◊ Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. Legatar universal = persoană instituită prin testament ca moștenitoare a tuturor bunurilor cuiva. Spirit universal = persoană care stăpînește cunoștințe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. În epoca lui Alecsandri... era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. IBRĂILEANU, SP. CR. 156. ◊ (Adverbial) Desfășurarea revoluției în țara noastră a demonstrat încă o dată că leninismul este o teorie și o tactică universal valabilă. GHEORGHIU-DEJ, R. 26. ◊ (Substantivat, n.) Particularul nu există decît în legătura sa cu universalul. ♦ Care se bucură de mare faimă; vestit, ilustru, celebru. Ceea ce face din Petru cel Mare o figură universală, un om al cărui nume va rămîne și după ce se va stinge amintirea celor mai vestiți împărați, e că despre el se poate spune că a avut geniul uneltelor. BOGZA, M. S. 61. 2. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operații, care este bun pentru mai multe situații. ♦ (Substantivat, n.) Mandrină de strung. Cu o apăsare de buton, mufa fixată în corpul universalului prinde să se învîrtească. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 7/1.

VOT, voturi, s. n. Exprimarea opiniei cetățenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanților în organele de conducere (v. sufragiu); opinie exprimată de membrii unei adunări constituite, în legătură cu o candidatură, cu o propunere sau o hotărîre; adeziune dată pentru alegerea unui candidat, pentru admiterea unei propuneri etc. Nu mai are drept de vot de cînd și-a măritat fata. CARAGIALE, O. I 122. D-ta care mi-ai dat votul la alegerea din urmă? NEGRUZZI, S. I 223. Pe aceste dar temeiuri, frați romîni, eu vă cer votul. ALEXANDRESCU, M. 170. Vot de blam = sancțiune prin care o colectivitate își manifestă (prin vot) dezaprobarea față de o acțiune, o atitudine etc. a unui membru din acea colectivitate.

SUPLEANT, -Ă, supleanți, -te, s. m. și f. (În vechea organizare judecătorească) Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură și care avea anumite atribuții secundare, intrînd și în compunerea completelor de judecată în cauze de importanță mai mică. Constantin Lipan, proaspăt supleant de tribunal, o aștepta în salonașul părintesc. C. PETRESCU, C. V. 170. Procurorul și supleantul jucau pocher. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. ◊ Membru supleant= persoană care ține locul titularului (într-un comitet, într-o comisie etc.) și care are drept de vot consultativ. Membrii supleanți ai C. C. participă cu drept de vot consultativ la ședințele plenare ale Comitetului Central. STATUT. P.M.R. 47. ♦ (Rar) Profesor suplinitor. Grigoriu... era supleant de partea științifică. HOGAȘ, H. 68. Oamenii mănîncă oi, și noi nu mîncăm! – Ba să mîncați, domnii mei, le zise un june supleant de profesor; omul și lupul sînt lăsați ca să mănînce carne. NEGRUZZI, S. I 280. – Pronunțat: -ple-ant.

SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă. ▭ De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. ▭ Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe sus – către trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?... – Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus. ▭ Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile! ▭ Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. ◊ Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că... ◊ Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. ◊ Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, că – și-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.

abstenționism sn [At: DEX² / P: ~ți-o~ / E: fr abstentionnisme] 1 Abținere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot. 2 Doctrină care susține această atitudine.

alegere sf [At: VARLAAM, C. 306 / Pl: ~ri / E: alege] 1 (D. substanțe, materii etc.) Separare. 2 Despărțire a părților unui lucru. 3 Selecție. 4 Preferință. 5 Decizie. 6 Sesizare a deosebirii dintre lucruri. 7 (Pop) Distingere a cuiva sau a ceva dintr-o mulțime. 8 (Fig) înțelegere clară a spuselor cuiva. 9 Căutare. 10 (Înv) Hotărnicire a unei moșii. 11 (Pop) Răzlețire a animalelor. 12 (D. materii solide) Ieșire la suprafață în urma unui proces chimic sau fizic. 13 Țesere cu ornamente (colorate). 14 Curățare prin selecție a boabelor plantelor leguminoase. 15 (Jur; înv) Sentință. 16 (Îlav) Fără ~ La întâmplare. 17 (Îlav) La ~ După voia, placul cuiva. 18 Desemnare, prin vot, a unui delegat, a unui laureat etc. 19 (Lpl) Procedură constituțională prin care cetățenii își exercită dreptul de vot pentru a-și desemna reprezentanții la nivelul administrației locale sau naționale.

buletin sn [At: IORGA, L. II, 86 / Pl: ~e / E: fr bulletin] 1 (Urmat de determinări) Scurt comunicat (sau raport, anunț, notă oficială) care conține informații de actualitate și de interes public. 2 Adeverință eliberată de autoritate pentru a atesta ceva. 3 Nume dat unei publicații periodice cu scurte dări de seamă, studii și informații de specialitate etc. 4 (Adesea cu determinarea „de identitate”) Act oficial care atestă identitatea unei persoane. 5 (Îs) ~ de vot Imprimat cuprinzând numele și prenumele candidaților la o alegere, cu ajutorul căruia alegătorii își exercită dreptul de vot.

cenzitar, ~ă a [At: GOGA, Ț. N. VI, 2 / V: censi~ / Pl: ~i, ~e / E: fr censitaire] 1 Cu dreptul întemeiat pe cens (4). 2 (Îs) Sistem (electoral) ~ Sistem electoral în care recunoașterea dreptului de vot este în funcție de îndeplinirea de către alegători a anumitor condiții, în primul rând în funcție de avere.

certificat sn [At: LM / Pl: ~e / E: fr certificat, lat certificatum] 1 Act oficial prin care se atestă exactitatea sau autenticitatea unui act sau înscris. 2 (Îs) ~ de alegător Act prin care se constată înscrierea unui cetățean pe listele electorale, pe baza căruia se exercită dreptul de vot. 3 (Îs) ~prenupțial Certificat medical eliberat celor care vor să se căsătorească, atestând că starea sănătății lor este corespunzătoare pentru întemeierea unei familii.

corp [At: LET. III, 278/33 / V: (înv) corpos, corpus / Pl: ~i și ~uri / E: fr corps, lat corpus] 1 sn Totalitate a organelor unei ființe vii Si: trup. 2 sn Întreg anatomic și funcțional Si: organism. 3 sn (Îoc suflet) Parte materială a unei ființe. 4 sn (D. modul de desfășurare a luptei; îlav) ~ la ~ în luptă dreaptă Si: deschis, pieptiș. 5 sn (Îal; pex) Înverșunat. 6 sn (Îe) A face ~ comun cu cineva A se uni cu cineva. 7 sn (Îae) A se asocia cu cineva. 8 sn Trup fără cap și membre Si: trunchi. 9 sn (Îla) De ~ Care se referă la trup. 10 sn (Îal) Care se poartă direct pe piele. 11 sn Cadavru. 12 sn (Îs) ~ galben Structură anatomică a aparatului reproducător feminin. 13 sn Parte principală a unui obiect. 14 sn (Îs) ~ de casă Clădire (mare). 15 sn (Îs) ~ de iluminat Dispozitiv în care se pot monta unul sau mai multe becuri, permițând reglarea fluxului luminos. 16 sn Parte principală a unei scrieri, fără introducere, formule de încheiere etc. 17 sn Conținut al unei cărți. 18 sm (Fiz) Grup de molecule cu masa diferită de zero. 19 sm (Îs) ~ străin Particulă care se găsește într-un întreg de altă natură. 20 sm (Chm) Substanță organică sau anorganică definită. 21 sm (Îs) ~ simplu Substanță ale cărei molecule sunt formate din atomi de același fel Si: element. 22 sm (Îs) ~ compus Substanță ale cărei molecule sunt formate din atomi ai mai multor elemente. 23 sn (Îs) ~ ceresc Astru. 24 sn (Bot; îs) ~ lemnos Parte a tulpinei cuprinsă între măduvă și scoarță. 25 sn (Îs) ~ geometric Corp mărginit de suprafețe plane sau curbe definite geometric. 26 sn (Înv) Consistență. 27 sn (Jur; îs) ~ delict Obiect care poartă urmele unei infracțiuni, adus în justiție ca probă materială a vinovăției acuzatului. 28 sn (Îs) ~ de literă Lungime a paralelipipedului care formează piciorul literei, exprimată în puncte tipografice. 29 sn (Înv) Popor. 30 sn (Înv) Tagmă. 31 sn (Înv) Breaslă. 32 sn Totalitate a persoanelor care, prin funcție sau profesie, formează o unitate legal constituită Si: corporație. 33 sn (Îs) ~ legislativ (sau legislator) Totalitate a deputaților dintr-o adunare legislativă. 34 sn (Îs) ~ diplomatic Totalitate a reprezentanților diplomatici din alte state, acreditați pe lângă un stat. 35 sn (Îs) ~ elector Totalitate a cetățenilor cu drept de vot. 36 sn (Îs) ~ de balet Ansamblu de balet. 37 sn (Îs) ~ de armată Mare unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de obicei, de aceeași categorie. 38 sn (Îs) ~ de gardă Clădire sau încăpere pe care o ocupă o gardă militară în timpul serviciului de pază. 39 sn (Înv; îs) ~ de trupă Unitate militară independentă. 40 sn (Îs) ~ expediționar Totalitate a participanților la o expediție, științifică sau militară. 41 sn Colecție de opere compuse de autori diferiți, referindu- se la același subiect și formând, prin aceasta, o unitate. 42 sn (Îs) ~ de legi Culegere de legi Si: corpus². 43 sn (Îs) ~ de doctrină Culegere de principii din care se alcătuiește un sistem.

închide [At: COD. VOR. 75/12 / Pzi: închid, (reg) închiz / E: ml includere] 1-2 vt (A apropia sau) a strânge (marginile sau) părțile componente ale unui obiect. 3 vt (Îe) A ~ gura A lipi buzele una de alta. 4 vt (Îae) A nu mai vorbi. 5 vt (Pfm; îe) A ~ gura cuiva A face pe cineva să tacă. 6 vt (Fig; îae) A pune capăt protestelor sau obiecțiilor cuiva. 7 vr (Pfm; îe) A i se ~ cuiva glasul A amuți. 8 vr (Pfm; îe) A-și ~ urechile A-și astupa urechile pentru a nu auzi ceva. 9 vt (Fig; îae) A nu voi să asculte ceva sau de cineva. 10 vr (Îe) A ~ ochii A coborî pleoapele, acoperind globii oculari. 11 vt (Fig; îae; șîe a ~ un ochi) A se face că nu observă un lucru 12 vt (Fig; îae) A trece cu vederea. 13 vt (Fig; îe) A ~ ochii pentru totdeauna A muri. 14 vt (Îe) A nu ~ ochii sau un ochi (toată noaptea) A nu putea doimi. 15 vr (îe) A i se ~ cuiva ochii (de somn) A-i fi foarte somn. 16 vr (Fig; îae) A fi foarte obosit. 17 vt (îe) A ~ cuiva ochii A fi lângă cineva în momentul morții. 18 vt (îe) A ~ mâna A strânge degetele, făcând mâna pumn. 19 vt (îe) A ~ paranteza A pune, în scris, partea a doua a parantezei la locul cuvenit. 20 vt (Fig; îae) A încheia o digresiune făcută în timpul unei comunicări. 21 vr (D. o rană) A se cicatriza. 22 vr (Reg; d. butoaie) A se umfla marginile doagelor, nepermițând nici o deschizătură. 23 vt A mișca din balamale o ușă, o ferestră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. 24 vt A încuia o ușă cu cheia, cu zăvorul. 25 vt A acoperi deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 26-27 vtr A (se) întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local, magazin etc. 28-29 vtr (Pex) A (se) suspenda activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local magazin et. Si: a (se) desființa. 30 vr (D. o instituție; îe) A-și ~ porțile A-și înceta activitatea. 31 vt (D. un negustor; îe) A ~ taraba A înceta comerțul. 32 vt (Pex; îae) A da faliment. 33 vt A împiedica, prin acoperirea deschizăturii, intrarea într-un interior sau într-un spațiu. 34 vt A îngrădi o curte, un teren etc. pentru a delimita sau a opri accesul. 35 vt (Înv) A cuprinde. 36 vt A bara o cale de comunicație. 37 vt A opri trecerea sau accesul într-un anumit loc. 38 vt (Pex) A opri pe cineva din drum. 39 vt (Pes) A îngrădi într-o apă locul unde se prind peștii. 40 vt A încolți vânatul într-un anumit loc din care să nu mai poată ieși. 41 vr (D. un drum) A se înfunda. 42 vr (Îe) A i se ~ cuiva cărările A nu mai avea nici o soluție de a rezolva o problemă. 43 vr (Îae) A nu mai putea face nimic. 44-45 vtr (D. o acțiune, o operă, o perioadă etc.) A (se) sfârși. 46-47 vtr (D. vânătoare, pescuit) A (se) interzice. 48-49 vtr (D. stagiunea teatrală, spectacole, reprezentații etc.) A (se) opri pe timpul verii. 50-51 vtr A (se) suspenda activitatea unei adunări, ședințe, reuniuni etc. 52-53 vtr (Îe) A (se) ~ urna A (se) termina, conform legislației în vigoare, timpul în care cetățenii își pot exercita dreptul la vot. 54-55 vtr A (se) opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, circuit etc. 56 vt A izola o ființă într-un spațiu închis sau îngrădit. 57 vt (Spc) A băga pe cineva la închisoare. 58 vt A ține pe cineva departe de lume. 59 vt (D. un lucru) A pune într-un spațiu dat. 60 vt (Spc; d. un lucru) A pune bine. 61 vr A se izola de bunăvoie într-un spațiu în care alții nu pot pătrunde. 62 vr (Pex) A se ascunde. 63 vr A se retrage într-un anumit loc. 64 vr (Fig; îe) A se ~în sine A-și interioriza gândurile sau sentimentele. 65 vr (D. vreme, cer) A se înnora. 66 vr (D. culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. 67 vr (Spc; îe) A i se ~ părul cuiva A căpăta o nuanță mai închisă. 68 vi A trage o concluzie. 69 vr (Reg; d. o poiană, un loc) A se acoperi cu pădure. 70 vt (Înv) A asedia o fortăreață. 71 vr A termina de trasat configurația unui cerc. 72 vt (Înv) A încheia un tratat de pace. 73 vr A rosti articulat. 74 vr (D. o vocală) A se pronunța cu o deschidere parțială a gurii, prin strâmtarea canalului fonator. 75-76 vtr (Jur) A (se) perima. 77 (Jur; îe) A ~ un dosar A opri cercetarea într-un proces.

universal, ~ă [At: N. COSTIN, LET. II, 66/29 / V: (îvr) ~e ain, ~ii sfp / Pl: ~e sn, ~i, ~e a, ~ii și (asr) ~e sf / E: lat universalis, fr universel cf ger Universalien] 1 sn (Îvr) Act care conține o dispoziție cu caracter obligatoriu Si: ordin, (înv) ucaz. 2 a Care se referă sau care se aplică la totalitatea elementelor care compun o categorie, o clasă etc. Si: general valabil. 3 a Care cuprinde totalitatea obiectelor ce se iau în considerare într-un caz dat. 4 a (Log; îs) Judecată -ă Judecată care afinnă sau neagă un predicat enunțat despre întreaga clasă desemnată de subiectul judecății. 5 a (Fiz; îs) Atracție (sau gravitație) ~ă Proprietate a tuturor corpurilor din univers (2) de a se atrage reciproc. 6 a (Jur; îs) Legatar (sau, înv, erede) ~ Persoană instituită prin testament ca moștenitoare a tuturor bunurilor cuiva. 7 a Care se întinde pe toată suprafața pământului (sau pe o mare parte a lui). 8 a Care privește, interesează totalitatea oamenilor Si: mondial. 9 a Care aparține, care este comun tuturor oamenilor, popoarelor, țărilor (sau majorității lor) Si: mondial. 10 a Care este comun tuturor ființelor, obiectelor dintr-o anumită categorie, dintr-un grup sau marii lor majorități Si: general (2). 11 a (Îs) Vot (sau sufragiu) ~ Drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. 12 a (D. unelte, instrumente, aparate etc.) Care poate fi folosit la mai multe operații, în mai multe situații. 13 sn (Șîs ~ de strung) Mandrină de strung la care strângerea fălcilor este simultană, iar centrarea lor este automată. 14 a (D. oameni) Care posedă cunoștințe din toate domeniile (sau din mai multe) Si: enciclopedic (5), multilateral, omniscient. 15 a (D. facultăți umane, acțiuni etc.) Care cuprinde sau care se referă la toate domeniile, la toate aspectele (sau la mai multe dintre ele) Si: enciclopedic, multilateral, omniscient. 16 a Care se extinde la întregul univers (1, 2) (cuprinzând tot ce există). 17 a Care aparține universului (1, 2) Si: cosmic (1). 18 a Privitor la univers (1, 2) Si: cosmic (2). 19 sfp (Astăzi îf universalii) Denumirea noțiunilor generale în filozofia scolastică. 20 sfp (îs) Disputa (sau cearta) -iilor Dispută în jurul naturii noțiunilor generale, care a detenninat divizarea scolasticii în trei curente: realismul, nominalismul și conceptualismul. 21 sfp (Mai ales îs -ii lingvistice sau -ii ale limbii) Trăsături comune tuturor limbilor.

votant smf, a [At: AR (1837), 370 / Pl: ~nți, ~e / E: fr votant] 1-6 (Persoană) care votează (1-3) Si: (înv) votător (1-6). 7-8 (Persoană) care drept de vot (4) Si: (înv) votător (7-8).

sufragetă sf [At: CARAGIALE, O. II, 206 / Pl: ~te / E: fr suffragette] 1 Partizană a mișcării feministe din Anglia (de la sfârșitul sec. XIX-lea și începutul sec. al XX-lea), care avea drept scop obținerea de drepturi politice pentru femei, în special dreptul la vot. 2 (Pgn) Luptătoare pentru drepturile politice ale femeii.

sufragiu sn [At: ȘINCAI, HR. III, 38/21 / V: ~aj / A și: (rar) ~giu / Pl: ~ii, (rar) ~age / E: lat suffragium, fr suffrage] 1 (Iuz) Vot. 2 (Pex) Drept de a vota. 3 (Îs) ~ universal Sistem de votare în care dreptul de vot este recunoscut tuturor cetățenilor care au împlinit o anumită vârstă. 4 (Liv; fig) Adeziune (unanimă). 5 (Liv; fig) Aviz favorabil.

supleant, ~ă smf, a [At: ANTONESCU, D. / V: (înv) ~ent sm / P: ~ple-ant / Pl: ~anți, ~e / E: fr suppléant] 1-2 (În vechea organizare administrativă) (Judecător) care deținea prima treaptă ierarhică în magistratură. 3-4 (Magistrat) care suplinea (2) pe titular. 5-6 (Sens curent; șîs) Membru ~ Membru al unui organ colegial cu drept de vot consultativ care exercită atribuțiile titularului absent. 7-8 (Înv; pgn) Suplinitor (1-2).

ALEGE (-eg, pf. -esei, part. -es) I. vb. tr. 1 A lua un lucru dintre mai multe, socotindu-l mai potrivit pentru un anumit scop: ai ales ce e mai bun; proverb: cine alege culege sau alege pînă culege, se zice despre cineva care așteaptă mereu ceva mai bun și pe urmă se mulțumește cu ori-ce ¶ 2 A deosebi, a lua pe cineva dintre mai mulți: l-a ales de bărbat; 👉 SPRÎNCEANĂ ¶ 3 A arăta pe cineva cum este din fire; proverb: vinul alege pe om (ZNN.), la beție se vede firea fie-căruia ¶ 4 A despărți: am ales părul în două; își alegea cărarea la oglindă (VLAH.) ¶ 5 A despărți un lucru de altul, a curăți: cum alege păstorul oile din capre (BIBL.); am ales mazărea; proverb: a ~ neghina din grîu, a despărți un lucru bun de altul rău, a deosebi pe cei vrednici de cei nevrednici ¶ 6 Din două, ori mai multe lucruri, a se hotărî pentru unul: alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim ori în luptă dreaptă să ne luptăm (ISP.); ~ din două una, a se hotărî într’un chip ¶ 7 A hotărî într’un fel, a decide: Numai sabia va alege (TEOD.) ¶ 8 A da cuiva prin simplu consimțîmînt sau prin vot anumite drepturi, o distincțiune: l-au ales Domn; ~ deputat ¶ 9 A înțelege: Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit (CRG.) ¶ 10 ‡A despărți o moșie de alta, a o hotărnici ¶ 11 ‡A întrebuința la ceva, a folosi ¶ 12 ⚖️ ~ dreptatea, a arăta de partea cui e dreptatea ¶ 13 proverb: Urma alege, la sfîrșit are să se vadă, are să se hotărască ¶ 14 A țese desenuri sau flori pe o scoarță, etc.: țese, alege, coase și aruncă flori pe gherghef (SLV.). II. vb. refl. 1 A se desface din ceva, a ieși la iveală; proverb: bate apa să s’aleagă unt, muncește în sec; proverb: s’alege brînza (sau urda) din zer (ZNN.), s’alege binele din rău ¶ 2 A se desface dintr’o mulțime: din toți lupii, se alege unul cu o gură cît un braț de mare (GR.-N.) ¶ 3 A se deosebi de alt cineva, a se distinge: Să m’alegi dintre toate celelalte fete, Cum se alege păunul din pene (R.-COD.) ¶ 4 A se găsi: tocmai tu te-ai ales să-mi vorbești? ¶ 5 A se arăta limpede, a se desluși: nu știu ce este că nu mi se alege, fiind prea departe (ISP.) ¶ 6 A ieși, a rezulta: să vedem ce se va alege și din aceasta; el nu vede nici un spor să s’aleagă din toată vrednicia lui (VLAH.) ¶ 7 A rămînea cu ceva, a avea un cîștig, a profita: din două miișoare de lei, m’am ales numai cu două sute (FIL.) ¶ 8 A fi hotărît, a fi menit: Arde-mi-te-ai, codru des, Văd bine că s’a ales, Din tine să nu mai ies (ALECS.) ¶ 9 A ajunge, a deveni: ai noștri s’au ales tot oameni harnici și de ispravă (VLAH.) ¶ 10 A-i veni cuiva poftă de ceva, a avea gust de ceva: nu i se alegea nici de mîncare nici de odihnă (ISP.) ¶ 11 ‡A se hotărî (o luptă, etc.): și s’au lovit în vre-o două trii rînduri și nu s’au putut alege (NEC.) ¶ 12 ‡A hotărî: ale cîtor vecini hotare se vor amesteca, să se aleagă și să se descopere cu cărțile lor de hotărnicii (LEG.-CAR.) ¶ 13 ‡A se întîmpla să fie, a veni pe lume: să-i fie lui direaptă ocină... lui și cuconilor săi și a tot rodul său cine să va alege (GAST.) ¶ 14 proverb: A se ~ praf și pulbere (praf și cenușă, fum și scrum, sau numai praf, pulbere), a nu mai rămînea urme; de aci, dese-ori, în blesteme: zice că-i negustor, alege-s’ar praful! (CAR.) ¶ 15 proverb: Nu se alege cîștigul din pagubă, se zice cînd nu iese nici un profit dintr’o afacere [lat. allegěre].

CORESPONDENT², -Ă, corespondenți, -te, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care colaborează la un ziar, trimițînd corespondențe cu conținut informativ din locul în care se află. 2. Persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestuia față de autoritățile școlare. 3. (Rar) Persoană cu care cineva este în corespondență. II. Adj. (În expr.) Membru corespondent = membru al unei instituții științifice sau al unei academii, care are aceleași obligații și drepturi ca și un membru activ, cu excepția dreptului de vot. – După fr. correspondant.

*recunoáștere f. Acțiunea de a recunoaște: recunoașterea unuĭ vechĭ prieten, recunoașterea identitățiĭ unuĭ cadavru. Recunoașterea uneĭ greșelĭ, a uneĭ datoriĭ. Arm. Cercetarea (observarea) locurilor și pozițiunilor dușmanuluĭ în ainte de luptă: un detașament trimes în recunoaștere. Soldațĭ trimeșĭ să recunoască: o recunoaștere se apropia. Jur. Declarațiunea formală că tu eștĭ tatăl unuĭ copil natural saŭ perdut. Acordarea drepturilor politice, pin votu parlamentuluĭ, Românilor supușĭ străinĭ care s’aŭ lepădat de supușia străină. V. recunoștință.

scrutin sm [At: STAMATI, D. / V: (înv) ~ie sf, ~iu sn / Pl: ~e / E: fr scrutin, lat scrutinium, it scrutinio] 1 Mod de organizare a alegerilor (de deputați) pe bază de buletine sau bile care se introduc într-o urnă. 2 (Îs) ~ de listă Mod de alegere în care, dintre candidații înscriși pe buletinul de vot, alegătorul are dreptul de a vota mai mulți candidați, potrivit numărului de deputați stabilit pentru circumscripția electorală respectivă. 3 (Îs) ~ individual (sau nominal, uninominal) Votare în care pe fiecare buletin este trecut numele unui singur candidat. 4 (Îs) ~ public Votare care se face prin ridicare de mâini sau prin aprobări orale. 5 Operație electorală care constă în depunerea voturilor într-o urnă, în deschiderea urnei pentru a tria și a număra voturile, precum și în proclamarea rezultatului votării. 6 (Prc) Fiecare dintre momentele scrutinului (5). 7 Totalitate a voturilor exprimate depuse în urnă cu ocazia unei alegeri. 8 (Nob) Urnă (de votare). 9 (Înv, pcf) Scrutare (3).

* CONSULTATIV adj. 1 Instituit pentru a fi consultat, pentru a-și da părerea, pentru a da sfaturi: Camere ~e ¶ 2 A avea vot ~, a avea dreptul de a-și da părerea, dar nu de a vota [fr.].

*deliberatív, -ă adj. (lat. deliberativus).Relativ la deliberațiune. Vot deliberativ, care dă drept să deliberezĭ, nu numaĭ să fiĭ consultat. Gen deliberativ, acel gen de elocŭență în care oratoru își propune să facă să se adopte orĭ să se respingă o rezoluțiune.

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT AL MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA (P.S.D.M.R.), primul partid al muncitorilor din România, Creat la București în urma Congresului din 31 mart./12 par.-3/15 par. 1893, la care au participat 55 de delegați, reprezentând organizații politice și profesionale din București, Iași, Ploiești, Galați, Craiova, Bacău, Botoșani, Tecuci, Târgul Frumos. Congresul adoptă Programul (vot universal și direct pentru toți cetățenii României ce au împlinit vârsta de 20 de ani, fără deosebire de sex, de religie și de rasă, egalitatea în drepturi a femeilor, impozitul progresiv asupra veniturilor, ziua de muncă de opt ore, repaus duminical ș.a.), statutul și Consiliul General al partidului format din: Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Alexandru Radovici, Alexandru Ionescu, Constantin Mille. Din 1907, conducerea centrală a partidului a fost asigurată de către Comitetul Central, iar din 1910, de Comitetul Executiv. După trecerea (apr. 1899) unor fruntași ai partidului, așa-numiții „generoși”, în Partidul Național-Liberal, a avut loc dezorganizarea, pentru un timp, a P.S.D.M.R.-ului; în acest răstimp, mai ales, începând din 1901, organizațiile politice și profesionale ale muncitorilor își continuă activitatea sub conducerea cercului „România muncitoare”. La Conferința pe țară de la Galați (29 iun./12 iul.-1/14 iul. 1907) a sindicatelor și cercurilor socialiste din România se hotărăște înființarea Uniunii Socialiste din România, care la Congresul din 31 ian./13 febr.-2/15 febr. 1910 se transformă în Partidul Social-Democrat din România (P.S.D.R.); cu acest prilej se adoptă un program cu revendicări general-democratice: vot universal, legislație muncitorească, drept de asociere și de grevă, ziua de muncă de opt ore, contract colectiv de muncă, condamnarea oricăror forme de antisemitism etc. În perioada neutralității (1914-1916), P.S.D.R. a organizat manifestații împotriva intrării României în „războiul imperialist”, și a salutat Unirea din 1918, cerând ca „România nouă de astăzi se devină România socialistă de mâine”. La 28 nov./11 dec. 1918, P.S.D.R. își schimbă denumirea în Partidul Socialist din România (P.S.R.), care adoptă un program politic, cunoscut sub numele de „Declarații de principii”, în care înscrie teza bolșevică a „cuceririi puterii politice prin orice mijloace, în vederea instaurării dictaturii proletariatului”, precizând că „Partidul Socialist din România este un partid de clasă, care, inspirându-se de la ideile socialismului științific, urmărește desființarea exploatării muncii sub orice formă prin trecerea mijloacelor de producție și de schimb în stăpânirea societății”. Din Comitetul Executiv al partidului au făcut parte: Ilie Moscovici, Gheorghe Cristescu, Ion C. Frimu ș.a. P.S.R. a stimulat mișcările revendicative: greva muncitorilor tipografi din București (13/26 dec. 1918), greva generală din 20-28 oct. 1920 etc. După revenirea în țară de la Moscova (1920) a delegației P.S.R. (Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, D. Fabian, E. Rozvan, C. Popovici, I. Flueraș) se convoacă la București (30 ian.-2 febr. 1921) Consiliul General al Partidului Socialist din România și a Comisiei generale a sindicatelor, la care se conturează trei puncte de vedere față de problema afilierii la Internaționala a III-a, Comunistă: gruparea de stânga (comuniștii), cu 18 voturi cer afilierea imediată, reprezentanții social-democrației (8 voturi) resping această idee și cer afilierea la Internaționala de la Amsterdam, iar cei situați pe poziții de centru („socialiștii-unitari”) (12 voturi) dorind menținerea unității de acțiune a Partidului Socialist, propun reluarea discutării afilierii și alegerea unui Consiliu General, constituit, în mod egal, din reprezentanții tuturor celor trei puncte de vedere. Consiliul, aprobând cu majoritate de voturi moțiunea grupării comuniste, hotărăște convocarea Congresului general al partidului pe data de 8 mai 1921, care transformă P.S.R. în Partidul Comunist din România (P.C.R.). Reprezentanții social-democrați, adversari ai afilierii la Internaționala a III-a, Comunistă, părăsesc partidul. A editat publicațiile: „Munca” (1890-1894); „Lumea nouă” (1894-1900); „România muncitoare” (ian.-iun. 1902; 1905-1914); „Lupta zilnică” (1914-1916); „Socialismul” (1918-1921).

recunoaștere f. 1. acțiunea de a recunoaște: recunoașterea identității unui prevenit; 2. cercetarea atentivă a pozițiunilor inimicului; 3. act prin care se recunoaște primirea unei sume, a unui depozit; 4. acordarea drepturilor politice, printr’un vot al Corpurilor legiuitoare, Românilor din alte State, cari s’au lepădat de protecțiunea străină.

DELIBERATIV ~ă (~i, ~e) (în opoziție cu consultativ) Care deliberează; în drept să ia anumite decizii. ◊ Vot ~ vot cu caracter decisiv și rezultat obligatoriu. /<fr. délibératif, lat. deliberativus

*consultatív, -ă adj. (d. consultat; fr. -atif). Relativ la consultațiunĭ, la sfaturĭ, la opiniunĭ: comitet cinsultativ. Vot consultativ, care-țĭ dă drept să-țĭ spuĭ părerea, da să nu votezĭ.

MAJORITÁTE s. f. 1. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Numărul cel mai mare, partea cea mai mare a membrilor unei colectivități. Împietrirea maiorității (mai marelui număr). AR (1830), 115²/6. Ține pe maioritatea adunării în o necurmată robie (a. 1835). URICARIUL, VIII, 127. Asupra ursului majorita s-au strîns. Toți l-au heretisit, iar el au mulțămit. DONICI, F. II, 19/15, cf. LAURIAN, M. III, 68. Poporul este o majoritate care trebuie a fi luminată. ROM. LIT. 167^I/4. Politica comitetului va fi determinată de voturile majorității membrilor lui. ap. GHICA, A. 156, cf. 498. Majoritatea oamenilor țin la viață. BOLINTINEANU, O. 361, cf. 152. Să ne-aducem aminte că majoritatea profețiilor nu se realizează. SADOVEANU, Z. C. 20. Majoritatea sînt zdrențăroși și unii mai poartă resturi de haine militare. SAHIA, N. 16. ◊ (Întărit prin „mare”) Documentele, în marea majoritate a lor, nu ne arată. . . decît un singur dregător de acest fel. BUL. COM. IST. V, 112. ♦ Superioritate numerică cerută (prin lege) sau obținută în alegeri. Prin majoritatea glasurilor s-au ales. HELIADE, F. 14/15. Poimîne, în momentul cînd voi fi proclamat cu majoritatea cerută..., în momentul acela vei avea scrisoarea. CARAGIALE, O. VI, 119. Majoritate relativă = numărul cel mai mare de voturi obținut de cineva în raport cu voturile obținute de fiecare candidat în parte. Majoritate absolută (sau simplă) = număr de voturi egal cu cel puțin jumătate plus unu din totalul voturilor exprimate; p. e x t. (cu sens colectiv) persoanele care constituie această majoritate; (la o adunare) număr de participanți egal cu cel puțin jumătate plus unu din totalul reglementar. Cf. CONST. R.P.R. 97. O lege ordinară se socotește adoptată, dacă e votată de majoritatea simplă a deputaților prezenți. PR. DREPT, 47. Majoritate calificată = număr de voturi egal cu două treimi din numărul total al voturilor exprimate. Se socotește adoptată. . . Constituția sau legea constituțională modificatoare, dacă e votată de o majoritate calificată. PR. DREPT, 47. 2. (Astăzi rar) Majorat¹ (1). Cf. NEGULICI. Se întări osîndirea lui llieș a rămînea în Polonia, mărginit pîn-la maioritatea regelui. ASACHI, S. L. II, 33, cf. CALENDAR (1850), 37/18, STAMATI, D., COSTINESCU. Individ născut și crescut în România pînă la majoritate. HAMANGIU, C. C. 13. El ar fi făgăduit că la majoritatea lui va trece la religia mahometană. XENOPOL, I. R. IV, 263. Avea o concepție despre majoritate sau, mai exact, despre minoritate mult mai largă decît a Codului civil. TEODOREANU, M. II, 21. – Pl.: (rar) majorități. – Și: (învechit) maioritáte, (rar) majoritá s. f. – Din fr. majorité. – Cf. lat. m a i o r i t a s, -a t i s, germ. M a j o r i t ä t. – Pentru majorita, cf. it. m a g g i o r i t à.

DAȘCOVICI, Nicolae (1888-1969, n. Calafat), jurist român. M. coresp. al Aacd. (1968), prof. univ. la Iași și București. Specialist în dreptul internațional public („Regula unanimității sau așa-zisul vot de veto în lucrările Consiliului de Securitate al O.N.U.”, „O.N.U., organizarea și funcționarea”).

deliberativ, ~ă [At: NEGULICI / Pl: ~i, ~e / E: fr délibératif, lat deliberativus] 1 a Care deliberează (1) având dreptul de a lua o hotărâre. 2 a (Îs) Vot ~ Vot al cărui rezultat este obligatoriu. 3 a (Îs) Gen ~ Gen în care oratorul își propune a face să se adopte sau să se respingă o hotărâre. 4 sf, a (Înv; grm; îs) Propoziție ~ă (Propoziție) interogativă dubitativă. 5 a (D. manifestări ale oamenilor) Care denotă echilibru.

sufràgiu n. 1. declarațiunea părerii sau voinței sale printr’un vot: în adunările deliberante se numără sufragiile; sufragiu universal, dreptul de a vota atribuit tuturor cetățenilor; 2. fig. aprobare: această piesă a obținut sufragiile publicului.

ALEGERE sf.1 Faptul de a alege: baba era mulțămită cu alegerea ce-a făcut (CRG.) ¶ 2 Darea de drepturi, de o distincțiune prin simplu consimțimînt sau prin vot: ~a de Domn; ~a deputaților.

ales², ~easă [At: COD. VOR. 72/9 / Pl: ~eși, ~e / E: alege] 1 a Pur. 2 a De calitatea întâi. 3 a (Înv; d. moșii) Hotărnicit². 4 a Separat². 5 a (Înv) Descurcat². 6 a (Înv) Hotărât². 7-8 a, av (Îvp) Clar. 9 a (Pop; îe) Nici acasă nu-i ~easă Se spune despre o situație încurcată. 10-11 a, av (Jur; înv, șîs lucru ~) Evident. 12-13 a, av (Îvp) Precis. 14 a Deosebit de alții sau dintr-un tot. 15 a Remarcabil. 16 a Distins. 17 a Nobil. 18 a Excepțional. 19 a Prețios. 20 a Rar. 21 a (Îe; mpl) ~ pe (sau de pe ori după) sprânceană Selecționat după criterii foarte stricte Si: tot unul și unul. 22 a (îlav) Mai ~ în special. 23 a (D. țesături) Lucrat cu diverse modele ornamentale. 24-25 smf, a (Reprezentant) care a fost desemnat prin vot. 26 sm (Tlg) Martir. 27 a (Tlg; îs) Poporul (sau neamul) ~ Poporul evreu. 28 smfa (Șîs ~ul inimii) Logodnic. 29 smfa (Îas) Iubit. 30 smp (Înv; îs) ~eșii satului Cei patru fruntași ai satului, desemnați prin vot de consătenii lor și învestiți cu autoritate administrativă și drept de jurisdicție în litigiile de importanță mai mică. 31 smp (Adi; îs) ~eșii poporului Reprezentanții puterii politice, administrative etc. 32 av (Îvp) Sigur. 33 av (Îvp) Amănunțit. 34 av (Îvp) Anume. 35 av (Îvp) Deosebit. 36 av (Îvp) Îndeosebi.

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.

MANDÁT s. n. 1. Ordin, dispoziție, directivă, poruncă. 3 bărbați uciși la mandatul lui Kemeny. BARIȚIU, P. A. II, 498, cf. COSTINESCU. Mi-a amerințat acuma că. . . mă va privi ca renitent la mandatele lui și-mi va apleca procedura disciplinară. SBIERA, F. S. 272. Nobilii ce vor lua parte la dietă să fie obligați cu mandat imperativ. . . a susținea numai cele ce vor fi pe placul nobililor. XENOPOL, I. R. IV, 53. ♦ S p e c. Rescript prin care papa poate numi un prelat într-un post rămas vacant prin deces. Cf. NEGULICI. 2. (De obicei cu determinări introduse adesea prin prep. „de”) Ordin scris dat de o instanță de judecată unui organ executor. Camera decide. . . să dea comitetului său de acuzare. . . dreptul mandatelor de aducere cu sila. MAIORESCU, D. II, 28, cf. I, 172. Nimeni nu poate fi oprit sau arestat. . . decît în puterea unui mandat judecătoresc motivat. HAMANGIU, C. C. XIV. Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 ore, fără un mandat al parchetului. CONST. R.P.R. 28. Cum va putea să motiveze el mandatul de arestare? STANCU, R. A. IV, 298. 3. Ordin sau aviz de plată emis de către o bancă, pentru efectuarea unei plăți; p. e x t. adresă sau act scris prin care se dă acest ordin. Și mumă-mea scontase al pensiei mandat, Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană, Nevrînd ca să mă-ngroape orașul de pomană. MACEDONSKI, O. I, 45. ♦ Serviciu poștal prin care cineva poate expedia o sumă de bani pentru a fi remisă destinatarului; p. e x t. formular completat în acest scop, pe baza căruia se face transmiterea sumei; sumă de bani expediată sau primită astfel. Ți-am expediat suma reclamată prin mandat telegrafic, așa că desigur pînă acum ai și primit-o. CARAGIALE, O. VII, 164. În tolba sa poștașul. . . poartă zilnic și importante sume de bani, pe care le distribuie pe baza mandatelor. SCÎNTEIA, 1963, nr. 5854. 4. (De obicei în legătură cu verbele „a da”, „a avea”) împuternicire contractuală de a reprezenta o persoană fizică sau morală și a acționa în numele ei. V. p r o c u r ă, d e l e g a ț i e. Mandatul este un contract in puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane, de la care a primit însărcinarea. HAMANGIU, C. C. 389. La toate congresele internaționale de navigație lua parte ca delegat, avînd mandat să reprezinte interesele armatorilor. BART, E. 303. Trebuie să obținem participarea la această muncă a miilor de bărbați și femei care ne-au dat mandat la ultimul nostru Congres. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2391. Decret pentru prelungirea duratei mandatului asesorilor populari. BO 1953, 1, cf. 46. Mandatul este un contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă de a face ceva în numele și pe seama altei persoane, numită mandant, de la care a primit însărcinarea. PR. DREPT 387, cf. 48, 68. ♦ S p e c. Împuternicire pe care o obține cineva, prin votul alegătorilor, de a reprezenta poporul într-un organ al puterii de stat. De cînd, mă știu cu mandat, amoarea mea de patrie, de glorie și de popularitate a developat dispuseciunile mele de orator. ALECSANDRI, T. 1733. Demnitatea mandatului de reprezentant al țărei. MAIORESCU, D. I, 115. Mandatul de reprezentant al națiunii. GANE, N. III, 187. Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, mandatul de deputat. CARAGIALE, VI, 120. Deputații sînt obligați, prin mandatul încredințat, să informeze regulat cetățenii care i-au ales asupra măsurilor și hotărîrilor luate. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 105. Vor acorda mandatul de deputat unui număr de 105 000 cetățeni. SCÎNTEIA, 1963, nr. 5813. ♦ Împuternicire încredințată unui stat de a tutela sau a administra anumite teritorii ori țări. DICȚ. – Pl.: mandate. Din fr. mandat. Cf. germ. Mandat.

BASARABIA, prov. istorică românească, parte integrantă a Moldovei, situată pe terit. dintre Nistru, Prut, Dunăre și Marea Neagră, denumită astfel prin extinderea numelui atribuit în 1812 doar părții sale sudice. Urme de locuire umană din Paleoliticul mijlociu. Vestigii aparținînd triburilor traco-getice. În sec. 2-4, sudul B. a intrat în stăpînirea Imp. Roman, în restul terit. continuînd să viețuiască triburile dacilor liberi. A urmat un larg proces de romanizare, care a continuat și după retragerea aureliană (sec. 3). În sec. 6-10, B. a cunoscut numeroase incursiuni ale populațiilor migratoare. În 1359 s-a întemeiat statul independent Moldova, care, ulterior, a unit în hotarele sale toate teritoriile românești cuprinse între Marea Neagră și Ceremuș pe de o parte, și Carpații Răsăriteni și fl. Nistru pe de altă parte. Domnii Moldovei au creat un sistem complex de apărare, construind cetăți la: Soroca, Orhei, Chilia Nouă, Tighina, Hotin, Cetatea Albă ș.a. În 1583, sudul B. a fost anexat Imp. Otoman (raiaua Tighina). Prin tratatul de la Luck (apr. 1711) încheiat între Petru I și Dimitrie Cantemir, Rusia a recunoscut suveranitatea și integritatea Moldovei, obligîndu-se să o apere împotriva tendințelor de aservire totală venite din partea Imp. Otoman. Prin Tratatul de pace de la București (1812), încheiat în urma Războiului Ruso-Turc (1806-1812), Poarta Otomană a cedat B. (care număra c. 500.000 de locuitori, în imensa lor majoritate români), Rusiei. Ulterior, B. a fost transformată în gubernie a Rusiei și supusă unui dur proces de deznaționalizare, intensificat în perioada 1878-1905, condiții în care peste un milion de români basarabeni, s-au refugiat în Vechiul Regat. În 1856, Congresul de la Paris, convocat în urma Războiului Crimeei, a restituit Moldovei trei județe din B. (Cahul, Ismail și Bolgrad) care, în 1878, potrivit hotărîrilor Congresului de la Berlin, au fost reîncorporate Rusiei. În 1905, B. a fost zguduită de puternice mișcări sociale, care au îmbrăcat un caracter național. În urma frămîntărilor izbucnite în Rusia după declanșarea Revoluției burghezo-democratice din febr. 1917, la 3 apr. 1917 a fost înființat Partidul Național Moldovenesc, iar la 18 apr. Comitetul Central Ostășesc. În oct. 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească în cadrul Republicii Federative Democratice Ruse. La 24 ian. 1918, exprimînd voința poporului, în virtutea dreptului istoric și de neam, Sfatul Țării a adoptat, cu o majoritate covîrșitoare de voturi, unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. În urma tranzacției dintre Stalin și Hitler din 23 aug. 1939 și a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26 și 27 iun., U.R.S.S. ocupă, la 28 iun. 1940, teritoriul românesc al B. și Bucovinei de Nord, inclusiv ținutul Herța (jud. Botoșani), nenominalizat în notele ultimative. Prin deciziile sesiunii Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 2 aug. 1940 și ale Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 nov. 1940, S Basarabiei, jud. Hotin, N Bucovinei, precum și cea mai mare parte a Transnistriei au fost trecute în componența Ucrainei. După intrarea României în al doilea război mondial (iun. 1941), B. a fost eliberată și integrată în hotarele firești ale României, pînă in 1944 cînd a fost din nou ocupată de trupele sovietice și anexată la U.R.S.S. V. și Republica Moldova.

DIRECT, -Ă, direcți, -te, adj., s. f., adv. 1. Adj. Care duce la țintă, de-a dreptul, fără ocol; drept. ◊ În linie directă = din tată în fiu, în linie dreaptă de rudenie. 2. S. f. Lovitură dată de un boxer cu mâna întinsă drept înainte. 3. Adv. De-a dreptul, fără ocol. 4. Adj. Care se face, are loc fără intermediar sau fără ascunzișuri, fățiș; nemijlocit. ◊ Vot direct = vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean. Impozit direct = impozit asupra venitului sau proprietății, perceput pe baza unor roluri nominale. Complement direct = complement care determină un verb tranzitiv. Vorbire directă sau stil direct = procedeu sintactic și stilistic de redare fidelă a spuselor sau gândurilor cuiva. 5. Adv. Fără intermediar, în mod nemijlocit; fără ascunzișuri, fățiș. ◊ Expr. A fi (sau a face) direct răspunzător (de ceva) = a răspunde (sau a face să răspundă) personal și integral (de faptele sale). 6. Adv. (În sintagma) Mărimi direct proporționale = mărimi al căror raport este de asemenea natură încât creșterea sau scăderea uneia de un număr de ori provoacă creșterea sau scăderea celeilalte de același număr de ori. – Din fr. direct, lat. directus.

ELECTOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. 1) Persoană care participă la alegeri; persoană cu drept electiv; alegător. 2) (în Germania feudală) Principe sau prelat care avea dreptul să aleagă pe împărat. 3) (în trecut) Persoana care reușea să adune un anumit număr de voturi pentru partidul său. /<fr. électeur, lat. elector, ~oris

DIRECT, -Ă, direcți, -te, adj., s. f., adv. 1. Adj. Care duce la țintă, de-a dreptul, fără ocol; drept. ◊ În linie directă = din tată în fiu. 2. S. f. Lovitură dată de un boxer cu mâna întinsă drept înainte. 3. Adv. De-a dreptul, fără ocol. 4. Adj. Care se face, are loc fără intermediar sau fără ascunzișuri, fățiș; nemijlocit. ◊ Vot direct = vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean. Impozit direct = impozit asupra venitului sau proprietății, perceput pe baza unor roluri nominale. Complement direct = complement care determină un verb tranzitiv. Vorbire directă sau stil direct = procedeu sintactic și stilistic de redare fidelă a spuselor sau gândurilor cuiva. 5. Adv. Fără intermediar, în mod nemijlocit; fără ascunzișuri, fățiș. ◊ Expr. A fi (sau a face) direct răspunzător (de ceva) = a răspunde (sau a face să răspundă) personal și integral (de faptele sale). 6. Adv. (În sintagma) Mărimi direct proporționale = mărimi al căror raport este de asemenea natură încât creșterea sau scăderea uneia de un număr de ori provoacă creșterea sau scăderea celeilalte de același număr de ori. – Din fr. direct, lat. directus.

* DELIBERATIV adj. Care are dreptul de a-și da părerea și de a vota hotărîrile luate în desbaterile unei adunări: vot ~ [fr.].

IANCU, Avram (1824-1972, n. Vidra de Sus, azi Avram Iancu, jud. Alba), jurist, democrat-revoluționar și conducător politic român, exponent de frunte al Revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania. Intrat în legendă ca prefectul-erou, „Craiul Munților”. I. a studiat filozofia și dreptul la Cluj și Târgu Mureș. Adept convins al principiilor de libertate, egalitate și frățietate, aplicate deopotrivă în relațiile dintre indivizi și dintre popoare, s-a situat astfel pe linia radicală a emancipării sociale și politico-naționale, proprie curentului care s-a manifestat în toată Europa de la coasta Atlanticului și până la marginea Imp. Rus. A fost unul dintre organizatorii adunărilor naționale de la Blaj; prima, Adunarea din Duminica Tomii (18/30 apr.), a doua, Marea Adunare Națională din 3/15-5/17 mai, și a treia, Adunarea din sept. 1848. Membru în comitetul Național Român din Sibiu, organizatorul și conducătorul oștii populare revoluționare după modelul legiunilor romane. Anexarea forțată a Transilvaniei la Ungaria prin votul Dietei nobiliare-feudale de la Cluj (17/29 mai) și poziția obstrucționistă a guvernului revoluționar ungur în problema drepturilor naționale ale românilor l-au condus pe I. la revendicarea identității naționale pe calea armelor. Încleștarea care a urmat a situat cele două revoluții (română și maghiară) în tabere adverse, împrejurare tragică exploatată cu dibăcie de contrarevoluția habsburgică în folosul propriu. I. s-a arătat receptiv la propuneri de pacificare și colaborare cu revoluționarii unguri pe bază de egalitate națională, dar proiectul de pacificare, datat 12/24 iul. 1849, s-a dovedit tardiv. În aug. același an, Revoluția ungară a fost înfrântă de contrarevoluția habsburgică, însă nici cauza românilor nu a avut de câștigat. Între 1849 și 1851, I. a făcut parte din delegația trimisă la Viena pentru revendicarea drepturilor și libertăților naționale promise lor de Curtea imperială, promisiuni dovedite deșarte. În iul. 1852, I. a refuzat să întâmpine pe monarhul habsburg în vizita acestuia în Transilvania, gest ce a însemnat sfârșitul carierei lui politice. La 13 sept. 1872 a fost înmormântat la Țebea sub „gorunul lui Horea”, ca erou-martir al națiunii.

MERITA vb. I. T r a n z. A justifica (și a atrage) o răsplată pentru valoarea pe care o reprezintă sau pentru faptele săvîrșite; a fi vrednic (de recompensă sau de pedeapsă); a i se cuveni; (învechit) a meritarisi. Nu crez c-or merita Asemenea simțiri. I. VĂCĂRESCUL, B. 30^v/1. Tinerimea ce a urmat în școalele naționale meritează încurajare. CR (1 832), 231²/12, cf. SĂULESCU, Î. 38/9. A aduce lauda ce pe drept merită talentul. GTN (1836), 92¹/21. M-au îndemnat a îndrepta cu deosebită îngrijire textul. . . și a merita oarecum votul publicului și a tovarășilor miei. MARCOVICI, C. 5/21. Merită o pedeapsă exemplară. BĂLCESCU. M. V. 413. Încrezarea voastră meritează pe a mea. NEGRUZZI, S. III, 123. Simț chinuire atât mai amară Cu ăt a mea soartă eu n-am meritat. ALEXANDRESCU, M. 40. Ciubere, meriți moarte! ALECSANDRI, T. II, 171, cf. 185. Amicul nostru . . . urma înainte treburile și realiza cîștigul însemnat pe care-l merita munca lui inteligentă și neobosită. CARAGIALE, O. I, 70. I-am lăudat în termeni excesivi pe d-na Timotin . . . adăogînd că bărbatul ei nu o merită îndestul. IBRĂILEANU, A. 141. Fără să se gîndească la un cîștig cît de mic . . . pe care l-ar merita, REBREANU, R. I, 168. Ai merita să te las la nebuniile tale, să-ți frlngi gîtul! C. PETRESCU, A. R. 32. El știa că-și merită libertatea și se hotărîse să lupte pentru ea cu toate gloanțele jandarmilor. POPA, V. 76. Acea clipă o aștepta ca pe-o încercare pe care n-o merita. SADOVEANU, O. IX, 168. Fiecare cu locul pe care-l merită. BARANGA, I. 154. (A b s o l.) Auzirăm că tu o să fii socotitor! Ne pare bine, mă! Zău, că ne pare bine! Tu ești bun la socoteli, meriți! PREDA, D. 140. ◊ I n t r a n z. Nu sînt eu vinovat.. . dacă nu te iubesc precum meriți. NEGRUZZI, S. I, 56. ♦ A justifica prețuirea, interesul sau grija pentru ceva. Peștera merită mai mult decît toate curiozitățile Borsecului a fi vizitată. ALECSANDRI, O. P. 252. Merita ziua de azi sfîrșitul pe care i l-am dat eu? CAMIL PETRESCU, U. N. 221. Am cerut un cuvînt bun, dacă scrisul meu merită. C. PETRESCU, C. V. 149. ♦ I n t r a n z. (Franțuzism învechit; urmat de determinări introduse prin prep. „de la”) A binemerita. Armia franceză a meritat de la patrie în lupta împotriva romanilor. GHICA, A. 336. ♦ Spec. (Despre mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut; a face, a valora. Blocul de aur merita o avere considerabilă,. ap. IORDAN, L. R. A. 480. Prez. ind.: mérit și (învechit) meritez. – Din fr. mériter.

ELECTOR, -OARE s.m. și f. 1. Persoană care are dreptul de a participa la o alegere. ♦ Fiecare dintre cei șapte principi care aveau dreptul de a-l alege pe împărat în Germania. 2. (Peior.) Persoană care reușea în vechile regimuri să obțină foarte multe voturi prin diferite manevre. [< fr. électeur].

VOT ~uri n. Opinie exprimată de cetățeni în legătură cu promovarea unei candidaturi, cu adoptarea unei propuneri sau a unei hotărâri. Drept de ~. ◊ ~ de blam dezaprobare publică manifestată de membrii unei colectivități față de un conducător sau de un împuternicit al ei. ~ deliberativ vot cu rezultat hotărâtor. /<lat. votum, it. voto, fr. vote

NEÎNCREDERE f. (negativ de la încredere) Vot de ~ vot prin care parlamentul unei țări ia poziție împotriva politicii guvernului sau a unui reprezentant al puterii de stat și care are drept urmare demisia acestora. [G.-D. neîncrederii] /ne- + încredere

ALEGERE, alegeri, s. f. Acțiunea de a (s e) alege și rezultatul ei. 1. Desemnare (a cuiva sau a ceva) dintre mai mulți; decizie prin selecționare în favoarea cuiva sau a ceva. Încet-încet, nora s-a dat pe brazdă și baba era mulțumită cu alegerea ce a făcut. CREANGĂ, P. 7. ◊ Loc. adv. Fără alegere = la întîmplare, pe nimerite. Loveau În dreapta și în stînga fără alegere. PAS, L. I 77. La alegere = după voia, după placul sau hotărîrea cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Desemnare prin vot a unei persoane pentru o anumită sarcină. Alegeri prin vot deschis. Alegeri prin aclamații. ◊ Alegerile de deputați pentru Marea Adunare Națională și pentru sfaturile populare se fac prin vot universal, egal, direct și secret. CONST. R.P.R. 43. Alegerea sfaturilor populare – noile organe locale ale puterii de stat – a însemnat un pas înainte spre întărirea statului de democrație populară, spre atragerea maselor largi în conducerea treburilor obștești. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 563. Făgăduielile prefecților, la alegeri, au rămas făgăduieli, trecătoare ca scamele de păpădie. SADOVEANU, M. C. 182. 3. Despărțirea părului în două (pentru a potrivi pieptănătura). Niciodată în viața lui nu pusese atîta grijă în alegerea cărării. VLAHUȚĂ, O. A. 132. 4. Separare (prin diverse procedee) a unei substanțe dintr-o masă care o conține. Din zărul ce rămîne după alegerea untului se face urdă bătută. La HEM.

A ADOPTA adopt tranz. 1) (copii) A primi în familie cu drept de copil legitim; a lua de suflet; a înfia. 2) (păreri, idei, metode etc.) A accepta considerând valabil și urmând. 3)(legi, hotărâri) A aproba prin vot. /<fr. adopter, lat. adoptare

CORESPONDENT, -Ă, corespondenți, -te, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Colaborator al unui ziar, al unei reviste etc., care trimite spre publicare știri din locul unde se află. 2. Persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestuia față de autoritățile școlare. 3. (Rar) Persoană cu care cineva este în corespondență. II. Adj. (În sintagmele) Membru corespondent = membru al unei academii sau al altei instituții științifice cu vot consultativ. Unghiuri corespondente = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri, congruente două câte două, formate de aceeași parte a unei secante care taie două drepte paralele. – Din fr. correspondant.

DIRECT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) Care duce la țintă fără cotituri sau ocoluri; drept. Linie ~tă. 2) fig. Care se exprimă sau spune adevărul deschis, fără ascunzișuri. 3) Care asigură o legătură nemijlocită. Comunicație ~tă. 4) Care se face sau are loc fără trepte intermediare. Vot ~. Adresare ~tă. 5): Complement ~ parte secundară a propoziției, care determină un verb tranzitiv și indică obiectul asupra căruia trece acțiunea. 6): Vorbire ~tă reproducere întocmai a formei și a conținutului vorbirii cuiva. /<fr. direct, lat. directus

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

despuiere sf [At: BIBLIA (1688), 7¹/1 / V: ~poiare, ~poie~, ~iare, dispoiare, dispoie~ / Pl: ~ri / E: despuia] 1 (Înv) Jupuire de piele Si: despuiat¹ (1). 2 (Trs) Desprindere a blănii jupuite de pe piele Si: despuiat¹ (2). 3 (Înv) Coșcovire a tencuielii Si: despuiat¹ (3). 4 Dezbrăcare până la piele Si: despuiat¹ (4). 5 Rămânere într-o ținută vestimentară excesiv de sumară Si: despuiat¹ (5). 6 (Pex) Dezbrăcare. 7 (Pan) Scoatere a cojii unor fructe, legume etc. Si: despuiat¹ (7). 8 (Ban; îf ~poi~) Desprindere a boabelor de pe cocean Si: despuiat¹ (8). 9 (Reg; îf ~poi~) Curățare a foilor de pe știulete Si: despuiat¹ (9). 10 (Pan) Cădere a frunzelor Si: despuiat¹ (10). 11 (Pan) Dispariție a vegetației Si: despuiat¹ (11). 12 (Pan) Defrișare. 13-14 Însușire prin mijloace necinstite a (tot) ceea ce are mai de preț cineva Si: despuiat¹ (13-14). 15 Privare în mod nedrept de către asupritor a celui asuprit de anumite bunuri Si: despuiat¹ (15). 16 Depopulare. 17 Privare de un drept, un bun etc. de care cineva se bucurase mai înainte Si: despuiat¹ (17). 18 Extragere a tot ceea ce prezintă interes în vederea unei cercetări, analize etc. 19 (Îe) ~ea scrutinului Scoatere din urnă și numărare a tuturor voturilor obținute de candidați într-o alegere. 20 (Îvr; ccr) Rămășițe pământești.

ÎNVESTITURĂ s. f. 1. (în evul mediu) act solemn prin care cineva era învestit cu o demnitate, cu un drept etc. ◊ act prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu, o feudă. 2. act de numire și de confirmare în funcție a unui prelat. 2. act prin care un partid politic desemnează un candidat pentru o funcție electivă. 4. vot de ~ = act prin care o adunare (parlament) dă unui om de stat misiunea de a constitui guvernul. (< fr. investiture)

DIRECT², -Ă, direcți, -te, adj. 1. Care duce de-a dreptul la țintă, fără ocol, drept. Trebuia să treacă rîul ca să apuce o cale mai directă către casă. BOLINTINEANU, O. 427. ◊ Fig. Dacă Ghindăoanu simte atacul direct, iese de la stînă și se ferește în rîpă. SADOVEANU, P. M. 123. Discuția... era chiar prea directă. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ◊ Tren direct = tren care parcurge cu aceeași formație distanța între două puncte (de obicei depărtate). Vagon direct = vagon care se atașează succesiv la garnitura a două sau mai multe trenuri, astfel ca pasagerii să ajungă la destinație fără transbordare. ◊ Loc. adj. (Despre descendență) În linie directă = (în opoziție cu în linie colaterală) din tată în fiu, în linie dreaptă. ♦ Fără ascunzișuri, pe față, fățiș. Pe urmă a trecut la amenințări directe. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. 2. Care se face sau are loc fără intermediar; nemijlocit. Va trebui să ia contact direct cu țăranii. REBREANU, R. II 11. ◊ Vot direct = vot exprimat în chip nemijlocit prin participarea fiecărui cetățean la urnă. La alegerile pentru Marea Adunare Națională și pentru toate sfaturile populare, oamenii muncii, cetățeni ai Republicii Populare Romîne, participă în mod nemijlocit, prin vot direct. CONST. R.P.R. 44. Impozit direct = impozit asupra veniturilor și proprietăților, perceput nemijlocit pe baza unor roluri nominale. (Gram.) Complement direct = parte de propoziție care determină un verb tranzitiv, indicînd asupra cui (ființă, lucru, proces etc.) trece nemijlocit acțiunea verbului respectiv sau indicînd rezultatul unei acțiuni. Vorbire directă sau stil direct = reproducere întocmai a spuselor cuiva în așa fel, încît fraza care conține această reproducere nu este subordonată gramatical față de un verb de declarație. ♦ (La box; substantivat, f.) Lovitură dată cu mîna întinsă, drept înainte.

elector, ~oare [At: NECULCE, L. 160 / V: (îvr) al~ sm / Pl: ~i, ~oare / E: lat elector, fr électeur] 1 sm (Înv) Fiecare dintre cei șapte (sau nouă) principi (laici și ecleziastici) care aveau dreptul de a alege pe împărat în vechiul Imperiu German. 2-3 smf, a (Persoană) care participă la alegeri (cu mandat din partea unui grup de oameni) Si: alegător. 4-5 smf, a (Înv) (Persoană) care reușea să obțină un număr mare de voturi pentru partidul său. corectat(ă)

viril a [At: BOJINCĂ, A. II, 37/15 / V: (îvr) ~e / Pl: ~i, ~e / E: lat virilis, fr viril] 1 Caracteristic bărbatului (1) Si: bărbătesc (1), (îvr) viral² (1). 2 Care se referă la vârsta de maturitate a bărbatului Si: (îvr) viral² (2). 3 Care prezintă trăsături (considerate în mod tradițional drept) masculine Si: (îvr) viral² (3). 4 Care exprimă bărbăție, forță Si: energic (3), impetuos. 5 (D. bărbați) Care este apt de procreare. 6 (Îs) Togă (sau, îvr, haină) ~ă Togă purtată de adolescenții romani la împlinirea vârstei de optsprezece ani. 7 (În Imperiul Austro-Ungar; îs) Vot ~ Vot dat de un virilist. 8 (Jur; îs) Parte (sau porțiune) ~ă Parte care revine fiecărui moștenitor prin împărțirea legală a moștenirii.

despuia [At: PRAV. 23 / V: ~poia, dispoia / Pzi: ~poi / E: ml dispoliare] 1 vt (Îrg; Mol) A jupui de piele. 2 vr (Trs; d. blana jupuită) A se desprinde singură de pe piele. 3 vr (Înv; d. tencuială) A se coșcovi. 4-5 vtr A (se) dezbrăca până la piele. 6-7 vtr (A face să rămână sau) a rămâne într-o ținută vestimentară excesiv de sumară. 8-9 vtr (Pgn; pop) A (se) dezbrăca. 10 vt (Îlav) Pe ~ate Până la ultimul ban. 11 vt (Pan; c.i. legume, fructe etc.) A scoate coaja. 12 vt (Ban; îf. ~poia) A face să se desprindă de pe cocean. 13 vt (Reg; îf ~poia; c.i. știuleți) A curăța de foi. 14-17 vtr (Pan) (A face să rămână sau) a rămâne (fără frunze sau) fără vegetație. 18 vt (Pan; c.i. păduri) A defrișa fără milă. 19 vt (D. hoți, bandiți, dușmani; c.i. victime) A-și însuși prin mijloace necinstite (tot) ceea ce are mai de preț cineva. 20 vt (D. stăpâni asupritori) A dispune în mod nedrept luarea unor bunuri. 21 vt (Îrg; d. țări, regiuni) A depopula. 22 vt (C.i. oameni) A priva de un drept, un bun etc. de care se bucurase mai înainte. 23 vt (C.i. opere scrise, izvoare etc.) A extrage tot ceea ce prezintă interes în vederea unei cercetări, analize etc. Si: a excerpta. 24 vt (Îe) A ~ scrutinul A scoate din urnă și a număra toate voturile obținute de candidați în alegeri.

DREPT, † DIREPT I. adj. 1 Care merge de la un punct la altul fără nici o încovoietură, îndoitură sau strîmbătură C. STRÎMB: linia dreaptă este drumul cel mai scurt între două puncte; un par ~; F: e ~ ca funia ’n traistă, e strîmb, îndoit, încovoiat ¶ 2 Care nu ocolește: drumul ~, linia dreaptă e drumul cel mai scurt între două puncte ¶ 3 📐 Unghiu ~, unghiul format de două drepte perpendiculare (👉 🖼 UNGHIU ; prismă dreaptă, cilindru ~, ale căror generatoare sînt perpendiculare pe planul de bază ¶ 4 Vertical, în picioare, care nu e culcat sau întins la pămînt: înțepenindu-și picioarele, rămase ~ ca lumînarea (ISP.); un zid ~ ¶ 5 Nemișcat: drepți! comandă militară ¶ 6 🌐 Care e greu de urcat, fiind prea puțin înclinat (vorb. de un suiș) ¶ 7 Cinstit, sincer, care nu se abate de la dreptate, de la adevăr C. NEDREPT: un om ~; (P): mai bine o învoială strîmbă decît o judecată dreaptă; ce-i ~ și adevărat, nici la dracul nu-i minciună (SLV.); (P): ce e ~ nu e păcat; ce e ~, și lui Dumnezeu îi place ¶ 8 Cu mintea întreagă, sănătos: dreaptă judecată ¶ 9 Legiuit, cum se cuvine pe bună dreptate: a face parte dreaptă, a împărți în părți egale, a da la o împărțeală fie-căruia ce i se cuvine ¶ 10 Născut din aceeași părinți: nu i-am fost frate drept, ci dintr’o țiitoare născut (N.-COST.) ¶ 11 ⛹ Luptă dreaptă. luptă corp la corp, trîntă ¶ 12 📖 Complement ~ 👉 COMPLEMENT ¶ 13 Ce e opus părții stîngi: mîna dreaptă; ochiul, piciorul ~ ¶ 14 Care se află la mîna dreaptă stînd cu fața în direcțiunea curgerii unei ape: țărmul ~ al Dunării. II. subst. Piciorul drept: a călca cu ~ul. III. (pl. -turi) sn. 1 Facultatea legitimă de a face sau pretinde ceva, de a dispune de ceva sau de cineva, etc.: omul n’are numai ~uri, ci și datorii; a avea ~ul de viață și de moarte; ~uri civile, politice, sociale; ~ul de vot; ~ de războiu și de pace; ~ul celui mai tare ¶ 2 Ceva ce aparține în mod legitim altuia, ceea ce se cuvine altuia: cînd a mîncat ~ul vre-unuia și n’a trecut de la dînsul? (BR.-VN.) ¶ 3) Ⓟ Plată, leafă cuvenită: dă-mi ~ul meu, că mi s’a urît aci (ISP.); să mă lăcomesc eu la ~ul unei slugi vechi și credincioase ca tine? (ALECS.) ¶ 4 Ceea ce poate face sau pretinde cineva de la altul în virtutea unor anumite legături ce-i unește: prietenia are ~urile ei ¶ 5 Voie, cădere: n’ai ~ să te amesteci în treburile mele ¶ 6 Titlu legitim de a aspira la ceva: puțini candidați au ~ul să ocupe acest post ¶ 7 ⚖️ Știința legilor, jurisprudența: a studia ~ul; Facultatea de ~, profesor de ~ ¶ 8 Materie specială a legilor, corp de legi: ~ul civil, penal, comercial ¶ 9 A fi în ~, a avea facultatea, legitimă, puterea, cădere: nu era în ~ să-mi ceară acest lucru ¶ 10 De ~, în mod legitim, firesc: acestea mi se cuvin mie de ~ ¶ 11 Dreptate: nu-i vorbă, ~ avea părintele Trandafir (SLV.); cu ~, cu ~ul, cu (bună) dreptate: Mări-ta judecă și fă ce e ~ul (ISP.); pe ~ sau pe nedrept; cu ~ sau fără drept, cu dreptate sau fără dreptate: nu este un singur om de Stat... care să nu-și dea cu ~ sau fără ~, titlul de liberal (I.-GH.); e cu ~(ul), se cuvine, se cade: nu-i cu ~ să mori tu ’naintea mea (ALECS.) ¶ 12 La ~ul vorbind, vorbind adevărul, pentru a spune curatul adevăr: la ~ul vorbind, nu ești numai așa o vacă de muls pentru fie-care (CRG.) ¶ 13 ~ul lui Dumnezeu, e tot ce poate fi mai adevărat, recunosc că așa e: ~ul lui Dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămîne numai pe seama mea (ODOB.) ¶ 14 În ~ul, în fața, în direcțiunea: între odaia mea și a lui este o ușă în ~ul căreia am pus un dulap (VLAH.); de la o vreme, mi s’a pus. vorba ceea, soarele în ~ul inimii (GN.); prin ~ul, cam în fața: prin ~ul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav (CRG.). IV. DREAPTA sf. 1 Mîna dreaptă: Dumnezeu... blagoslovește încet cu dreapta, și caerul, din alb, se face deodată negru (VLAH.) ; (P): ce face dreapta să nu știe stînga ¶ 2 Partea din direcțiunea mînii drepte: a o lua la dreapta; a apuca spre dreapta; păli pe unul la dreapta, pe altul la stînga (ISP.); la (sau în dreapta și la sau în) stînga, în toate părțile: muncea în dreapta și în stînga ca doar doar a încăleca pe nevoie (CRG.); † de-a-dreapta, † din-a-d(i)reapta loc. adv., în dreapta, la dreapta: mă aflam între două grădini d’a-dreapta și d’a-stînga (I.-GH.); în trăsură, pusei pe Băiau din-a-dreapta mea (GN.) ¶ 3 🎖️ Aripa dreaptă a unei armate ¶ 4 ⏲ Grupul dintr’o adunare legislativă, așezat la dreapta prezidentului, care reprezintă partidul cu idei conservatoare ¶ 5 DREAPTĂ (pl. drepte) sf. 📐 Linia dreaptă. V. DREPT, ‡ DEREPT, † DIREPT adv. 1 În linie dreaptă, fără a se abate din drum, fără să ocolească: a merge ~ înainte; capra... merse ~ ca pe ciripie la stuful cu flori (ISP.) ¶ 2 Fără încunjur, fără a se sfii, fără a ocoli adevărul: el nu mai sucește vorba, ci spune ~ în față, dacă i s’a pus ceva pe inimă (SLV.) ¶ 3 Sincer, cinstit, conform cu adevărul sau cu dreptatea: ceia ce vor să judece ~, întîiu să ceară de la Dumnezeu să le dea înțelepție și pricopere (PRV.-MB.); împăratul... își chemă fetele, le întrebă, poruncindu-le să-i spuie ~ (ISP.); (P): mai bine stai strîmb și judecă (sau vorbește) ~ ¶ 4 DE-A- ~UL loc. adv. Fără a se abate, fără a ocoli, fără înconjur, direct: golătatea încunjură, iar foamea dă de-a-dreptul (CRG.). VI. prep. 1 ‡ Pentru: derept numele tău, Doamne, cură păcatul meu (PS.-SCH.); derept care, pentru ce, de ce; derep(t)-ce, pentru ce, de ce; derept acea(ia), de aceea ¶ 2 În loc de, ca: m’a luat drept altul; ~ ori-ce plată, i-a tras o bătaie [lat. directus].

ALES I. adj. 1 p. ALEGE ¶¶ contr. NEALES ¶ 2 Care se deosebește prin însușiri rari de altul: o mînă de oameni aleși cari se deosebesc prin faptele... lor cele frumoase (ISP.); societate aleasă; lume aleasă; proverb: mulți (sînt) chemați, (dar) puțini (sînt) aleși, se zice pentru a arăta cum din mai mulți, prea puțini se disting; ~ pe (sau după) sprînceană, ales după plac; tot unul și unul ¶ 3 Lămurit, vădit, hotărît: Că de multe ce sînt și dese, nu le putem spune ~e (TEOD.) ¶ 4 ⛓ Țesut cu flori, cu desenuri: pe patul de scînduri e așternută o scoarță, aleasă în fel de fel de migălituri (DLVR.). II sm. 1 Care a primit de la cineva o favoare, care e deosebit de alții pentru anumite însușiri: Doamne, multă răbdare ai dat aleșilor tăi (CRG.) ¶ 2 Cui i se dă prin simplu consimțimînt ori vot o demnitate, o distincțiune: ~ul județului Iași la Cameră ¶ 3 Acela (aceea) pe care și-l (și-o) alege cineva de mire (de mireasă): Mi-oiu găsi și eu aleasă, Alta ’n lume mai frumoasă (HASD.); ~uI (aleasa) inimii ¶ 4 🔎 pl. †Aleșii (satului), țărani de frunte ai unui sat cari conduceau afacerile lui cu dreptul de a da unele hotărîri, de a judeca neînțelegerile dintre săteni; cuvîntul se mai păstrează și azi în unele locuri, cînd este vorba de țăranii fruntași ai unui sat, cari au vre-o funcțiune administrativă. III adv. 1 Cu însușiri rare, mai de seamă: scrie ~; vorbește ~ ¶ 2 Cu de-amăruntul, de aproape, hotărît, limpede: Ți-am spus, bade, rupt ~, Că nu pot să te iubesc (IK.-BRS.) ¶ 3 †Mai cu seamă: Antioh Vodă foarte era milostiv, și ~ spre călugări străini și la mănăstiri (N.-COST.) ¶ 4 ~ de bine, foarte bine: tinerii au trăit tare cu ticnă și se înțelegea ~ de bine între olaltă (SB.) ¶ 5 Mai ~, a) mai cu seamă; poezia noastră populară este bogată mai ~ în genul liric; b) mai mult, mai vîrtos: cu mănăstirile nu se răscumpără sîngele, ci mai ~ ispitești și înfrunți pre D-zeu (NEGR.). IV sbst. 1 Faptul de a alege: Amar de ~ul meu Cum mi-am ales eu de rău (IK.-BRS.) ¶ 2 ‡Alegere (a unui Domn, etc.): cu ~ul tuturor boierilor l-au rădicat Domn (NEC.) ¶ 3 🐑 ~ui (mieilor), despărțirea mieilor de oi care se face de ciobani primăvara: mînzările au intrat acum în stînă și s’a ’nceput pe dată ~ul (LUNG.) ¶ 4 Băn. 🐑 Sărbătoarea pe care o țin ciobanii, în ajunul S-tului Gheorghe, cu prilejul alegerii mieilor dintre oi ¶ 5 Băn. ~ul viilor, culesul viilor ¶ 6 ‡Ce rezultă dintr’un lucru, hotărîre: pînă la anul s-au trăgănat ~ul lucrului (CANT.) ¶ 7 ‡Fixarea hotarelor unei moșii: cartea de ~ul și de hotărnicia aceștii moșii (HASD.) ¶ 3 Pe ~(e), într’~, dintr’~, loc. adv. După alegere, după plac: Nu caut vorbe pe ~ (EMIN.); ia sălăți într’~ și cîte-i vrea de multe (CRG.)

CONSIMȚĂMÎNT. Subst. Consimțămînt, consimțire, încuviințare, admitere, acord, asentiment, învoire, învoială, înțelegere, acceptare, acceptare tacită, recunoaștere. Aviz, aviz favorabil, avizare, aprobare, accept; permisiune, permis, permisie, îngăduire, îngăduință. Confirmare, ratificare; atestare, certificare, semnare, semnătură, subscriere. Convenție, acord, tratat, declarație comună. Adeziune, alăturare, aderare, aderență; consens. Vot de încredere. Liber consimțămînt. Adj. Acceptabil. Aprobator, aprobativ; îngăduitor; confirmativ. Vb. A consimți, a accepta, a încuviința, a fi de acord, a cădea de acord, a-și da asentimentul, a-și da consimțămîntul, a se învoi, a cădea la învoială. A recunoaște, a admite, a permite, a spune da, a lăsa să..., a îngădui, a da dreptul, a aviza, a învoi, a autoriza, a aproba. A confirma, a atesta, a certifica, a semna, a subscrie, a ratifica, a valida. A adera, a se alătura, a vota pentru, a fi alături (de cineva), a lua partea cuiva. Adv. De acord; de comun acord; fără rezerve; prin bună învoială; prin bună înțelegere. V. afirmație, document.

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte (pentru a permite accesul în interiorul spațiului respectiv). Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz și cu praf care scrîșnește nisipos în dinți. C. PETRESCU, A. 341. Mîine dimineață cînd ăi pleca... să nu lași ușa de la drum deschisă. CARAGIALE, O. III 66. Fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «spre» sau «în») Care dă înspre... Uși deschise spre grădină. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate, permițînd accesul în interior. Peste zaplazul înalt se vedea ușa odăii deschise. CARAGIALE, P. 37. ◊ Fig. Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ (Teatru) Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării spectacolului (înainte de terminarea actului și coborîrea cortinei). ◊ Expr. A avea (sau a ține) casă deschisă = a fi primitor, a avea mereu musafiri. ♦ (Mai ales despre vehicule) Fără capotă, coș sau acoperiș, neacoperit (permițînd accesul liber în interior). Camion deschis. ♦ (În expr.) Scrisoare deschisă = text, de obicei cu ton polemic, redactat în formă de scrisoare și dat publicității. 3. Fig. Sincer, lipsit de fățărnicie. Fire deschisă. ▭ Numai printr-o autocritică curajoasă, deschisă și cinstită se pot educa adevăratele cadre. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 43. Străinul avu un rîs deschis, cald. CAMILAR, TEM. 6. E bun la veselie, deschis cu flăcăii. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis sau cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă... împrăștia veselie oriunde se afla. CARAGIALE, P. 160. Deschis la minte = deștept. Era urît la chip, dar deschis la minte. SBIERA, P. 140. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Se înfățișară înaintea boierului. Bogătașul, mîndru și cu pieptul deschis; săracul, umilit și strîns la piept de sta să-i crape sumanul. ISPIRESCU, L. 177. ◊ (Adverbial) Spune-mi-o deschis ca să aflu tot ce n-am știut pînă astăzi. BARANGA, I. 214. 4. (Mai ales despre părți ale corpului) Care nu mai e împreunat sau strîns. a) (Despre ochi) Neacoperit de pleoapă, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care stă treaz. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede pururea deschis. CREANGĂ, P. 5. Cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă, și s-a culca ș-a dormi cu ochii deschiși, cum i-i feliușagul, tu îndată ce li-i auzi horăind... să-i zbori capul. id. ib. 225. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. Și vouă și mie ne revine sarcina să avem ochii deschiși. DEMETRIUS, C. 37. b) (Despre mînă) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. c) (Despre brațe) Întinse și depărtate între ele pentru a cuprinde ceva, a îmbrățișa pe cineva. ◊ Loc. adv. Cu brațele deschise v. braț. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. d) (Despre răni) Care supurează, sîngerează. 5. (Despre drumuri, terenuri etc.) Care se întinde pe o mare distanță, pe care se poate circula nestingherit, neîngrădit. Drumul ieșea la un loc deschis, între mărăcinișuri înalte și dese. DUMITRIU, N. 203. Ieșim voioși la cîmp deschis. IOSIF, PATR. 17. ◊ Oraș deschis = oraș care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat în caz de război, fiind nefortificat sau declarînd statul respectiv că nu-l va apăra. 6. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de alb decît de negru; luminos, clar. Păr blond-deschis, de aur și mătasă, Grumazii albi și umeri coperea. EMINESCU, O. IV 77. Fusta... de atlaz albastru deschis. NEGRUZZI, S. I 17. 7. (În opoziție cu secret, în expr.) Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mîini. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care participă, pe lîngă membrii organizației respective, și persoane din afară. 8. (Fon., în expr.) Vocală deschisă = vocală în timpul articulării căreia maxilarele sînt mai îndepărtate unul de altul decît în timpul articulării unei vocale închise, iar canalul dintre limbă și palat este mai larg. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. – Variantă: (regional) deșchis, -ă adj.

AGENT, agenți, s. m. I. 1. (Adesea urmat de determinări care indică domeniul de activitate) Reprezentant oficial al unei instituții, al unei organizații etc., care îndeplinește anumite misiuni sau însărcinări. Agent agricol. Agent zootehnic. ◊ Agenți de la posturile de comandă... aduceau ordine. CAMILAR, N. I 48. Un agent sanitar... susținea că a inventat un fel de etuvă. BART, E. 98. ◊ Agent diplomatic = persoană oficială însărcinată să întrețină relații și să ducă tratative cu un guvern străin. 2. (Peiorativ; urmat de determinări) Persoană pusă în slujba unui guvern sau a unui partid burghez pentru a submina lupta politică, economică și organizatorică a clasei muncitoare. Unitatea [Partidului Muncitoresc Romîn] s-a făurit în lupta neîmpăcată împotriva social-democraților de dreapta – agenți ai dușmanului de clasă în rîndurile muncitorimii și dușmani ai unității proletare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 154. Descoperirea și stîrpirea agenților imperialismului, a agenților dușmanului de clasă trebuie să fie o preocupare a întregului partid, a fiecărei organizații de partid și a fiecărui comunist REZ. HOT. I 165 ◊ Agent electoral = persoană de care se serveau partidele politice burgheze pentru a provoca în timpul alegerilor diversiuni, scandaluri, furt de voturi etc. Agent (secret sau de siguranță) = persoană folosită de autoritățile polițienești ale statelor capitaliste în acțiunea de represiune și provocare dusă împotriva mișcării muncitorești și democratice. Agent provocator = persoană angajată de autoritățile polițienești burgheze pentru a provoca diversiuni în sînul mișcării muncitorești. [Partidul Comunist al Uniunii Sovietice] a crescut și s-a întărit prin curățirea permanentă a rîndurilor sale în lupta împotriva agenților provocatori, a spionilor și diversionisților, agenți ai imperialismului străin strecurați în rîndurile partidului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 32. II. Factor activ, eficient, care provoacă diferite fenomene fizice, chimice etc. Agent chimic. Agenții atmosferici contribuie la dezagregarea scoarței pămîntului. ◊ Fig. Luxul este cel mai teribil agent al corupțiunii. FILIMON, C. 201. III. (În expr.) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indică pe autorul acțiunii unui verb. Cuvîntul «trecător» este nume de agent. ◊ Complement de agent = subiectul logic al acțiunii unui verb pasiv. În propoziția «planul este înfăptuit de muncitorii care lucrează fără preget», cuvîntul «muncitorii» este, din punct de vedere sintactic, un complement de agent. – Variantă: (învechit) aghent (KOGĂLNICEANU, S. 103) s. m.

Carol I (principe de Hohenzollern) m. regele României, născut în 8 Aprilie 1839 la Sigmaringen, ca fiu al Principelui Carol Anton de Hohenzollern (m. 1885) și al Josefinei, principesă de Baden (m. 1854). Ales prin plebiscitul din 8 Aprilie 1866 ca Domn ereditar al Principatelor române, principele Carol intră în București la 10 Maiu 1866, fu recunoscut de Puteri în 12 Octomvrie 1866 și proclamat Rege ai României prin votul unanim al reprezentanților națiunii (14 Martie 1881). În primul an al domniei sale se votă Constituțiunea (1 Iulie 1866) și se începu (dela 1868) construirea unei întinse rețele de căi ferate. Sub El țara se declară independentă (10 Maiu 1877) și fu înălțată la rangul de regat (10 Maiu 1881), în urma victoriilor strălucite repurtate sub înalta sa conducere de armatele române pe câmpiile Bulgariei (Grivița, Rahova, Plevna, Smârdan, Vidin). A doua trecere a armatei române în Bulgaria, August 1913, înaintând până la Sofia, avu drept rezultat câștigarea Cadrilaterului danubian și încheierea păcii din București între Serbo-Greci și Bulgaria. V. Hohenzollern. Dela 15 Noemvrie 1869 căsătorit cu principesa EliSabeta de Wied (ca poetă, cunoscută și sub numele de Carmen Sylva), femeie superioară prin talente literare și artistice. V. Elisabeta. Regele Carol I muri la 27 Sept. 1914, urmându-i pe tron nepotul său Ferdinand de Hohenzollern (v. acest nume).

vot sn [At: MOLNAR, I. 323/14 / Pl: ~uri / E: fr vote] 1 Opinie exprimată de fiecare dintre participanții la lucrările unei adunări (cu caracter oficial), de membrii unui tribunal etc. în legătură cu adoptarea unui proiect de lege, a unei candidaturi, a unei hotărâri. 2 (Fig) Aprobare (1). 3 Act prin care populația unei țări, participanții la lucrările unei adunări (deliberante) își exprimă voința sau opinia în legătură cu alegerea reprezentanților în diverse organe de conducere Si: sufragiu, (ltî) vox (1). 4 (Îs) Drept de ~ Drept al alegătorilor de a-și exprima voința. 5 Acțiune prin care sunt aleși unul sau mai mulți dintre candidații propuși pentru o funcție electivă, prin care este adoptată o lege sau prin care se iau diferite măsuri de interes național, îndeplinită de un alegător printr-un buletin tipărit anume sau prin alte mijloace Si: votare (1), (rar) votizare (1), (înv) votarisire (1), votație (1), votizație (1). 6 Modalitate prin care se exprimă voința alegătorilor Si: votare (2), (rar) votizare (2), (înv) votarisire (2), votație (2), votizație (2). 7 (Urmat de determinări care arată caracterul, structura) Sistem electoral. 8 (Îs) ~ de încredere Vot prin care un parlament aprobă politica guvernului ori un act al acestuia. 9 (Îs) ~ de neîncredere Vot prin care un parlament se desolidarizează de politica guvernului ori de un act al acestuia. 10 (Îs) ~ de blam Sancțiune prin care o colectivitate organizată își manifestă prin vot dezaprobarea față de o acțiune, de o atitudine etc. a unui membru al ei. 11 (Înv) Promisiune solemnă făcută divinității (zeu sau Dumnezeu) ca mulțumire pentru o dorință îndeplinită. 12 (Înv) Jurământ făcut divinității. 13 Angajament pe care îl ia un credincios la primirea în ordinul monahal. 14 (Înv; fig) Obligație. 15 (Înv; fig) Jurământ făcut propriei persoane. 16 (Înv; fig) Dorință (1).

RECLAMA, reclam, vb. I. 1. Tranz. A cere, a pretinde ceva (în baza unui drept); a revendica. Ce reclami de la prevenit? CARAGIALE, M. 304. Am să-i reclam pur și simplu banii ce s-a angajat a-mi numera din partea lui Hepytes. ALECSANDRI, S. 167. Astăzi nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe harta lumii sau să-și reclame acest loc și libertatea sa în numele suvenirelor istorice... trebuie însă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumii. BĂLCESCU, O. II 11. ♦ Intranz. (Învechit) A protesta. Același respect nu va opri glasul țării de a se ridica către dvs. și de a reclama contra votului dat de Comisiunea Centrală. KOGĂLNICEANU, S. A. 133. 2. Tranz. Fig. A face necesar, a necesita, a cere. Numai versurile de mai multe silabe o reclamă, dar, precum am spus-o, paza cezurei este lăsată... la bunul gust al poetului. MACEDONSKI, O. IV 41. Ți-oi trimite în locu-i un «proverb» și un «episod interesant» extras din romanul Dridri – care nu va reclama mult spațiu în foaie. ALECSANDRI, S. 44. Nici o chestiune în hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înțelepciune, dreptate și abnegație totodată decît marea reformă ce sîntem chemați de a face. KOGĂLNICEANU, S. A. 113. 3. Tranz. A face o reclamație împotriva cuiva, a denunța pe cineva, a se plînge contra cuiva (în fața justiției sau a altei autorități); a pîrî. A reclama pe cineva la tribunal. ◊ Intranz. (Învechit, construit cu prep. «asupra») Sînt sigur că sînții toți asupră-ți au reclamat. ALEXANDRESCU, M. 238. Un sărman poet odată-a reclamat Asupra unui om prostuț dar prea bogat. DONICI, F. 81. 4. Refl. (Franțuzism rar) A se da drept, a se prezenta. Cei cari se reclamau de la mișcarea lui Heliade, precum și cei cari se reclamau de la cea a lui Asachi. MACEDONSKI, O. IV 119.

retorică muzicală. Știință generatoare de tratate importante în Renaștere* și baroc*, reprezintă o latură esențială a compoziției din aceste epoci, mai ales prin sistemul figurilor retorice. Redescoperirea lucrării lui Quintilian, Institutio oratoria (1416) va conduce spre constituirea unei r.m. În sec. al 16-lea, ce va prelua modele din oratoria antică (îndeosebi Cicero, De oratore). De la retorica ant. lat., tehnică având un caracter pragmatic (de persuasiune oratorială a auditoriului), sec. ce succed vot pierde treptat acest pragmatism, păstrând doar noțiunile de alcătuire a unui „discurs frumos”. Așadar, din componentele necesare ale discursului: inventio, dispositio, elocutio, pronuntiatio, memoria, rămâne, în cele din urmă, elocutio – ca artă a stilului, iar ultimele „Retorici” din sec. 18-19 reprezintă aproape doar o enumerare a figurilor. Nu este întâmplător faptul că, dacă retorica dispare din sistemul de învățământ (fusese una din disciplinele Quadrivium*-ului, dar spiritul veacului romantic, opus în mod manifest regulilor și clasificărilor, o va exclude), o nouă știință va apărea, cumva „înlocuind-o”: stilistica literară, consacrată de la sfârșitul sec. al 19-lea, începutul sec. 20 (deși noțiunea de stil e mult mai veche) drept moștenitoarea directă a retoricii literare. În muzică, perioada de culminație a teoretizărilor și aplicațiilor componistice retorice – barocul – pare a fi urmată de o totală dispariție a interesului față de acestea, pentru ca doar exegeze ale secolului al 20-lea să redescopere creația bachiană (de pildă) și tratate ale epocii contemporane lui Bach din perspectiva retoricii și a teoriei afectelor. Începând cu sfârșitul veacului al 15-lea, noua atitudine a creatorului față de muzica legată de un text (sacru, mai rar profan) transformă compoziția* muzicală într-o știință bazată pe relația cuvânt-sunet. Influențele umanismului vor determina, pe parcursul deceniilor ulterioare, apropierea muzicii de retorică prin „imitazione delle parole”, fapt inevitabil într-o creație ce are drept scop relevarea semnificației cuvântului cântat. În scrierile epocii, „stile espressivo” desemnează acea manieră de subliniere expresiv-muzicală a textului, reproducerea sonoră a afectului. Alți teoreticieni, în surprinderea rupturii stilistice din jurul lui 1600, vor configura teoria afectelor – atât de caracteristică muzicii baroce – ca ipostază retorică, așadar cu accentul pus pe compoziția și interpretarea muzicală ca mijloace de persuasiune a auditoriului. Bunăoară, în opoziția de tip „prima prattica/seconda prattica” (Monteverdi), cea de-a a doua categorie subliniază afectul; Giulio Caccini (Le nuove musiche, 1601), descrie stilul modern prin „cantare con affetto”. Autori importanți de tratate dezvăluie o teorie elevată a stilului în sec. al 17-lea, de la Christoph Bernhard (care, în Tractatus compositionis augmentatus, cca. 1660, distinge între „stilul gravis” sau „antiquus”, ilustrat de Palestrina, și stilul „luxurians” sau „modernus”, și anume fraza liberă, inclusiv din muzica instrumentală, cu retorica și teoria afectelor ca expresie a pasiunilor umane) la Athanasius Kircher (care, în Musurgia universalis, 1650, include de asemenea o secțiune intitulată Musorgia rhetorica, spre a desăvârși analogia muzică-retorică prin vitalitatea conceptelor retorice: compozitorul baroc trebuie să inventeze ideea ca bază potrivită a unei compoziții, echivalentă cu o construcție, o dezvoltare conform discursului retoric). De altfel, tratatele muzicale ale barocului consideră compoziția drept o artă în primul rând retorică, oferind adevărate compendii de figuri muzicale analoge cu cele din oratoria antică. Bunăoară, Joachim Burmeister propune primul un fundament sistematic pentru „musica poetica” (în trei tratate: 1599, 1601, 1606, dintre care ultimul intitulat chiar Musica poetica), Johannes Lippius (Synopsis musices, 1612), consideră retorica o bază structurală a unei compoziții, iar Johannes Nucius (Musices Practicae, 1613) analizează diverși maeștri renascentiști (de la Dunstable la Lassus) drept exponenți ai unei noi tradiții muzicale retoric-expresive. Ceea ce poate rezulta din această enumerare este interesul crescând pentru analogia muzică-retorică (mai cu seamă exegeza germ.) ce va cunoaște un climax în sec. 17-18, pătrunzând în multiple niveluri ale gândirii muzicale – stil*, formă*, expresie*, practică interpretativă (v. interpretare). Iată o exemplificare a migrării conceptelor dintr-un domeniu într-altul, în alcătuirea unui plan de compoziție pe temeiul retoricii: Johann Mattheson (Der volkommene Capellmeister, 1739) propune generarea unei lucrări după regulile de „inventio” (invenția ideii), „dispositio” (aranjarea ideii în în părțile discursului muzical), „decoratio” sau „elaboratio” sau „elocutio” (elaborarea ideii), „pronuntiatio” (performanța producerii discursului). Aici, cea mai importantă etapă, „dispositio”, conține la rându-i „exordium” (introducerea), „narratio” (relatarea faptelor), „divisio” sau „propositio” (prevedrea punctelor principale, în avantajul compozitorului), „confirmatio” (dovada afirmativă), „confutatio” (combaterea contra-argumentelor), „peroratio” sau „conclusio” (concluzia), toate nefiind altceva decât tehnici de rutină ale procesului componistic. Se stabilește așadar o teorie a compoziției, o sintaxă, o gramatică a textului, nu doar a frazei (realizată concret prin figuri*), ce urmărește componente ale retoricii clasice. Desigur, „pronuntiatio”, ca și „memoria” țin îndeosebi de un alt proces creator, acela al interpretării muzicale, fără de care, desigur, compoziția nu poate prinde viață propriu-zisă. Alte numeroase exemple de teoretizări importante, însă, pot ilustra idealul baroc de fuziune a muzicii cu principii retorice (de la Mersenne la Heinichen), ca trăsătură distinctivă a raționalismului specific epocii, dar și a unității stilistice bazate pe abstracțiunile emoționale numite afecte (v. afectelor, teoria). Scopul retoricii fiind încă din antic. acela de a reda pasiuni umane, ea va fi adecvată reprezentării afectelor, ceea ce apărea ca o necesitate compozitorilor baroci din spațiul germ. cu precădere. Aceiași exegeți citați – Mattheson, Kircher ș.a. – vor preamări exprimarea afectelor în creație, și nu doar în cea cu text, ci și în aceea instrumentală, spre a transmite auditoriului stări emoționale conform mesajului muzical. Compozitorul planifică așadar conținutul afectiv al lucrării – își direcționează semantica lucrării, în termeni moderni – toți parametrii* sonori (tonalități, armonii, ritmuri, forme, timbruri) fiind interpretați afectiv. Chiar dacă pune astfel accentul pe sentiment, demersul său va fi totuși mult diferit de cel al creatorului romantic, bazat pe spontaneitate emoțională, pe o altfel de ideologie ce respinge raționalismul (fără a-l putea evita însă, în ultimă instanță). Trebuie subliniat faptul că apelul la figurile retorice (componente ale unui adevărat vocabular muzical) pentru întruchiparea afectului muzical nu este suficient în a asigura valoarea unei muzici, care poate rămâne un simplu compendiu de figuri, fără a se înscrie în rândul capodoperelor. Oricum, pentru cercetătorul sec. 20, obișnuit mai degrabă cu o reprezentare sintactică a muzicii renascentiste și baroce, reinstaurarea interesului pentru interpretarea exactă a acesteia, în termenii autentici ce se vehiculau în acele perioade, înseamnă obligația de a-și reformula perspectiva.

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT DIN ROMÂNIA (P.S.D.R), partid creat (7-9 mai 1927) pe baza Federației Partidelor Socialiste din România, constituită la rândul ei (19-20 iun. 1921), în componența P.S.D. Bucovina, P.S. din Banat și P.S. din Transilvania și organizației social-democrate din Vechiul Regat. Din momentul înființării, P.S.D.R., în programul adoptat, și-a propus „desființarea exploatării economice, a asupririi politice și naționale și a înapoierii culturale... prin cucerirea puterii de stat, socializarea mijloacelor de producție”, toate acestea urmând să fie atinse pe calea reformelor, între care pe primul loc se situa: instituirea votului universal pentru toți cetățenii de la vârsta de 20 de ani în sus, numirea guvernului de către Parlament, adoptarea unui sistem de ocrotire socială pentru muncitori, întărirea micilor gospodării țărănești, dezvoltarea învățământului etc. În febr. 1928, P.S.D.R. realizează o înțelegere cu Partidul Național-Țărănesc în vederea înlăturării de la putere a liberalilor, urmată apoi de încheierea unui cartel electoral, în vederea alegerilor parlamentare din dec. 1928, obținând nouă mandate de deputați; la alegerile parlamentare (iun. 1931 și iul. 1932) a obținut șase și, respectiv, șapte mandate de deputat. După instaurarea regimului autoritar regal (10 febr. 1938), unii dintre fruntașii P.S.D.R. aderă la acesta și se află printre semnatarii apelului de înființare a Partidului Frontului Renașterii Naționale (F.R.N.); candidând pe listele F.R.N. (iun. 1939), au fost aleși în Parlament 14 senatori și 11 deputați social-democrați. În decursul existenței sale, a cunoscut mai multe sciziuni: în 15 iul. 1928, gruparea dr. Litman Ghelerter, Ștefan Voitec ș.a. pune bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care în sept. 1931 își schimbă denumirea în Partidul Socialist din România; în febr. 1933 se desprinde din P.S.D.R. gruparea Constantin Popovici, care în aug. 1933, fuzionează cu Partidul Socialist Independent din România, sub numele de Partidul Socialist Unitar. Aderarea unor lideri ai P.S.D.R. la regimul lui Carol al II-lea a provocat declanșarea unei greve crize de partid; în 1943 se constituie un nou Comitet Executiv al P.S.D.R., condus de Constantin-Titel Petrescu. Implicându-se în acțiunile de scoatere a României din război, P.S.D.R. încheie (1 mai 1944) cu P.C.R. un acord privind crearea Frontului Unic Muncitoresc, iar la 20 iun. participă la constituirea Blocului Național-Democratic, cu reprezentanții P.N.Ț., P.N.L. și P.C.R., care prevedea desprinderea de Reich, alăturarea la Națiunile Unite și restabilirea democrației; în oct. 1944, a aderat la Frontul Național Democrat. P.S.D.R. a deținut câteva portofolii în guvernele care s-au succedat la cârma țării după 23 aug. 1944. În condițiile creșterii presiunilor Moscovei de a instaura cât mai grabnic un regim comunist în România, are loc Conferința P.S.D.R. (1-2 dec. 1945), care adoptă rezoluția propusă de grupul C. Titel-Petrescu, președintele partidului, potrivit căreia se preconiza prezentarea separată a P.S.D.R. la viitoarele alegeri (nu pe liste ale F.N.D., cum propuseseră comuniștii). Congresul al XVII-lea extraordinar al P.S.D.R. (10 mart. 1946) hotărăște cu majoritate de voturi participarea la alegerile parlamentare din nov. 1946 în bloc cu celelalte formațiuni politice reprezentate în F.N.D. Are loc scindarea partidului, gruparea condusă de C. Titel-Petrescu, exclusă din partid (16 mart. 1946), care înființează, la 9 mai, Partidul Social-Democrat Independent. Aripa procomunistă din P.S.D.R. își asigură controlul deplin asupra partidului. La alegerile parlamentare (nov. 1946), P.S.D.R., candidând pe listele Blocului Partidelor Democrate, obține 81 mandate de deputați, primind în noul guvern patru ministere și trei subsecretariate de stat. La 23 febr. 1948, are loc fuziunea P.S.D.R. cu P.C.R., punându-se astfel bazele Partidului Muncitoresc Român, fapt care a marcat sfârșitul existenței de sine stătătoare a P.S.D.R. Începând din mart. 1948, liderii partidului sunt arestați și întemnițați. Reînființat la 18 ian. 1990, sub numele de Partidul Social Democrat Român de către un grup de inițiativă, condus de Adrian Dumitriu, fostul secretar general al Partidului Social-Democrat Independent. La alegerile legislative (20 mai 1990), P.S.D.R. a participat cu liste proprii, obținând două mandate în Adunarea Deputaților, iar în Senat nici un mandat, întrucât nu a întrunit numărul de voturi necesare. A participat (15 dec. 1990), alături de P.N.Ț.-C.D., P.N.L., P.E.R. și U.D.M.R., la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, la formarea Convenției Democratice din România, pe listele căreia în alegerile legislative (27 sept. 1992) a obținut 10 mandate de deputați și un mandat de senator. În 7-9 mart. 1991, a avut loc primul Congres al Partidului care a adoptat Statutul (care a suferit unele modificări la Congresele II (10-12 dec. 1993) și III (14-15 iun. 1997)) și Programul care, în linii mari, relua unele prevederi din Programul provizoriu, cum sunt: pluralismul politic, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor în stat, egalitate în fața legii, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenești, restructurarea economiei naționale etc. Respingerea de către conducerea C.D.R. a propunerii P.S.D.R. de reorganizare a alianței, în sensul ca formațiunile civice să nu mai participe la luarea deciziilor. ceea ce ar fi avut drept consecință diminuarea rolului de hegemon al P.N.Ț.-C.D. în C.D.R., a determinat hotărârea Consiliului Național (15 fenr. 1995) de ieșire a P.S.D.R. din alianță. La 27 sept. 1995 a încheiat cu Partidul Democrat Uniunea Social Democrată (U.S.D.), cu scopul prezentării de liste comune la alegerile locale și parlamentare și susținerea unui candidat unic la președenție, în persoana lui Petre Roman, președintele Partidului Democrat. U.S.D. s-a plasat pe locul trei, după P.D.S.R. și C.D.R., în alegerile locale, obținând pentru primari (16,08% din mandate), pentru consiliile locale (14,96% din mandate), iar pentru consiliile județene (11,64% din mandate). În turul doi al alegerilor pentru Primăria Generală a Capitalei, U.S.D. a susținut candidatul C.D.R., Victor Ciorbea. La alegerile legislative (3 nov. 1996), U.S.D. a obținut 12,93% din voturi pentru Senat, astfel că P.S.D.R. i-a revenit 10 mandate de deputat și unul de senator. Candidatul U.S.D. pentru președenție, Petre Roman s-a plasat pe locul al treilea (din 16 candidați la funcția de președinte), cu 20,54% din voturi. În guvernele de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. (Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu), P.S.D.R. a deținut portofoliul Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Printr-o hotărâre a Consiliului Național al P.S.D.R. (13 mai 1999) se denunță unilateral alianța dintre cele două partide – U.S.D. La congresul partidului (16 oct. 1999), în condițiile retragerii lui Sergiu Cunescu din funcția de președinte al P.S.D.R., au loc alegeri pentru conducerea partidului, la care candidează Alexandru Athanasiu (adept al rămânerii și păstrarea individualității partidului) și Emil Putin (adept al ieșirii de la guvernare și fuziunii cu Ap.R.). Primul a ieșit, la limită, victorios, iar grupul condus de Emil Putin a demisionat în bloc și s-a înscris în Ap.R. Un grup de foști membri membri ai Partidului Democrat Agrar din România, în frunte cu Victor Surdu, intră în rândurile P.S.D.R. (27 ian. 2000). La scurtă vreme fostul lider al P.D.A.R., demisionează, după eșecul suferit la alegerile pentru funcția de primar general al Capitalei (iun. 2000), dar și nemulțumit de începerea de către conducerea P.S.D.R. a negocierilor cu alte partide din stânga eșichierului politic: P.D.S.R., P.D., Ap.R.; La 22 iul. 2000 are loc fuziunea prin absorbție a Partidului Socialist. La 7 sept. 2000 semnează cu P.D.S.R. două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R.-P.D.S.R. după alegerile parlamentare și fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat. Participând pe listele Polului Democrat Social din România, P.S.D.R. a obținut șapte mandate de deputați și două de senatori, precum și un portofoliu în guvernul Adrian Năstase. Membru al Internaționalei Socialiste (din 1996). În urma Congresului de fuziune (16 iun. 2001) a P.D.S.R. și P.S.D.R. se creează Partidul Social Democrat; se adoptă Statutul și Programul noului partid; președinte Adrian Năstase. Președinți: Gheorghe Grigorovici (1936-1938); Constantin Titel-Petrescu (1943-1946); Sergiu Cunescu (1991-1999). Alexandru Athanasiu (1999-2001). A editat publicațiile: „Socialismul” (1927-1933); „Lumea nouă” (1933-1940); „Libertatea” (1944-1948); „Lumina” (1990-1995).

DESCHIS ~să (~și, ~se) 1) v. A DESCHIDE și A SE DESCHIDE. ◊ Scrisoare ~să text polemic în formă de scrisoare sau sensibilizare destinată publicității. Vot ~ vot prin ridicare de mâini. Mână ~să a) mână cu degetele întinse; b) bun la suflet; darnic; mărinimos. 2) Care este întins, desfășurat în toată lungimea sau lățimea; desfăcut. Aripi ~se. ◊ Cu brațele ~se cu bunăvoință; cu bucurie. 3) (despre vehicule) Care este lipsit de acoperământ; neacoperit; descoperit. 4) și adverbial fig. Care nu tăinuiește nimic; fără ascunzișuri; sincer; neprefăcut. Fire ~să. ◊ Cu inima ~să (sau cu sufletul ~) fără a ascunde ceva; sincer. Cu pieptul ~ fără teamă; fără sfială. 5) (despre terenuri) Care nu este îngrădit; neîmprejmuit. 6) (despre drumuri) Pe care se poate circula liber. ◊ Port ~ port în care pot intra navele de comerț din orice țară. Oraș ~ oraș fără obiective militare care, în timp de război, conform normelor de drept internațional, nu poate fi bombardat. 7) (despre ședințe, adunări) Care se ține și cu participarea persoanelor din afara organizației respective. 8) lingv.: Vocală ~să vocală pronunțată cu gura larg desfăcută. Silaba ~să silabă care se termină cu o vocală. /v. a (se) deschide

PARTIDUL DEMOCRAT (P.D.), partid de centru-stânga, social-democrat, al cărui program este întemeiat pe susținerea principiilor pluralismului politic, democrației reprezentative, libertății de întreprindere, de inițiativă și protecție socială și garantării egalității șanselor. În condițiile existenței, în partid. a unor acute divergențe privind căile de trecere a României la economia de piață și a instaurării statului de drept, are loc scindarea (27-29 mart. 1992) F.S.N. în partidele: Frontul Salvării Naționale (din 23 mai 1993, Partidul Democrat – F.S.N.), ca urmare a fuziunii cu Partidul Democrat (31 mart. 1993), consfințită de Convenția Națională Extraordinară a partidului, convocată la constanța (28-29 mai 1993, când s-a adoptat și noul Statut) și Frontul Democrat al Salvării Naționale – F.D.S.N. (din iun. 1993, Partidul Democrației Sociale din România – P.D.S.R.M iar din iun. 2001, Partidul Social Democrat). Participând la alegerile locale (febr. 1992), prin numărul de primari și consilieri aleși, partidul s-a situat pe un loc cu o substanțială reprezentare în administrația locală, iar la alegerile legislative a obținut 43 mandate de deputați și 18 de senatori, fiind al doilea partid parlamentar; candidatul său la președenția țării, Caius Traian Dragomir s-a situat pe locul patru din șase candidați, cu 4,75% din voturi valabil exprimate. La 1 iul. 1993, P.D. și Partidul Social-Democrat Tradițional au pus bazele Alianței Social-Democrate (A.S.D.), cu scopul unificării mișcării social-democrate din România, vizând, printre altele, adoptarea unei strategii politice comune la alegerile locale și generale. La A.S.D. au aderat Partidul Republican Român și Partidul Democrat Muncitoresc. Alianța a rămas fără urmări practice, autodesființându-se. Cu prilejul Convenției Naționale (24 oct. 1994), convocată la Cluj, are loc fuziunea, prin absorbție, cu Partidul Democrat al Muncii. În vederea participării pe liste comune la alegerile locale și parlamentare din nov. 1996, P.D. încheie (27 sept. 1995) cu Partidul Social-Democrat Român o alianță politică – Uniunea social-Democrată (U.S.D.). La alegerile locale (iun. 1996) U.S.D. a înregistrat: 16,8% din mandate pentru primari, 14,96% din mandate pentru consiliile locale, 11,64% pentru consiliile județene, iar la cele legislative (3 nov. 1996), 12,93% din voturi pentru Camera Deputaților și 13,16% din voturi pentru Senat, P.D., revenindu-i, astfel, 43 de mandate de deputați și 22 de senatori; candidatul U.S.D. pentru funcția de președinte al țării, Petre Roman s-a situat pe locul al treilea, din 16 candidați la președenție, cu 20,54%. În al doilea tur de scrutin pentru alegerea președintelui, U.S.D. a susținut candidatul Convenției Democratice din România (Emil Constantinescu), care a fost ales cu 54,4% din numărul total al voturilor. În guvernele de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. (1996-2000), U.S.D. a deținut 26% din portofoliile ministeriale, P.D.-ului revenindu-i șase portofolii în guvernele Victor Ciorbea și Radu Vasile și cinci în cel condus de Mugur Isărescu. La 29 aug. 1997, Convenția Națională, care a avut loc la Iași, ratifică fuziunea, prin absorbție, cu Partidul Uniunii Social-Democrate și cu Frontul Democrat Român. P.D. retrage (14 ian. 1998) sprijinul politic premierului Victor Ciorbea, condiționând rămânerea în coaliție, între altele, de alcătuirea până la 31 mart. a unei noi echipe guvernamentale, iar la 29 ian. cinci dintre cei șase miniștri demisionează din guvern, ministrul de Externe primind acordul P.D.-ului de a rămâne în funcție. Printr-o scrisoare deschisă (13 mai 1999), liderul P.S.D.R., Sergiu Cunescu aduce la cunoștință președintelui P.D., Petre Roman, hotărârea Consiliului Național al P.S.D.R. de denunțare unilaterală a alianței U.S.D., în perspectiva de constituire a unei alte alianțe cu partide din stânga eșichierului politic. Liderul P.D., Petre Roman, cu prilejul formării guvernului Mugur Isărescu (22 dec. 1999) renunță la postul de președinte al Senatului, pe care-l deținea din 1996, optând pentru funcția de ministru al Afacerilor Externe. Participând la alegerile locale (iun. 2000), P.D. înregistrează: 16,32% din numărul mandatelor de primari, 13,75% pentru consilieri locali și 11,93% pentru consilieri județeni, precum și câștigarea Primăriei Generale a Capitalei prin vicepreședintele partidului, Traian Băsescu; la alegerile parlamentare a obținut, numai 31 de mandate de deputați și 13 de senatori, iar candidatul partidului al prezidențiale, Petre Roman a adunat doar 2,98% din voturi, situându-se pe locul șase din 12 candidați. P.D., adoptând o atitudine fermă de opoziție față de noua guvernare, votează împotriva învestirii noului guvern și refuză propunerea P.S.D.R. de a semna un protocol de susținere a măsurilor ce vor fi luate de cabinetul minoritar, Adrian Năstase. Din inițiativa lui Petre Roman, liderul partidului, la ședința din 29 ian. 2001 a Biroului Politic Național, se propune constituirea alianței politice de centru, Adunarea pentru Democrație, la care să participe formațiunile politice democratice din opoziție, în perspectiva preluării puterii în 2004. Cu prilejul analizării rezultatului alegerilor parlamentare și prezidențiale (9 febr. 2001), vicepreședintele partidului, Traian Băsescu, și-a anunțat oficial intenția de a candida la președenția partidului; Convenția Națională Extraordinară (18-19 mai 2001), convocată pentru desemnarea conducerii partidului și adoptarea unui nou program, îl alege ca președinte pe Traian Băsescu, având drept contracandidați pe Petre Roman și Simona Marinescu. Cu această ocazie, se adoptă Declarația de la București și se fixează, în linii mari, strategia politică pentru următoarea perioadă. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.D. și P.N.L. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D.”, care-și propune ca obiective principale: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului întreprinzător și demersurile pentru integrarea României în structurile euroatlantice. P.D. este membru al Internaționalei Socialiste (din nov. 1999) și membru asociat al Partidului Socialiștilor Europeni (din mart. 1999). Președinți: Petre Roman (1993-2001); Traian Băsescu (2001-2005), Emil Boc (2005-2012), Vasile Blaga (2012-). Editează publicațiile: „Buletin informativ” (cu apariție neregulată), „Acum”, organul de presă al Organizației Municipiului București.

MOȘTEAN, -Ă s. m. și f. (Învechit și regional) 1. Moștenitor (1). Ca un moșnean (moștean munt.) să le ia să le ție el. PRAV. 61. Au murit Teodosie Augustul. . . nelăsînd vreun moștean după sine. ȘINCAI, HR. I, 83/15. Depărtează pă moștean de moștenirea părintească (a. 1816). BUL. COM. IST. V, 296. Ar muri pe cîmpul bătăliei fără a lăsa un moștean. ASACHI, S. L. II, 116, cf. 117. Să le fie milă de fiul său Bogdan, pre cari îl lasă moștean scaunului. NEGRUZZI, S. I, 159. Îl primi cu tot onorul cuvenit moșteanului Imperiei bizantine, id. ib. 213. Doamna, dernpreună cu fiu-său Petru, declarat prin votul țării moștean al tronului moldovenesc, refugise contra neliniștii rezbelului la marginea Poloniei. HASDEU, I. V. 173. Toți într-un gînd. . . dete mărire Domnului că s-a îndurat a le da un moștean al împărăției. ISPIRESCU, L. 366. N-are pe al treilea fecior să-l lase moștean pe avere. MURNU, I. 91. Nepoate, ca să-mi fii moștean, Eu am să-ți lăs o carte, două. BENIUC, V. 152. N-avea pe cine altul care să-i fie moștean. SBIERA, P. 258. Îi va da fata și-l va face moștean împărăției lui. MERA, L. B. 125. ♦ (Învechit, rar; adjectival) De moștenire, moștenit. Intru al zecelea an al domniei și oblăduirii aceștii țări moștene a lui (a. 1698). ap. TDRG. .2 Moșnean (2). Cf. SCRIBAN, D. ♦ Proprietar, stăpîn. Cf. CUV. D. BĂTR. I, 162/20, CHEST. II 3/360. 3. Băștinaș. Își păstrară pînă în al XlII-lea veac, împreună cu simțimîntul drepturilor de moșteni ai țării, încă și multe drepturi. BĂLCESCU, M. V. 311. Noi am fost moșteni în acel teritoriu regesc încă din timpul lui Traian. BARIȚIU, P. A. I, 343. Românul, vechi moștean al acestui pămînt, e îndurător și ospătos și darnic. ODOBESCU, S. L, 550, cf. ALR I 444. – Pl.: moșteni, -e. – Cf. m o ș n e a n, m o ș a n, m o ș t e n i¹.

A PUNE pun tranz. I. 1) (obiecte sau ființe) A face să stea (orizontal, vertical sau atârnat); a așeza. ~ stiloul pe carte. ~ paltonul pe umerar. ~ copilul în cărucior. * ~ (sau a așterne, a închina) ceva la picioarele cuiva v. PICIOR. ~ piciorul în prag v. PICIOR. ~ pe note (o melodie) a înregistra (o melodie) cu ajutorul notelor muzicale; a compune o melodie. ~ în scenă (o piesă) a înscena (o piesă). ~ ochii (sau ochiul) pe cineva (sau pe ceva) a) a râvni la cineva (sau la ceva); b) a urmări cu gând rău pe cineva. ~ (sau a lăsa) ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ a fi cuprins de un sentiment de jenă sau vinovăție. ~ umărul a contribui la ceva; a ajuta. A-și ~ în gând a intenționa. ~ problema a atrage atenția asupra unei probleme. ~ la cântar a chibzui, dând aprecierile necesare. A-și ~ mințile (sau creierul) în mișcare a se gândi mai adânc; a-și concentra gândul. ~ (pe cineva) pe foc (sau pe jăratic) a) a enerva tare (pe cineva) spunându-i ceva neplăcut; b) a grăbi (pe cineva) să acționeze; a zori. A-și ~ (sau da) capul (la mijloc) a garanta cu viața. A-și ~ viața în primejdie v. VIAȚĂ. ~ (ceva) la inimă v. INIMĂ. ~(ceva) în gură v. GURĂ. ~ bețe în roate v. BĂȚ. Unde mai pui că... dacă mai ei la socoteală și... 2) A desemna ca potrivit (într-o funcție); a numi. ~ șef de secție. ~ bibliotecară. 3) A lăsa de o parte (drept rezervă). ~ cartofi pentru sămânță. ◊ ~ mână de la mână v. MÂNĂ. ~ deoparte a ascunde cu un anumit scop. ~ preț a socoti ca valoros. 4) (obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte) A potrivi pe corp. A-și ~ căciula. 5) (obiecte sau piese prevăzute pentru a constitui un ansamblu cu altele) A aranja fixând (la locul cuvenit). ~ ață în ac. ◊ ~ masa a pregăti și a așeza pe masă toate cele necesare pentru a servi mâncarea. ~ cu botul pe labe (pe cineva) v. BOT. ~ (ceva sau pe cineva) la punct v. PUNCT. 6) (semințe, arbori etc.) A introduce în sol (pentru vegetare). 7) (ființe) A determina la o acțiune (prin constrângere). ~ să citească. ~ să mănânce. ◊ ~ (cuiva) unghia în gât a forța să acționeze, nelăsându-i nici o posibilitate de abatere. 8) (substanțe) A adăuga ca ingredient. ~ sare în supă. 9) A face să se pună. II. (în îmbinări) 1) (sugerând ideea de prezentare publică) ~ în circulație. ~ la vot. ◊ ~ la bătaie v. BĂTAIE. 2) (sugerând ideea de instituire a unei plăți) ~ bir. ~ impozit. ~ vamă. 3) (sugerând ideea de situare în condiții speciale) ~ în inferioritate. ~ în încurcătură. 4) (redând sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic) ~ amendă a amenda. ~ diagnosticul a diagnostica. ~ în valoare a valora. ~ rămășag (sau pariu) a paria. ~ nume a numi. ~ poreclă a porecli. ~ stavilă a stăvili. ~ stăpânire a stăpâni. ~ la adăpost a adăposti. ~ la cântar a cântări. ~ la cazne a căzni. ~ la încercare a încerca. ~ la socoteală a socoti. ~ capăt (sau sfârșit) a sfârși. ~ iscălitura a iscăli. ~ în loc a înlocui. ◊ A-și ~ capăt zilelor a se sinucide. /<lat. ponere

ALEGE, aleg, vb. III. 1. Tranz. A opta pentru unul sau mai multe obiecte, ființe, situații sau soluții care stau în față, a-și fixa preferința (după criterii obiective ori subiective). Scoase... o cutie de piele și alese o țigară. DUMITRIU, B. F. 35. Ți-am adus... un cățelandru pe care l-am ales dintre puii de ast’ toamnă ai Vidrei. SADOVEANU, N. F. 14. Alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, L. 42. ◊ Expr. A alege pe sprînceană v. sprînceană. A ales pînă a cules = s-a păcălit din dorința de a apuca ceva mai bun. ♦ A decide, a tranșa. (Absol. fig.) Numai sabia va alege. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ Expr. Urma alege = sfîrșitul decide, este hotărîtor. M-am luat cu muntele pieptiș, Cu pădurosul acesta... Rîzi tu, rîzi... Dar urma va alege. BENIUC, A. R. 22. Auzind Fătul-babei cuvintele fetei, au chitit în sine: Bine, bine! Om vedea! Urma va alege! SBIERA, P. 142. ◊ Refl. impers. Eu am stat în preajma, cancelariei, ca să aflu ce s-alege cu tine. SADOVEANU, N. F. 149. Astfel luai hotărîrea să mă astîmpăr locului, pînă se va alege la o parte. HOGAȘ, M. N. 170. Arde-mi-te-ai codru des! Văd bine că s-au ales Din tine să nu mai ies! ALECSANDRI, P. P. 252. 2. Tranz. A desemna (pe cineva) prin vot, a vota; a delega (pentru îndeplinirea unei sarcini). Dacă tu nu vrei să sprijini pe Cațavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi... îl sprijin eu, îl aleg eu. CARAGIALE, O. I 132. Cu cîtă înțelegere și rînduială... alegeau [revoluționarii] guvernul în Cîmpul Libertății. BĂLCESCU, O. I 352. 3. Tranz. A deosebi dintre alții, a distinge, a recunoaște dintre mai mulți (de același fel). Calul ai să-l poți alege punînd în mijlocul hergheliei o tavă plină cu jăratec, și care dintre cai a veni la jăratec să mănînce... acela are să te scape. CREANGĂ, P. 192. ♦ Refl. A se despărți dintre alții, a ieși la iveală dintr-o mulțime. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului. CREANGĂ, P. 329. ◊ Tranz. (Complementul indică un tot) A despărți, a împărți (după anumite criterii) formînd mai multe grupe, mai multe tabere; a separa. Soarele dorind să vază... Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. Aleg steava (= herghelia)-n giumătate Și mă duc... Drept la tîrg la Brancoveț, Unde-s caii mai cu preț. ALECSANDRI, P. P. 314. ◊ Expr. A alege cărare = a despărți părul în două printr-o linie dreaptă trasă cu pieptenele. Acu mă uit în oglindă și, cu pieptenele, îmi aleg o cărare dreaptă, foarte dreaptă. SADOVEANU, M. 194. ◊ Refl. După ce s-au ales unii de alții, Ion-vodă s-a văzut mai slăbit, dar i-a crescut îndîrjirea. SADOVEANU, O. I 5. ◊ Refl. A ieși în evidență (dintre alții). Pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele S-alege albă și scînteie. ANGHEL, Î. G. 37. ♦ Refl. impers. (Cu dativul pronumelui personal) A apărea clar, limpede. Mi se alicește albind ceva; dară nu știu ce este, că nu mi s-alege, fiind prea departe. ISPIRESCU, L. 336. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A rămîne cu ceva (folositor sau păgubitor) de pe urma unei acțiuni, a unei situații, a unei împrejurări. Domnul Marinică voia să te convingă că trebuie să rămîi lîngă el... dacă vrei să te alegi cu ceva. PAS, Z. I 312. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. 5. Tranz. (Complementul este un substantiv colectiv sau un nume de materie) A despărți partea bună de partea nefolositoare, a curăța prin selecție. Curăță cartofii, ori aleg fasolea. PAS, L. I 81. Să-mi alegeți macul deoparte, fir de fir, și nisipul de altă parte. CREANGĂ, P. 262. ◊ Fig. A înțelege clar spusele cuiva. Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. Nu putură vorba-i să-nțeleagă, Ce răspuns le dete, nu pot să-i aleagă. PANN, P. V. II 140. 6. Tranz. (Complementul arată o substanță amestecată cu alta, de densitate diferită) A deosebi de rest (făcînd să se ridice la suprafață, să cadă la fund etc.). Vei bate și putineiul, ca să alegi untul. ȘEZ. V 131. ◊ Refl. Zărul se fierbe și se alege din el urdă dulce. La HEM. ◊ Fig. Nu să alege cîștigul din pagubă. PANN, P. V. II 85. 7. Refl. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge într-o situație neașteptată (de obicei rea). Nedelcu s-a ales un pungaș de rînd. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. ◊ (În construcții impersonale, urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de») Ce s-a ales din toată familia lui... nu mai știe nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Dacă nu era el... cine știe ce se alegea de capul meu. ISPIRESCU, L. 301. Aș transcrie aci cu plăcere toată acea încîntătoare descripțiune [a lui Gogol]... dar atunci ce s-or mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu romînește? ODOBESCU, S. III 20. ◊ Expr. A se alege praf și pulbere de cineva (sau de ceva) sau (eliptic) a se alege praful = a se distruge complet, a nu mai rămîne nimic. Un mitocan, mă rog! Zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CARAGIALE, O. I 50. - Forme gramaticale; perf. s. alesei, part. ales.