AGEST s. n. (Reg.) Îngrămădire de bușteni, crengi etc. aduse de ape la cotul unui râu; loc la cotul unui râu unde se îngrămădesc bușteni, crengi etc. aduse de ape. – Lat. aggestum, „intăritură, fortificație”.

BICEPS, bicepși, s. m. Mușchi cu extremitatea superioară despărțită în două ligamente; (în special) mușchiul dintre umăr și cot, care face să se îndoaie antebrațul. – Din fr., lat. biceps.

BRAȚ, brațe, s. n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot și umăr; partea de la umăr până la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ◊ Loc. adv. În brațe = cu brațele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Braț) la braț (sau de braț) = cu brațul trecut pe sub brațul altuia. ◊ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) brațul = a trece brațul sub brațul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) braț = a sprijini pe cineva, ducându-l de braț. (A primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu brațele deschise = (a primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu mare plăcere. A lua (pe cineva sau ceva) în brațe = a apăra, a susține, a lăuda (pe cineva sau ceva). A fi brațul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în brațele cuiva = a ajunge (sau a lăsa pe cineva) la discreția cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde și duce în brațe (1). Un braț de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brațe de muncă = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu brațul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capăt cu sistemul respectiv și care servește la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei mișcări. 5. Parâmă legată la capătul unei vergi și care servește la manevrarea laterală a acesteia. 6. Distanța de la un punct fix la linia de acțiune a unei forțe. 7. Ramificație a cursului principal al unei ape curgătoare. ◊ Braț mort = ramificație părăsită a unei ape, alimentată numai la revărsări. – Lat. brachium.

BUCLĂ, bucle, s. f. I. 1. Șuviță de păr răsucită în spirală; zuluf, cârlionț. 2. Porțiune de fir textil, răsucită în timpul tricotării, în formă de buclă (I 1). II. 1. Curbă dintr-un drum în serpentină. ♦ Cot al unui curs de apă. 2. Piesă metalică pe care se fixează, prin îndoire, capătul unui cablu. 3. (În sintagma) Buclă digitală = aparat electronic folosit pentru redarea infinită a unei secvențe sonore înregistrate. – Din fr. boucle.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

GHES, ghesuri, s. n. (În expr.) A da (cuiva) ghes = a) a da (cuiva) o lovitură ușoară (cu cotul); b) a îndemna, a stimula, a îmboldi, a zori (să întreprindă ceva). – Et. nec.

GHIONT, ghionți, s. m. Lovitură dată cuiva cu pumnul sau cu cotul (pentru a-l îmbrânci, a-i atrage atenția etc.); ghiold, brânci². [Pl. și: (n.) ghionturi] – Et. nec.

GOL², GOALĂ, (I) goi, goale, adj., (II) goluri, s. n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu are pe corp (sau pe o parte a corpului) nici un fel de îmbrăcăminte. V. dezbrăcat, nud, desculț. ◊ Expr. (A fi) cu coatele goale = a) (a fi) cu haina ruptă în coate; b) (a fi îmbrăcat) sărăcăcios; (a fi) sărac. Adevărul gol (-goluț) = adevăr spus direct, fără menajamente; adevăr evident, care nu poate fi negat. Minciună goală = minciună evidentă. ♦ Care are haine puține, care este sărăcăcios (sau prea ușor) îmbrăcat; p. ext. sărac. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) gol = a jefui (pe cineva) de tot ce are. ♦ (Despre păsări sau alte animale) Golaș (1). ♦ (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze. ♦ (Despre pereți) Care nu are agățat sau lipit nimic pe el. 2. (Despre suprafețe, terenuri, regiuni) Care nu este acoperit cu vegetație, cu case etc. sau care este fără ființe, pustiu. ♦ Care nu are acoperiș sau nu este acoperit. ◊ Expr. Sub cerul gol = a) fără adăpost; b) afară, în aer liber. Pe pământul gol sau pe scândura goală = fără așternut, direct pe pământ sau pe scândurile patului. 3. (Despre alimente) Care nu este asociat, combinat cu nimic altceva; simplu. Pâine goală. 4. (Despre recipiente, spații închise etc.) Care nu conține nimic înăuntru; deșert. ◊ (Substantivat) Sună a gol. ◊ Expr. Cu mâna goală = a) fără nici un dar, fără nici un ban; b) care nu are (sau neavând) nici o armă asupra sa. Pe inima goală sau pe stomacul gol = fără să fi mâncat ceva înainte; pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Care este fără temei, fără fond; neîntemeiat. II. S. n. Spațiu liber, cavitate (în interiorul unui corp); vid. ◊ Gol de aer = zonă din atmosferă unde o aeronavă întâlnește un curent de aer descendent. Gol de producție = stagnare temporară a producției. ◊ Loc. adv. În gol = a) în abis sau prin aer (îndreptându-se cu viteză în jos); b) cu privirea fixă, fără țintă; c) fără folos, zadarnic. ◊ Expr. A umple un gol = a completa o lipsă, a satisface o nevoie reală. A simți un gol la (sau în) stomac = a avea o senzație neplăcută de la stomac din cauza foamei. A (se) da de gol = a (se) trăda, a (se) demasca. (În superstiții) A(-i) ieși (cuiva) cu gol(ul) = a ieși înaintea cuiva cu un vas gol (prevestindu-i prin aceasta un insucces). ♦ Loc lipsit de vegetație, de așezări. – Din sl. golŭ.

GREF, grefuri, s. n. Veche măsură de lungime egală cu a șaisprezecea parte dintr-un cot. [Pl. și: (m.) grefi] – Din bg. greh.

HUMERUS s. n. Os lung, pereche, cuprins între umăr și cot, formând scheletul brațului. – Din fr. humérus, lat. humerus.

ÎMBOLDI, îmboldesc, vb. IV. 1. Tranz. A împunge un animal cu prăjina, cu bățul, cu nuiaua sau, p. ext., a lovi un animal cu bățul, cu nuiaua spre a-l îndemna la mers, la tras. 2. Tranz. Fig. A îndemna, a împinge pe cineva la o acțiune; a stimula. 3. Refl. recipr. și tranz. A (se) lovi cu coatele, a(-și) da ghionturi sau brânci; a (se) îmbrânci. – În + bold.

ÎN prep. 1. (Indică interiorul spațiului unde are loc o acțiune, unde se află ceva, spre care are loc o mișcare) Intră în casă. ♦ (Indică suprafața pe care are loc o acțiune sau spațiul dintre obiecte unde se află ceva, unde se produce o mișcare) Se suie în pom. ♦ (Indică obiectul de care atârnă ceva) Pune-ți haina în cuier. ♦ (Indică o parte a corpului care este acoperită, îmbrăcată etc.) Și-a tras ghetele în picioare. Nu sta cu căciula în cap. ♦ La, în dreptul. Haină roasă în coate. 2. (Indică timpul în care se petrece o acțiune) În iunie se culeg cireșele. ♦ (Indică intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. Pleci de mâine în două zile. 3. (Indică o cauză) Din pricina...; în urma... Pomul se clătina în vânt. Ochii-i ard în friguri. 4. (Indică scopul) Se duce în pețit. 5. (Indică instrumentul, relația) S-au înțeles în scris. 6. (Indică o comparație) În formă de..., ca... Fumul se ridică în spirală. 7. Conform cu, potrivit cu... Fiecare în legea lui. 8. (Introduce un complement indirect) Adâncit în gânduri. Casă transformată în muzeu. – Lat. in.

ÎNGHIONTI, înghiontesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A (se) lovi cu cotul sau cu pumnul, a(-și) da ghionți; a (se) ghionti. [Var.: înghioldi vb. IV] – În + ghionti.

ÎNTORSĂTURĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors² + suf. -ătură.

TAOLĂ, taole, s. f. (Rar) Cot al unui râu. – Et. nec.

ZĂPOR, zăpoare, s. n. (Pop.) 1. Îngrămădire de sloiuri de gheață care se formează primăvara într-un punct al unui râu, îndeosebi la coturi sau pe secțiuni de curgere mai înguste, datorită căreia se produc creșteri de nivel și inundații; p. ext. revărsare, inundație. 2. Baraj făcut de oameni pentru a permite pornirea plutelor sau funcționarea morilor de apă; apa oprită la baraj. ◊ Expr. A pune zăpor = (despre cai) a nu voi să tragă; a se împotrivi. – Din bg. zapor.

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.

ANTEBRAȚ, antebrațe, s. n. Parte a membrului superior al corpului omenesc, de la articulația cotului la cea a pumnului, cuprinzând oasele cubitus și radius. – Ante- + braț. (după fr. avant-bras).

PIȘCĂ, piști, s. f. Dispozitiv format dintr-o parâmă de sârmă legată de mal și folosit la întoarcerea navelor fluviale la coturile pronunțate ale apei. – Et. nec.

VILBROCHEN, vilbrochenuri, s. n. (Tehn.) Arbore al unui motor, cu unul sau cu mai multe coturi, antrenat prin una sau mai multe biele într-o mișcare de rotație pe care o transmite unui mecanism (cu pistoane); arbore cotit. [Pl. și vilbrochene] – După fr. vilebrequin.

OCOL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spațiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliș. ◊ Loc. adj. De ocol = care ocolește; ocolit, indirect. ◊ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ◊ Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitură, cot. 2. (Înv.) Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferință. 3. (Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc. 4. (Reg.) Curte, ogradă. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de județ sau de ținut, de oraș sau de sat; sediul ei; p. ext. instituție care conducea una dintre aceste forme de împărțire administrativă. ◊ Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărțită pe brigăzi și cantoane, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecție și de pază a pădurilor, ocrotirea și valorificarea vânatului și a peștelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

MÂNECUȚĂ, mânecuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui mânecă (1). 2. (La pl.) Un fel de manșete (detașabile) lungi până la cot, care se poartă peste mâneci, pentru a le proteja. [Var.: (reg.) mânicuță s. f.] – Mânecă + suf. -uță.

TÂRÎ, târăsc, vb. IV. 1. Tranz. A mișca un lucru (greu) dintr-un loc în altul, trăgându-l pe jos; a trage după sine cu sila un om, un animal. ◊ Expr. A târî barca pe uscat = a trăi greu. ♦ A lua, a purta, a duce cu sine. ♦ Fig. A îndemna, a împinge spre ceva (reprobabil); a antrena. 2. Refl. A merge, a înainta cu greu atingând pământul cu genunchii, cu coatele, cu burta; (despre animale) a înainta prin mișcări specifice, cu trupul lipit de pământ. ♦ A merge încet, a înainta cu greu, abia mișcându-și picioarele. 3. Refl. (Despre obiecte care atârnă) A atinge pământul cu partea de jos, a se freca de pământ. – Din sl. trĕti.

TERCOT, tercoturi, s. n. Material textil din amestec de fibre sintetice și naturale. – Ter[gal] + cot[on].

TOFUS, tofusuri, s. n. Depozit de urați de sodiu și de calciu format în articulațiile și cartilajele urechii, degetelor, cotului etc., la bolnavii de gută. – Din fr. tophus.

COT, (I 1) coate și (I 2, 3, 4) coturi, s. n., (II) coți, s. m. I. S. n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulației dintre humerus și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ◊ Expr. A da din coate = a) a-și face loc împingând pe alții; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a obține o situație. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult și fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferență. Mă doare-n cot! = puțin îmi pasă! ♦ Compus: coate-goale s. m. invar. = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieșită în afara articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc, porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsătură. ♦ Meandră (a unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcții diferite. 4. (Reg.) Colț, unghi, ungher. II. S. m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.

COTOI, cotoi, s. m. Masculul pisicii; motan, cotoc. – Probabil din *cot (< sl. kotŭ „pisică”) + suf. -oi.

COTAR, cotari, s. m. 1. Persoană care măsoară cu cotul (II) dimensiunile butoaielor pentru a le calcula capacitatea. 2. (Înv.) Slujbaș însărcinat să supravegheze măsurătorile cu cotul (II) ale mărfurilor vândute sau cu verificarea lungimii reglementare a cotului. 3. (La pl.) Larvă a unor fluturi, cu mers caracteristic. – Cot + suf. -ar.

COTĂRI, cotăresc, vb. IV. Tranz. A măsura cu cotul (II) dimensiunile unui butoi pentru a-i calcula capacitatea. – Cot + suf. -ări.

COTĂRIT³, cotărituri, s. n. (Înv.) Dare impusă negustorilor care vindeau marfă cu cotul (II). – Cot + suf. -ărit.

COTI, cotesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre râuri, drumuri etc.) A schimba direcția, a face un cot (I 2); (despre ființe sau vehicule) a face o cotitură, a părăsi drumul drept; a cârmi. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A îndrepta în altă direcție. ♦ Tranz. A conduce pe cineva pe un drum întortocheat. 2. Tranz. (Rar) A atinge, a lovi cu cotul (I 1) pentru a-și face loc. ♦ Refl. recipr. A-și face semn (reciproc) cu cotul. – Din cot.

COTIȘ, (1) adv., (2) cotișe, s. n. 1. Adv. Întortocheat, în zigzag. 2. S. n. (Rar) Loc cotit. – Cot + suf. -iș.

COTIȘOR, cotișoare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui cot. – Cot + suf. -ișor.

COTITURĂ, cotituri, s. f. 1. Cot (I 2). 2. Fig. Transformare calitativă esențială, salt produs în desfășurarea unei acțiuni, a unui eveniment etc. 3. (Rar) Ascunziș. 4. (Pop.) Golf². – Coti + suf. -tură.

CROȘEU, croșee, s. n. Lovitură laterală scurtă, la box, dată adversarului la cap sau la corp, în care brațul este îndoit și nemișcat din cot, formând cu antebrațul un unghi de aproximativ 45°. – Din fr. crochet.

CÂRMEALĂ s. v. cot, cotitură, curbă, întorsătură, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură.

CÂRNITURĂ s. v. cot, cotitură, curbă, întorsătură, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură.

COLȚ s. 1. cotlon, ungher, unghi, (reg.) corn, cot, (Olt. și Transilv.) ungheț. (Într-un colț al odăii.) 2. v. extremitate. 3. colțul gurii v. comisură. 4. v. canin. 5. v. dinte. 6. dinte, măsea. (Colț la grapă.) 7. dinte, zimț. (Colț al ferăstrăului.) 8. țintă, (reg.) cui. (Colț pe talpa încălțămintei.) 9. (BOT.) colțul-babei (Tribulus terrestris) = (reg.) păducheriță, păducherniță, păduchele-calului, păduchele-elefantului.

COT s. I. 1. v. cotitură. 2. v. meandru. II. (prin Transilv.) șing. (Un ~ de pânză.)

COT s. v. colț, colțar, cotlon, dreptar, echer, ungher, unghi.

COTITURĂ s. 1. cot, curbă, întorsătură, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură, (rar) îndoitură, (pop.) cârmeală, cârnitură, întorsură, sucitură, (Olt. și Ban.) covei. (~ a unui drum.) 2. v. meandru. 3. v. curbă.

COVEI s. v. cot, cotitură, curbă, întorsătură, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură.

DREPTAR s. (TEHN.) colțar, echer, (reg.) cot, ghiunie. (~ul zidarului.)

ÎNDOITURĂ s. v. cot, cotitură, curbă, întorsătură, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, sârjoacă, șerpuire, șerpuitură.

ÎNTORSURĂ s. v. cot, cotitură, curbă, întorsătură, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură.

MEANDRU s. cot, cotitură, sinuozitate, șerpuitură, (reg.) taolă. (~ al unei ape.)

PERVAZ s. 1. (CONSTR.) glaf, (pop.) prichici, (reg.) parapei, (prin Ban. și Transilv.) tablă. 2. cadru. (Stă cu coatele pe ~ul ferestrei.) 3. v. braț.

SERPENTINĂ s. 1. cot, cotitură, curbă, întorsătură, întortochetură, ocol, răsucitură, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură, (rar) îndoitură, (pop.) cârmeală, cârnitură, întorsură, sucitură, (Olt. și Ban.) covei. (~ a unui drum.) 2. (Transilv. și Ban.) șarpe. (~ la alambic.)

SINUOZITATE s. 1. v. cotitură. 2. cot, cotitură, meandru, șerpuitură, (reg.) taolă. (~ unei ape.) 3. neregularitate, ondulație. (~ățile unui teren.)

SUCITURĂ s. v. cot, cotitură, curbă, deplasare, dezarticulare, dezarticulație, dislocare, gânj, întorsătură, întortochetură, jurubiță, luxare, luxație, ocol, răsucitură, scrânteală, scrântire, scrântitură, scul, serpentină, sinuozitate, sucire, șerpuire, șerpuitură.

ȘING s. v. cerc, cot, stânjen, șină.

TAOLĂ s. v. cot, cotitură, meandru, sinuozitate, șerpuitură.

UNGHER s. colț, cotlon, unghi, (reg.) corn, cot, (Olt. și Transilv.) ungheț. (Se afla în ~ul cel mai ascuns al odăii.)

UNGHI s. 1. (GEOM.) unghi obtuz = (înv.) unghi tâmpit. 2. colț, cotlon, ungher, (reg.) corn, cot, (Olt. și Transilv.) ungheț. (Într-un ~ al odăii.) 3. v. poziție. 4. v. judecie.

coate-goale s. m. invar.

cot (unitate de măsură) s. m., pl. coți

cot (anat.) s. n., pl. coate

cot (geogr., tehn.) s. n., pl. coturi

cotangentă s. f., pl. cotangente; simb. cot sau cotg

cotărit (măsurare cu cotul) s. n., pl. cotărituri

Statu-Palmă-Barbă-Cot s. pr. m.

ANTEBRAȚ ~e n. Parte a brațului, cuprinsă între cot și încheietura mâinii. [Sil. -te-braț] /ante- + braț

BICEPS ~și m. Mușchi cu două ligamente între umăr și cot. /<lat., fr. biceps

BRAȚ ~e n. 1) Parte a mâinii, cuprinsă între umăr și cot. 2) Membru superior al corpului omenesc; mână. A ține în ~e. A prinde în ~e. ◊ A strânge în ~e a îmbrățișa. A duce de ~ (pe cineva) a sprijini (pe cineva). A sta cu ~ele încrucișate a nu face nimic; a sta degeaba. A primi (pe cineva) cu ~ele deschise a primi (pe cineva) cu mare bucurie și plăcere. A fi ~ul drept al cuiva a fi omul de încredere al cuiva. ~e de muncă totalitate a persoanelor care dispun de capacitate de muncă. 3) Cantitate (de ceva) care poate fi dusă de un om cu brațele. Un ~ de fân. 4) Parte a unui obiect, a unei unelte, mașini etc., care se aseamănă prin formă și funcție cu brațul. ~ul unei macarale. ~ele unui fotoliu. 5) Ramificație a unui curs de apă. /<lat. brachium

CÂRNITURĂ ~i f. pop. Loc unde un drum sau o apă își schimbă direcția; cot; cotitură. /a cârni + suf. ~tură

COT¹ coate n. 1) Articulație dintre braț și antebraț. 2) Parte exterioară a acestei articulații. ◊ ~ la ~ cu cineva alături de cineva; împreună. A da din coate a) a împinge pe cei din jur pentru a-și asigura trecerea; b) a acționa energic, dar fără scrupule, pentru a-și atinge scopul. A-și da coate (sau a-și da cu ~ul) unul altuia a împinge cu cotul pentru a atrage atenția asupra unui lucru sau a unei vorbe. 3) Partea din afară a mânecii care acoperă această articulație. ◊ A-și roade coatele (pe băncile școlii) a-și face timp îndelungat învățătura. /<lat. cubitus

COT² ~uri n. 1) (la drumuri, ape curgătoare etc.) Loc unde se face o schimbare de direcție; cotitură. ~ul gârlei. ◊ A vorbi fără ~uri a spune fără ocolișuri. A ști toate ~urile a cunoaște toate subtilitățile. 2) Partea încovoiată a unei țevi sau a unui burlan. /<lat. cubitus

COT³ coți m. înv. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu aproximativ 60 cm. ◊ A scoate limba de-un ~ a) a se sufoca de oboseală; b) a depune eforturi ce depășesc propriile puteri. /<lat. cubitus

COTAR ~i m. Specie de fluturi ale căror omizi distrug pomii fructiferi. /cot + suf. ~ar

COTENEAȚĂ ~e f. pop. Adăpost pentru păsări, porci sau câini făcut din scânduri. /cot[eț] + suf. ~eneață

A COTI ~esc 1. intranz. 1) (despre ape curgătoare, drumuri etc.) A face un cot; a lua altă direcție. 2) (despre ființe sau vehicule) A-și schimba direcția inițială, luând-o într-o parte; a face o cotitură; a întoarce; a cârni. 2. tranz. 1) A îndrepta în altă direcție. 2) (persoane) A conduce pe un drum cu multe cotituri. 3) rar A înghionti cu cotul pentru a-și face loc. /Din cot

A SE COTI mă ~esc intranz. rar A-și face semn (concomitent) cu cotul. /Din cot

A COTILI ~esc tranz. reg. 1) A da de-a rostogolul; a rostogoli. 2) A umbla prin locuri cu multe coturi. /<sb. kotyljati

COTITURĂ ~i f. 1) (la drumuri, ape curgătoare etc.) Loc unde se face o schimbare de direcție; cot. 2) fig. Transformare esențială în desfășurarea unei acțiuni, a unui eveniment etc. Moment de ~. /a coti + suf. ~tură

COTOI ~ m. Mascul al pisicii; motan; pisoi; cotoșman. ◊ A avea ochi de ~ a avea privirea vicleană. A umbla ca un ~ a nu se ocupa cu nimic serios; a hoinări. [Sil. co-toi] /cot + suf. ~oi

CUBITUS n. Osul dintre cot și umăr. /<fr., lat. cubitus^[1]

A DA dau 1. tranz. I. 1) A pune în posesie. ~ un caiet. ~ o bomboană. ◊ ~ bună ziua (sau bună dimineața, bună seara) cuiva a saluta pe cineva. 2) A pune la dispoziție; a oferi. ~ locul său. ◊ ~ în judecată a deferi unei instanțe judecătorești. ~ la școală a trimite să învețe. A-i ~ Dumnezeu a-i hărăzi. A dat Dumnezeu! în sfârșit; în cele din urmă. ~ cărțile a împărți cărțile. ~ fata (după cineva) a căsători fata (cu cineva). 3) A aduce în dar; a dărui, a dona. 4) A ceda în schimbul a ceva. A dat un sac de cartofi pe unul de porumb. ◊ A-și ~ viața (pentru ceva sau pentru cineva) a se jertfi. 5) (o anumită vârstă) A considera ca fiind propriu. A-i ~ 20 de ani. ◊ ~ însemnătate a acorda atenție. A-și ~ părerea a-și expune punctul de vedere. 6) A oferi drept contravaloare (pentru mărfuri, munci sau servicii prestate etc.); a plăti; a achita. 7) (însărcinări, misiuni etc.) A pune (pe cineva) să îndeplinească. 8) A crea prin muncă; a produce. Uzina a dat multă producție. 9) A îndepărta, considerând inutil; a arunca. ~ la gunoi. ◊ ~ pe gât a înghiți. ~ (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul) a renunța la cineva sau la ceva. ~ afară a) a alunga; b) a vomita. 10) A schimba dintr-un loc în altul. Dă scaunul lângă masă. 11) A întreprinde ca tentativă; a încerca. 12) A face să se producă; a pricinui; a căuza; a produce. Gripa a dat complicații la rinichi. 13) (chiote, strigăte etc.) A face să se audă. 14) (concerte, spectacole etc.) A organiza și a prezenta în fața publicului spectator. 15) A acoperi cu un strat gros sau vârtos; a unge. 16) A atinge brusc și cu putere; a lovi; a păli. ~ o palmă. II. (în îmbinări cu substantivele ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): ~ greș a greși. ~ ascultare a asculta. ~ o luptă a lupta. ~ foc a aprinde. ~ cu chirie a închiria. ~ (cu) împrumut a împrumuta. ~ răspuns a răspunde. ~ la tipar a tipări. ~ un sfat a sfătui. ~ dreptate a îndreptăți. ~ raportul a raporta. ~ vina a învinui. ~ crezare a crede. ~ în vileag (sau la lumină) a descoperi. ~ viață a naște. ~ la mână a înmâna. ~ pe față a demasca. 2. intranz. 1) A descărca o armă de foc. ~ cu tunul. 2) A aplica o lovitură. ~ cu pumnul. ~ cu biciul. 3) A face mișcări (repetate) conștiente (pentru a indica ceva, făcând un gest) sau reflexe. ~ din deget. ~ din cap. ◊ ~ (sau a strânge, a ridica) din umeri a face mișcarea de înălțare a umerilor ca semn al lipsei de informație, al încurcăturii sau al nepăsării. A(-și) ~ cu cotul (sau din cot) a (se) atinge cu cotul pentru a atrage atenția. 4) A se întinde până într-un anumit loc. Cărarea dă până în șosea. 5) A se opri, abătându-se din drum; a trece. Când ai să dai pe la mine? ◊ A-i ~ (sau a-i veni, a-i trece) cuiva prin gând (sau minte, cap) a-i veni o idee pe neașteptate. 6) A ajunge pe neașteptate (într-un loc); a cădea; a nimeri; a pica. ~ într-un șanț. A-i ~ lumina în ochi. ◊ ~ de dracul (sau de naiba) a o păți. 7) (despre uși, ferestre, încăperi etc.) A fi direcționat. 8) (despre nenorociri, necazuri etc.) A veni pe neașteptate, pe nepregătite; a surprinde. 9) A avea loc; a se produce. Au dat înghețurile. 10) (urmat, de obicei, de un substantiv precedat de prepoziția în) A fi pe cale (de); a începe; a porni; a prinde. ~ în clocot. ~ în floare. ◊ ~ în foc a curge afară din vas. 11) (despre stări, anotimpuri etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a începe; a porni. Dă iarna de acum. /<lat. dare

FUM² ~uri n. pop. Canal cu multe coturi în interiorul unei sobe, prin care trec gazele calde înainte de a ieși în hogeag. /<lat. fumus

GHIONT ~ți m. Lovitură slabă dată cu cotul sau cu pumnul (pentru a-i atrage atenția cuiva). [Pl. și ghionturi] /Orig. nec.

A GHIONTI ~esc tranz. A lovi ușor cu cotul sau cu pumnul (pentru a semnaliza ceva); a îmboldi. /Din ghiont

GOL¹ goală (goi, goale) 1) (despre persoane) Care nu are nici o haină pe el; fără îmbrăcăminte; neîmbrăcat; nud; dezbrăcat. * Cu capul ~ cu capul descoperit. Cu picioarele goale fără încălțăminte în picioare; desculț. Cu pielea goală fără nici o haină. Cu coatele goale a) cu haina ruptă la coate; b) îmbrăcat sărăcăcios. Adevărul ~(-goluț) adevărul așa cum este el în realitate; adevărul pur. Minciună goală minciună evidentă. 2) Care nu are (în măsură suficientă) ceea ce-i trebuie; sărac. Odaie goală. ◊ Sub cerul ~ a) în aer liber; b) fără adăpost. A fi ~ pistol (sau pușcă) a fi lipsit de orice mijloace de existență. A lăsa ~ a lipsi de tot ce are. 3) (despre arbori și despre arbuști) Care este fără frunze; desfrunzit; golaș. 4) (despre regiuni, suprafețe) Care este lipsit de vegetație și de populație; pustiu. 5) (despre puii de păsări) Care este fără pene; golaș. 6) Care nu este acoperit; fără așternut. Pe podeaua goală. Pe pământul ~. 7) (despre alimente) Care nu este însoțit de alt aliment (la mâncare); fără altceva. A mânca pâine goală. 8) (despre recipiente, spații etc.) Care nu are nimic în interior; deșert. Pahar ~. Geantă goală. ◊ Cu mâna goală a) fără nici un dar; b) fără nici o armă. Pe stomacul ~ (sau pe inima goală) fără să fi mâncat ceva. 9) Care este lipsit de bază reală; fără temei; neîntemeiat. /<sl. golu

HUMERUS ~și^[1] n. Os al brațului cuprins între umăr și cot. /<fr. humérus, lat. humerus

ÎNCÂLCIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A ÎNCÂLCI și A SE ÎNCÂLCI. 2) (despre drumuri, străzi etc.) Care are multe coturi. /v. a (se) încâlci

LIMBĂ ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală și servind la mestecarea, înghițirea și determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ◊ A-și mușca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinație spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-și pune frâu la ~, a-și ține ~a (după dinți) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbește ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-și aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu știe să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunități umane constituite istoricește. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor și ideilor. ~a surdomuților. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă. ◊ (A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorință, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obține informații despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe același teritoriu, având în comun o cultură, o tradiție, o credință; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcție cu organul respectiv. ~a clopotului. ◊ ~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălțat obiect de metal sau de plastic, care servește la încălțat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se petrec șireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâșie lungă și îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaștei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată și cu flori albe sau trandafirii, ce crește prin locuri umede; limbariță. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte, care trăiește mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua

MÂNECĂ ~ci f. Porțiune a unor obiecte de îmbrăcăminte, care acoperă brațul (până la încheietura mâinii sau până în regiunea cotului). * A da cu ~ci largi a da din toată inima, cu multă bunăvoință. A nu se lăsa tras de ~ci a nu se lăsa prea mult rugat. A o băga pe ~ a fi speriat tare; a fi cuprins de frică. A-și sufleca ~cile a se apuca cu toată seriozitatea de un lucru. Pe sub ~ pe nevăzute; pe neobservate. A trage de ~ (pe cineva) a) a ruga insistent; b) a da de înțeles că întrece măsura, că exagerează. [G.-D. mânecii] /<lat. manica

MÂNECUȚĂ ~e f. (diminutiv de la mânecă) la pl. Manșete (detașabile) lungi până la cot care se poartă peste mâneci în scop protector. /mânecă + suf. ~uță

PSORIAZIS n. Boală cronică de piele, localizată mai des la coate și la genunchi, care se manifestă prin apariția unor puncte și plăgi roșii, lucioase, acoperite cu coji albe-sidefii. [Sil. -ri-a-] /<fr. psoriasis

RADIUS n. anat. Osul subțire al antebrațului, situat între labă și cot. [Sil. -di-us-] /<fr., lat. radius

VIRAJ ~e n. 1) Mișcare a unui vehicul care își schimbă (brusc) direcția. 2) Loc unde se face o schimbare de direcție; cotitură; cot. 3) chim. Schimbare a culorii unui indicator ca semn al sfârșitului unei reacții. 4) Transformare chimică pe care o suferă imaginea fotografică. /<fr. viraje

RUP, rupi, s. m. (Înv., sec. XVIII) Unitate de măsură a lungimii, egală cu o optime de cot (II.). (din tc. rub; cf. rubiá și ngr. ρούπι, sp. arroba)

ANTEBRAȚ s.n. Parte a brațului de la cot pînă la încheietura mîinii. ♦ Parte a membrelor anterioare la animale, cuprinsă între cot și genunchi. [Pl. -țe. / după fr. avant-bras, it. antibraccio].

OLECRAN s.n. (Anat.) Apofiză a extremității superioare a cubitusului, formînd proeminența cotului. [< fr. olécrâne, cf. gr. olene – cot, kranion – cap].

BOICOT s.n. Refuz organizat al oricăror legături economice sau politice cu o țară, cu o întreprindere, cu o persoană etc. ca ripostă la o anumită acțiune a lor și în scopul de a le izola, cauzîndu-le astfel prejudicii. [Pron. boi-cot, pl. -turi. / < boicota].

acăța (acăț, at), vb. – 1. A prinde. – 2. A atîrna. – 3. (Fam.) A acosta o femeie pe stradă. – 4. (Arg.) A obține, a dobîndi. – Var. agăța (și der. săi). Mr. acaț, cățari „a prinde”, istr. (a)coț „prind”. Origine incertă. Se consideră în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Pușcariu, Lat. ti, 12; Pușcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v. prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caçar. Toate cuvintele romanice au păstrat sensul primitiv, „a prinde cerbul”, ca în mr. și istr. Semantismul nu pare să ridice nici o problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a grupului pt › t. Este posibil să se fi produs o contaminare cu vreo formă balcanică, de ex. bg. kacjă „a agăța” (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. cățăra. Candrea, Elementele, 403, și Pușcariu 7 presupun o contaminare cu cață „toiag, bîtă”; Cihac, II, 475 pleacă de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acăța pierde treptat teren față de agăța, în pofida strădaniei gramaticienilor și puriștilor. – Der. acățăcios, adj. (lipicios); acățătoare, s. f. (șiret, atîrnătoare); acățături, s. f. pl. (cîrcei la vița de vie). Cf. cață.

CUBITUS s.n. Osul cel mai mare al antebrațului. ♦ Cot; ulnă. [< lat., fr. cubitus].

coț! interj. (reg.) cuvânt care imită scârțâitul cizmei.

gheoarcă s.f. (reg.) adâncitură la un cot de apă, unde sunt vârtejuri.

halep, halepuri, s.n. (reg., înv.) cotul de Alep, folosit cândva ca măsură de lungime de 0,69 m; arșin.

încota, încotez, vb. I refl. (reg.) a se rezema, a se sprijini în coate.

încoti, încotesc, vb. IV (reg.) a izbi, a ghionti, a lovi cu cotul.

HUMERUS s.n. Osul brațului de la umăr pînă la cot. [< fr. humérus, cf. lat. humerus].

pârgări, pers. 3 sg. pârgărește, vb. IV (reg.) a nu munci, a lenevi, a bate coturile.

pleosă, pleose, s.f. (reg.) s.f. (reg.) cot al unei ape curgătoare.

priboină, priboine, s.f. (reg.) loc la cotul unei ape curgătoare izbit de valuri.

priboi¹, priboaie, s.n. (pop.) 1. perforator, dorn. 2. băț de bătut icrele de pește. 3. plantă erbacee cu frunze plăcut mirositoare și cu flori roșii și albe. 4. (art.) numele unui dans popular; melodia după care se execută acest dans. 5. (reg.) unealtă cu care se fac găuri în pământ pentru semănatul porumbului sau pentru introducerea stâlpilor gardului. 6. pană pentru despicat lemnele. 7. piron gros și scurt bătut în buștean, pentru a fi cărat. 8. ciur din sârmă pentru curățatul de pieliță al icrelor de morun. 9. (reg.) soluție de pilitură de sulfat de cupru dizolvată în apă, folosită pentru vindecarea fracturilor. 10. (înv. și reg.) coastă foarte înclinată; deal noroios. 11. (reg.) stâncă abruptă pe malul unei ape curgătoare. 12. (reg.) loc la cotul unei ape curgătoare izbit de valuri; priboină.

braț (brațe), s. n. – 1. Parte a membrului superior cuprinsă între cot și umăr. – 2. Cantitate de lemne care se poate cuprinde și duce în brațe. – 3. Cantitate mică, în general. – 4. Ramificație a cursului principal al unei ape. – 5. Diferite organe, piese sau instrumente care amintesc de forma sau funcțiile brațului, cum sînt cele ale fotoliului; la războiul de țesut, bara verticală unde se fixează sulul la urzeală; la ferăstrăul de mînă, cele două bare verticale; părțile cleștelui etc. – Mr., megl. braț, istr. brǫț. Lat. brachium (Pușcariu 217; REW 1256; Candrea-Dens., 179; DAR); cf. it. braccio sau brazzo, prov. bratz, fr. bras, cat. bras, sp. brazo, port. braço. Este cuvînt cunoscut în general (ALR 233). Der. brațetă, s. n. sau f., din it. (ven.) brazzeto; brățaț, s. n. (rar., lungime a unui braț); brățiș, adv. (corp la corp); îmbrățișa, vb. (a strînge în brațe; a adopta; a cuprinde), din adv. precedent.

PIGMEU s.m. 1. Personaj mitologic despre care se credea că ar fi făcut parte dintr-un neam de pitici cu care s-ar fi luptat Hercule. 2. Pitic de rasă neagră din Africa centrală, cu înălțimea între 1,20 și 1,40 m. ♦ (Fig.) Om fără valoare, fără putere, fără merite. [Cf. fr. pygmée, gr. pygmaios < pygme – mare cît un cot].

chercheli (-lesc, -it), vb. – A fi amețit, a se îmbăta ușor. – Var. chirchi(u)li, cherchezi, chiurlui. Creație expresivă (cf. Graur, BL, IV, 91 și 97). S-au propus mai multe etimoane neconvingătoare: din mag. kérkedni „a presupune”, după Scriban, Arhiva, 1912; de la cherc și pili, după DAR; din mag. korhely „neisprăvit, coate-goale”, după Drăganu, Dacor, VI, 269. Ultima var. nu este clară; după cum nu este nici intenția primară a creației expresive. Este posibil să fie cuvînt din aceeași familie cu chercheriță, s. f. (păduche de oi, Melophagus ovinus; tăun, Hippobosca equina), cu var. chercheriță, chi(r)chi(ri)ță (după Conev 52 și Scriban, acest cuvînt derivă din bg. kekerica „broască,” ce pare tot un cuvînt expresiv). Dacă nu greșim în privința acestei ipoteze, imaginea de bază trebuie să fie cea a unui mers șovăielnic sau poticnit, ca cel al bețivului și cum pare a fi cel al unui crustaceu. După Giuglea, Contributions, 10, chercheriță provine din gr. ϰίϰι „ricin”, cu suf. -iță.

coltuc (coltuce), s. n. – 1. Cot. Cu acest sens se folosește numai cu un gest de zeflemea, care constă în arăta cu cotul, indicînd un refuz nepoliticos. – 2. Ornament triunghiular. – 3. Colț de pîine. – 4. Traversă, bîrnă. – Var. cultuc. Tc. koltuk „braț, cot, colț” (Cihac, II, 569; Șeineanu, II, 141; Lokotsch 1199; Ronzevalle 140). Cf. Iordan, BF, I, 110.

cot (-oate), s. n. – 1. Partea exterioară care unește brațul cu antebrațul. – 2. Jaret. – 3. Cotitură, întorsătură, unghi. – 4. Echer, colțar. – 5. Colț de stradă. – 6. Meandră, curbă, sinuozitate. – 7. Ungher, colț. – 8. Măsură de lungime de valoare variabilă (cot muntenesc, 0,666 m; cot moldovenesc, 0,637 m). – 9. Gradație, scară de nivel. – 10. (Arg.) An. – 11. (Arg.) Nimic. – Mr., megl., istr. cot. Lat. cŭbĭtum (Diez, Gramm., I, 154; Pușcariu 406; Candrea-Dens., 399; REW 2354; DAR); cf. alb. kut (Philippide, II, 636), it. gomito (abruz. govete, calabr. gùvitu, gutu), prov. code, fr. coude, sp. code, port. coto. Pentru fonetism, cf. Fr. Schürr, Mitt. Wien., 54-5. Sensurile 3-7 au pl. coturi; cu sensurile 8-10, este m., pl. coți; 11 se folosește numai la sg. și se explică prin obiceiul vulgar de a arăta cotul pentru a desemna o negație (cf. Graur, BL, V, 59). Der. cotea, s. m. (persoană cunoscută prin lipsa ei de milă); coti, vb. (a face un cot; refl., a se frecventa, a se vedea; a întoarce, a da colțul; a măsura cu cotul; a calcula capacitatea unui vas); cotar, s. m. (evaluator, măsurător); cotitură, s. f. (cotitură, meandră, sinuozitate; colț, parte secretă); cotiș, s. n. (loc cotit, cotitură, unghi); coteală, s. f. (lovire cu cotul: aglomerație); cotigi, vb. (a da colțul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu cotigă; cotări, vb. (a calcula capacitatea unui vas); cotărit, s. m. (evaluare; veche dare pe evaluarea oficială a vaselor, plătită cuparului, care de obicei o da în arendă); cotărie, s. f. (dare comercială pe țesături și băuturi); coteli, vb. (a cerceta; a munci pe brînci; a face curățenie; Bucov., a linge farfuriile; a fura; a întoarce, a da colțul; a rostogoli), pe care Skok, Dacor., III, 835 și DAR îl consideră der. de la bg. kotiljati se „a se agita, a se grăbi” dar care pare mai curînd der. de la coti cu suf. expresiv -eli (cf. Graur, BL, VI, 146). În acest caz, sb. kotiljati provine din rom., ca și sb. kut „unghi”, care se folosește în Mold. și Bucov., cut, s. n. (cartier, suburbie).

cotei (-i), s. m. – 1. Cățel de salon. – 2. Cățel în general. Origine incertă. S-au propus succesiv vreun cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 274), un der. de la cot (Șeineanu, Création métaphorique, II, 15; Ruffini 114), în alb. kut(a) „cîine” (Philippide, II, 809; Pascu, Beiträge, 40), cuvîntul sl. kotelĭ „pisică”. (DAR; Scriban) sau rus. kotejko „pisică” (Candrea), ori vreun idiom anterior indoeurop. (Lahovary 326). Cel mai probabil este să avem a face cu o origine expresivă în legătură cu coteli „a iscodi” (în acest caz forma primitivă ar putea fi *cotel, cu sing. analogic) sau mai probabil coțăi „a tăia coada” (pornind de la formă primitivă *cotaie, ca potaie, alt sing. analogic); această ultimă formă se potrivește mai bine cu der. pe care îi propunem în continuare. Der. coteică, s. f. (cățea); cotaibă, s. f. (coteț de cîini), încrucușare cu colibă, cocioabă, cociorbă (după DAR, din rut. kotóbanja „coș în care se pune cloșca”); cotarlă, s. f. (cățel, potaie), cu var. cotîrlă, (Trans.) cocearlă, șarlă (după Șeineanu, Chien, 220, de la un romanic *kota „cîine”; pentru Candrea, în legătură cu bg. kotora „pisică”; după Scriban din mag. kutya „cîine”); cotîrlău (var. Banat cotîrloniu), s. m. (flăcău, fecior); cotîrleț, s. n., sau cotîrneață, s. f. (ogradă, poiată), cuvinte încrucișate cu coteț și coteneață (după Candrea, bg. kotara, kotarnik); cotîngan, s. m. (Trans., flăcău, fecior), pus în legătură de DAR cu mag. katangoló „care umblă făcînd zgomot”, de Densusianu, GS, I, 350, cu cătană „soldat”, și de Diculescu 180 și Scriban cu v. germ. și suedezul kutte sau kutti „flăcău”; cotoarbă, s. f. (femeie stricată; ghinion, nenoroc); cotîrje, s. f. (poreclă dată persoanelor sau animalelor bătrîne și slabe), probabil prin confuzie cu cocîrja „a îndoi” (după S. Pop, Dacor., V, 178, și DAR, din sb. kotrešan „ciufulit”); cotic, s. m. (Trans. de Nord, tînăr leneș).

cotigă (cotigi), s. f. – 1. Căruță, car cu două roți. – 2. La plug, teleagă. – Var. cotiugă. Sl. kotyga (Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 76; Conev 72). Întrucit sensul din sl. este cel de „manta”, trebuie să se fi spus despre căruțele acoperite, ca trăsurile; cf. rut. kotiga „căruță” (după Candrea, Elemente, 404, provine din rom.). Se folosește mai ales în Mold. – Der. coti(u)geală, s. f. (car lung, pentru transportul buștenilor); coti(u)gar, s. m. (căruțaș). Cf. cotigi < cot.

cotoc (-ci), s. m. – 1. Pisoi. – 2. La car, talpă. – 3. La războiul de țesut, traversa de piept. – 4. La roabă, mîner. – 5. Inflorescența unor copaci, cum sînt salcia sau plopul. Sl. kotŭka „pisică” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 77), sau mai probabil din sl. kotŭ „pisică”; cu suf. -oc. Cu alt suf. s-a format cotoi, s. m. (motan; traversă; mîner de ferăstrău; Arg., crai), cuvînt mai folosit decît cel anterior (după Pușcariu, Dacor., III, 1091; DAR; și Pușcariu, Lr., 281, de la *cătoi › lat. cattus, cu influența sl.). – Der. cotoci (var. cotîrci, cotoi), vb. (a se aduna la un loc pisicile). Pare a fi același cuvînt ca cotoi, s. n. (pulpă; picior de pasăre; os), pe care DAR îl consideră în legătură cu cot, „articulație care unește brațul cu antebrațul”, și Scriban cu cotonog, dar care poate reprezenta și aceeași trecere semantică de la lat. musculus › mus; de aici cotolan, s. n. (știulete de porumb); cotoier, s. m. (Olt., la nunțile țărănești, persoană însărcinată cu organizarea ospățului). Cotoșman, s. m. (motan, cotoi; picior de pasăre) este un der. de la cotoc, sau mai curînd de la pl. cotoci, cu suf. expresiv -man (Cihac, II, 77; DAR; Skok 66), și încrucișat cu contuș, cf. aici.

cotrobăi (cotrobăiesc, cotrobăit), vb. – A căuta, a scociorî, a scormoni. Creație expresivă, după cum rezultă din terminația -ăi, și din cuvintele care înseamnă „a iscodi, a scormoni” și care aparțin aceleiași familie: cociobăi, cotori, cotoroi, cotroci, cotroși, co(r)torosi, (Trans.) cutrului, cutruzui. Pentru mecanismul expresiv, cf. ngr. ϰουτρουβαλίζω „a răsturna”. După Cihac, II, 494 și Scriban, din mag. kótorogni „a greși”; după DAR, de la cotrov „ascunzătoare”, care pare a fi una din multele var. de la cotlon, cf. rut. kotlon „căutare”. Der. cotrobăială, s. f. (căutare); cot(r)ohaliță, s. f. (vagabond; femeie stricată), pe care DAR îl pune în legătură cu mag. kotorojni „a greși”; cotromențe, s. f. pl. (harababură; talmeș-balmeș); catrafuse, s. f. pl. (harababură; calabalîc, boarfe), a cărui der. este la fel de neclară ca și cea a cuvintelor anterioare (după Cihac, II, 488, din mag. kateputa „bagaj”; Scriban pare a indica o origine expresivă).

cute (cute), s. f. – Piatră de ascuțit. – Megl. cuti. Lar. cos (Pușcariu 471; Candrea-Dens., 467; REW 2275; DAR) cf. it. cote (calabr. cute), sp. (Burgos) codón „piatră”, port. godo. Rezultatul rom. nu este normal: cōtem trebuia să dea *coate, ca florem › floare. Pare a se datora analogiei cu cuțit și ascuți.

farf- – Rădăcină expresivă, bazată pe consonanța f-r-f (și la formele fîrf-, forf-), și care pare a evoca ideea de a bolborosi, cf. fîlfîi. Cf. Iordan, BF, II, 190. Der. fîrfăli, vb. refl. (Banat, a se lăuda, a se fuduli); fîrfală, s. m. (persoană inconstantă); fîrfînatic, adj. (flecar); farfasit, adj. (pungaș, haimana, golan; bîlbîit); farfazoane, s. f. pl. (fasoane, nazuri); farfuză, s. f. (femeie nerușinată), cf. Iordan, BF, VII, 255; firfiriu, adj. (coate-goale, pîrlit), pare încrucișat cu pirpiriu (după Cihac, II, 499 din mag. fityfirity „golan”); firfiric, s. m. (mică de argint), datorită micimii sale, cf. firfirică, s. m. (sărac, nevoiaș; aiurit, trăznit), după Roesler, 47, din tc. ferferet „ușurătate”; după Cihac, II, 108, din pol. firka „monedă” de 4 groși, și aceasta din germ. vier; după Capidan, în DAR, în loc de *firfenic, și acesta din germ. vier Pfennig(e); după Scriban, din tc. firfiri „purpuriu”, sau din germ. fünfer „a cîte cinci”, sau din germ. Pfifferling „ciupercă”); filfizon, s. m. (tînăr neserios), pentru al cărui suf. cf. farfazoane (după Candrea și DAR, de la refrenul cîntecului revoluționar La Carmagnole: vive le son, ipoteză cu totul absurdă; după Scriban, în legătură cu filosof); foarfă (var. forfoandă), adj. (prost îmbrăcat; flecar); forfodii, s. f. (Trans. de Nord, minciuni); forfoi, s. n. (Trans., fast, pompă); înforfoia (var. înforfoca), vb. (Trans., a găti, a dichisi), cf. fîrfăli; forfoti (var. folfoti, fîlfoti, forfăi, forcoti), vb. (a fierbe; a mișuna; a pălăvrăgi; a umbla mult); forfota (var. forfa, fîlfota), adv. (repede, în mare vînzoleală); forfoteală (var. forcoteală), s. f. (vînzoleală, foială; zarvă), cf. ALR, II, 20 și Iordan, BF, II, 191. Fîrlifus, s. m. (persoană slabă, mofturoasă sau lăudăroasă), face parte din aceeași familie expresivă (după Tiktin, din germ. Firlefanz „om desfrînat”; după Bogrea, Dacor., I, 276, din tc. feilesuf „filosof”). Der. acestei rădăcini se confundă ușor cu cei ai lui fîlf-. Cf. și fof-.

ANCONEU adj., s. m. (mușchi) extensor al antebrațului, înapoia cotului. (< fr. anconé)

ANTEBRAȚ s. n. 1. parte a brațului de la cot până la încheietura mâinii. 2. parte a membrelor anterioare la animale, între cot și genunchi. (după fr. avant-bras)

COTIERĂ s. f. rezemătoare pentru cot. (< cot + -ier)

HUMERUS s. n. 1. osul brațului de la umăr până la cot. 2. osul părții proximale a membrului toracic la animalele tetrapode. (< fr. humérus, lat. humerus)

OLECRAN s. n. apofiză a extremității superioare a cubitusului, formând proeminența cotului. (< fr. olécrâne)

TERCOT s. n. material textil din poliester de bumbac. (< ter/gal/ + cot/on/)

ghin (ghinuri), s. n. – 1. Sapă, cazma. – 2. Daltă. Origine incertă, dar probabil expresivă. Pare pînă la un punct formație paralelă lui cioc; este identică lui gin, s. n. (burghiu, sfredel). – Der. ghinărar, s. n. (daltă); ghinț, s. n. (calapod, formă), numit astfel probabil datorită vîrfului său, cf. cioc; ghinui, vb. (Trans., a ciopli cu tesla); ghionoi, s. n. (tîrnăcop); ghionoaie, s. f. (ciocănitoare, Picus maior, Picus minor), cf. celălalt nume, ciocănitoare, de la ciocan (identitatea cu ghionoi „tîrnăcop”, deși evidentă și semnalată încă de către Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 282, nu a fost admisă; după Tiktin, aflat în legătură cu gaură; Cihac, I, 119, se gîndește la sl. žlŭtŭ „blond”, sb., cr. žunja „blond”; Philippide, II, 714 propune o legătură cu alb. gjon „cucuvea”; cf. DAR și Pușcariu, Lr., 265; DAR se gîndește la posibilitatea unei rădăcini expresive, dar se referă mai curînd la intenția de a reproduce strigătul păsării; iar după Scriban, trebuie plecat de la vioi „ager”; nici una din aceste sugestii nu este convingătoare); ghiont, s. n. (brînci, lovitură cu cotul); (în)ghionti, vb. (a împinge; a da ghionturi, a da pumni); ghiontuială, s. f. (ghiont); ghiold, s. n. (ghiont), pare a rezulta dintr-o încrucișare a lui ghiont cu bold (DAR); (în)ghioldi, vb. (a împinge); ghioldiș, adv. (pieziș).

grif (-fi), s. m. – Măsură veche, valorînd 1/16 dintr-un cot, adică 41,5 mm. în Munt. și 40 mm. în Mold. – Var. gref. Săs. Griff (Lacea, Dacor., III, 751). După DAR, din bg. greh. Cf. rif.

rînă (rîne), s. f. – 1. Coastă, latură, șold. – 2. Flanc, parte. – Var. Mold. rîlă. Probabil lat. rēn (Philippide, Principii, 147; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 685; Pușcariu 1462; S. Pop, Dacor., VI, 394; Byck-Graur 41; Candrea), cf. it., sp. rene, fr. rene, fr. rein, port. rim. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din sl. runo „piele de miel” (Cihac, II, 312, care face din rîlă un cuvînt separat, der. din pol. rynna „canal”, cf. Conev 60); din lat. *olana „cot,” cf. alb. ljërë (Giulea, Dacor., III, 562-67); din gr. ώληνῆ, lat. ulna (Giuglea, Dacor., XI, 106).

rup (-pi), s. m. – Măsură de lungime, egală cu a opta parte dintr-un cot. Tc. rub (Șeineanu, II, 303), cf. rubia și ngr. ρούτί, sp. arroba. Sec. XVIII, înv.

a arăta (cuiva) cotul expr. 1. a refuza (pe cineva) în mod batjocoritor. 2. a nu lua în seamă (pe cineva), a trata cu indiferență (pe cineva)

a băga tampon expr. (intl.) a împinge, a lovi (cu cotul).

cot, coți s. m. an de detenție.

cotu’ s. m. sg. (articol hot.) nimic.

cotu’ și pișcotu’, labele și botu’ expr. (glum.) nimic; deloc.

cotulată, cotulate s. f. lovitură cu cotul.

a-l durea în bigă / în cot / în cur / în șpiț expr. (vulg.) a nu-i păsa, a-i fi indiferent.

BARAOLT 1. Masiv muntos în SV Carpaților Orientali, în marele cot al Oltului (între defileele Tușnad și Racoș), limitat de M-ții Harghita și depr. Baraolt (la NV) și depr. Sfîntu Gheorghe (la S). Alcătuit din fliș (marno-grezos și grezos-calcaros) cu intruziuni de roci vulcanice. Alt. max.: 1.018 m (vf. Gurgău). Păduri de fag și stejar. Pășuni. Expl. de lignit (Valea Crișului, Sf. Gheorghe). 2. Depr. tectono-erozivă în SV Carpaților Orientali, între Dealul Dugău și M-ții Perșani (la V), M-ții Baraolt (la S) și Harghita (la NE), drenantă de rîurile Baraolt, Vîrghiș și Cormoș. Relief colinar și de terase. Expl. de lignit (Căpeni, Vîrghiș etc.) și mat. de constr.; ape minerale (Vîrghiș, Biborțeni). 3. Oraș în jud. Covasna, în depr. și pe rîul cu același nume (afl. al Oltului); 10.530 loc. (1991). Expl. de lignit; stație de sortare și însilozare a lignitului. Combinat pentru produse lactate; fabrică de pîine; constr. de mașini. Menționat documentar din 1224. Declarat oraș în 1968. În satul Biborțeni, biserică (sec. 13, cu transformări ulterioare). În satul Căpeni, biserică (sec. 14-15, cu transformări din sec. 18).

AN DE DETENȚIE chinez, cingătoare, cot, cotolan, metru.

DELOC canci, cîți iepuri la biserică, ciuciu, cotu’, cotu’ pișcotu’, labele și botu’, din față / părți, ioc, la ochi, mai mult de-o grămadă, nexam, nexam hexam, nici cât să chiorăști un șoarece, nici cât o ciupitură de purice / negru sub unghie / un vârf de ac, nix, oha, o laie, până la genunchiul broaștei.

NU-MI PASĂ! ete fleoșc! / pula! / scârț!, etete!, mă doare-n cot! / cur! / pix! / șpiț!, mi se rupe!

A NU-I PĂSA a-l durea în bigă / în cot / în șpiț, a i se fâlfâi (cuiva de ceva), a-l lăsa rece, a nu mai putea (de cineva sau ceva), a i se rupe (în paișpe) de ceva.

BLAHNIȚA 1. Rîu, afl. stg. al Dunării; 55 km. Izv. din Platforma Strehaiei. Se mai numește Rogova. 2. Cîmpia Blahniței, cîmpie în SV Olteniei, între marele cot al Dunării (la V) și rîul Drincea (la E), drenată de rîul cu același nume și limitată la N de Platforma Strehaiei. Alt. max.: 123 m. Cereale. Pășuni.

mă doare-n cot! / în cur! / în pix! / în șpiț! expr. nu-mi pasă!

izbuc, izvor cu activitate intermitentă, funcționând pe principiul sifonului: apa adunată într-un gol carstic iese brusc la supr. în momentul când atinge nivelul cotului sifonului. Este caracteristic ținuturilor carstice (denumire regională din Mții Apus.). Sin. izvor vaucluzian.

ANTEBRAȚ, antebrațe, s. n. Parte a membrului superior al corpului omenesc, de la cot pînă la încheietura mîinii. – Din ante- + braț. (după fr. avant-bras).

BA adv. 1. În nici un caz, de loc, nicidecum; (negînd o frază întreagă) nu. Oană, ție ți-e foame. – Ba (DELAVRANCEA). ◊ Loc. adv. (Reg.) Ce mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ◊ Expr. A zice ba = a se opune; a refuza. A nu zice (sau a nu spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă. 2. (În dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Era mișel? – Ba nu, de loc! (COȘBUC). 3. (Arată o gradație) Ba Peneș-împărat văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! (COȘBUC). ♦ (Servește pentru a completa sau a rectifica o expresie) a) (Arată că ceva nu este numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat (COȘBUC). b) (Arată o ezitare în alegerea unei alternative) Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea (ALECSANDRI). 4. (În corelație cu alt ba) Cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci... Abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul (SADOVEANU). 5. (În expr.) Ba bine că nu! = firește (că da)! desigur! Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși; să fim drepți! Ba că bine zici! = într-adevăr! – Bg., sb. ba.

BICEPS, bicepși, s. m. Mușchi cu extremitatea superioară despărțită în două ligamente; (în special) mușchiul dintre umăr și cot, care face să se îndoaie antebrațul. – Fr. biceps (lat. lit. biceps).

poziția misionarului expr. (er.) poziție a partenerilor de sex în care femeia stă întinsă pe spate, iar bărbatul se poziționează deasupra ei, sprijinindu-se pe coate.

BRAȚ, brațe, s. n. 1. Membrul superior al corpului omenesc; (prin restricție) partea de la umăr pînă la încheietura mîinii; partea de la umăr pînă la cot. ♦ Loc. adv. În brațe = cu brațele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strînge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Braț) la braț (sau de braț) = cu brațul trecut pe sub brațul altuia. ♦ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) brațul = a trece brațul sub brațul cuiva, spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) braț = a sprijini pe cineva, ducîndu-l de braț. A primi (sau a aștepta etc. pe cineva) cu brațele deschise = a primi (sau a aștepta etc. pe cineva) cu mare plăcere. A lua (pe cineva) în brațe = a proteja, a apăra, a lăuda (pe cineva). A fi brațul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca) în brațele cuiva = a ajunge (sau a lăsa pe cineva) la discreția cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde și duce în brațe (1). Un braț de fîn. 3. Fig. (La pl.) Muncitori. Mii de brațe trebuie acolo, nu șagă (CREANGĂ). 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu brațul (1). Brațul balanței. 5. Ramificație a cursului principal al unei ape curgătoare. – Lat. brachium.

CAZIMIR, Otilia (pseud. Alexandrei Gavrilescu) (1894-1967, n. sat Cotul Vameș, jud. Neamț), scriitoare română. Lirică elegiacă, sentimentalistă și discret umoristică („Lumini și umbre”). Proză de evocare („A murit Luchi”). Versuri pentru copii („Baba iarna intră-n sat”). Memorialistică („Prietenii mei scriitorii...”).

cale, căi s. f. Drum. ♦ Calea sâmbetei = distanță de drum care putea fi parcursă sâmbăta în afara Ierusalimului după rânduielile tradiționale ale iudeilor, adică 2.000 de coți (960 m). Pentru aceasta erau fixați niște indicatori în cele patru părți ale orașului; spre Betel, Betoran, Hebron și Ierihon. – Din lat. callis.

ventil (germ. Zylinder- sau Drehventil), mecanism de modificare a lungimii tubului unui instrument* de suflat de alamă, având ca efect modificarea înălțimii (2) sunetelor. Inventat în 1813 de către Blühmel, mecanismul de v. a făcut posibilă înlocuirea instr. naturale* (corni, trp.) prin instr. cromatice*. Aceste instr. sunt prevăzute cu cel puțin trei v. (uneori cu patru, în funcție de varianta de fabricație). Sistemul de v. este înglobat în tubul (tuburile) instr. și funcționează la apăsarea unei clape (3) care mișcă circular un cilindru din interiorul tubului. Acest cilindru, prevăzut cu două orificii transversale, lasă aerul să pătrundă în „cotul” suplimentar al tubului, închizând totodată calea de dinainte a coloanei de aer (când clapa nu era apăsată și cilindrul deconectat). Prin acționarea primului v., coloana de aer se lungește, coborând sunetul cu un ton* întreg; al doilea v. coboară sunetul cu un semiton*; al treilea v. coboară sunetul cu o terță* mică. Prin combinarea acțiunii v. (apăsarea simultană a 2 sau 3 clape) se obțin și alte modificări ale înălțimilor. Schematic: 1-ul v.; ton întreg: 2-lea v.: semiton; 3-lea v.: terță mică (1 1/2 ton); 1-ul și al 2-lea v.: 1 1/2 ton; 1-ul și al 3-lea v.: 2 1/2 tonuri; 2-lea și al 3-lea v.: 2 tonuri întregi; 1-ul, al 2-lea și al 3-lea v.: 3 tonuri întregi. O variantă mai nouă de v. este pistonul*.

cotieră s. f. Rezemătoare pentru cot ◊ „Va fi suficient ca o persoană să așeze brațul pe un gen de cotieră sau rezemătoare pentru ca mașina să-i indice în câteva secunde tensiunea minimă și maximă.” R.l. 12 XI 79 p. 6 (din cot + -ier)

puncta vb. I ♦ 1. A sublinia ◊ „Filmul punctează apăsat o problematică bine cunoscută în scene cu valori simbolice: armata română, cot la cot cu armata sovietică în lupta pentru zdrobirea hitlerismului e ilustrată în secvențele cu dialogul răspicat și solemn dintre ofițerii români și mareșalul Malinovski.” R.l. 20 VIII 80 p. 2. ♦ 2. A obține puncte într-o întrecere sportivă ◊ „Noi am punctat cel mai mult [...]” Sc. 27 XI 81 p. 7. ♦ 3. A da note, puncte pentru o prestație sportivă ◊ „Sportivele noastre au fost în nenumărate rânduri punctate sub valoarea evoluțiilor.” R.l. 26 VII 80 p. 5 (din punct, după fr. ponctuer, pointer; DN – alte sensuri, DEX, DN3)

tercot s. n. (text.) ◊ „Impermeabile de tercot (un material indigen – poliester de bumbac, produs la «Dacia»-București)” Mag. 29 X 66 p. 6; v. și Sc. 14 III 81 p. 2 (din ter[gal] + cot[on])

barba-cót m. Un pitic din povești (cu barba de un cot și cu statura de o palmă). V. statu-palmă.

agest(r)ésc v. tr. Nord. Grămădesc. V. refl. Lemnele s’aŭ agestit la cotu rîuluĭ.

amorțésc v. tr. (lat. ammortire, d. mortuus, mort; it. ammortire, pv. fr. sp. amortir). Încep a nu maĭ simți din pricina uneĭ grele loviturĭ: l-a bătut pîn’a amorțit, mĭ-a amorțit mîna de tare ce m’am lovit la cot. Mi se stinge vocea, răgușesc: a amorțit strigînd. Înțepenesc de frig (ibernez): insectele amorțesc ĭarna. V. tr. Îngurzesc: frigu l-a amorțit. – Vechĭ amu-.

*antebráț n., pl. e (d. ante- și braț, după fr. avant-bras). Anat. Partea brațuluĭ de la cot la pumn.

CRAPINA, lac de luncă în apropierea Dunării, în Cotul Pisicii, în amonte de Isaccea; legat de Dunăre prin privaluri; 29,4 km². Pescuit.

coáte-goále m. Iron. Golan, sărac: un coate goale, niște coate-goale. V. cot.

coltúc n., pl. e (turc. koltuk, braț, colț; rus. kultúk, braț de rîŭ). Colț de pîne lungă. Pernă mică, pernuță, puĭ (Mold. Fam.). Cotu mîniĭ, pe care mitocaniĭ îl arată în semn de refuz: Na! Coltucu! (Și ca interj. îld. „nu daŭ, să aĭ să ĭeĭ, la Paștele caluluĭ”!). – Și cultúc (Mold.).

bulzíș adv. (d. bulz). Unu alăturĭ de altu, vorbind de caiĭ înhămațĭ (spre deosebire de înaintașĭ): ceĭ patru caĭ veneaŭ bulziș mîncînd pămîntu (Sadov. VR. 1911, 1, 14). A porni bulziș la atac, cot la cot. Dealurile se întind bulziș la atac, unu lîngă altu, paralel. Izvoru curge bulziș: curge lat pe o scîndură orĭ pe o lespede. – Și buziș (infl. de buză).

SĂNĂTESCU, Constantin (1885-1947, n. Craiova), general român. A comandat Corpul 4 armată (1941-1943) care a participat la eliberarea Basarabiei, precum și la operațiunile militare de la Odessa și Cotul Donuli. Comandant la Armatei a IV-a (1943-1944). Președinte al Consiliului de Miniștri (23 aug.6 dec. 1944). Șef al Marelui Stat Major (dec. 1944-iun. 1945). Rol important la pregătirea și înfăptuirea loviturii de stat de la 23 aug. 1944 și la crearea condițiilor de stabilire a noului statut politic și juridic intern și internațional al țării.

Harpalyce, fiica regelui trac Harpalycus. Crescută de mică prin tabere, ducînd o viață de războinic, Harpalyce lupta cot la cot cu tatăl ei, pe care o dată, într-o încăierare, l-a salvat chiar de la moarte. Obișnuia să organizeze și să conducă dese incursiuni de jaf, dar a fost prinsă și ucisă în cele din urmă de niște păstori.

cot n., pl. coate (lat. cúbitus și cúbitum, cot, d. cŭbare, a sta culcat; it. gómito, pv. cobde, fr. coude, sp. codo, pg. cóvado). Partea mijlocie a brațuluĭ la locu unde se îndoaĭe (corespunzînd cu genuchĭu la picĭor): mă sprijin în cot. Partea mîniciĭ care acopere cotu: haĭnă roasă în (saŭ la) coate. Cot la cot, cu coatele alăturea: mergețĭ cot la cot, hoțu a fost legat cot la cot (i s’aŭ legat coatele unu de altu). A-țĭ da coate cu cineva, a-l atinge cu cotu, fig. 1) a te înțelege pe ascuns cu el; 2) a trăi în societatea luĭ. Pl. coturĭ. Cotitură, îndoitură de rîŭ saŭ de drum: la coturĭ rîu sapă malu. Bucată de lemn orĭ de metal de măsurat stofele saŭ de calculat capacitatea butoaĭelor: Jidanu rupsese amîndoŭă coturile apărîndu-se de cînĭ. Parte încovoĭată la un burlan de fum, la o țeavă. S. m. O veche măsură de lungime, (în Țara Rom. 0m., 664, în Moldova 0m., 637, în Dobrogea 0m., 680): doĭ coțĭ de postav, postavu se vindea cu cotu (avea 8 rupĭ, și rupu 2 grefĭ).

cotár m. (d. cot). Cel ce măsoară cu cotu capacitatea butoaĭelor. Munt. Un fel de omidă (chematobia brumata) care atacă maĭ ales pruniĭ și care se numește și măsurător din cauza mersuluĭ eĭ: se strînge și se întinde ca cum ar măsura cu cotu.

cotărésc v. tr. (d. cot, cotar). Rar. Cotesc un butoĭ.

coteálă f., pl. elĭ. Acțiunea de a coti. Acțiunea de a-țĭ da coate cu cineva. Nu-țĭ face coteală cu el, nu căuta societate, vorbă cu el.

cotésc v. intr. (d. cot). Ocolesc, fac o cotitură: trăsura, rîu cotește la stînga. V. tr. Fac semn, izbesc cu cotu. Măsor capacitatea butoaĭelor cu cotu. V. refl. Îmĭ daŭ coate: se coteaŭ uniĭ pe alțiĭ.

*cotidían, -ă adj. (lat. quotidianus și cot-, d. quotidie și cot-, în fie-care zi. V. cotă). Zilnic, de toate zilele: ziar cotidian. Adv. Ziaru apare cotidian. V. diurn.

cotitúră f., pl. ĭ. Cot, ocol: drum, rîu face o cotitură.

*decamétru m. (deca- și metru). Măsură de lungime de zece metri. S.n., pl. e (ca și metru orĭ cot). Riglă de constat această lungime.

*cubitál, -ă adj. (lat. cubitalis, d. cúbitus, cot). Anat. De la cot: mușchĭ cubital.

*cúbitus n. Anat. Numele latin al cotuluĭ, osul cel maĭ gros din cele doŭă ale antebrațuluĭ. V. cot.

curmătúră f., pl. ĭ. Sfîrșit de deal, locu unde se termină un deal. Locu unde s’a curmat ceva, cum ar fi pe un lemn, la încheĭetura uneĭ mînĭ grase ș. a. Anafor, vîrtej de apă. Cotitură, cot de rîŭ.

cúte f. (lat. côs, côtis, cute; it. cote, pv. cot, vfr. couz, nfr. queux, queue. V. cuțit). Est. Gresie, peatră de ascuțit. V. arcer, brus, masat, tocilă.

Laërtes, rege din Ithaca, fiul lui Arcesius și al Chalcomedusei. S-a căsătorit cu Anticlea și l-a avut ca fiu pe Odysseus. Îndurerat de îndelunga absență a fiului său, Laërtes a trăit retras la țară, pînă în ziua cînd s-a înapoiat eroul. Atunci, reîntinerit în mod miraculos de către zeița Athena, el a pus mîna pe arme și a luptat cot la cot cu fiul său împotriva rudelor pretendenților uciși (v. și Odysseus).

PERȘANI, Munții ~, unitate muntoasă, în SV Carpaților Orientali, cu direcția NE-SV, care limitează depr. Brașov spre V. Structură petrografică complexă (roci cristaline, calcare mezozoice, fliș, bazalte și aglomerate vulcanice). Alt. max.: 1.292 m (vf. Măgura Codlei). Este străbătută de Olt, prin defileul de la Racoș. Rezervații geologice-geomorfologice (cheile Văii Mari – Dopca, Piatra Cioplită – Comana), puncte fosilifere (Carhaga, Ormeniș), coloane de bazalt (Racoș), rezervația ornitologică Cotul Turzunului și rezervația complexă Pădurea Bogății. 2. Pas în partea central-sudică a m-ților Perșani, pe valea Hămărădia, care asigură legăturile rutieră și feroviară între depresiunile Brașov și Făgăraș. 3. Stațiune balneoclimaterică de interes local, situată în raza com. Șinca, jud. Brașov, la poalele m-ților Perșani, cu izvoare minerale clorurate, bicarbonatate, sodice.

endaseá f., pl. ele (turc. endaze, endeze). Vechĭ. Un fel de cot care era lung de 65 de centimetri.

SOMEȘ 1. Câmpia Someșului, mare unitate de relief, parte componentă a C. de Vest, situată în extremitatea de NV a României, de o parte și de alta a cursului inferior al râului Someș, între marginea de V a m-ților Oaș și Gutâi (în NE), dealuri Crasnei și Codrului (la E și SE), valea Barcăului (la S și SV) și granițele cu Ungaria și Ucraina (la V și respectiv NV). Relieful, a cărui înălțime variază între 110 m (în V) și 180 m (în E), este reprezentat printr-o succesiune de glacisuri (în SE) care alcătuiesc partea mai înaltă a acesteia, respectiv C. Ardudului și Tășnadului, prin șesuri aluviale întinse și joase (în V), în cadrul cărora se conturează mici depresiuni mlăștinoase (apărute în zonele părăsite de râurile divagante) și câmpuri mai înalte (interfluvii), acoperite cu loess sau nisipuri fine, depuse de vânt (C. Carei) și prin lunci largi, însoțite de grinduri sau diguri. Frecvența mare a râurilor care o traversează (densitatea rețelei hidrografice este de 1,1 km/km²) determină un exces de umiditate a solului, fapt ce a impus executarea unor importante lucrări de hidroameliorații (desecări, drenări, canale, lacuri piscicole etc.). Constituie o importantă zonă de culturi agricole. C.S. se subdivide în mai multe compartimente: C. joasă a Someșului, C. Ardudului, C. Tășnadului, C. Ierului, C. Carei și C. Sălacea-Roșiori. 2. Râu în NV României, afl. stg. al Tisei pe terit. Ungariei; 435 km (din care 376 pe terit. României); supr. bazinului hidrografic: 15.015 km² (14.464 km² pe terit. României). S. se formează prin unirea, pe terit. com. Mica, jud. Cluj, la 4 km amonte vde municipiul Dej, a râului Someșu Mare cu Someșu Mic. Între municipiul Dej și com. Ileanda (jud. Sălaj) are un curs întortocheat, pe direcție NV-SE, separând dealurile Ciceului (în NE) de dealurile Dejului și Gârboului (în Sv), își îndreaptă apoi cursul către SV, strecurându-se printre culmea Prisnel (în NV) și dealurile Gârboului (în SE), fiind forțat să ocolească, pe la S, culmea Prisnel, prin îngustarea de la Jibou, făcând un cot foarte strâns, după care valea se lărgește ușor, îndreptându-se spre N, șerpuind intens printre dealurile Sălajului (la V) și culmea Prisnel (la E) drenând apoi parte de SV a depr. Baia Mare. În aval de com. Ardusat (jud. Satu Mare), S. își schimbă brusc direcția de curgere către V, printr-o vale extrem de meandrată, traversând C. Someșului și municipiul Satu Mare, după care părăsește terit. României la limita com. Dorolț și Vetiș (jud. Satu Mare). În câmpie, S. are o pantă redusă de scurgere (în medie 0,45‰), o labie majoră întinsă (5-6 km), numeroase meandre și un debit multianual de 120m³/s. Pentru prevenirea inundațiilor, S. este îndiguit în cursul inferior. În primăvara anului 1970, din cauza ploilor abundente, debitul S. a depășit 3.300 m³/s, inundând o mare parte a municipiului Satu Mare și câmpia înconjurătoare. Afl. pr.: Sălătruc, Almaș, Agrij, Sălaj, Lăpuș. În Antic. s-a numit Samus.

Poseidon, zeul mării, fiul lui Cronus și al lui Rhea. Ca și ceilalți frați ai săi, cînd s-a născut, Poseidon a fost înghițit de către tatăl său și apoi dat afară (v. și Cronus). Mai tîrziu a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Cînd, în urma victoriei, s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit cerul, lui Hades Lumea subpămînteană, iar lui Poseidon Împărăția apelor. El sălășluia în fundul mării împreună cu soția sa, nereida Amphitrite, alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin și purtat de un car tras de cai înaripați, spinteca valurile. Poseidon stîrnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniștite, el scotea insule la iveală sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască răuri sau să se-nchege lacuri. O dată, de mult, el a încercat împreună cu Hera și cu Athena să-l pună în lanțuri pe Zeus, dar încercarea a dat greș. De atunci Poseidon a fost mereu alături de preaputernicul său frate care cîrmuia destinele lumii. Legat de numele său este episodul întrecerii care a avut loc între Poseidon și Athena atunci cînd a fost să-și împartă între ei pămîntul Atticei (v. Athena). Un alt episod îl înfățișează pe zeul mării lucrînd cot la cot cu Apollo, ca să înalțe zidurile Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit pentru munca sa (v. Laomedon) a atras mînia lui Poseidon asupra troienilor. Această mînie, și faptul că Odysseus i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polyphemus, l-a determinat pe puternicul zeu să-l urmărească pe erou cu răzbunarea sa, nimicindu-i rînd pe rînd corăbiile și aruncîndu-l de pe un țărm pe altul. Cu zeițele sau cu muritoarele de rînd Poseidon a avut numeroși fii și fiice, majoritatea înfățișați ca niște ființe monstruoase sau a căror forță era de temut. Printre aceștia se numărau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus – regele lestrigonilor, Triton etc.

SIRENIÉNI (< fr.) s. m. pl. Ordin de mamifere placentare acvatice ierbivore (Sirenia), cu corpul în formă de torpilă, buza superioară foarte dezvoltată, coada dispusă în plan orizontal și membrele anterioare (cele posterioare lipsesc) transformate în lopeți înotătoare cu articulația de la cot mobilă. Cuprinde două familii actuale, Trichechide, în care sunt incluși lamantinii și Dugongide, cu o singură specie, dugongul, exclusiv marin, întâlnit din Marea Roșie și până în mările din Extremul Orient și apele litorale ale Australiei de N. Vaca de mare a lui Steller, dintr-o familie înrudită, întâlnită până în sec. 18 în str. Behring, a dispărut din fauna Globului ca urmării excesive.

1) grif m. (germ. griff, șchĭoapă, V. rif). Jumătate de rup, 1ǀ16 din cot. – Și gref (ca bg. greh) și greŭ.

halép m. ca măsură și n., pl. e și urĭ, ca unealtă, ca și cot (turc. Haleb, Alep; halebi pik, cot de Alep). Mold. Vechĭ. Cotu de Alep (0,69 m.).

*húmerus n. (lat. húmerus, umăr^[1]). Anat. Osu brațuluĭ de la umăr la cot. modificată

FERNANDO DE NORONHA [fernəndu di noróñə], ins. vulcanică în Oc. Atlantic, în E coatelor Braziliei (la NE de Capul São Roque); 26 km²; 1,3 mii loc. (1980). Face parte din statul Pernambuco. Localit.: Vila dos Remédios. Relief deluros (332 m). Climă ecuatorială cu precipitații bogate (1.300 mm/an) și vegetație de savană. Locul cu cea mai redusă variație a temp. aerului (13,4°C). Escală aeriană. Descoperită în 1501.

izbésc v. tr. (vsl. iz-biti, a ucide, d. biti, a lovi, biti sen, a se lupta. V. răz-besc). Lovesc: a izbi pe cineva c’o peatră, cu cotu. Fig. (după fr. frapper). Impresionez, surprind, fac să se mire, atrag atențiunea: roșu izbește ochiĭ, aceste vorbe ne-aŭ izbit foarte mult.

încotésc v. intr. (d. cot. Trans. Mă las pe cot: zăresc la o masă un om încotit, VR. 6, 1920, 373), alțiĭ, încotițĭ, sorb ceaĭu din farfurioară, (374). V. îngenunchez.

DUNĂREA (DONAU, DUNA, DUNAI, DUNAJ sau DUNAV), fl. în Europa, al doilea ca dimensiuni și debit (după Volga); 2.860 km. Bazinul hidrografic are o supr. de 817 mii km², din care 221,7 mii km² (27%) pe terit. României. Izv. din M-ții Pădurea Neagră (Schwartzwald) prin pâraiele Breg și Brigach care confl. la Donaueschingen, străbate de la V la E partea de S a Germaniei, traversează apoi reg. de NE a Austriei, după care formează, pe o porțiune, granița cu Ungaria. În această zonă se află în construcție barajul hidrocentralei Gabacikova, între Hrušov (Slovacia) și Dunakiliti (Ungaria). După ce separă M-ții Borzsöny de M-ții Pilis prin defileul Porțile Višegrád-ului la N Ungariei, își schimbă brusc cursul către S (la Vác), drenând partea central-vestică a Ungariei, apoi formează granița dintre Croația și Iugoslavia și intră în România la Baziaș. În continuare, face graniță cu Iugoslavia până la râul Timok, iar de aici, până în dreptul localit. Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra până la confl. cu Prutul, D. curge numai pe terit. României, iar de aici până la gura brațului Chilia, formează granița cu Rep. Moldova și Ucraina. Sectorul superior (de la izvoare până la Viena) este tipic montan, cu o vale îngustă și adâncă, cu pante abrupte. Lățimea D. până la Ulm oscilează între 20 și 100 m, de la Ulm la Viena între 100 și 350 m, iar viteza de curgere este de 1-2,8 m/s. Sectorul mijlociu (de la Viena la Baziaș) ocupă câmpia slab accidentată a Panoniei. Valea este largă, cu albie meandrată și luncă bine dezvoltată. Viteza curgere este 0,3-1,1 m/s, cu excepția zonei defileului Porțile Višegrad-ului, unde valea se îngustează până la 0,6-1,5 km, iar viteza curentului crește la 2,2-4,7 m/s. Sectorul inferior, românesc (de la Baziaș până la vărsare), în lungime de 1.075 km, începe cu un defileu lung de 144 km, care străbate Carpații, având, pe o porțiune numită Cazane, caracter de vale transversală cu versanți calcaroși abrupți. În sectorul Porțile de Fier, între localit. Gura Văii și Šip, s-a construit (1964-1971), în colaborare cu Iugoslavia, nodul hidroenergetic și de navigare Porțile de Fier I, care cuprinde și o mare hidrocentrală cu o putere instalată de 2.100 MW (hidrocentrala de pe malul românesc are 1.050 MW). În aval de aceasta, tot ca urmare a colaborării între România și Iugoslavia, a fost dată în folosință, în 1985, hidrocentrala Porțile de Fier II (8 grupuri energetice cu o putere instalată totală de 216 MW) amplasată în dreptul localit. Ostrovu Mare, jud. Mehedinți și Mihailovac (Iugoslavia). În zona com. Gogoșu se află în construcție o hidrocentrală adițională (54 MW), aparținând numai României. Între Drobeta-Turnu Severin și Călărași, D. se lărgește, lunca, populată cu lacuri, dezvoltându-se și ea, mai ales pe malul stg. În cadrul albiei există și ostroave vechi, neinundabile. De la S de Călărași și până la Hârșova, între brațul Borcea la V și D. Veche la E, se întinde Balta Ialomiței (zonă în care, în 1987, a fost dat în folosință un complex de poduri feroviare și rutiere, precum și un sector de autostradă, ce leagă Muntenia de Dobrogea pe o rută mult mai scurtă; tot în această reg., la Cernavodă, D. e legată de Marea Neagră prin Canalul Dunăre-Marea Neagră). De la N de Hârșova și până la Brăila, între D. și D. Veche se află Balta Brăilei (azi asanată). În dreptul com. Giurgeni a fost dat în folosință (22 dec. 1970) un pod rutier ce asigură legătura între București și Constanța. De la Brăila până la primul ceatal (ceatalul Chiliei), unde se desparte în brațele Chilia și Tulcea, D. curge pe o singură albie, cu coturi mari (Cotul Pisicii) care favorizează formarea zăpoarelor. Ad. ei atinge 24 m, iar fundul coboară sub nivelul mării. În aval de municipiul Tulcea, brațul Tulcea se desparte din nou la al doilea ceatal (ceatalul Sf. Gheorghe) formând brațele Sulina și Sf. Gheorghe, astfel încât D. se varsă în Marea Neagră prin trei guri pr. (Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe), care formează Delta Dunării. Regimul hidrologic al D.este complex. Anual D. aduce în Marea Neagră în medie un debit de apă de 6,5 mii m³/s și 66,5 mil. t aluviuni. Pe anumite porțiuni D. îngheață, în iernile aspre. Are peste 300 de afl., dintre care cei mai importanți sunt: Inn, Morava, Váh, Hron, Drava, Sava, Tisa, Timiș, Jiu, Olt, Argeș, Ialomița, Siret, Prut ș.a. Este navigabilă de la Ulm (Germania) și până la vărsare în Marea Neagră. Canalele Rin-Main-Dunăre (dat în folosință la 25 sept. 1992) și Dunăre-Marea Neagră (26 mai 1984) asigură legătura navigabilă între Marea Nordului și Marea Neagră (3.500 km). Porturi pr.: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Călărași, Brăila, Galați, Tulcea. Denumiri antice: Danubius, Istros, Donaris (denumirea geto-dacă). V. Comisura Dunării.

leŭ m. (lat. lĕo, de unde trebuĭa să se facă *ĭeŭ, dar, supt infl. ac. leonem, păstrat în rom. Lăune, nume geogr. în Arg. și Olt. s’a făcut leŭ; it. leone și lione, pv. leo, fr. lion, sp. león, pg. leâo. După alțiĭ, leŭ ar veni din ngr. léon, de unde, pin latină, apoĭ gotică, vine vsl. livŭ și bg. lev). Cel maĭ puternic animal felin, supranumit „regele animalelor”. Fig. Om viteaz. O constelațiune a zodiaculuĭ (luna Iuliŭ). O veche monetă de argint în valoare de 40 de parale, după turc. arslany gurúș, piastru saŭ groș pe care era reprezentat un leŭ, bătut întîĭa oară de Soliman II († 1566) și imitat după taleru olandez leeuwendaalder, germ. löwentaler), pe care era reprezentat un leŭ încălecat de un cavaler. (De la 1867 a devenit unitatea monetară românească, ĭar numele de leŭ noŭ s’a dat greșit franculuĭ, după cum ar fi greșit cot orĭ cot noŭ îld. metru. Leŭ de mare, otarie. Leu furnicilor, un fel de insect nevropter care se nutrește cu larve de furnicĭ. – Leu (animalu) are în prejuru gîtuluĭ o coamă (pe cînd leoaĭca n’are), păr galben și coada terminată c’un canaf. Trăĭește maĭ mult singuratic pin toată Africa și sudu Asiiĭ pînă pin India și e de o putere și de o agerime ca și a tigruluĭ. Atacă maĭ mult vitele și rar oameniĭ. Mugetu luĭ e teribil și se aude foarte departe, Astăzĭ, din cauza vînătoriĭ pe care ĭ-o fac oameniĭ, devine tot maĭ rar. V. leonin.

límbă f., pl. ĭ (lat. lĭngua și dĭngua, limbă; got. tuggô, engl. tongue, germ. zunge; it. lingua, sard. 1. limba, pv. sp. lengua, fr. langue, pg. lingoa). Partea cărnoasă și mobilă din gura omuluĭ și a multor animale și care e principalu organ al gustuluĭ și al vorbiriĭ (saŭ strigătuluĭ). Idiomă, modu particular de a vorbi al unuĭ popor: limba e tendența spirituluĭ de a preface sunetu articulat în expresiune a cugetăriĭ (Humboldt). Regulele acesteĭ idiome: a respecta limba. Popor, națiune: limbile dușmăneștĭ. (Vechĭ. Pop.). Ceĭa ce seamănă a limbă, ca: limba briceaguluĭ (lamă), a catarameĭ, a clopotuluĭ, a cumpeneĭ, limbă de pămînt (peninsulă saŭ suprafață lungă și îngustă), limbă de pădure, limbă de apă (val care se înalță ca o limbă), limbă de foc (1. flacără lungă, 2. fosfură de idrogen care ĭese din mlaștinĭ și arde singură). Cambulă (pește). Limbă mamă, limbă primitivă din care se derivă altele. Limbă vie, care se vorbește de un popor. Limbă moartă, care nu se maĭ vorbește de un popor (ca latina, greceasca veche ș. a.). Limbă maternă, aceĭa în care cugețĭ și care, pin urmare, a pătruns maĭ adînc în mintea ta (în opoz. cu limbă străină). Limbă păsărească, 1. pe care n’o poțĭ înțelege, 2. argot. A lăsa ceva cu limbă de moarte, a hotărî ceva în momentele morțiĭ. A prinde limbă, a afla pin spionĭ (Vechĭ), a prinde gust de vorbă, a începe a vorbi. A avea mîncărime la (saŭ de) limbă, a vorbi prea mult. A aștepta cu limba scoasă, a aștepta cu mare poftă saŭ curiozitate. A scoate limba de un cot, a fi foarte ostenit. A-țĭ sta o vorbă pe limbă, a fi gata s’o pronunțĭ. Prov. Toată pasărea pe (adică: pin) limba eĭ pere, orĭ-ce om pin faptele luĭ cade (sau se înalță). Nume de plante: limba bouluĭ, miruță: limba broașteĭ, limbricariță; limba vecineĭ, năvalnic; limba măriĭ, o erbacee, cruciferă, cu silicule (ibéris umbellata); limba meluluĭ, borágine; limba oiĭ, pătlagină; limba peșteluĭ, cu frunze verzĭ albăstruĭ lanceolate, cu florĭ violete, și care crește pin locurĭ nisipoase și umede (státice limónium); limba vrăbiiĭ, erbacee, cu florĭ micĭ verzuĭ și care crește pin cîmpurĭ aride (thymelaea passerina, thymelaea arvensis orĭ stelléra passerina). – Limbile cele maĭ vorbite sînt: chineza 400 de milioane, engleza 200, ruseasca 120, japoneza 90, germana 85, spaniola 70, bengaleza 50, franceza 50, italiana 50, portugheza 38-40, arabica 37.

mănúșă f., pl. ĭ (dim. d. mînă, saŭ d. lat. manucia, pl. d. manucium, mănușă, d. manus, mînă). Îmbrăcăminte a mîniĭ și a fie-căruĭ deget în parte și care se întinde pînă la încheĭetura pumnuluĭ saŭ puțin maĭ mult saŭ (cum poartă damele la bal) pînă dincolo de cot. Cătușĭ de mînă. Fascicul, mănuchĭ, chită, legătură (de in, de cînepă). A arunca cuĭva mănușa (după obiceĭu cavalerilor din evu mediŭ), a-l sfida, a-l provoca la duel. A rîdica mînușa, a răspunde la o sfidare, a primi o provocare. – Și mî- (nord), ĭar în Munt. est mî- și mu-.

mărát, -ă adj. (ca și it. malato și fr. malude, bolnav, d. lat. male habitus, care se află rău, ca beat, cot d. bĭbĭtus, cŭbĭtus. Dar cp. și cu nsl. mârati, a-țĭ păsa, a te neliniști). Vechĭ. Acĭ Mac. Sărac, sărman, bĭet nenorocit. – În Ban. mărac (după sărac).

modorán, -că s. (var. din bădăran și rudă cu modîrlan). Mold. Mojic, om de rînd (moglan, mîrlan, ghĭorlan, mocofan, mocîrțan, țopîrlan): să-șĭ dea coatele cu modoraniĭ orĭ să se ĭa de gît cu Țigancele... asta întărîtase tot satu (Sov. 174).

NAMCHA BARWA [námtʃa bárua] sau NAMJAGBARWA, masiv muntos în SV Chinei, în Transhimalaya, în cotul Brahmaputrei. Alt. max.: 7.756 m. Ghețari.

*pelerínă f., pl. e (fr. pèlerine, f. d. pèlerin, pelerin). Manta fără mînicĭ care se aruncă pe spate ca un șal și pe care o poartă femeile, ofițeriĭ, birjariĭ, țăraniĭ Italienĭ și Francejĭ și multă altă lume. – Pînă pe la 1890 pelerina, în România, era un guler prelungit purtat de cocoane și se numea talmă. Ĭa acoperea mînile pînă la coate, dar încet-încet s’a lungit pînă la genunchĭ și chear maĭ mult. Uzu eĭ s’a răspîndit din ce în ce și o poartă azĭ și bărbațiĭ, maĭ ales ofițeriĭ. Pentru ploaĭe, pelerina se face din pînză impermeabilă saŭ dintr’un fel de mușama. Pelerina țăranuluĭ Român e cojocu, sărica și tohoarca. V. chepeneag, cortel, imurluc, ipingea, limuzină.

*pigméŭ m. (vgr. pygmaîos, d. pygmé, o măsură de lungime de la cot pînă la rădăcina degetelor). Om foarte scund (pin aluz. la un popor mitologic care a perit în luptă cu cocoriĭ). Fig. Iron. Om fără merit, fără talent și une-orĭ invidios: un pigmeŭ literar, pigmeiĭ încearcă să dărîme operele giganților.

ORDOS (OERDOSU, MU US sau HETAO), podiș înalt deșertic, peneplenizat, situat în N Chinei. în cadrul marelui cot (meandru) pe care îl face fl. Huang He în cursul mijlociu; c. 95 mii km². Alt.: 1.000-2.000 m. Climă continentală excesivă, în NV deșertică, iar în SE semideșertică, cu precipitații reduse (150-250 mm/an). Vegetație rară, adaptată la uscăciune. Acoperit în mare parte cu depozite groase de loess și cu dune ocupă c. 50% din supr. sa. Lacuri sărate și văi seci. Prin S podișului trece Marele Zid Chinezesc. Expl. de cărbune și petrol. Creșterea ovinelor, cabalinelor și cămilelor. Cunoscut și sub numele de Podișul de Loess.

pribóĭnă f., pl. e (vsl. rus. probóĭna. Sud. Priboĭ, cotu unde izbește curentu rîuluĭ: gîrla forma coturĭ și priboĭne.

*radiál, -ă adj. (mlat. radialis, d. radius, rază și numele anatomic al unuĭ os de la cot). Anat. De la osu numit radius: mușchĭ radialĭ. În formă de raze, radiat: coronă, turbină radială. Geom. Curbă radială, ale căreĭ ordonate ajung toate în acelașĭ punct.

*rádius n. (lat. radius, „rază” și „spiță de roată”, la care s’a făcut aluz. cînd a fost numit așa de Celsiŭ, un celebru medic roman). Anat. Cel maĭ mic din cele doŭă oase care constituĭe antebrațu (cotu). – Se poate zice și radiŭ cînd e vorba de format pluralu și genitivu.