SUFLU, sufluri, s. n. 1. Respirație. ♦ Nume generic dat sunetelor care se produc la nivelul pleurei, inimii sau vaselor în diferite boli, asemănătoare cu zgomotul făcut de o coloană de aer sau de lichid împinsă cu forța într-un canal îngust. ♦ Capacitate respiratorie mare; p. ext. rezistență fizică (mare). 2. Adiere, boare. 3. Masă de aer deplasată cu violență (de explozia unei bombe), care poate provoca avarii și distrugeri. 4. Fig. Avânt, elan, însuflețire. – Din fr. souffle.

AEROFON, -Ă adj. (despre instrumente muzicale) care produce sunetele prin punerea în vibrație a unei coloane de aer dintr-un tub sau a unor ancii. (< germ. aerophon)

ARMONICĂ s. f. 1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, în care sunetul este produs prin vibrația unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual. 2. muzicuță (de gură). (< germ. Harmonika, it. armonica)

PISTON s. n. 1. organ de mașină, cilindru înfundat la unul sau la ambele capete, care, printr-o mișcare rectilinie, alternativă, contribuie la transformarea energiei fluidului motorului termic în energie mecanică sau invers, la pompe, compresoare etc. 2. ventil vertical la unele instrumente de suflat de alamă, cu ajutorul căruia, mărindu-se lungimea coloanei de aer, se coboară înălțimea sunetului emis. (< fr. piston)

TROMBON s. n. 1. instrument muzical de suflat, dintr-un tub conic de alamă, în U, care produce sunete de înălțimi diverse prin modificarea lungimii coloanei de aer cu ajutorul unei culise sau al unui sistem de ventile. 2. (fam.; pl.) minciuni; păcăleli. (< fr. tromboane)

VENTIL s. n. 1. piesă servind pentru închiderea unei valve. ◊ mecanism care deschide tuburile unui instrument de suflat de alamă, lungind coloana de aer și având ca efect modificarea înălțimii sunetelor. 2. diodă redresoare. (< germ. Ventil)

acordaj (< fr. accordage) 1. Relațiile fixe între reperele sonore ale unui instrument. Înălțimea reală a unui instr. (conferită de emiterea sunetelor de către coardele* libere la un instr. cu coarde și de raportul dintre sunetul obținut la un instr. [de suflat] transpozitoriu – v. transpoziție – când se execută sunetul notat do). 2. (și acordare) Stabilirea unui nivel sonor fie prin aflarea unui punct de tensiune în elasticitatea unei coarde sau a unei membrane, fie prin modificarea lungimii unei coloane de aer, pentru a obține numărul de vibrații* necesar acelui nivel. V. bătăi. 3. Realizarea unui echilibru sonor necesar execuției în cadrul unui ansamblu muzical. Toate instr. orch. simf. sunt acordate în raport cu un sunet fix, de obicei la¹ (435,4 Hz sau 440 Hz), intonat de un instr. cu un sunet mai stabil (ex. oboiul*).

CĂMIN TERMIC coloană de aer cald în urcare alimentând formarea unui nor de tip cumulus.

PRESIUNE forță exercitată din toate părțile asupra unui corp aflat într-un fluid. Presiunea aerostatică este exercitată asupra corpului în mișcare sau în repaus și este datorată greutății coloanei de aer de deasupra nivelului considerat. Presiunea aerodinamică este exercitată asupra unui corp în mișcare relativă față de aer, fiind normală pe direcția de mișcare.

ancie (< it. ancie; fr. anche; germ. Zunge; engl. reed), lamă din trestie sau din metal care, traversată de un curent de aer, este pusă în vibrație* și produce, la rându-i, oscilația coloanei de aer (sunetul) la unele instrumente de suflat. Există a. batante, de dimensiuni mai mari decât deschiderea ce permite trecerea suflului, trasmițând numai o parte din vibrație (ex. la regal*) și a. libere, care oscilând pe toată suprafața, transmit întreaga vibrație (ex. la armoniu*, muzicuță*, acordeon*). Sunetul fix al a. metalice depinde de felul (densitatea) metalului din care sunt construite, de lungimea și grosimea lamei; sunetul a. din trestie variază în funcție de presiunea buzelor executantului, fiind modificat în continuare și de lungirile și scurtările coloanei de aer (acționarea orificiilor și clapelor instr.). Se disting, în cadrul a. din trestie: a. simple (a. batante, dintr-o singură lamă, ca la cl. și sax.) și a. duble (din două lame, ca la ob., c. engl., fag.). Celor din urmă le pot fi asimilate și buzele executantului, a căror vibrație se produce în interiorul muștiucului* (v. și ambușură). Registrele (II, 1) de la a. la orgă* sunt registrele a căror coloană de aer este întreruptă periodic de vibrația unor a. batante sau libere. Majoritatea acestor registre sunt desemnate prin numele unor instr. de suflat: Sordun*, Rackett*, trb., trp., fag.

armonice, sunete ~, (armonicele unui sunet fundamental) (fr. sons harmoniques; germ. Obertöne, Aliquottöne; engl. overtones) vibrații* sinusoidale a căror frecvență* este un multiplu întreg al unei frecvențe fundamentale. Se constată practic că o coardă* de instr. muzical (pian, vcl. etc.) vibrează nu numai în întregul ei (emițând sunetul numit fundamental*), dar și pe porțiuni (simultan 1/2, 1/3, 1/4 etc. din lungimea ei), producând sunete tot mai înalte, numite a. sau simplu armonice. Notând cu f frecvența sunetului fundamental, sunetele seriei a. au frecvența 2 f (dublă), 3 f (triplă ș.a.m.d.). Seria primelor 16 a. ale sunetului fundamental do = 66 Hz* (în gama* naturală) prezintă aspectul din ex. 1. (Numai pentru claritate s.a. au fost scrise succesiv); în realitate, producîndu-se simultan cu sunetul fundamental, ele ar trebui scrise pe aceeași verticală, concretizând vechea afirmație: „orice sunet muzical este de fapt un acord*”). Executând la pian sunetul do = 66 Hz (care în gama temperată are f = 65,4 Hz) și ținând clapa apăsată, o ureche exercitată, ascultând cu atenție, poate distinge bine în special a. cu numerele de ordine 3, 5 și 6. A. 4, 5 și 6 formează acordajul maj. perfect, în stare directă și în poziție (3) strânsă. A. 7, 11, 13 și 14 nu sună exact ca notele cu care au fost transcrise. Cele notate cu semnul „+” au frecvența puțin mai mare, iar cele notate cu semnul „-” au frecvența ceva mai mică. Intensitatea (1) cu care sunt produse a. descrește odată cu înălțimea (1) lor, dar nu în mod regulat. Natura coardei, modul de excitare a vibrațiilor (prin arcuș, lovire sau altfel), caracteristicile cutiei de rezonanță* a instr. considerat etc. creează diferențe între intensitățile a., unele fiind mai slabe, iar altele putând chiar lipsi. Coloana de aer din tuburile sonore deschise (fl., fluier) vibrează în felul coardelor, pe când cea din tuburile sonore închise (cl., nai) vibrează astfel încât un sunet fundamental este însoțit numai de a. de ordin impar (3 f, 5 f, 7 f etc.). A. prezente în spectrul unui sunet și intensitatea fiecăruia determină global senzația de timbru* proprie instr. considerat, după care acesta poate fi recunoscut cu urechea. Sunetele fundamentale ale unor instr. muzicale ca plăcile, membranele, vergile etc. sunt și ele însoțite de sunete superioare, provenite tot din vibrațiile parțiale. Aceste sunete nu fac însă parte din seria a., adică frecvențele lor nu sunt multipli întregi ai frecvenței sunetului lor fundamental. (Ex. 2: parțialele care însoțesc sunetul fundamental al unei vergi din care se poate face un trianglu*). ♦ Existența a. a fost descoperită pe vremea lui Mersenne sau chiar de către acesta. Fenomenul respectiv a fost expus în formă științifică de Sauveur, creatorul acusticii* muzicale. Rolul a. în formarea timbrului a fost fundamentat de Helmholtz (1821-1894). Același, invocând fenomenul bătăilor* acustice produse între a. sunetelor intervalelor* muzicale, a elaborat o teorie explicativă a genezei raportului consonanță* – disonanță*. Sin.: sunete parțiale, concomitente sau superioare. V. armonie; dualism; funcție (1).

armoniu (< it. armonio, armonium; fr., engl. harmonium; germ. Harmonium), instrument muzical cu claviatură*, construit pe principiul tuburilor sonore (v. orgă) în care coloana de aer este pusă în vibrație de oscilația periodică (v. vibrație) a unei ancii* metalice libere (care un acoperă întreaga deschidere a tubului). Preocuparea pentru realizarea unui instr. care să păstreze posibilitățile coloristice de care dispune orga, dar să aibă dimensiuni mult mai reduse și o sonoritate delicată, traversează întregul sec. 19. În 1840, inventatorul fr. Alexandre Debain patentează harmonium-ul, instr. în a cărui concepție reunește toate cuceririle predecesorilor săi (Gabriel Joseph Grenie, Voit von Schweinfurt, Payer ș.a.) cu adăugarea a 4 registre (II, 1) timbrale. Perfecționări ulterioare sunt aduse de J. Alexandre, Martin V. Mustel ș.a. Partea exterioară a mecanicii a. cuprinde: claviatura [care în mod obișnuit are o extindere de 5 octave, Do-do⁴], butoanele (care la instr. uzuale acționează asupra celor 4 serii de tuburi sonore de construcție diferită, corespunzând celor 4 registre timbrale de 8, 16, 4 picioare (2)) și pedalierul*. Pentru emiterea sunetului este determinat în primul rând timbrul*, apoi, prin acțiunea simultană a pedalelor (ce acționează burdufurile) și a clapelor, aerul conținut în burdufuri este dirijat asupra anciilor din tuburi, care sunt, astfel, puse în vibrație. A. dispune de posibilitatea de a varia presiunea aerului din burdufuri cu ajutorul pedalelor, de a reda efecte de tremolo*, surdină*, prelungirea sunetului, precum și de a amplifica volumul sonor (fie cuplând mai multe octave*, fie printr-un dispozitiv de valve acționat cu genunchii). Prin dimensiunile sale mult mai mici decât ale oricărei orgi, prin prețul său convenabil, a. este preferat acesteia din urmă; este mult utilizat în scopuri didactice. Pentru a. au scris C. Franck, A. Guilmant, A. Eler și G. Mahler (care îl utilizează în Simfonia a -VIII-a, alături de orgă).

clavietă, muzicuță* cu claviatură*, cromatică*. Are formă dreptunghiulară (corpul instr. pe care sunt montate clapele), iar printr-un tub care se găsește pe una din laturi se introduce coloana de aer. Sunetul, spre deosebire de muzicuță, se produce numai prin expirație. Se fabrică c. de diferite dimensiuni: cu 19 clape (sopran), cu 26 clape (alto) etc. Instr. se ține cu degetele mari ale fiecărei mâini iar cu celelalte degete se acționează clapele. În fabricația firmei germ. „Hohner”, c. poartă denumirea de Melodica.

culisă (< fr. coulisse), partea mobilă a tubului trombonului* ce alunecă în sus și în jos pe partea fixă a tuburilor paralele ale instr. Deplasând c., prin manevrarea acesteia cu mână dreaptă, executantul prelungește sau scurtează coloana de aer, modificând astfel înălțimea* sunetelor.

diviziune, termen generic aplicat la împărțirea sau fracționarea după reguli specifice a unor elemente ale muzicii: 1. D. normală a valorii* notelor este binară*, dacă nota* întreagă se împarte prin 2, 4, 8 etc., în care caz se determină grafic ritmul* binar (cu accente (II, 7) din 2 în 2 elemente ritmice). 2. D. normală a notei întregi cu punct este ternară*, dacă împărțirea se face cu 3, 6, 12 etc., în care caz se determină grafic ritmul ternar (cu accente din 3 în 3 elemente ritmice). Nu numai nota întreagă (cu sau fără punct) poate fi împărțită ca mai sus, ci și diferitele ei fracțiuni. Există și d. excepționale sau neregulate ale ambelor valori, cu care se obțin diferite efecte expresive-ritmice. Ex.: trioletul*. Alte d. excepționale ale valorii notelor sunt cvartoletul*, cvintoletul*, sextoletul* etc. 3. D. octavei*, v. gamă; mod; tetracord; pentacord. 4. D. intervalelor* se efectuează, în sistemul egal temperat*, în părți egale sau neegale. Ex.: secunda* mare (tonul*) se împarte în două secunde mici (semitonuri*) egale, dar octava se poate împărți fie în intervale egale (12 semitonuri sau 6 tonuri sau 4 terțe* mic sau 3 terțe mari), fie neegale (1 cvartă* + 1 cvintă* sau 1 terță mare + 1 sextă mică). În sistemele netemperale* nici un interval, de orice mărime, nu se poate diviza în părți egale, ceea ce a constituit unul din motivele principale ale părăsirii lor și adoptării sistemului egal temperat. 5. (acustică). În timpul vibrației unei coarde sau a unei coloane de aer dintr-un tub sonor are loc o d. spontană a coardei sau a coloanei de aer, în elemente de 2, 3, 4,... ori mai mici. D. prin 2 produce octava sunetului fundamental; prin 3, cvinta octavei; prin 4, cvarta cvintei octavei etc. În final, această d. dă naștere seriei sunetelor armonice*. 6. (ist.) D. armonică (geometrică) și d. aritmetică, după concepția lui G. Zarlino, bazată pe fenomene acustice, reprezintă cele două moduri opuse în care pot vibra coardele sau aerul dintr-un tub sonor. D. arm. (notată convențional: 1: 1/2: 1/3: 1/4 etc.) pleacă de la fracționarea regulată a unei coarde sau, ceea ce este totuna, de la o serie de coarde de lungimi tot mai mici, corespunzătoare rapoartelor din paranteză. Ultimele trei coarde produc acordajul* perfect major* pe tonica* do. D. aritmetică (notată convențional: 1: 2: 3: 4 etc.) pleacă de la o serie de coarde cu lungimi de 2, 3, 4,... ori mai mari decât cea mai scurtă. Ultimele trei coarde produc acordul perfect minor* pe tonica la. În alcătuirea celor două serii de sunete, unde Zarlino recunoaște existența tuturor intervalelor consonante* pe care le admite, constă din așa-numita dualitate arm. (v. dualism). După evidențierea ca atare a sunetelor arm. în sec. următor și după confirmarea lor științifică de către fizicianul J. Sauveur (1701), s-a văzut că acestea erau tocmai sunetele corespunzătoare d. arm. zarliniene. Ele au fost numite armonice superioare, pentru a le deosebi de cele inferioare, corespunzătoare d. aritmetice. Deși nici un fapt experimental nu a putut demonstra existența obiectivă distinctă a armonicelor inferioare, ele au fost considerate de unii teoreticieni din sec. 18 (J.-Ph. Rameau, G. Tartini ș.a.) ca geneza naturală a acordului și a modului min., datorită paralelismului originii lor cu armonicele superioare.

flageolet (flajeolet) (< fr. flageolet) 1. Termen folosit pentru sunetele armonice* obținute la instrumentele cu coarde*, fie prin ușoara atingere a punctelor care împart coarda în două, trei sau mai multe porțiuni (f. naturale, care se notează cu O), fie prin folosirea a două degete – primul apăsat pe coardă, creând un prăguș artificial, al doilea atingând ușor coarda, la o distanță de cvintă*, de cvartă, de terță* mare și de terță mică (f. artificiale, notate pentru sunetul apăsat cu note obișnuite iar pentru cel atins cu note rombice goale, precum și cu cifrele corespunzătoare degetelor folosite; v. digitație). La harfă*, prin atingerea mijlocului coardei, se obține octava*. F. se folosesc în compoziție pentru a se obține sunete cristaline, diafane și pentru lărgirea ambitusului (1) instr. respectiv. În piesele de virtuozitate, se folosesc și duble f., imitând două flaute* (ex. lucrările lui Paganini: Concertele, Dansul vrăjitoarelor etc.). La instr. de suflat se obțin sunete asemănătoare f., prin sporirea presiunii în coloana de aer, ca urmare a unui suflu sporit (germ. überblasen); sunt sunetele armonice, care în locul sunetului fundamental, rezultă din vibrarea numai a unei jumătăți a coloanei de aer (octava) sau a unei treimi a acesteia (duodecima*). Fl. obține, de ex., mai multe dintre armonicele superioare, în timp ce cl. pe cele de cvintă (duodecimă). V. Blasquinte. Sin.: alliquote (1). 2. Flaut drept*. 3. Mic registru (II, 1) de orgă* (2’ și 1’).

flaut (< it. flauto; fr. flute; germ. Flöte). Aparținând grupei instrumentelor de suflat din lemn, dar construit astăzi din metal (argint), f. este alcătuit dintr-un tub cilindric astupat la un capăt, un orificiu lateral, prin care instrumentistul insuflă aer în tub, și un sistem de clape (2) metalice care deschid sau închid mici orificii aflate de-a lungul tubului, variind astfel lungimea coloanei de aer care întră în vibrație și, implicit, înălțimea* sunetului produs. Înălțimea sunetelor este de asemenea variată datorită intensității suflului [v. flageolet (1)]. F. emite sunete pe o întindere de trei octave*: si(do₁)-do₄. F. are o lungime totală de 765 mm, putînd fi divizat în trei părți demontabile. Diameltrul corpului cilindric este de ca. 19 mm. Pe partea superioară a tubului cilindric se află orificiul lateral, de formă aproape rectangulară și având un diametru de 17 mm. Corpul f., reprezentat de partea centrală a tubului, are 13 orificii acoperite de clape, care se pot închide sau deschide sub acțiunea degetelor instrumentistului, partea inferioară a f. având doar trei orificii. F. se ține transversal, de la stânga spre dreapta, ceea ce îi mai conferă și denumirea de f. transversal (fr. traversière; germ. Querflöte) sau lateral. Din familia f. actual fac parte f. mare (descris mai sus), f. mic*, f. alto și f. bas. Fiind un instr. de factură melodică, f. i se încredințează adesea un rol solistic. În orch. simf. se folosesc 1-4 f., mai frecvent 2-3, unul din ei putând fi înlocuit cu f. piccolo sau f. alto, schimbarea notându-se în partitură* prin indicația muta in*... Partida* de f. se scrie pe un portativ* sau două în partitura* generală, deasupra tuturor celorlalte instr., notația făcându-se în cheia* sol. F. contemporan este rezultatul unui lung proces de inovare și perfecționare a vechilor instr. de suflat. F. este poate cel mai vechi instr. cunoscut. Menționările din antichitate amintesc de f. lui Pan (syrinx; v. nai), f. frigian, f. simplu, f. dublu ș.a. Un instr. mai apropiat de f. actual este f. drept* din sec. 16. Sec. 17 este dominat de creația fr. și it. dedicată f. drept, el fiind predecesorul direct al f. transversal. După o serie întreagă de perfecționări aduse f. transversal, vizând ușurarea tehnicii instr. și obținerea unui timbru* cât mai plăcut, în 1831, Theobalt Boehm ajunge să stabilească dimensiunile proprii obținerii celor mai pure sunete și sistemul mecanic al acționării clapelor cel mai convenabil tehnicii instr. Sistemul Boehm este aplicat și în construcția f. actual. F. posedă un timbru destul de omogen, cu caracteristici de claritate și transparență, datorită cărora se evidențiază adeseori în partituri celebre, fie ca protagonist în concertele (2) instr., fie în scurte dar expresive solo*-uri în cadrul orch. Concertul clasic este reprezentat prin lucrări de J. Haydn (Concertul pentru f. și orch. în re major) și de Wolfgand Amadeus Mozart (Concertul pentru f. și orch. în re major și Concertul pentru f., harpă și orch.). Epoca romantică îl folosește mai mult în desfășurările simf. Impresionismul fr. îi conferă o nouă dimensiune, explorând resursele de mister ale registrului (I, 1) grav (solo din Preludiu la după-amiaza unui faun de Debussy), de asemenea în lucrări de Ravel. În muzica românească, contemporană, f. își găsește aplicarea în lucrări solistice cât și pentru formații camerale* și simf. concertante (Concert pt. f. și orch. de Anatol Vieru, Concert pt. f. și orch. de Liviu Glodeanu). Abrev. în partitură: fl.

fluier, instrument popular străvechi și cu o arie de răspândire foarte largă. Este confecționat din lemn de diferite esențe, dar se cunosc și fluiere din os sau metal. În practica muzicală, f. este strâns legat de repertoriul (2) păstoresc. Astăzi se cunosc la noi și formații de fluierași instruite, mai ales în zonele cu tradiție păstorească. ♦ În funcție de mărime și de felul în care sunt confecționate, precum și de procedeele de emitere a sunetelor, se poate întocmi un tabel destul de bogat al f. existente în practica folclorică din România. În prima categorie ar intra f. fără dop, adică cele cu tubul deschis la ambele capete. Sunetul se produce la acestea prin despicarea coloanei de aer la locul pe unde se suflă, parte care este subțiată, executantul ținând instr. pieziș (semitraversier). Cel mai simplu f. din această categorie este tilinca, un tub deschis la ambele capete, fără nici un fel de găuri pentru degete și de lungime care variază între 60 și 80 cm. Modificările de înălțime (2) a sunetelor se produc pe baza suflului, ajutat și prin închiderea parțială cu degetul a părții inferioare a tubului. Din aceeași categorie mai fac parte f. moldovenesc, de mărime mică și mare, ambele tipuri având câte 6 deschizături pentru degete; f. dobrogean, cu 7 deschizături, de mărime mică și mijlocie, precum și Cavalul bulgăresc format din trei piese care se îmbucă, de unde și dimensiunea mai mare a instr. Are 8 deschizături pentru degete. A doua categorie cuprinde f. cu dop, categorie în care se pot desluși câteva tipuri: tilinca cu dop de format mareș Cavalul* cu 5 deschizături pentru degete, de format mare, destinat cântecelor domoale cu linie melodică întinsă, curgătoare, meditativă; f. propriu-zis, care poate fi de mărime mică, mijlocie sau mare și are 6 deschizături pentru degete. Repertoriul său este foarte bogat și variat, cuprinzând toate genurile (1, 3) folclorice; f. gemănat (sau îngemănat), cu tuburile egale, este de mărime mică și mijlocie și are 6 deschizături pentru degete aplicate pe tubul prin care se construiește linia melodică. Celălalt nu are sau nu poate avea deschizătură; f. gemănat, cu tuburile egale și cu 7 deschizături la mărime mică și mijlocie; f. gemănat cu tuburi inegale de mărime mică și mijlocie, și are 6 deschizături pentru degete aplicate pe tubul melodic, cel de ison* sau burdon (I, 1) fiind mai scurt; f. cu 7 deschizături dintre care 6 sunt deasupra și una dedesubt instr. Este de dimensiuni mici. Tot aici se poate înscrie și f. transversale, asemănătoare flautului* dintre care unul cu 6 deschizături, de format mic și mare, și altul cu 7 deschizături, numai de format mare.

hăulit, gen (I, 3) muzical al folclorului* românesc, cu funcție și structură proprie, cunoscut îndeosebi în zonele subcarpatice. Terminologie pop. variată: „ăulit,” „aguguit”, „huhurezat” etc. G. Breazul îl definește ca un străvechi obicei romănesc de primăvară, format din „câteva sunete, primele pe care le produce coloana de aer închisă într-un tub acustic”, practicat de copii. H. se menține în două forme: independent și inclus în alte genuri precum în doină*, cântec (I, 1). Practicat de copii și adulți, în prima formă are funcție de apel, de semnal* de la distanță sau ca exprimare a bucuriei la venirea primăverii; în cea de a doua formă apare la sfârșitul strofei sau al unor secțiuni („strofe elastice”). Are trăsături specifice Jodler*-ului: emisiune vocală caracteristică, trecere constantă de la registrul (1) de piept la falset*, intervale* mari, profil descendent și instr., utilizarea armonicelor* naturale ale unui sunet de bază, glissando*. H. este alcătuit dintr-un motiv repetat liber, cu ușoare variații ritmico-melodice, urmat de un sunet lung și, uneori, un glissando. Materialul sonor extrem de redus este grupat în motive prepentonice (v. pentatonică) sau în scări acustice (v. gamă). Sunt folosite câteva vocale sau silabe: ă-u, ngă-u-ă, ă-lă-u etc.

instrumente muzicale (< lat. instrumentum, „unealtă, aparat”), obiecte, dar mai ales, aparate special confecționate cu ajutorul cărora se produc sunete muzicale. Această definiție exclude din sfera conceptului i. sonore ale căror sunete se utilizează sporadic în muzică (ex. sirenă*, fluiere de semnalizare, clopote*). Din punct de vedere fizic și vocea (1) umană face parte din categoria i., dar terminologia tradițională o consideră, dimpotrivă, un concept antonimic al i. (v. instrumentală, muzică; vocală, muzică). Nu se consideră i. nici părțile corpului uman sau ale îmbrăcăminții care, prin lovire, produc sunete (ex. palmele, pieptul, carâmbul cizmei), deși aceste sunete pot avea o largă utilizare în practicile muzicale primitive și folc. Într-un sens mai larg al conceptului, sunt cuprinse în categoria i. și obiecte de altă destinație inițială, folosite drept i. (ex. frunza* și solzul de pește*, lingurile și bețele de lovit); pentru desemnarea mai exactă a acestora s-a creat termenul de pseudo-i. (T. Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, 1956). În muzicologie*, enumerarea, descrierea, clasificarea și istoria i. constituie obiectul organologiei. Organologia sistematică clasifică i. conform caracteristicilor morfologice și de funcționare. Criteriul de clasificare al chinezilor din antic. era materia primă din care s-au confecționat i., respectiv partea lor considerată cea mai importantă: metalul, piatra, pământul ars, pielea, mătasea, lemnul, dovleacul, bambusul. Clasificarea clasică a hindușilor distingea patru grupuri, după caracteristici de construcție și de mânuire: ghana (lovite – idiofone), avanaddha (acoperite – membranofone), tata (frecate cu arcuș) și sushire (de suflat). În ev. med. europ. se distingeau trei grupuri: instrumenta chordata (de coarde), pneumatica (de suflat) și pulsatilia (de percuție); această clasificare mai este prezentă și azi în gruparea i. orchestrei* simf. La sfârșitul sec. 19, în urma progreselor înregistrate în acustică*, în parte și sub influența etnologiei, s-au pus bazele organologiei sistematice moderne. Pionierul disciplinei, belgianul V.-Ch. Mahillon a creat, în Essai de classification (1880), o clasificare care, cu unele îmbunătățiri de detaliu aduse de E.M. von Hornbostel și C. Sachs (Systematik der Musikinstrumente, 1914), a rămas valabilă până în zilele noastre. Mahillon a stabilit patru clase: i. autofone (numite azi și idiofone), membranofone, cordofone și aerofone. I. idiofone produc sunetele prin vibrațiile proprii ale corpului i., confecționat din lemn, piatră, metal sau sticlă. Subclasele grupează i. conform producerii punctului prin lovire (ex. castagnete*, xilofon*, gong*), ciupire (ex. drâmba*), frecare prin arcuș (ex. Nagelgeige*) sau suflare (de ex. i. chinezesc ku tang). I. membranofone produc sunetele prin punerea în vibrație a unei membrane întinse care poate fi lovită (ex. tobele*), frecată (ex. buhai*) sau acționată prin intermediul unei coloane de aer (ex. mirliton*). I. cordofone produc sunetele prin punerea în vibrație a corzii întinse, acționată prin lovire (ex. pian*), ciupire (ex. chitară*, clavecin*), frecare (ex. toate i. cu arcuș) sau suflare (ex. harfa* eoliană); după criterii de construcție se disting i. cordofone simple (ex. țițeră*, țambal*, pian) și compuse (ex. chitară, i. cu arcuș, harfă*). Grupa percuției din orch. simf. cuprinde, în principal, i. membranofone și idiofone dar, într-o viziune mai nouă, și i. cordofone acționate prin lovire (pian, țambal). În i. aerofone mediul vibrator este coloana de aer acționată prin buzele instrumentistului întinse pe muștiuc* (ex. trompeta*), dirijarea coloanei de aer spre o muchie ascuțită (ex. flaut*, flaut drept*) sau vibrațiile unei (respectiv două) lamele de trestie, lemn sau metal (ex. oboi*, cimpoi*, muzicuță*). Orga*, i. complex, întrunește un număr variabil de i. aerofone diferite. La această clasificare tradițională se adaugă azi clasa i. electrofone* care întrunește atât i. cu generator mecanic, în care numai prelucrarea, amplificarea și emiterea sunetului sunt electronice (ex. chitara electronică), cât și i. cu generator electronic (ex. trautonium, orga electronică*, sintetizator*). Clasificări ale i. mai mult sau mai puțin diferite față de aceasta au mai creat S. Schaeffner (Projet d’une classification nouvelle des instruments de musique, 1931), H.H. Dräger (Prinzip einer Systamatik der Musikinstrumente, 1958). ♦ I. populare, i. muzicale proprii culturilor folclorice*. În accepțiunea restrânsă a a conceptului, i. pot fi considerate numai i. muzicale create de instrumentiștii pop. înșiși sau de meseriași care trăiesc în mediul folc. respectiv (ex. drâmbă*, toacă*, buhai*, bucium*, nai*, fluiere*, cobză*), în sens larg însă se acceptă drept i. și i. de fabrică încetățenite în cultura pop. (ex. clarinet*, taragot*, acordeon*, trompetă*, țambal*). Delimitarea celor două categorii este dificilă, dat fiind faptul că unele i. (ex. vioara*) în anumite zone sunt produse de artizanat țărănesc, în altele nu. Pentru cea de a doua accepțiune pledează și faptul că poporul, preluând de la muzicanți orășeni i. noi, de fabrică, le-au asimilat prin elaborarea și cultivarea unor modalități de execuție proprii folc. din zona respectivă. Sistematizarea i. se face pe baza criteriilor organologiei generale.

muștiuc (< germ. Mundstück), parte a unor instrumente* de suflat, care se fixează (prin apăsare) de buze (în cazul instrumentelor de suflat din alamă), ori se ține în gură (în cazul clarinetului* și al saxofonului*). Prin m. se introduce coloana de aer în instr.

muzicuță, instrument muzical de suflat, la care sunetele se obțin nu numai prin expirație, ci și prin inspirația coloanei de aer. Se compune dintr-un schelet de lemn, la care sunt scobite mai multe orificii dispuse pe un rând sau două (în funcție de tipul sau mărimea instr.). Pe acest schelet sunt fixate două plăci de metal cu lame flexibile din alamă, care produce sunete, unele în contact cu coloana de aer expirată iar celelalte cu coloana de aer inspirată. M. se fabrică în foarte variate tipuri, modele și dimensiuni, între care unele cromatice*. Prin utilizarea diferitelor tipuri de m., se pot alcătui ansambluri (numite uneori și orchestre de m.). Sin.: armonică de gură.

orgă (< gr. ὄργανον, „unealtă”, „instrument”, „instrument muzical”; lat. organum; fr. orgue; germ. Orgel; engl. organ; it. organo), instrument de suflat complex, bazat pe un sistem de tuburi sonore. Sunetul o. se produce prin introducerea aerului sub presiune în tuburi o dată cu acționarea manualului* (manualelor), a pedalierului (1) și a sistemului de acționare a registrelor (III, 1, 2). Mărimea o. (în funcție de numărul tuburilor) diferă de la un instr. la altul. Fiind un unicat, fiecare o. este proiectată de obicei de către un specialist (în cele mai multe cazuri un organist*), care face „dispoziția registrelor” [alege registrele (II, 1)] care vor intra în componența instr., le distribuie diferitelor manuale și pedalierului, iar constructorul de o. „realizează” dispoziția acestora. De fapt, cele mai multe o., acelea care au două sau mai multe manuale, nu sunt instr. simple, ci sunt compuse din două, trei sau mai multe „orgi” de sine stătătoare, fiecare având un manual propriu, independent, pe care se poate cânta atât separat cât și împreună. Cele trei părți principale ale instr. sunt: tuburile sonore, grupate în rânduri de registre; mecanica de suflat („suflăria”) împreună cu magazia de vânt și mecanismul de acționare a ventilelor de admisie: consolă, claviaturi* (manuale) tractură, pârghii pentru registre (II, 2). ♦ A. Tuburile sonore pot fi grupate ținându-se seamă de anumite criterii: a. după felul de atac (2): tuburi labiale și tuburi linguale; b. după felul materialului din care sunt confecționate: tuburi din metal și tuburi din lemn, carton, porțelan etc.; c. după lungime; tuburi de 32′, 16′, 8′, 4′, 2′, 1′ – v. picior (2) etc., precum și după alte criterii. Tuburile labiale au forma și principiile de construcție ale unui flaut drept* sau fluier pop. Parte inferioară a tubului este conică iar cea superioară cilindrică. În locul unde se întâlnesc, se află deschiderea interlabială cu 2 muchii: labia superioară și cea inferioară. Vântul, care intră prin ajutajul de admisie, aflat la piciorul tubului, este comprimat în partea conică, pătrunde apoi prin ajutajul linear (germ. Kernspalte) în corpul central al tubului, unde pune în mișcare aerul, astfel încât coloana de aer a tubului întră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer a tubului intră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer oscilând rar sunetul va fi grav, iar dacă este scurt, sunetul va fi proporțional mai acut. Deci, de lungimea părții superioare depinde înălțimea (2) sunetului. Cam 80% din totalul tuburilor unei o. sunt labiale (doar la o. de tip fr., câteodată întâlnim relativ ceva mai multe registre linguale). Dacă tubul este închis el va emite octava* inferioară, în comparație cu un tub de aceeași lungime. Tuburile linguale produc sunetul cu ajutorul unei ancii* metalice (ca la armoniu*, acordeon*, muzicuță*). Admisia vântului este aproape la fel ca la tubul labial, dar aici vântul pune în vibrație și ancia (a cărei grosime are influență asupra timbrului*). Tubul lingual poate să aibă și o parte superioră, un pavilion*, în vederea amplificării sunetului. Forma pavilionului, cilindrică, conică, de mensură egală largă sau îngustă, are o influență hotărâtoare asupra timbrului. Anciile sunt de două feluri: batante (ca la cl., sax.) și libere (ca la acordeon, armoniu). Tuburile sunt grupate în rânduri de registre. Fiecare registru reprezintă un rând complet de tuburi; fiecărei clape a claviaturii îi corespunde un tub. Ele se deosebesc prin înălțime (de 8′, 4′, 2′), timbru („principal”, „flaut”, „oboi”, vox humana) și intensitate (2). Există registre de 8′ (ca. 30 cm), unde do măsoară c. 2,38 m, de 8′, de 4′ care, apăsând pe aceeași clapă, sună cu o octavă mai sus, de 2′ (cu 2 octave mai sus), 16′ (cu o octavă mai jos), 32′, 64′. Registrele sunt grupate și ele la rândul lor în registru de bază, de fond (fr. jeu de fonds, germ. Grundstimmen), cele de 16′, 8′, 4′ (la o. fr.) și cele 16′, 8′ (la o. germ.) aflate în manualul principal; cele de 8′ și 4′ se află în positiv*. Registre de aliquote (3) (fr. jeux de mutation, germ. Aliquoten) sunt registre care reprezintă armonicile* superioare. Registrul de 2^2/3,, sună cu o duodecimă* mai sus decât este notat, reg. de 2′ cu 2 octave mai sus, 1^3/5,, ca terță* deasupra octavei secunde, 1^1/3,, cvinta* deasupra octavei secunde, 1^1/7,, ca septimă* mică deasupra octavei secunde, 1′ cu trei octave mai sus etc. Registre mixte, mixturile (2) (fr. jeux composés, fourniture; germ. Gemischte Stimmen, Mixturen), de două voci (2) (de ex. o combinație între cvinta 2^2/3, și terța 1^3/5,), de 3′, de 5′, de 7′. Registrele mixte folosesc tuburi labiale. Timbrul, culoarea registrelor se obține prin mensura [germ. Mensur – v. diapazon (2)], lărgimea tubului. Fiecare orgă dispune de corul principalelor (fr. jeux de fonds) (16′, 8′, 4′, cu mensura medie și largă), corul flautelor (registre de 16′, 8′, 4′, 2′, 1′, aliquote, cu mensura largă), registre care imită alte instr. (viola, violino, violoncello), cu mensura îngustă (toate aceste registre folosesc tuburi linguale) și corul registrelor cu ancii, unele din ele de asemenea imitatoare ale unor instr. sau ale vocii umane (oboi, trompetă, trombon, vox humana). Registrele cu ancii se despart în două grupe, una folosind tuburi cu pavilionul normal (trompetă, oboi) celelalte cu pavilionul scurt (vox humana, racket*, regal*). Numărul tuburilor folosite diferă de la un instr. la altul. O o. medie de 25 registre are c. 1900 tuburi. Cea mai mare o. din țara noastră, cea din studioul de concerte al Societății Radio din București, are, de ex., c. 8000 de tuburi sonore, împărțite pe 4 manuale și pedalier. B. Mecanica de suflat produce vântul cu ajutorul unui sistem de foale, acționate manual sau pedal. În decursul timpului au fost folosite mai multe tipuri de foale, care aveau o caracteristică comună: comprimarea aerului aspirat. Important este ca presiunea să rămână constantă. Presiunea se măsoară în mm (de ex. 75 mm „presiune de vânt” ridică o coloană de apă într-un tub-eprubetă la 75 mm). La o. vechi se folosea o presiune de vânt de la 50-75 mm. Mai târziu, în sec. 19, au fost preferate presiuni mai mari, ce atingeau 120 mm, din cauza utilizării anumitor registre cu 300 mm, așa-numitele registre de „presiune înaltă”, la care, între timp, s-a renunțat (orga Bisericii luterane din Sibiu are asemenea registre). Printr-o conductă, vântul este adus spre magazia de vânt, iar de acolo, acționat de organist, cu ajutorul mecanismului de tractură, spre tuburile sonore plasate pe magazia de vânt prevăzută cu ventile de admisie, când este apăsată clapa legată cu tubul respectiv, permite intrarea vântului în tub. Au fost folosite mai multe tipuri de magazii și diferite sisteme de ventile. Cele mai eficiente în vederea obținerii unei sonorități cât mai clare, a unor sunete mai curate, a posibilităților de combinare a registrelor și a unui atac cât mai precis, s-au dovedit a fi sistemele Schleifladen și Springladen, folosite în epoca barocului*. Începând din sec. 20, mai toate o. noi folosesc din nou aceste sisteme de construcție. c. Mecanismul de acționare a ventilelor de admisie. Legătura între claviatură și tuburi este realizată cu ajutorul tracturii. Există o consolă (masă de comandă), pe care sunt plasate manualele (de la 1-5), cu clapele respective. Do-sol³ [la³] (56-57 de clape), și pedalierul, Do-fa¹ [sol¹] (30-31 de clape). Legătura între clapă și ventil se poate realiza cu ajutorul diferitelor sisteme. Cel mecanic, bazat pe un complex de pârghii care, acționând precis, face însă ca în momentul folosirii tuturor registrelor clapele să „meargă” foarte greu, nepermițând o agilitate prea mare în tempo(2)-urile rapide. În anul 1832 Barker inventează un sistem de pârghii care acționează mecanismul de tractură spre ventil cu ajutorul vântului, ușurându-se astfel mult atacul clapelor. Sistemul rămâne însă mecanic. În sec. 19 apare un nou sistem de tractură, cel pneumatic, unde legătura între clapă și ventil este realizată cu ajutorul unei conducte înguste de plumb și o magazie de vânt montată în consolă. Apăsându-se pe clapă, vântul intră în conductă și deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Sistemul pneumatic este mai simplu, mai ieftin, dar atacul imprecis, iar sunetul întârzie, în funcție de distanță între consolă și tub. Mai nou se folosește sistemul electric în care, cu ajutorul unor electromagneți, se deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Cu toate neajunsurile sale, cea mai bună tractură s-a dovedit însă a fi totuși cea mecanică. În zilele noastre constructorii de o. revin din ce în ce mai mult la aceasta. Pe consolă sunt montate părghiile pentru registre. Am văzut că tuburile sunt grupate pe rânduri de registre. Ele pot primi „vânt” doar când pârghia registrului e „trasă”, astfel, cu toate că se apasă pe clapă și se deschide ventilul admisie, tubul nu sună pentru faptul că nu există vânt în magazia registrului respectiv. Și aceste pârghii pot fi acționate mecanic, pneumatic sau electric. ♦ O. este un instr. cunoscut deja în antic. În sec. 2 î. Hr. (170) un anume Ktesibios construiește o o. hidraulică (hydraulis, organum hydraulicum) având tuburi, un fel de claviatură și foale. Comprimarea aerului se realiza cu ajutorul apei. La Roma și la Bizanț, o. era utilizată mai ales în teatru. În Europa apuseană a ev. med., prima o. apare în anul 757, când împăratul bizantin Constantin Kopronymos face cadou o o. regelui Peppin. Acele instr. extrem de mici, dispuneau de 8-15 tuburi, 1-2 octave diatonice (do-do¹). În jurul anului 980 se găsea la Winchester o orgă cu 400 de tuburi și două manuale. În sec. 12, tuburile sunt împărțite în registre; în sec. 14 se inventează, în Germania, pedalierul, iar în sec. 15, tuburile linguale. În țara noastră (Transilvania), construcția de o. a început relativ devreme. Primul nume de organist și constructor, care apare într-un document (1429), este cel al lui Johannes Teutonicus din Feldioara (Marienburg). Desigur s-au construit și înaintea acestei date o. în diferite orașe. Cea mai veche o. păstrată în forma ei originară este probabil cea din Biserica luterană din Rupea (1726), iar cel mai valoros instr. se află la Biserica Neagră din Brașov, construit de către Carl August Buchholz, Berlin (1836-1839); are 76 de registre (63 sunătoare). V. regal; orga di legno; positiv.

Rackett (cuv. germ.ș fr. Cervelas sau Ranket) 1. Instrument aerofon cu ancie* dublă din sec. 16 de forma unui cilindru scurt (între 12-35 cm). Interiorul era confecționat din mai multe tuburi introduse unul în celălalt, astfel încât coloana de aer trecând prin ele să se prelungească de 8-9 ori față de mărimea cilindrului. Având 11 orificii pe cilindru, R. a fost confecționat în patru dimensiuni, în registru (I) de discant*, t, b, și c. bas. Timbrul*, voalat, avea o intensitate mică. 2. Denumirea din sec. 16 a registrului (II) de orgă* din clasa regal*, având tuburi închise de 16’, 8’ și mai rar 4’. Are un sunet voalat, înăbușit (germ. Ranket[t], Ranquet; fr. Ranquet[te]).

sistem 1. Într-o accepție generală, ținând cont de un mod curent de exprimare, s. se referă la o seamă de noțiuni cu finalitate pragmatică în sfera muzicalului: 1. S. de ancii*, grupare a tuburilor de orgă* după felul anciilor. Există două specii s. de ancii: cu ancii libere care, vibrând se mișcă „liber” între orificiul de admisie, și cu ancii batante, unde ajutajul este cu puțin mai îngust decât ancia, astfel încât această „bate”, se lovește de marginea ajutajului. Înălțimea (2) sunetului, în cazul anciilor de metal, depinde de mărimea (lungimea, lățimea, greutatea) lor. În cazul în care ancia este confecționată dintr-un meterial mai flexibil (trestie ca la ob., cl., fag.), înălțimea sunetului depinde de lungimea coloanei de aer oscilantă. La orgă sunt folosite doar tuburi cu ancii de metal, majoritatea dintre ele fiind ancii batante („oboi”, „trompetă”, „dulcian” [fagot], „vox humana”, „regal” etc.). Doar registrele (II) cu sonoritate mai moale („eolină”, „vox coelesta”) se bazează, ca și la armoniu* și la acordeon*, pe ancii libere. 2. S. de clape (2) (sau de ventile*), mecanisme complexe ce asigură la unele instr. de suflat de lemn și alamă schimbarea înălțimii sunetului; v. și flaut. 3. S. de pedale (1), mecanisme complexe la anumite instr. (ex. orgă, harfă*, clavecin* etc.) pentru modificarea înălțimii sau timbrului* sunetului. 4. S. de portative, reunire a portativelor* printr-o acoladă*, într-o partitură* de pian, cor*, ansamblu (I, 2), instr. sau orch., constituind o unitate semantică asemănătoare unui rând de text din scrierea curentă. II. Într-o accepție teoretic-muzicală, s. privește: A. intonaționalul (I, 2) și parametrii muzicali afectați acestuia: 1. S. netemperat sau temperat*, procedeu matematic-acustic de constituire a raporturilor interioare (intervalice) ale spectrului muzical (v. și sunet). 2. S. (în realitate un sub-s.) referitor la cadrul spațial de congruență propriu mai multor moduri: a) s. tetracordal, acționând în modurile (I, 1) eline; b) s. tetracord*-pentacord*, acționând în modurile (I, 3) medievale occid. ca și în ehurile* biz.; c) s. hexacordal, cu efect practic mai ales în solmizație*; d) s. de octavă*, acționând în tonalitate (1), și care, mai mult teoretic și didactic, mai menține de tetracord, efectele funcționalității (1) fiind în fond în cadrul tonalității (2) determinante. Prin opoziție cu s. de octavă, noțiunea de s. neoctaviant a apărut în legătură cu muzicile atonale* dar și neomodale, cele din urmă „negând” octava ca spațiu ordonator prin utilizarea de moduri simetrice* și complementare, divizibile, în tronsoane; de notat că astfel de structuri neoctaviante au apărut încă în ehurile biz., ca urmare a substructurării lor di-, tri, și tetrafonice (v. pct. e); e) s. difonic, trifonic și tetrafonic, s. (sub-s.) de construire a ehurilor în funcție și de stilurile* muzicii biz. (irmologic, stihiraric, papadic). 3. Deși fiecare mod este, logic vorbind, un s. sieși suficient, definiția modului exclude de la sine recurgerea la acest element supraordonator; în totalitatea lor însă se accede că modurile alcătuiesc un s., cu tot complexul de elemente și interacțiuni propriu acestuia. Dovadă prima recurgere în istoria teoriei muzicale la noțiunea de s. cu privire la modurile grecești: systema teleion*. Legătura dintre întreg și parte în cadrul s. modal a constituit sub-s. de la punctul anterior, acționând în diferite s. și în diverse perioade ale gândirii modale. Prin analogie cu s. modal (mai corect, al modurilor), tonalitatea (1) este ea însăși un s., cu atât mai mult cu cât tonalitatea a „concentrat” caracteristicile modurilor, înglobându-le dualismul* ei fundamental și funcționalității*; s. (sub-s.) în cadrul tonalității rămân diatonia* și cromatismul. Sin. S. major-minor. 4. În contrast cu modul, pentatonica* are statutul unui s., datorită tocmai cuprinderii globale în noțiune a fenomenelor sale, fără diferențieri precise față cu finalele*, „dominantele”, reperele de tip tetracordic (cel mult de tip tricordic) etc. 5. Raportată la parametrii muzicali din sfera multivocalității*, se pot distinge s. istoric determinate privind melodia*, armonia (III, 2), polifonia. Un s. melodic, arm., polif., este caracteristic nu numai unei epoci istorice ci și stilului unui compozitor. S. dodecafonic* (ca și cel serial*) înlocuiește în ambele planuri – cel general și cel individual – delimitările tradiționale, melodicul, armonicul, polifonicul, ritmica fiind subordonate seriei* și s. serial, cu ansamblul lor de reguli și metode. B. ritmul* și parametrii acestuia: 6. S. ritmic, s. de organizare a succesiunilor de valori (I, 3) și accente* în raport cu practica de creație, cu necesitățile reliefării melodiei, polif., cu dansul* cu improvizația* etc. Spontane sau rațional construite, s. ritmice nu beneficiază, ca de altfel întregul domeniu al ritmului*, de o aceeași constantă abordare „sistematică” și analitică precum s. din domeniul intonaționalului. ♦ Descoperirea de către Brăiloiu a s. ritmice proprii muzicii pop. românești trebuie considerată ca fiind, în planul fenomenal-sistematic, una dintre cele mai însemnate de după constituirea concepției ritmice clasice. Spre deosebire de această concepție, ce avea ca lege fundamentală diviziunea (1) valorii ritmice, celelalte s. ritmice puse la punct de Brăiloiu – parlando giusto (giusto silabic), parlando rubato și aksak (s. clasic a fost numit de Brăiloiu divizionar) – dezvăluie alte legi dominante și anume: indiviziunea valorii (cu abateri în rubato* și minime excepții în giusto) și constituirea oricăror entități morfologice, respectiv formule (III) ritmice, prin combinarea a numai două unități cantitative: valoarea (corespunzând silabei) lungă și scurtă. Indiferent dacă cercetările folcloristice vor impune o eventuală reclasificare a s., în s. și sub-s., legile ce le guvernează își vor dovedi în continuare valabilitatea și caracterul de generalitate. Acest caracter este generalizator în măsura în care unele muzici ce au viețuit în afara conceptului clasic, cele folc. actuale, cele tradiționale extraeurop., sau – mergând la alte faze istorice – cele antice gr. (axate pe cantitatea silabelor lungi și scurte), cele medievale (axate pe modurile (III) ritmice proporționale), dar și cele moderne, precum acelea ale lui Messiaen (bazate, ca și aksak-ul, pe valorile adăugate), își găsesc în teoria emisă de cercetătorul român un tablou sistematic și o motivare de o excepțională valoare fenomenologică și structuralistă. De asemenea, constatarea că fiecare dintre s. sau sub-s., „separate” pe calea analizei*, corespund unor anumite genuri folclorice (ex. tipice: parlando giusto, genurile rituale, parlando rubato, genurile improvizatorice) stabilește o altă deosebire importantă față de muzica occid. cultă, în care s. ritmic este universal, indiferent de gen (I, 3) și formă*. Legitatea generală, ca și această relație între gen și s., contribuie la instaurarea unui nou tip de gândire componistică, sesizabil la creatorii interesați de universul muzicii folc. sau non-europ. În același sens a fost posibilă aplicarea concepției sistematice a lui Brăiloiu la realitatea artistic-estetică și structurală a muzicii lui Enescu, precum și a altor compozitori autohtoni, relevându-se astfel contribuția românească la lărgirea conceptului contemporan de ritm. V. variantă (I, 1).

solz de pește, pseudoinstrument (v. instrumente), pe care executanții îl introduc între buza de jos și parte inferioară a danturii, punându-l în vibrație prin coloana de aer a expirației.

trompetă (it. tromba; fr. trompette; germ. Trompete; engl. trumpet), instrument de suflat din alamă, cu timbrul* cel mai acut și penetrant. Este alcătuită dintr-un corp metalic conic prevăzut cu ventile* (sau pistoane (1) cu supape) prin care se poate acorda (1) instr. în tonalități (2) diferite; la unul din capetele corpului se află muștiucul* prin care suflă instrumentistul, iar la celălalt capăt se deschide pavilionul*. T. actuală este un instr. cromatic* cuprinzând întreaga scară începând de la mi la do³. T. în si bemol se aude cu un ton* mai jos decât se notează. Această t. este cea mai des folosită. Mai există și alte specii de t.: t. piccolo, t. alto, t. bas, care au alt acordaj (1) și nu mai sunt folosite în orch. simf. T. se notează în partitură* în cheie* sol, fără accidenți* la armură*, pe un portativ* deasupra partidei* de trb. În orch. simf. se folosesc 2-3 t. În fanfară (6), t. execută vocea (2) de sopran. T. sunt folosite de asemenea în muzica ușoară* și de jazz*. T. este cunoscută din cele mai vechi timpuri fiind folosită la serbări, lupte și alte manifestări și oriunde era necesar un „glas” mobilizator, puternic, penetrant și clar. Tuba romană se presupune a fi fost atât strămoșul t. cât și al trb. Buccina* a influențat-o la rândul său în ev. med. În sec. 18 se folosea t. simplă (naturală*) în muzica de scenă, fanfare și ca instr. de apel în armată (goarnă – corno signale*). La început era formată dintr-un singur tub, putând cânta într-o singură tonalitate. A evoluat apoi, fiind construită din două părți, părții cu ambușura putându-i-se atașa tuburi de schimb* de diferite mărimi, care, lungind coloana de aer a instr., schimbau și tonalitatea. Schimbarea tuburilor lua însă timp, partitura trebuind să prevadă pauze pentru producerea schimbării. Evoluția t.a cunoscut și alte varietăți: t. cu culisă (v. culisă), t. cu clape* etc., care însă nu era satisfăcătoare din punctul de vedere al acurateții sunetelor și al tehnicii interpretative. Sec. 19 aduce invenția t. cu ventile, datorată lui Stoelzel și Blühmel. Primele t. acute în do, cu ventile, au apărut prin 1855. Erau dotate cu 3 ventile, care, punând în vibrație coloana de aer de lungimi diferite, permiteau acordarea instr. în trei tonalități: do, si bemol, la (sau re, re bemol, do). Acest instr. avea posibilitatea de a acoperi întreaga scară cromatică*, îmbogățind resursele tehnice și expresive. Noile calități ale t. cromatice au fost din plin valorificate, mai întâi în muzica de jazz, apoi au trecut în muzica simf. prin asimilarea acestuia în lucrările lui I. Stravinski, M. Ravel, D. Milhaud. Apar aici ritmuri specifice jazz-ului, dar însăși instrumentația simf. a fost influențată de tehnica jazz-ului. Agilitatea tehnică, sonoritatea clară, bogata gamă expresivă ajutată de întrebuințarea surdinelor* au deschis o largă cale de afirmare a t. în sec. 20. Ea apare atât în formațiile simf. cât și în asambluri de cameră (ex. Simfonia de cameră de Enescu), omogenizându-se și cu suflătorii de lemn și cu partida corzilor. Muzica modernă vădește tendința de a acorda o mai mare întrebuințare registrului (I) acut al t., construindu-se t. cu tubul mai îngust care ușurează emiterea sunetelor acute. T. în do satisface această cerință, dar în același timp devenind mai aspru. Și muzica simf. românească contemporană acordă t. atenția cuvenită (concerte scrise pentru acest instr. sunt semnate de Iuliu Mureșianu, Aurel Popa, Theodor Drăgulescu ș.a.). V. cornet à piston; fligorn. Abrev. în partituri: trp.

ventil (germ. Zylinder- sau Drehventil), mecanism de modificare a lungimii tubului unui instrument* de suflat de alamă, având ca efect modificarea înălțimii (2) sunetelor. Inventat în 1813 de către Blühmel, mecanismul de v. a făcut posibilă înlocuirea instr. naturale* (corni, trp.) prin instr. cromatice*. Aceste instr. sunt prevăzute cu cel puțin trei v. (uneori cu patru, în funcție de varianta de fabricație). Sistemul de v. este înglobat în tubul (tuburile) instr. și funcționează la apăsarea unei clape (3) care mișcă circular un cilindru din interiorul tubului. Acest cilindru, prevăzut cu două orificii transversale, lasă aerul să pătrundă în „cotul” suplimentar al tubului, închizând totodată calea de dinainte a coloanei de aer (când clapa nu era apăsată și cilindrul deconectat). Prin acționarea primului v., coloana de aer se lungește, coborând sunetul cu un ton* întreg; al doilea v. coboară sunetul cu un semiton*; al treilea v. coboară sunetul cu o terță* mică. Prin combinarea acțiunii v. (apăsarea simultană a 2 sau 3 clape) se obțin și alte modificări ale înălțimilor. Schematic: 1-ul v.; ton întreg: 2-lea v.: semiton; 3-lea v.: terță mică (1 1/2 ton); 1-ul și al 2-lea v.: 1 1/2 ton; 1-ul și al 3-lea v.: 2 1/2 tonuri; 2-lea și al 3-lea v.: 2 tonuri întregi; 1-ul, al 2-lea și al 3-lea v.: 3 tonuri întregi. O variantă mai nouă de v. este pistonul*.

SOLZ, solzi, s. m. 1. Fiecare dintre plăcile mici, dure și lucioase, de natură tegumentară, care, suprapunându-se parțial, acoperă corpul celor mai mulți pești, al celor mai multe reptile, picioarele păsărilor și anumite părți ale corpului unor mamifere. ♦ Fiecare dintre micile plăci de metal din care sunt făcute armurile sau anumite obiecte de podoabă. 2. Fiecare dintre frunzulițele care acoperă și apără bulbii, mugurii și alte organe ale plantelor. 3. Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 4. Fig. (Pop.) Murdărie, jeg care se depune pe piele, în formă de mici cruste. 5. (În sintagma) Solz de pește = un fel de instrument muzical popular, format dintr-un solz de pește, maleabil, pe care executantul îl introduce între buza de jos și partea inferioară a dinților, punându-l în vibrație prin coloană de aer a respirației. – Refăcut din *soldzi (pl. lui *soldu < lat. solidus „monedă de aur”).

COLOANĂ, coloane, s. f. 1. Stîlp cilindric de marmură, de piatră, de lemn etc., servind la sprijinirea frontoanelor și a părților interioare ale unor clădiri, sau numai la înfrumusețarea lor. Mai mult chiar decît o coloană de granit... sînt puternice trunchiurile vii [ale stejarilor]. BOGZA, C. O. 245. Ai fi zis că te afli subt o imensă boltă de templu, sprijinită de mii de coloane. HOGAȘ, M. N. 73. Înălțimea coloanelor de dinaintea ușii principale îl face pe Moș Gheorghe să se simtă mic, mic de tot. SP. POPESCU, M. G. 69. Eu nu am serai pe mare, Cu coloane de porfir. BOLINTINEANU, O. 101. ◊ Fig. Ardeau și copaci, coloane subțiri, trandafirii. DUMITRIU, B. F. 53. Vezuviul în aer împinge... Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum. MACEDONSKI, O. I 52. ◊ Coloană vertebrală = ansamblu osos alcătuit din totalitatea vertebrelor unui animal, formînd baza de susținere a scheletului la animalele vertebrate; șira spinării. 2. (Fiz.) Masă cilindrică a unui fluid, închisă într-un tub sau țîșnind cu putere dintr-o conductă ori dintr-un rezervor. Coloană de mercur. Coloană de apă. 3. Fiecare dintre secțiunile verticale în care se împarte uneori o pagină tipărită (în special la ziare și reviste) și care este despărțită de celelalte printr-o linie verticală sau printr-un spațiu alb; p. ext. conținutul unei astfel de despărțituri. Ziarele noastre... au găsit mai toate loc pentru a jertfi, din cînd în cînd, cîte o coloană, două, poeziei. MACEDONSKI, O. IV 6. Redacția acestei foi va primi orice plîngere dreaptă a cetățenilor și va face să răsune coloanele sale în favorul celor nedreptățiți. BOLINTINEANU, O. 247. Coloanele ziarului... mi-au fost deschise. GHICA, S.175. Povestea asta se tipări în foaia «Propășirea», mai mult ca să împle coloanele jurnalului. NEGRUZZI, S.I 94. ◊ Expr. A pune (pe cineva) pe două coloane = a arăta că cineva a plagiat, a expune, în coloane alăturate, textul plagiatorului și originalul pe care l-a imitat sau copiat. ♦ Rubrică (într-un formular, într-un registru etc.) care urmează să fie completată. În coloana întîi se trece numele, în coloana a doua data nașterii. ▭ Sta la masă, în față cu un registru deschis, cu o mînă oprită hotărît pe una din coloanele pline de cifre. MIHALE, O. 524. 4. (Determinat uneori prin «de cifre») Șir de cifre așezate unele sub altele (pentru a putea fi adunate). 5. (Adesea urmat de determinări) Grup de oameni (de obicei de soldați) sau de vehicule în mers, așezate în șiruri paralele în adîncime (spre a ocupa cît mai puțin loc din lățimea căii de comunicație). Coloană de tractoare. ▭ Coloana se înșira tăcută. SAHIA, N. 43. Soldații se așezară la rînd și coloana, porni în urma felinarului. D. ZAMFIRESCU, R. 127. Acum coloana s-au oprit Sub crivățul de noapte. ALECSANDRI, P. A. 159. Coloană de marș = formație de mișcare a trupelor pe drum. Coloana a cincea = grup de elemente trădătoare strecurate în spatele unei armate, cu scopul de a-i submina lupta prin acțiuni de sabotaj, spionaj etc. (nume dat pentru prima oară grupului aflat în Madrid în timpul războiului civil, pe care se bizuiau fasciștii spanioli cînd înaintau cu patru coloane asupra orașului).

SUFLU, sufluri, s. n. 1. Respirație, răsuflare. Mă mîngăie-a ta aripă și suflul tău ușor. NEGRUZZI, S. II 66. Cu suflu te suflu. ȘEZ. V 143. ◊ Fig. Țara adormită de-un mileniu De suflul blestemat al unui geniu. CAMIL PETRESCU, V. 69. ♦ Nume generic dat sunetelor care se produc în aparatul respirator sau în aparatul circulator (asemănător cu zgomotul făcut de o coloană de aer sau de lichid împinsă cu forța într-un canal îngust). ♦ Capacitate respiratorie mare; p. ext. rezistență fizică. 2. Adiere, boare. Frunzele gemeau la suflul melancolic a vîntului. NEGRUZZI, S. I 236. ◊ Fig. Peste amîndoi parcă trece un suflu de nebunie concentrată. CAMIL PETRESCU, T. II 275. Un suflu de durere îi cuprinse inima. BART, E. 384. Din poema lui «Savonarola», alăturea cu vederi înalte, iese un suflu de intoleranță, de sectarism, de renunțare. GHEREA, ST. CR. I 175. 3. Fig. Avînt, elan. Suflul înnoitor, care străbate șantierul, se revarsă și în conștiința oamenilor. V. ROM. martie 1954, 318. Lui Nicolae Bălcescu i s-a atribuit «Cîntarea Romîniei», operă de mare suflu poetic. SADOVEANU, E. 53. 4. Aerul deplasat cu violență de explozia unei bombe; curent de gaze în expansiune provocat de o explozie.

solz¹ sm [At: NEAGOE, ÎNV. 78/7 / V: (reg) ~lț, souz / Pl: ~i, (rar) ~uri sn / E: sgp *soldzi (pll sold < lat solidus (aurens) „monedă de aur”)] 1 Fiecare dintre formațiile tegumentare în formă de mică placă transparentă, de natură osoasă, caracteristice peștilor, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă, de regulă întregul corp, afară de cap și înotătoare, constituind un scut protector exterior. 2 (Pex) Fiecare dintre micile plăci dure și lucioase de natură cornoasă, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă corpul unor reptile, picioarele unei păsări sau părți din corpul unor mamifere. 3 (Îlav) În ~i Așezat ca solzii¹ (1), acoperindu-se în parte unii pe alții. 4-5 (Îe) A-i cădea cuiva (sau a-i face să-i cadă cuiva) ~ii de pe ochi A deveni (sau a face pe cineva să devină) dintr-o dată conștient la realitate. 6 (Cu determinări care indică materialul) Fiecare dintre plăcile asemănătoare solzilor¹ (1) din care sunt făcute alămurile sau unele obiecte de podoabă. 7 Motiv ornamental popular lucrat în metal sau în lemn în forma solzilor¹ (1). 8-9 Frunzuliță sau petală în formă de solz¹ (1) care acoperă și protejează mugurii, bulbii sau alte părți ale unor plante. 10 Pulbere răspândită pe aripile fluturilor. 11 Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 12 (Pop) Murdărie care se depune pe piele în formă de mici cruste. 13 (Pop) Crustă care se desprinde în anumite boli de piele. 14 (Pop; spc) Impetigo. 15 (Glg) Falie (1). 16 (Îs) ~ de pește Un fel de instrument muzical popular, format dintr-un solz de pește, maleabil, pe care executantul îl introduce între buza de jos și partea inferioară a dinților, punându-l în vibrație prin coloana de aer a respirației.

ventil s.n. 1 (tehn.) Dispozitiv cu care se reglează închiderea sau deschiderea unui orificiu de trecere pentru lichide și gaze; ext. supapă. ♦ Mecanism care deschide tuburile unui instrument de suflat de alamă, lungind coloana de aer și avînd ca efect modificarea înălțimii sunetelor. 2 (electron.) Diodă redresoare. • pl. -e, -uri. /<germ. Ventil.

Fata Morgana f. („Zîna Morgana”), fenomen de resfrângere a stratelor atmosferice care face s’apară în aer imagini de coloane, coline și edificii.

*coloánă (oa dift.) f., pl. e (fr. colonne, d. lat. columna). Stîlp cilindric cu bază și capitel. O parte dintr’o pagină împărțită din sus în jos: ziar pe șapte coloane. Fiz. Masă de fluid în formă cilindrică: colcană de aer, de apă. Anat. Coloană vertebrală, totalitatea vertebrelor (șira spinăriĭ) de care se leagă cele-lalte oase ale vertebratelor. Fig. Sprijin, suport: Traĭan a fost una din coloanele latinitățiĭ. Șir de trupe în mers (lat. agmen) saŭ dispuse în lungime, fiind oameniĭ așezațĭ unu după altu (în opoz. cu „linie, front”): trecerea escadronului din linie în coloană. Coloanele lui Ercule, ceĭ doĭ munțĭ aĭ strimtoriĭ Gibraltar. A pune pe cineva pe doŭă coloane, a tipări pe o coloană ceĭa ce a scris el, și pe alta, ceĭa ce a scris autoru după care a plagiat. – Rar columnă.

stobór, stobori, (stabor), s.m. (reg.; înv.) 1. Par. 2. Crengi groase, necioplite sau cioplite cu securea, din care se fac garduri: „Târla este o împrejmuire din stabori, pentru oi, la stână” (AER, 2010: 94). – Din sl. staborǔ „stâlp, par, coloană” (Cihac, Conev, după DER); din bg. stobor (MDA).

coloană f. 1. stâlp cilindric menit a susține părțile unei zidiri sau servind numai ca ornament: naltele coloane unui templu maiestos AL.; 2. fig. sprijin, reazim: coloanele Statului; 3. în tipografie, fiecare parte a unei pagini separată printr’o trăsură verticală: dicționar pe două coloane; 4. corp de trupe dispus astfel ca s’aibă puțin front și multă lungime: acum coloana s’a oprit sub crivățul de noapte AL.; 5. Fiz. fluid (aer, apă, mercuriu) conținut într’un tub: coloană de mercuriu; 6. Anat. coloana vertebrală sau șira spinării, trunchiu osos d’alungul spinării, compus la om din 24 de vertebre.

stobor, stobori, (stabor), s.m. – (reg.; înv.) 1. Par. 2. Crengi groase, necioplite sau cioplite cu securea, din care se fac garduri: „Târla este o împrejmuire din stabori, pentru oi, la stână” (AER, 2010: 94; Săcel). – Din sl. staborǔ „stâlp, par, coloană” (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER); din bg. stobor (MDA).

gheizer sn [At: DA / V: gevzer, gaizer^[1] / S și: gaiser, geyser, geizer / E: ger Geyser] (Glg) Izvor de apă fierbinte și vapori, de origine vulcanică, ce țâșnește cu intermitențe, sub forma unei coloane, până la o mare înălțime, răspândind în aer nori de aburi. corectat(ă)

VÂRTEJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană. vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus: vârtejul-pământului = a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦ Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. 4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârtește cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.; b) (reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata; c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui; d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului); e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din bg. vărtež.

VÂRTEJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană, vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârte cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus: Vârtejul-pământului = a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦ Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. 4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârte cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.; b) (reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata; c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârte în jurul unui cui; d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului); e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din bg. vărtež.

ionic¹, ~ă [At: IORGA, L. II, 103 / P: i-o~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr ionique] 1-4 a Ionian (6-9). 5-6 sm, a (Șîs vers ~) (Picior de vers antic) format din patru silabe, două lungi și două scurte. 7 a (Îs) Filozofie ~ă Cel mai vechi curent filozofic materialist grec, apărut în Ionia, în sec. VII-VI î. Hr., care explică universul prin reducerea tuturor lucrurilor la un principiu unic (apa, aerul, focul etc.). 8-9 sn, a (Stil, ordin arhitectonic) caracterizat prin coloane zvelte cu capitelul împodobit cu volute, friză continuă etc. 10 a (D. construcții sau elemente arhitectonice) În stil ionic (9).

SUL ~uri n. 1) Piesă în formă de cilindru care se poate roti în jurul axei sale, având diferite întrebuințări în cadrul unei instalații. 2) Obiect în formă de cilindru, obținut prin înfășurarea unui material flexibil; rulou. ~ de hârtie. ◊ A face (sau a strânge) ~ a înfășura în formă de cilindru. 3) Coloană constând dintr-un material ușor, ridicat în sus de curenții de aer. ~ de fum. ~ de zăpadă. /<lat. sub[u]lum

ORGĂ s.f. 1. Instrument muzical cu claviatură, la care sunetele sunt produse prin trecerea unui curent de aer suflat de niște foale printr-un sistem de tuburi sonore. 2. Orgă geologică = ansamblu de coloane verticale formate în unele roci prin fisurare. [Gen. -ii. / < fr. orgue, cf. it. organo, gr. organon – instrument].

*barométru n., pl. e (vgr. báros, greutate, și métron, măsură). Fiz. Instrument de constatat presiunea aeruluĭ și pin urmare, schimbărĭle atmosferice. – Acest instrument, inventat la 1643 de Toricelli, discipulu luĭ Galileŭ, cuprinde o coloană de mercur care se coboară cu cît te suĭ în atmosferă, fiindcă sus e aeru maĭ ușor. Cu el a măsurat Pascal înălțimile munților. El anunță, pînă la un oarecare punct, timpu frumos orĭ răŭ, căcĭ aeru uscat, fiind maĭ ușor decît cel umed, mercuru se urcă atuncĭ cînd nu va ploŭa și se coboară în caz contrar. Principalele barometre-s cele cu mercur (cu ceșcuță, sifon sau cadran) și barometru aneroid.

cuptor sn [At: PSALT. 34/11 / V: cop~, (Mol) ~tior, (Mun) ~teor, (reg) cutior / Pl: ~oare, (rar) ~i sm / E: lat *coctorium] 1 Construcție din cărămidă, de piatră, de metal sau de lut, pentru copt pâinea și alte produse de panificație. 2 Cantitate de pâine, de plăcinte etc. care se poate coace o dată. 3 Platformă zidită în prelungirea vetrei și pe care se doarme la țară. 4 (Reg; îs) ~ bătrânesc (sau ~ țărănesc, ~ moldovenesc) Instalație care servește la încălzitul camerelor de locuit, construită din pământ, din lut, din lespezi de piatră, din țigle, din cărămidă nearsă, din teracotă Vz cămin, vatră. 5 (Trs; Ban) Sobă (de fier, tablă, fontă). 6 (Reg; îe) A-i cădea (sau a-i pica) pe – Se spune despre o fată care a avut relații cu un băiat și-l silește să o ia în căsătorie. 7 (Pop; îe) A aduce (părinților) noră pe – A se însura. 8 (Pop; îe) A trăi pe – A fi leneș. 9 (Pop; îe) A sta (sau a zăcea) pe – (sau a se muta de pe vatră pe -) A trândăvi. 10 (Pex) Aragaz. 11 (Pex) Plită. 12 (Spc) Despărțitură a mașinii de gătit sau a aragazului, în care se coc prăjituri, cozonaci, se rumenesc Si: (reg) cocătoare, Ier. 13 (Mol; Mun) Instalație pe care se pune alambicul pentru fiert țuica, rachiul etc. 14 (Reg) Bucătărie de vară. 15 Construcție specială de încălzire, constituită dintr-o cameră cu pereți metalici căptușiți cu material refractar, în vederea supunerii unui material la tratamente termice de topire sau la alte operații tehnologice. 16 (Îs) ~ de (pentru) cărămizi, țigle Cantitate de cărămizi brute (din argilă) așezate în așa fel încât să poată fi încălzite până la incandescență de un foc central înăbușit. 17 (Îs) ~ de var Varniță. 18 (Îs) ~ de cărbuni (de lemn) Cărbunărie. 19 (Îs) ~ electric Cuptor (pentru topit) în care căldura este dezvoltată de unul sau mai multe arcuri electrice. 20 (Îs) ~ul unei găuri de mină Porțiune din gaura de mină ocupată de o coloană de explozivi. 21 (Îs) ~ (basculant) Siemens-Martin Cuptor de topit, în care materialul ajunge în contact cu produsul arderii (gazele) și cu aerul și care poate bascula mecanic. 22 (Înv) Altar. 23 (Înv) Loc de tortură (de forma unui cuptor) încălzit până la incandescență, în care erau aruncați cei persecutați pentru credința lor. 24 (Reg; îe) A fi la gură de ~ A fi în mare primejdie. 25 (Fig) Arșiță. 26 (Pop; îs) Luna lui ~ (Luna) iulie.

campană s. f. 1. Capitel al unei coloane corintice sau dorice. 2. Construcție de metal în formă de clopot, care leagă camera de lucru a unui cheson (3) cu exteriorul; ecluză (2) cu aer comprimat. 3. (muz.; pl.) Instrument de percuție din metal, în formă de cupă răsturnată, pusă în vibrație prin lovirea cu un ciocan de lemn; clopote. (< fr. campane, lat., it. campana, clopot)

CAMPANĂ s.f. 1. Capitelul unei coloane corintice sau dorice. 2. Construcție de metal în formă de clopot, care leagă camera de lucru a unui cheson (3) cu exteriorul. ♦ Ecluză cu aer comprimat. [< fr. campane, cf. it. campana – clopot].

*iónic, -ă adj. (lat. iónicus, vgr. ionikós). Din Ionia: dialectu ionic (unu din cele patru ale limbiĭ greceștĭ vechĭ). Filosofia ionică, o școală filosofică grecească după care toate lucrurile se reduceaŭ la un principiŭ unic: apa p. Talete, infinitu p. Anaximandru, aeru p. Anaximene. Ordinu ionic, unu din cele cincĭ stilurĭ arhitectonice greceștĭ caracterizat maĭ ales printr’un capitel ornat de doŭă volute laterale: coloană ionică, capitel ionic. Marea Ionică, între Italia de sud și Grecia. Insulele Ionice, niște insule în marea Ionică. Adv. În dialectu ionic: a scrie ionic.

campană sf [At: DN³ / Pl: ~ne / E: fr campane, it campana] 1 Capitelul unei coloane corintice sau dorice. 2 Construcție de metal în formă de clopot, care leagă camera de lucru a unui cheson cu exteriorul. 3 (Pan) Ecluză cu aer comprimat.

vârtej [At: (a. 1517) DERS / V: (înv) ~egiu, (reg) vâlt~ (Pl: vâlteje), ~tij / Pl: ~uri, ~e / E: vsl врътежь cf bg въртеж] 1 sn Porțiune din masa unui fluid în care acesta, de obicei datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație Si: bulboană, ochi¹, valvârtej (1), vâltoare (2), volbură (1), (îrg) smârc², vârtitură (2), vier³, vifor (1), (reg) bulboacă, bulbuc (6), învârtitoare, moară, ochean³, ocheț, olcuță, sfredel, șioi, vâlcan, vârciolog, vârcol (6), vârtecuș (1), vârteșcă (1), vârtitoare Vz vârtitor (2), vierbură, vir² (1), (itî) voltegire (1), vortice (1). 2 sn Rotire a apei (sau a spumei) în locul unde se cufundă cineva sau ceva. 3 sn Vânt (puternic) care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, zăpadă, frunze uscate etc.) Si: volbură (4), (îrg) vifor (4), (reg) vântoalcă, vânturel¹ (3), vânturiș (1), vârtecuș (2), vârteniță Vz vârtelniță (15), vârteșcă (2), (itî) vortice (2). 4 sn Coloană (de praf, zăpadă, frunze uscate etc.) ridicată de vârtej (3) Si: volbură (5), (îrg) vifor (5), (reg) vârtecuș (3), vârteniță Vz vârtelniță (16),vârteșcă (3). 5 av Cu cea mai mare iuțeală (și în învălmășeală). 6 sn (Pan) Grup de ființe care se mișcă repede și în învălmășeală. 7 sn Mișcare rapidă și amețitoare în cerc. 8 sn (Fig) Agitație (1). 9 sn (Fig) Succesiune rapidă și amețitoare de situații și evenimente. 10 sn Amețeală (1). 11 sn (Pex) Tulburare sufletească. 12 sn (Mdv; reg) Capie la oi. 13 sn Loc în creștetul capului unui om, în fruntea sau pe pielea unor animale de unde părul este orientat în toate direcțiile Si: (reg) spârnel, vârtecuș (8). 14 sn (Mol; Trs; pex; îs) ~ul capului Creștetul capului. 15 sn (Reg) Beregată (la cal). 16 sn (Reg) Cotitură (a unui curs de apă, a unui drum etc.). 17 sn (Trs) Puț² de mină. 18 sn (Reg) Semn de recunoaștere (sub forma unei tăieturi rotunjite) făcut la urechea oilor sau a vitelor. 19 sn (Îvr) Ornament, în general de formă sferică, situat pe brațele unui sfeșnic folosit ca obiect de cult. 20 sn (Înv) Instrument de tortură, acționat cu un sistem de șuruburi, cu care erau zdrobite sau dislocate oasele unui osândit. 21 sn Dispozitiv cu ajutorul căruia se întindea coarda arcului. 22 sn (Reg) Încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui. 23 sn (La car sau la căruță) Bucată de lemn sau de fier, așezată deasupra perinocului de pe osia de dinainte, care se poate învârti în jurul unui cui Si: (reg) căpătâi, (reg) băbut, feleherț, pod¹, scăunaș. 24 sn (Reg; la car sau la căruță) Sistem de frână acționat prin răsucirea unui șurub. 25 sn (Reg) Unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a o unge sau pentru a se scoate sau a se pune roata. 26 sn (Reg; la car sau la căruță) Bucată de lemn care leagă cele două extremități ale piscului Si: (reg) brăcinar. 27 sn (Trs; Mar; șîs ~ cu mănuși) Bucată de lemn având la capete câte o țepușă, care se pune peste perinocul carului când se scot loitrele pentru a se transporta bușteni Si: (reg) telegău. 28 sn (Mun; Olt) Bucată de lemn cu care se răsucește funia trecută peste o sarcină (de fân, de lemne etc.) pentru a o strânge Si: (reg) ceatlău, par¹. 29 sn (Reg) Cric². 30 sn (Reg) Macara. 31 sn (Pop) Fus¹ pe care se înfășoară o funie sau un lanț și care se învârtește cu ajutorul unei manivele sau al unei roți, folosit pentru a scoate apă din fântână, pentru a ridica greutăți etc. Si: (reg) vârtealău (2). 32 sn (Reg; pex; șîs ~ cu cârlig) Prăjină. 33 sn (Ban; pex) Ghizd (2). 34 sn (Pes) Butuc de lemn de formă cilindrică pe care se înfășoară frânghiile năvodului la tragerea acestuia prin apă Si: baran, berbec, (reg) mitroacă. 35 sn (Reg) Șurub care servește la strâns, la presat (la masa de dulgherie sau la teasc). 36 sn Unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. Si: (reg) șurub. 37 sn (Reg) Unealtă de dogărie folosită pentru a răsuci șuvițele de coajă de tei, cu care se leagă cercurile de lemn la butoaie, ciubere etc. Si: (reg) crivea (4). 38 sn (Reg) Strujniță. 39 sn (Trs; Mun; șîs sfredel cu ~ ) Coarbă² (1). 40 sn (Reg) Vârtelniță (1). 41 sn (Reg; la războiul de țesut) Întinzător. 42 sn (Pop) Instalație compusă dintr-un par dispus orizontal, prins cu un capăt de peretele stânii sau de un stâlp înfipt în pământ, care poate fi rotit în jurul punctului de sprijin și de care se atârnă ceaunul sau căldarea. 43 sn (Reg) Scrânciob care se învârtește în cerc. 44 sn (Reg) Leagăn improvizat. 45 sn (Ban) Scândură lungă, cu mijlocul sprijinit pe un suport fix, astfel încât pe capetele rămase libere să se așeze două persoane pentru a se învârti Si: (reg) vârtiloi (2). 46 sn (Reg; la joagăr) Crivală (5). 47 sn (Reg; la joagăr) Dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dințată. 48 sn (Reg) Schimbătoare la moară. 49 sn (Reg) Dispozitiv cu care se ridică sau se coboară piatra morii Si: (reg) scripți. 50 sn (Reg) Titirez la moară. 51 sn (Trs; Buc) Dispozitiv care, prin învârtire, reglează cantitatea de grăunțe ce trebuie să curgă în gaura pietrei de moară Si: (reg) grăunțar, sucitoare. 52 sn (Olt; Buc) Instrument cu care se răsucește cânepa pentru a face funii. 53 sn (Reg) Cerc de lemn care se pune la gâtul oilor și care se leagă de spătarul mulgătorilor oilor, pentru ca acestea să stea la muls. 54 sn (Reg) Verigă de metal, prevăzută cu un cârlig mobil, care face legătura între cureaua de la gâtul unui animal și lanțul sau funia cu care este priponit, permițându-i acestuia să se miște liber. 55 sn (Reg) Dispozitiv folosit în tăbăcărie la prelucrarea pieilor. 56 sn (Îc) ~ul-pământului Mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină Si: darie (1), (reg) păducher, păducherniță (Pedicularis verticillata). 57 sn (Bot; rar; îac) Darie (Pedicularis sceptrum carolinum). 58 sn (Bot; îac) Darie (3) Pedicularis comosa. 59 sn (Bot; îac) Pintenel (Pedicularis palustris). 60 sn (Îac) Plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis). 61 sn (Îac) Planta erbacee Medicago minima. 62 sn (Bot; reg; îac) Culbeceasă (Medicago falcata). 63 sn (Bot; reg; îac) Trifoi-mărunt (Medicago lupulina). 64 sn (Fiz) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 65 sn (Ast; îvr) Mișcare de rotație a unui corp ceresc Si: (îvr) vârtejire (5), vârtejitură. 66 sn (Îvr) Haos (1). 67 sn (Reg) Stea sau constelație nedefinită mai îndeaproape. 68 sna (Mun) Sârbă. 69 sna (Mun) Melodie după care se execută vârtejul (64).

iepure sm [At: DOSOFTEI, PS. 356 / V: ep~, ~ră sf / Pl: ~ri / E: ml lepus, -oris] 1 Gen de mamifere rozătoare, cu urechile lungi, cu doi incisivi suplimentari pe falca superioară, cu picioarele de dinapoi mai lungi decât cele de dinainte și cu coada scurtă Si: (reg) șoldan, văitui (lepus). 2 (Îc) ~-de-mosc Iepure domestic, cu carne comestibilă (Lepus cuniculus). 3 (Îc) ~-berbec-francez Iepure cu urechi lungi de aproximativ 45 cm, în greutate de 6-8 kg și de culoare cenușie. 4 (Îc) ~-uriaș-belgian Iepure în greutate de 5-8 kg, cu corpul lung de 60-70 cm. 5 (Reg; îs) ~ de două hotare Locuitori în zona de frontieră, care își schimbă domiciliul dintr-o țară în alta, pentru a scăpa de serviciul militar. 6 (Pop; îe) A ajuns griva ~le S-a apropiat timpul să răspundă pentru faptele sale. 7 (Pop; îe) A prinde ~le cu mâna A face o încercare zadarnică. 8 (Pop; îe) Nu știi de unde sare ~le O împrejurare favorabilă poate oricând să apară. 9 (Pop; Îlav) Câți ~ri în biserică Deloc. 10 (Pop, îs) Brânză de ~ Ceva inexistent. 11 (Fig; fam; înv) Elev care fuge de la școală. 12 (Fig; fam; înv) Student care e lăsat să mănânce la cantină fără să plătească. 13 (Îcs) De-a ~le Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 14 (Bot) Specie de struguri nedefinită mai îndeaproape. 15 (Mun, Trs) Fâșie de carne de lângă coloana vertebrală a porcului. 16 (Reg) Carne de pe pântecele porcului, care face legătura cu capetele coastelor. 17 (Pop) Parte a plugului. 18 (Pop) Supapă prin care intră aerul în foale, la fierărie. 19 (Îs) Buză de ~ Defect anatomic care se caracterizează prin despicarea buzei inferioare. 20 (Pop) Boală la vite care se manifestă prin ruperea uneia dintre buze. 21 (Reg) Mănunchi de spice nesecerate lăsate în lan.

MASÍV, -Ă adj., s. n. I. Adj. 1. Care constituie o masă unitară și compactă. Lucruri de aur masiv. AR (1829), 188¹/21. Fagi cu scoarță aspră și masivă. CAZIMIR,. L. U. 23. Două sfeșnice de bronz masiv, cu patru brațe, înălțau cîte patru lumînări. TEODOREANU, M. II, 276. Într-o altă sală. . . se află expuse mii și mii de obiecte de aur. Predomină vasele și candelabrele de aur masiv. STANCU, U.R.S.S. 69. Vedeam cum peste vremuri se înalță Statuia ta de aur greu, masiv. BENIUC, C. P. 49. ◊ F i g. Și cînd [bivolii] s-au depărtat în sfîrșit, în tălăzuirea lor masivă și grea, pare că se deplasează înseși temeliile lumii. BOGZA, C. O. 297. ♦ (Despre obiecte) Format dintr-un material compact, fără goluri; plin. Obiecte masive de bronz și argint. ODOBESCU, S. I, 336. Epoletul lat și masiv, cu ceaprazeria lui groasă, abătuse glonțul. CAMIL PETRESCU, O. II, 229. 2. Mare, solid, voluminos; greu; p. e x t. impunător, impresionant. În partea cea din stînga Era două coloane masive, de stil moric. HELIADE, O. I, 220. Secrie. . . făcute din scînduri masive. CALENDAR (1857), 81/7. O schelă foarte masivă. MAIORESCU, D. I, 260. O specie gigantică și nouă De viermi masivi și cenușii. CAMIL PETRESCU, V. 19. Ieși pe ușă, masivă, liniștită. BRĂESCU, A. 35. Filip, masiv. . . , își trecu acru mîneca bluzii peste obrajii asudați. SAHIA, N. 30. A tăcut și a fumat, cu ochii zburliți sub sprâncenele hirsute, masiv, întunecat. TEODOREANU, M. U. 81. Calul, masiv, suportă fără obiecție îndoita greutate. CĂLINESCU, E. O. I, 125, cf. id.21. Largă, puternică, masivă, părînd un cuirasat, Petrila are în jurul ei alte bastimente mai mici, formînd singură o adevărată escadră. BOGZA, V. J. 76. Ușa masivă a holului se deschise și o dată cu valul de aer rece pătrunse înăuntru un om între două vîrste. CONTEMP. 1 954, nr. 430, 2/1. Din întuneric se smulse trupul masiv al locomotivei. V. ROM. ianuarie 1 955, 116. Într-o masivă coloană înaintau pe Griviței muncitorii de la calea ferată. PAS, Z. IV, 84. Dărnescu tăcea, masiv, privind prin el ca prin sticlă, dar asta nu-l demontă cîtuși de puțin pe Motzeanu. T. POPOVICI, S. 324. 3. Care este făcut pe scară amplă, în masă. Natural, urma o vînzare masivă de bule. CĂLINESCU, I. 97. Adoptarea masivă a lexicului neolatin și ajustarea lui grafică. S. C. ȘT. (iași), 1956, nr. 2, 31. [Romanul] a fost primit chiar din primul moment cu căldură . .. , editat în tiraje masive. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 833. ◊ (Adverbial) Carul pe care era trupul așezat avea roțile aurite masiv și peste tot era gătit cu o pompă foarte mare. GT (1841), 3²/22. II. S. n. 1. (Geogr.) Unitate de relief formată dintr-un grup de munți sau de dealuri (reunite în jurul unui vîrf); p. e x t. munte. Cf. VEISA, I. 171²/2. Masivul Transilvaniei. CALENDAR (1861), 32/5, cf. ȘĂINEANU, D. U. Un platou la poalele brădișului din care iese gol masivul Bucegiului. VLAHUȚĂ, O. A. III, 33. Masiv împădurit Deasupra noastră, Măgura se-nalță uriaș. CAMIL PETRESCU, V. 76. Am învățat. . . numai prima lecție, masivul Făgărașului. BRĂESCU, A. 248. Dar atâta deosebire era între cele două odăi învecinate, încît păreau situate pe versantele opuse ale unui masiv muntos. TEODOREANU, M. II, 78. Marele masiv al Bucegilor se înalță, cu fiecare stîncă, și cu fiecare perete de piatră, tot mai sus. BOGZA, C. O. 206. În masivele înalte ale țării noastre cad precipitații bogate. PROBL. GEOGR. I, 64. ♦ Bloc de beton sau de zidărie de dimensiuni mari, de care se leagă sau care susține o construcție. Cf. COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U. 2. Arboret în care coroanele arborilor se ating. Cf. COSTINESCU, DS 188. ♦ Grupare de arbori, de arbuști sau de plante de același fel (făcută pentru a produce anumite efecte decorative). Cf. ȘĂINEANU, D. U., DM. 3. Partea cea mai compactă, cea mai mare, cea mai importantă dintr-un întreg. V.m a s ă², g r o s. Cf. D. ZAMFiRESCU, R. 187. Au dat cu tîrnăcopul în masivul ruinelor malvense. GALACTION, O. 120. – Scris și: (după fr. și germ.) massiv. – Pl.: (I) masivi, -e, (II) masive și (rar) masivuri. – Din fr. massif, germ. Massiv.

ATMOSFERĂ s.f. I. 1. Stratul de aer care înconjoară Pămîntul. 2. (Fig.) Stare de spirit; situație, stare, mediu în care trăiește cineva, ceva. II. Unitate de măsură a presiunii gazelor, egală cu greutatea unei coloane de mercur la 0° cu o secțiune de 1 cm², înaltă de 76 cm. [Cf. fr. atmosphère, it. atmosfera < gr. atmosphaira < atmos – abur, sphaira – sferă].

atmosferă sf [At: NEGRUZZI, S. I, 291 / Pl: ~re / E: fr atmosphère] 1 Sferă de gaze care înconjoară o planetă. 2 (Prc) Aer respirat de ființe. 3 (Fig) Mediu social în care trăiește cineva. 4 (Fig; îe) A face ~ A crea o anumită dispoziție celor din jur. 5 (Fiz) Greutate a unei coloane de mercur cu înălțimea de 76 cm și baza 1 cm² (1, 033g), luată ca unitate de măsură a presiunii. 6 Masă de gaze aflată într-un spațiu în care au loc reacții chimice.

DEGAJAT, -Ă, degajați, -te, adj. 1. Eliberat de o îndatorire, de un obstacol; (despre persoane și gesturile lor) cu mare libertate în mișcări, nestînjenit. Am salutat... căutînd să am un aer cît mai degajat. CAMIL PETRESCU, U. N. 162. A fost degajată în joc, replicele sigure, interpretarea bună. ARDELEANU, D. 83. Madam Piscopesco, cu un gest degajat, ne poftește în salonul cel mare, la ceai. CARAGIALE, O. II 134. 2. (Despre o coloană sau un pilastru) Situat în apropierea unui zid, puțin depărtat de acesta.

ORGĂ s. f. 1. instrument muzical complex, cu claviatură, bazat pe un sistem de tuburi sonore, în care sunetele se produc prin trecerea unui curent de aer sub presiune. ♦ ~ de lumini = a) set de becuri diferit colorate, cu aprindere și intensitate comandate electronic. b) totalitatea dispozitivelor de comandă a aparatelor de iluminat într-o sală de spectacol, într-un platou de filmare sau de televiziune. 2. ~ geologică = ansamblu de coloane verticale în unele roci, prin fisurare. ◊ susținerea unei lucrări miniere subterane cu stâlpi așezați unul lângă altul. (< fr. orgue)

danț 1. Denumire dată suitei ciclice de jocuri* populare, în Țara Oașului. Ea este alcătuită din trei părți (jocuri): „cu fete”, „feciori în roată” și „de-a-nvârtitu”; formația în care se joacă cunoaște multiple evoluții – coloană de perechi, cerc de bărbați, perechi în linie repartizate în spațiul de joc – de asemenea variază și priza între jucători. Ritmul este binar* sincopat „optime” ♪ „optime” ♪ „optime” iar mișcarea, deosebit de viguroasă, cu pași tropotiți, bătăi* de pinteni (pe sol și în aer) învârtituri, bătăi din palme, însoțite de „țipurituri” (strigături* cântate). 2. Denumire dată brâului* (tip brâu bătrân bănățean), în unele localități din Ținutul Pădurenilor (Hunedoara). 3. Danțu, varianta brâului carpatin (mocănesc) din Rășinari (Sibiu). 4. De d., d. sus, denumire sub care sunt cunoscute variante ale ardelenei (1) sincopate, în zona Vașcăului (Bihor).

STÎLP, stîlpi, s. m. 1. Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pămînt, care servește (mai ales în construcții) pentru a susține ceva; p. ext. orice element de construcție (de fier, de ciment, de piatră etc.) așezat vertical și servind la susținerea construcției (v. coloană). Coborîi în fața unei case curate, albe, cu cerdac larg, cu stîlpi de lemn. SADOVEANU, O. VIII 18. Cucoșii cîntau acum pe stîlpii porților, în prag și în toate părțile. CREANGĂ, P. 294. Se văzură niște palaturi strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiți stîlpii și ciubucele de pe lîngă strașină licărea de-ți lua ochii. ISPIRESCU, L. 37. Basilica Ulpiană cu cinci rînduri de stîlpi de granit. ODOBESCU, S. III 72. Aci a întins podul Constantin pre stîlpi de piatră care stau încă în apă și dintre care se vede mai cu seamă unul. BOLLIAC, O. 273. ◊ Stîlp de telegraf (sau de telefon etc.) = fiecare dintre stîlpii de lemn așezați la o anumită distanță unul de altul, de care sînt prinse, pe niște izolatoare, firele telegrafice, telefonice, de radioficare etc. Se cațără pe un stîlp de telegraf. DUMITRIU, N. 59. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, P. 200. ◊ Expr. A sta stîlp (de cremene) = a sta neclintit. Nu mai sta aicea stîlp, lîngă mine. SADOVEANU, O. VIII 213. Flăcăul a ridicat ciomagul în sus, dar n-a putut izbi, căci Baltag sta stîlp de cremene înaintea lui. SANDU-ALDEA, U. P. 10. A țintui (pe cineva) la stîlpul infamiei v. infamie. Stîlp de cafenea = persoană care-și petrece timpul prin cafenele. Se știa despre el că e un stîlp de cafenea și că-i place să se țină mai mult de biliard, decît de meserie. PAS, Z. I 205. Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele, Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. ♦ Indicator de frontieră, de hotar. Spre a se încredința dacă nu cumva stîlpii, pietrele sau hotarele au fost mutate. PAMFILE, A. R. 152. ♦ Suport la o mobilă, picior de pat. Paturile erau de o parte și de alta ale cămării... așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. ♦ Fig. Coloană (de fum, de praf, de foc etc.). Abia după ce stîlpul subțire de fum se ridică în înălțime, auziră cornul de pe munte. SADOVEANU, F. J. 376. Din cînd în cînd, vîntoasele se dau vîrtej, adună paie și frunze și praf, le ridică volbură naltă în aer, și se duce, se duce stîlpul, frămîntîndu-se peste cîmp. SLAVICI, O. I 268. Mihai mîndrul vine iară, Falnic ca un stîlp de pară. ALECSANDRI, P. A. 47. 2. Fig. Persoană care constituie un sprijin de căpetenie pentru o colectivitate; fruntaș, om de vază, personalitate proeminentă. Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stîlpii vechii și puternicii familii a Pîrvuleștilor. VLAHUȚĂ, R. P. 84. Acel care-ți grăiește Boier e, stîlp al țării. ALECSANDRI, T. II 169. Toată țara îl plîngea... că au pierdut un stîlp carele sprijinea toate nevoile țării. BĂLCESCU, O. I 102. ◊ (În legătură cu colectivități) Poporul e stîlpul țării... fiecare părticică de pămînt e văpsită cu sîngele lui. RUSSO, O. 38. ◊ Stîlpul casei = capul familiei. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de cînd s-a făcut dînsul stîlpul casei. REBREANU, I. 49.

* COLOANĂ (pl. -ne) sf. 1 💒 Stîlp, mai adesea rotund, care servește de sprijin unei părți dintr’o clădire, sau numai ca ornament (🖼 1381): o sală mare cu bolți sprijinite pe coloane (GN.) ¶ 2 Ⓕ Sprijin, razim ¶ 3 🩺 Coloana vertebrală, șira spinării ¶ 4 📰 Șirele de rînduri care ocupă numai o parte (jumătate, o treime, etc.) din lărgimea unei pagini (scrise sau tipărite) ¶ 5 ~ de cifre, șir de cifre așezate vertical unele subt altele ¶ 6 📻 Masa cilindrică a unui lichid sau a unui gaz închis într’un tub: ~ de aer, ~ de mercur ¶ 7 📻 ~ barometrică, mercurul din tubul unui barometru, deasupra nivelului mercurului din cuvetă ¶ 8 🎖️ Șir, șirag, rînd de soldați așezați mai mult în lung, cu un front foarte mic: întîlnind... o ~ de Turci, care înainta spre oraș, au nesocotința s’o atace (I.-GH.) ¶ 9 pr. ext. Șir lung de oameni sau de animale [fr. colonne].

depresiune sf [At: CULIANU, C. 10, cf 71 / V: depresie (3) / Pl: ~ni / E: fr dépression, lat depressio, -onis] 1 Formă de relief situată la un nivel mai jos decât regiunile înconjurătoare. 2 Vârtej de aer în care presiunea aerului este mai mică decât în regiunile vecine și care aduce timp nefavorabil în locurile pe unde trece. 3 (Fig) Stare sufletească (patologică) de tristețe (asociată cu neliniște). 4 (Ecn) Fază a ciclului economic, posterioară crizei economice, în care producția se menține la un nivel scăzut, mărfurile se vând greu și la prețuri scăzute, în condițiile în care rămâne redusă și puterea de cumpărare a populației. 5 (Pgn) Coborâre. 6 Turtire. 7 (Îs) ~ barometrică Coborâre a coloanei de mercur în tubul barometrului, prin micșorarea presiunii atmosferice. 8 (Îs) ~ aparentă (sau a orizontului aparent) Distanță unghiulară între orizontul adevărat și cel aparent.

trece [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / Pzi: trec; Mp 4 (înv) trecum / E: ml traicere] 1 vi (Determinat de „dincolo”, „de cealaltă parte” etc. sau de substantive introduse prin pp „peste”) A merge dincolo sau de cealaltă parte a unui loc (străbătându-l de-a curmezișul). 2-3 vti A depăși un obstacol (apă, munți, ziduri etc.) pentrua ajunge de cealaltă parte. 4 vt (Pop; îe) Darea ~ marea Cu bani se poate face orice. 5 vt (Pfm; îe) A ~ hopul (sau gârla) A scăpa de o greutate, de o primejdie. 6 vt (Pfm; îe) Nu zi hop, până nu ~ci șanțul Nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. 7 vt (Pop; îe) A ~ mările negre A pleca departe, fără intenția de a se mai întoarce. 8 vt (Olt; îe) A ~ (pe cineva) Oltul (sau Dunărea) A certa (pe cineva) foarte rău. 9 vt (Pop; îe) A ~ orice hotare A depăși orice limite. 10 vt (Fam; îe) A ~ pragul casei sau a-i ~ (cuiva) pragul A intra în casa cuiva. 11 vt (C. i. un drum) A traversa (2). 12 vi (Cu determinări introduse prin pp „peste”, „pe”) A păși peste cineva sau ceva (călcând în picioare, zdrobind). 13 vi (Îe) A ~ peste... A nu da atenție Si: a desconsidera, a ignora. 14 vi (Îe) A ~ peste cadavre A fi lipsit de scrupule în atingerea scopului. 15 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „în”, „din”, „în”) A se duce într-alt loc. 16 vi (Îe) A ~ la (sau, înv, cu) cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de (sau, înv, în) partea cuiva A se alătura cuiva (sau la ceva). 17 vi (Îe) A ~ la inamic (sau la dușman) sau (înv) a ~ în partea vrăjmașului A se coaliza cu dușmanul. 18 vt (Îe) A ~ pe planul al doilea A fi considerat ca având o importanță secundară. 19 vt (Îe) A ~ (ceva) pe curat A copia ceva, fără greșeli sau corecturi, pe altă foaie sau pe alt caiet Si: a transcrie (2). 20 vi (Fig; determinat prin „din viață”, „din lume”; șîe a ~ în cealaltă lume sau în neant, în neființă, la Domnul, la cele veșnice) A muri¹. 21 vt A transporta (dincolo de...). 22 vt A face să ajungă (de la unul la altul) până la... Si: a da, a înmâna, a preda, a remite, a transmite (1). 23 vi (Îe) A ~ din mână în mână A ajunge pe rând de la unul la altul, din stăpânirea unuia în stăpânirea altuia. 24 vi (D. bani, fonduri; îe) A-i – (cuiva) prin mână (sau prin mâini) A-i administra. 25 vi (D. probleme, afaceri, treburi; îae) A fi de competența cuiva. 26 vi (Îe) Îi trec mulți bani prin mâini Se spune când cineva risipește bani mulți. 27 vi A intra din posesia, de sub jurisdicția sau din administrarea cuiva în cea a altcuiva. 28 vi (D. abstracte; cu determinări introduse prin pp „asupra”, „la”, înv, „spre”) A se transmite (3). 29 vi (Îe) A ~ din generație în generație (sau din tată în fiu) A se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. 30 vi (Pfm; îe) A ~ din gură în gură A se transmite prin tradiție orală, de la om la om. 31 vi (Pfm; îe) A ~ din ureche în ureche A se transmite de la unul la altul prin viu grai. 32 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) din gură în gură ca câinii prin tărbăceală Se spune despre cineva care este bârfit, ponegrit, pe rând, de mai multe persoane. 33 vi (D. boli) A se transmite (10). 34 vi (D. averi, proprietăți etc.) A face să revină cuiva Si: a da, a lăsa, a transmite (5). 35 vi (D. acte, cereri) A fi dat cuiva spre rezolvare. 36 vi (Urmat de determinări locale sau finale introduse mai ales prin pp „spre”, „la”) A înainta într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 37 vi (D. munți, râuri) A urma o anumită direcție. 38 vi (Udp „la”) A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou domeniu, spre un nou câmp de activitate. 39 vi (îe) A ~ la acțiune (sau la fapte sau de la vorbe la fapte) A întreprinde o acțiune, o faptă Si: a acționa. 40 vi (îe) A ~ la ordinea zilei A lua în discuție problemele înscrise pe ordinea de zi a unei adunări. 41 vi (Mai ales urmat de determinări în care alternează „de la” cu „la” sau „din” cu „în”) A schimba o stare, o situație, un sentiment, o atitudine, o idee, o preocupare etc. cu alta. 42 vt (Îe) A ~ în rezervă A integra (pe cineva) în cadrele de rezervă ale armatei. 43 vi (Udp „în”, rar, „la”) A se transforma (1). 44 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „pe la”) A se abate pe undeva sau pe la cineva. 45 vt (Îvp) A ocoli. 46 vt (Fa,; îe) A ~ cu vederea A nu lua ceva în nume de rău Si: a ierta, a uita. 47 vt (Fam; îae; și, înv, îe a ~ cu ochii) A nu lua în seamă (pe cineva sau ceva) Si: a desconsidera, a nesocoti. 48 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub tăcere (sau, înv, cu tăcerea) A lăsa la o parte în mod intenționat. 49 vt (Înv; îe) A ~ cu condeiul A nu pomeni în scris. 50 vt (Înv; îlv) A ~ cu pomenirea A nu menționa. 51 vt (Înv; îlv) A ~ cu uitarea A uita. 52 vt (Înv; îlv) A ~ cu auzirea (sau cu auzul) A nu asculta. 53 vi (Înv; îe) A-i ~ (cuiva ceva) din vedere A-i scăpa cuiva ceva din vedere Si: a omite. 54 vt (Înv) A nu se ocupa de cineva sau de ceva Si: a abandona. 55 vt (Înv; c. i. de obicei o rugăminte, o cerere) A nu lua în considerare Si: a neglija, a nesocoti. 56 vt (înv; c. i. o dispoziție, o poruncă, o lege etc.) A nu respecta. 57 vt (îvp) A lăsa la o parte Si: a omite. 58 vt (Bis; înv; c. i. greșeli, păcate etc.) A ierta. 59 vt (C. i. un examen, o clasă) A susține cu succes Si: a promova. 60 vt (C. i. un elev) A declara reușit la un examen, promovat la o materie, absolvent al unei clase Si: a promova. 61 vi A înainta în treptele învățământului, promovând într-o clasă superioară, într-un an de învățământ superior. 62 vt A face față cu bine unei probe (dificile), unei încercări, unei verificări. 63 vt (Udp „în” sau, înv, „la”; c. i. un act, o petiție, o socoteală etc.) A înscrie într-un registru Si: a înregistra. 64 vt (C. i. numele cuiva) A introduce într-o rubrică, într-un catalog etc. Si: a înmatricula, a înscrie. 65 vt (C. i. informații, date etc.) A însemna în ceva Si: a nota. 66 vt A copia ceva Si: a transcrie (1). 67 vt (îe) A ~ în (sau, înv, la) cont ori, pop, a ~ la (sau, înv, în) socoteală A înscrie la rubrica datoriilor. 68 vt (îae) A introduce în nota de plată suma pentru o altă consumație. 69 vt (Fam; îe) A – (pe cineva sau ceva) la (sau în) condică (sau, pfm, catastif) A ține minte faptele cuiva în vederea unei răzbunări, a unei pedepse etc. ulterioare. 70 vt (C. i. imobile, bunuri materiale etc.) A înscrie pe numele cuiva, care este desemnat ca moștenitor. 71 vt A repartiza pe cineva undeva. 72 vi (D. persoane, vehicule) A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, pe lângă cineva sau ceva). 73 vi (Pop; îe) ~ ca pe lângă o moară pustie Se spune despre cineva care trece pe lângă o casă cunoscută fără să intre sau pe lângă o persoană cunoscută fără să o salute. 74 vi (Pop; îe) A ~ecut baba cu colacii (rar, colacul) A fi prea târziu, momentul oportun fiind pierdut. 75 vi (Îe) A ~ neobservat A nu fi remarcat. 76 vi (Reg; îe) A ~ în treabă A-și vedea de treabă. 77 vi (Pfm; îe) A nu-i ~ (cuiva) pe dinainte A avea mare respect sau considerație față de cineva. 78 vi (Pfm; îe) Nu-i ~ nimeni pe dinainte Se spune despre cineva care nu se lasă întrecut, depășit. 79 vi (Fam; îe) A ~ înainte A continua ceva. 80 vz (Fam;îae) A aborda alt subiect. 81 vi (Pfm; îe) A-i(cuiva) pe la (sau pe lângă) nas A scăpa ocazia. 82 vi (Pop; îe) A ~ecut de mult pe-acolo Se spune despre cineva care are multă experiență. 83 vt (Îe) A~în revistă A lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și în desfășurarea lor. 84 vt (Îae) A inspecta trapele adunate în acest scop (într-o anumită formație). 85 vi A merge unul după altul, formând un convoi, o coloană Si: a se perinda, a se succeda. 86 vi (D. vehicule cu rată fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit. 87 vi (D. vehicule cu rată fixă) A sosi și a pleca din stație. 88 vi (D. dramuri, șosele) A avea traseul prin... 89 vi (D. nave, ambarcațiuni) A se deplasa plutind Si: a pluti. 90 vi (D. păsări, insecte) A străbate văzduhul în zbor Si: a zbura. 91 vi (Mai ales d. proiectile, săgeți etc.) A străbate aerul. 92 vi (D. vânt) A sufla. 93 vi (D. pârâuri) A merge la vale. 94 vi (D. ape mari curgătoare) A avea cursul prin... Si: a curge. 95 vi (Pfm; îe) Are să (sau trebuie să) (mai) ~eacă (multă) apă pe gârlă (sau pe Dunăre, pe vale etc.) Se va scurge (sau va trebui să se scurgă) mult timp. 96 vi (D. corpuri cerești sau d. nori) A se mișca pe cer. 97 vi (D. lumină sau d. umbră) A se întinde peste (locuri, ființe, lucruri etc.). 98 vi (D. o expresie a feței, a ochilor) A apărea pentru scurt timp. 99 vi (Șfg; urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „de”) A merge mai departe de... 100 vi (Cu determinarea „înainte”) A o lua înaintea cuiva Si: a depăși. 101 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) înainte A ocupa locul, rândul înaintea altcuiva. 102 vi (Fig; îae) A depăși pe cineva în merite, demnități, ranguri. 103 vi (Îvp; mai ales cu determinări ca „de aici”, „de acolo”) A pleca (mai departe) Si: a porni. 104 vi (D. ape) A depăși un anumit nivel. 105 vt (Fam; îe) A ~ marginile sau măsura (ori, înv, măsurile) A exagera (1). 106 vt (Fam; îae) A depăși limitele bunei cuviințe. 107 vi (Mai ales udp „de”, „peste”) A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, cantitate, valoare Si: a depăși. 108 vi (Pfm; îe) ~eacă de la mine (sau de la tine etc.)! Se spune când se face o concesie. 109 vi (Udp „de”) A ajunge până dincolo de... 110 vt (Îrg) A depăși (ca mărime, cantitate, valoare) limita obișnuită, normală Si: a întrece. 111-112 vtr (Pop; îe) A-l ~ sau a se ~ cu șaga (ori cu gluma, cu deochiul, cu dedeochiul) A exagera cu gluma Si: a se obrăznici. 113 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva) cu bătaia A bate pe cineva foarte tare. 114 vr (Îvp; îe) A se ~ A întrece măsura. 115 vr (Pfm; îe) A se ~ cu firea A lua lucrurile prea în serios. 116 vr (Pop; îe) A se ~ cu lenea A exagera cu lenea. 117 vrim (Pop; îe) A se ~ de șagă (sau de glumă, rar, de glumie) A începe să fie un lucru serios. 118 vrim (Pop; îae) A se merge prea departe cu gluma. 119 vt (Înv) A fi superior într-o anumită privință față de cineva Si: a întrece. 120 vi (Rar; îe) A ~ de sine A depăși propria sa valoare Si: a se depăși. 121 vi (Îvp) A fi în plus Si: a prisosi. 122 vr (Fam; mai ales urmat de determinări ca „din băut”, „din pahare”, „din beție”) A bea prea mult Si: a se ameți, (pop) a se afuma. 123 vt A atinge (mai ales cu palma, cu degetele) un corp, un obiect cu o mișcare ușoară, de alunecare pe suprafața lui Si: a mângâia, a netezi. 124 vi (Pfm; îe) A ~ cu buretele (peste ceva) A da uitării. 125 vi (Udp „prin”) A străbate printr-un corp de la o margine la alta, făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură Si: a pătrunde, a răzbi, a străpunge. 126 vt (Îe) A ~ (pe cineva) prin (sau sub) sabie (sau prin, sub tăișul (ori ascuțișul) săbiei) sau a ~ (pe cineva) pe sub paloș (ori sabie) A omorî. 127 vt (Îe) A ~ (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie A distruge cu forța armată sau prin incendiu. 128 vi A fi străpuns de un corp ascuțit care iese pe partea cealaltă, făcând o tăietură, o spărtură. 129 vi (D. lumină) A străbate printr-un corp transparent. 130 vi (D. foc; c. i. carnea) A pătrunde în întregime prin... 131 vi (Reg; c. i. anumite materiale) A folosi până la terminare Si: a consuma. 132 vi (Udp „prin”, înv, „printru”, „pe”) A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust Si: a pătrunde, a răzbate, a se strecura. 133 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva ceva) printre degete A lăsa să-i scape ceva Si: a pierde. 134 vi (Reg; îe) A ~ prin el (sau ea, ele, ei) A avea diaree. 135 vi (Cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra în... 136 vt (Urmat de determinări ca „prin sită”, „prin ciur”) A cerne (1). 137 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) prin sită (sau prin ciur) A examina (pe cineva sau ceva) în mod temeinic, amănunțit. 138 vi (Pop; îe) A nu ~ prin sită A fi nefolositor, rău. 139 vi (Pfm; îe) A ~ (și) prin ciur și prin dârmon (ori prin sită, rar, prin ciurel, prin veșcă) sau a ~ prin foc și prin apă ori, înv, a ~ pintru foc și apă A răzbate prin multe greutăți. 140 vi (Pfm; îae) A fi om încercat, cu experiență. 141 vt (C. i. lichide) A supune unei operații de filtrare, de strecurare. 142 vt (C. i. un produs alimentar) A da printr-un aparat sau printr-un obiect de bucătărie (mașină de tocat carne, strecurătoare, râzătoare etc.). 143 vi (Udp „prin”, „printre”) A înainta printr-un spațiu gol. 144 vi (Pop; îe) A ~ pe sub foc și sabie A avea de înfruntat multe pericole (mai ales în timp de război). 145 vi (Reg; îe) A ~ prin vămile cucului A merge clandestin dintr-o țară în alta. 146 vi (Reg; îe) A ~ sub furcile (sau sub furci) caudine A suporta condiții umilitoare. 147 vt (Îe) A ~ (ceva) prin foc A dezinfecta prin intermediul focului. 148 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva ceva) prin cap (sau prin gând, prin minte, îvr, prin cuget, prin creieri) sau, pop, a ~ prin socotința cuiva A se gândi la ceva Si: a chibzui, a reflecta. 149 vi (Fam; îcn; îae) A avea de gând Si: a intenționa. 150 vi (Pfm; d. întâmplări, situații etc.; îe) A nu-i ~ (cuiva ceva) nici prin vis sau nici prin cap, nici prin minte A depăși orice putere de închipuire. 151 vi (Udp „prin”) A înainta făcându-și loc prin... sau printre... Si: a răzbate, a răzbi. 152 vi (Pfm; îe) A ~ ca un câine (sau ca câinele sau, rar, ca gâscă) prin apă A nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. 153 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) prin toate apele A calomnia pe cineva Si: a ponegri. 154 vt (Îvr; c.i. pagini, file) A parcurge. 155 vt (Reg; îe) A ~ (ceva) cu gândul A depăna în gând Si: a-și aminti, a rememora. 156 vi (C. i. un teritoriu) A merge de-a curmezișul, parcurgându-l de la un capăt la altul Si: a traversa (2). 157 vi (C. i. o localitate) A străbate prin... 158 vt (Înv; c. i. un drum, o distanță) A străbate de la un capăt la altul Si: a parcurge. 159 vi (D. foc, flăcări) A se întinde peste... Si: a se propaga. 160 vi (Fig; udp „prin”) A avea de trăit, de suferit, de îndurat. 161 vt A face să intre în (sau pe)... Si: a băga, a introduce. 162 vt A petrece peste..., prin..., pe după... 163 vt (Subiectul indică anumite stări fiziologice) A copleși (pe cineva) cu putere, fără a putea fi oprite Si: (pop) a năpădi, a podidi. 164 vt (Pfm; îe) A-l ~ (toate) nădușelile (sau sudorile) ori a-l ~ o mie de (sau mii de) nădușeli (sau de sudori) sau a-l ~ nădușeli (sau sudori) reci și calde sau a-l ~ nădușelile morții (sau nădușeli de moarte, sudori de moarte) A transpira abundent (din cauza căldurii, a efortului fizic, a emoției, a spaimei etc.). 165 vt (Pfm; îae) A depune mari eforturi. 166 vt (Pfm; îae; șîe a-l ~ cu rece și cu cald) A fi zguduit de o emoție puternică. 167 vt (Pfm; îe) A-l ~ (toate) răcorile (sau căldurile) A se speria tare Si: a se îngrozi, a se înspăimânta. 168 vt (Ban; Olt; îe) A-l ~ apa A transpira (1). 169 vt (Olt; îe) Mă (te etc.) ~ apa pe sub limbă Se spune atunci când este foarte frig. 170 vt (Pop; subiectul indică excremente și urină) A nu putea fi reținut. 171 vi (D. unități de timp) A se desfășura (apropiindu-se de sfârșit) Si: a se scurge, (reg) a pești¹, (îrg) a se tămânda (2). 172 vi (Pop; îe) (Mai) ~ ce (sau cât) (mai) ~ După un timp (nu prea lung). 173 vi (Pfm; îe) Pe (sau, îvr, de) zi ce ~ Pe măsură ce se scurge timpul. 174 vi (D. un interval de timp, o perioadă, o epocă) A lua sfârșit Si: a se încheia, a se sfârși. 175 vi (D. un interval de timp, o perioadă, o epocă) A nu mai fi actual. 176 vi (Pfm; îe) ~ timpul sau vremea ori ceasul A fi târziu. 177 vi (Pfm; d. timp) A ~ în galop A se scurge foarte repede. 178 vi (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) vremea sau a ~ vremea (cuiva) A scăpa momentul, ocazia favorabilă pentru a face ceva. 179 vi (Pfm; îae; și îe a ~ trece timpul (ori anii) peste cineva, sau, înv, a ~ de zile) A îmbătrâni. 180 vt (Îvr) A amâna (5). 181 vi A dispărea (după o bucată de vreme) Si: a pieri. 182 vi (D. suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe Si: a se alina, a se calma, a se potoli. 183 vi (Rar; îe) A~ din modă A ieși din modă Si: a se demoda. 184 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) de pe inimă A se răzbuna. 185 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva) pofta de mâncare A nu mai avea senzație de foame. 186 vi (Reg; gmț; îae) A muri. 187 vi (D. ploaie, vânt etc.) A înceta. 188 vr (D. foc, flacără) A se stinge. 189 vi (D. termene) A expira (9). 190 vt A petrece un timp, o epocă, o perioadă din viață Si: a trăi (10). 191 vt (Pop; îe) A-și ~ viața în izlaș A duce o viață îmbelșugată. 192 vt (Pop; îae; șîe a-și ~ vremea) A-și irosi timpul. 193 vi (Fam; îe) A-și ~ din vreme A face să treacă timpul mai ușor, mai repede. 194 vr (Înv) A avea loc Si: a se întâmpla, a se petrece. 195 vi (D. ființe) A depăși o anumită vârstă, o anumită etapă din viață, o anumită limită de timp. 196 vt (îvp; subiectul indică persoane) A depăși (cu bine) o anumită perioadă de timp, un anumit interval. 197 vr (D. plante, flori) A se veșteji. 198 vr (Fig; d. persoane; pex; d. părți ale corpului omenesc) A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții Si: a îmbătrâni, a se ofili, a se uza, a se veșteji. 199 vr (D. fructe) A li se termina sezonul. 200 vr (D. fructe, semințe, plante) A se coace prea tare (nefiind culese sau recoltate la timp). 201 vr (Reg; d. alimente, materiale etc.; cu determinări introduse prin pp „cu”, „de”) A fi supus prea mult timp fierberii sau unui alt proces de transformare. 202 vr (D. anumite materiale) A se întrebuința până la epuizare Si: a se consuma, a se topi (14). 203 vrp (Pop; d. alimente) A se mânca. 204 vrp (Pop; d. produse, mărfuri) A avea căutare Si: a se vinde. 205 vr (Pfm; îe) A se ~ ca pâinea caldă A se vinde repede, ușor. 206 vr (Pop; rar; d. meserii) A avea căutare. 207 vt (Îrg; c. i. produse, mărfuri) A vinde. 208 vt (Îvr; c. i. bani) A face să circule. 209-210 vir (Îvp; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă. 211 vrim (Înv; adesea în construcții negative) A avea succes Si: a reuși. 212 vi (Determinat de un element predicativ suplimentar introdus prin pp „de”, „drept”, rar, „ca”) A fi considerat... 213 vi (Pop) A fi acceptabil. 214 vi (Pfm; îe) Treacă-meargă sau treacă și meargă sau, rar, meargă-treacă sau treacă! Se poate admite. 215 vt (Pop; în forma negativă) A nu ierta. 216 vr (Pop; îe) A se ~ din pahare (sau din băut) A bea prea mult. 217 vr (Pop; îe) A se ~ cu firea A se emoționa (1). 218 vt (Spt; îe) A ~ pe banca de rezervă A păstra un jucător (ca rezervă) în timpul unui meci pentru înlocuirea unui coechipier. 219 vt (Fam; îe) A ~ pe linia moartă (pe cineva) A-i conferi cuiva niște sarcini neimportante. 220 vt (C. i. bani) A vira într-un cont. 221 vi (Pfm; îe) A ~ prin ceva ca prin brânză A pătrunde cu ușurință în ceva.

SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale și care servește pentru a conduce, a presa sau a fasona un material. V. cilindru, valț. Sulul mașinii de scris. ♦ (De obicei determinat prin «de dinainte») Cilindru pe care se înfășoară pînza în război, pe măsură ce se țese; (de obicei determinat prin «de dinapoi») cilindru de pe care se desfășoară urzeala în timpul țesutului. Pe sul tot crește pînza și coții tot sporesc. BELDICEANU, P. 69. Vai de mine ce făcui, Că prea iute mă pripii. Pe sulul de dinapoi, O sută de lăturoi; Pe sulul de dinainte, Dracu le mai ține minte. ȘEZ. II 80. ◊ Expr. A pune pe sul = a înfășura urzeala pe sulul de dinapoi. Să urzesc, să pui pe sul, să țes, să nălbesc, să croiesc, să cos... DELAVRANCEA, O. II 201. Cu (mai rar prin) un sul subțire = printr-un calcul fin, cu istețime, cu șiretenie. I-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire, ca să dăm exemplu Evropei. CARAGIALE, O. I 91. Învoiala este ca și la Strehaia; însă nu toți oamenii o au primit... Arendașul prin un sul subțire-i va face să o primească. I. IONESCU, M. 478. ♦ Bară folosită la exercițiile de gimnastică. 2. Pernă lungă, în formă de cilindru, care se pune ca ornament sau ca rezemătoare la căpătîiul canapelei sau al patului. Ciugulea cu degete neliniștite un canaf de la sulul canapelei. SADOVEANU, P. S. 170. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd materialul) Bucată dintr-un material flexibil înfășurată în formă de cilindru. Trecea pe uliță cu pași măsurați, ducînd la subțioară un sul de hîrtie. SADOVEANU, E. 125. Ca să atragă mai mult atențiunea publică, unul dintr-înșii făcu un sul de rogojină și, dîndu-i foc la partea de sus, îl puse în cap. FILIMON, C. 297. ◊ Expr. A face (sau a strînge) sul = a înfășura în formă de cilindru. O găsește în sală strîngînd sul covorul, ca să nu-l mănînce moliile. BASSARABESCU, V. 42. 4. Fig. Coloană (de fum, de foc sau de praf). Fumegarea se ducea sul prin spărtura acoperișului. SADOVEANU, M. C. 51. De la coșurile caselor se ridicau suluri de fum, înălțîndu-se ca niște copaci. DELAVRANCEA, T. 146. Vedea... niște suluri de flacări ce creșteau, străbătînd toată gama culorilor. VLAHUȚĂ, O. A. 143. ♦ Rafală (de vînt); vîrtej, trombă. Vîrtejul e un vînt ce se formează vara în vreme de secetă și care suflă... învîrtindu-se și formînd niște suluri (trombe) lungi în aer. ȘEZ. V 141. ♦ Val de frunze uscate, rostogolite de vînt. Un vînt ușor suspina prin plopii vineți; prin iarba uscată treceau suluri de frunze c-un foșnet dulce. SADOVEANU, O. I 451. ♦ Mănunchi de lumină, de raze sau de văpăi. Soarele năvălea în suluri mari prin spărturi. SADOVEANU, O. III 571. Un sul de raze străbătuse prin geam și aprindea, jos, în mijlocul odăii, o pată de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 131.

MĂGURA 1. Masiv deluros în Dealurile Năsăudului, între râurile Sălăuța (la V), Telcișor (la N) și Gersa (la E). Alt. max.: 1.112 m (vf. Măgura). Alcătuit din argile marnoase, conglomerate și nisipuri. 2. Vârf în M-ții Berzunți; alt.: 984 m. 3. Peșteră în VNV M-ților Bihor, pe dr. văii Sighiștel; lungimea galeriilor: 1.500 m. Labirint de galerii cu numeroase concrețiuni, stalactite, stalagmite și coloane uriașe (ex. coloana „Palmier”). Faună fosilă (oase de Ursus spelaeus) și actuală (insecte). Monument al naturii. 4. Com. in jud. Bacău, pe dr. văii Bistriței; 3.684 loc. (2000). Expl. de petrol. Până în 1965, satul și com. M. s-au numit Călugăra. Biserica Sf. Nicolae (c. 1786) și conac (1904), în satul M. 5. Com. în jud. Buzău, la poalele dealului Ciolanu, pe râul Buzău; 4594 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul M.) și haltă de c. f. (în satul Unguriu). Expl. de calcar. Pomicultură. Tabără estivală de sculptură în aer liber (din 1936) pe Dealul Ciolanu. Biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1762), în satul Ciuta. Până în 1965, satul și com. M. s-au numit Atârnați. 6. Com. în jud. Teleorman, în Câmpia Găvanu-Burdea, la confl. râului Clanița cu Teleorman; 3.182 loc. (2000). Viticultură.

IONO- „ioni, ionizare”. ◊ gr. ion „migrator, călător” > fr. iono-, germ. id., engl. id. > rom. iono-. □ ~fon (v. -fon), s. n., dispozitiv radiofonic care transformă direct energia electromagnetică în unde sonore, prin oscilațiile unei coloane de gaze ionizate; ~foreză (v. -foreză), s. f., introducere în organism a unor substanțe medicamentoase cu ajutorul ionizărilor prin curent continuu; ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu radiochimiografic bazat pe variațiile de intensitate a fasciculului de raze X, în urma trecerii lui printr-un organ în activitate; ~gramă (v. -gram), s. f., oscilogramă ridicată de o stațiune ionosferică, indicînd înălțimea aparentă de reflexie a undelor în funcție de frecvență; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., metodă de prospecțiune radiometrică folosită la măsurarea ionizării aerului de către radiațiile radioactive; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument folosit pentru determinarea radiațiilor ionizate. 2. Aparat cu care se determină concentrația de ioni de hidrogen a unei soluții; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat superior al atmosferei care este alcătuit din gaze rarefiate și puternic ionizate; ~terapie (v. -terapie), s. f., introducere în organism a ionilor medicamentoși.

harfă (harpă) (it. arpa; fr. harpe; germ. Harfe; engl. harp; rus. арфа), instrument cordofon fără tastieră cu coardele ciupite, de origine străveche, cunoscut de mai multe popoare, sub diferite numiri; magadis (1) la greci [μάγαδις], nablium la romani, trigonon la sirieni [τρίγωνον], kinnor la evrei, lebed la popoarele din Asia Centrală etc. Primele instr. aveau forma unui arc, formă prin care este redată și de hieroglifele și basoreliefurile egiptene. H. „eoliană” populară în Elada, de formă pătrată, montată în aer liber, emitea la atingerea brizei sunetele armonice* ale fundamentalelor respectivelor coarde. În Europa, h. apare probabil pentru prima oară la popoarele nordice. În sec 1 î. Hr., istoricul roman Diodor din Sicilia pomenește de h. „gotică”. Un alt tip clarsach este cunoscut de celți în sec. 9. Denumiri ca chitarra anglica, h. „nordică”, h. „irlandeză” justifică de asemenea presupunerile referitoare la originea nordică a h. pe continentul nostru. Aceste instr. aveau deja trei părți esențiale: cutia de rezonanță* (așezată în partea inferioară a instr.), consola și coloana de susținere, care le unește sub forma unui triunghi. Între cutia de rezonanță și consolă sunt montate un număr oarecare de coarde, accesibile din ambele părți ale instr. În procesul de evoluție a h., în sec. 13, apare, pentru o scurtă perioadă, un tip denumit psalterion (cuv. lat. provenit din gr. ψαλτήριον; it. arpanetta, arpa doppia; germ. Spitzharfe, Doppelharfe, Harfenett, Rotta, Rotte), având cutia de rezonanță plată, așezată vertical, coardele fiind întinse pe ambele părți ale acesteia. Acordajul (1-2) h., indiferent de numărul coardelor, era diatonic*, rămas ca atare până în zilele noastre. Pentru a putea utiliza h. în diverse tonalități (2), în sec. 17 s-a construit un tip numit Hakenharfe (germ.) h. cu „cârlige”, cu ajutorul cărora coardele puteau fi scurtate cu un semiton*. În sec. 18, Christian Hochbrucker construiește o h., la care același efect se poate obține prin utilizarea a 7 pedale (1). Georges Cousineau și Sebástien Érard perfecționează acest mecanism în așa fel încât coardele pot fi scurtate cu două semitonuri. Acest instr., denumit h. cu două crestături, are 47 de coarde și o întindere între do bemol² – sol diez⁴. Fixând cele 7 pedale în prima crestătură, acordajul inițial de do bemol major se schimbă în do major. Fixarea pedalelor în a doua crestătură transformă acordajul în do diez major. Astfel, la h. contemporană se pot executa lucrări în toate tonalitățile. Pedalele sunt unite cu mecanismul de scurtare a coardelor prin sârme de oțel care trec prin interiorul coloanei de susținere. Fiecare pedală acționează simultan asupra tuturor coardelor acordate identic. Prin fixarea potrivită a pedalelor, cordele învecinate pot fi acordate și enarmonic (2), cu excepția sunetelor re, sol, la (de. ex. do diez – re bemol, mi diez – fa, sol, la diez – si bemol). Coardele sunt acordate (2) cu ajutorul unei chei de acordaj. În Franța s-au construit și harpe cromatice (cu 80 de coarde) și un tip mai mic denumit harpe-luth, care nu s-au impus. Începând cu Berlioz și Listz, h. este tot mai frecvent utilizată în orch. simf. și de operă. Romanticii au folosit-o ca instr. de acomp., impresioniștii și îndeosebi compozitorii contemporani utilizează toate posibilitățile instr. (flageolete [1], glissando*-uri, ciupirea coardelor pe lângă cutia de rezonanță, „sunete fluide” etc.).

MACABRU, -Ă adj. Care se referă la moarte sau la morți (v. mortuar, funerar), care sugerează ideea de moarte (v. funebru, lugubru); p. e x t. înfiorător, sinistru. În neclintirea ei teribilă, părea o marmură fantastică, o furie macabră. VLAHUȚĂ, D. 164. Literatura decadentă se caracterizează prin manifestări criminale și macabre. IONESCU-RION, C. 102. Cu furie mai multă Pornește iar macabrul clănțănit [al mitralierelor]. CAMIL PETRESCU, V. 46. Un vag sentimentalism banal, în tonul caterincilor, și macabru, în tonul păpușilor de ceară ce se topesc. LOVINESCU, C. V, 171. S-a oprit din zbor o cioară. . . Oacheșă ca un homar Și macabră ca un cioclu. TOPÎRCEANU, M. 9. Ursul. . . se ridică în două picioare, iar ursarul începu din nou jocul lui macabru. ULIERU, C. 87. [Liliecii] își fîlfîie tot timpul macabrele aripi, trecînd prin aer asemeni unor mici coșciuge zburătoare. BOGZA, C. O. 172. Legea macabră a fertilității descrescînde și malthusianismul. . . sînt dezmințite de practica agriculturii socialiste. CONTEMP. 1954, nr. 379, 5/1. ◊ Dans macabru = dans alegoric al morților, conceput de pictorii și sculptorii medievali în forma unui lanț nesfîrșit de dansatori conduși de un schelet care reprezintă moartea. Cf. ALEXI, W. „Dansul macabru” e o temă favorită a poeziei și a picturii din secolul al XV-lea. OȚETEA, R. 9. Medievalii făcuse din Moarte un personaj aproape burlesc, tîrînd într-un danț macabru omenirea, CĂLINESCU, I. 271. ◊ (Adverbial) Mulțimea [ostașilor] adormită în coloane Se mișcă totuși ritmic și macabru. CAMIL PETRESCU, V. 18. ◊ (Substantivat) De sus, lămpile-aruncă lumina lor verzuie Pe-oglinzile murdare, făcînd să repercute La infinit macabrul acestei scene mute. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 96. PI.: macabri, -e. Din fr. macabre.

VÎRTEJ, vîrtejuri și vîrteje, s. n. I. 1. Bulboană, viitoare. Cu un cîntec de sirenă Lumea-ntinde lucii mreje, Ca să schimbe-actori-n scenă Te momește în vîrteje. EMINESCU, O. I 196. Schimbă-ți, schimbă-ți apele, Slăbește-ți vîrtejele, Să-ți văd pietricelele. ALECSANDRI, P. P. 284. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) în locul unde se cufundă cineva sau ceva. O clipă dispărea în mijlocul unui vîrtej de spumă și apărea departe, spintecînd ritmic valurile. BART, E. 101. Dar unde turcii murea, Tot vîrtejuri se făcea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. 2. Vînt puternic, vijelios, care seînvîrtește cu viteză pe loc, ridicînd în aer obiecte ușoare (hîrtii, praf, frunze uscate etc.). Ieșiră ca un vîrtej pe poarta deschisă. SADOVEANU, O. I 249. Apucată ca de un vîrtej, puse mîna pe cofă și nu se mai putu opri decît la poarta casei. BUJOR, S. 46. Sună-n crengile lovite Uscat zgomot ca de oase, Și virtejuri repezite Bat în ușă mînioase. VLAHUȚĂ, O. AL. 82. ◊ (În metafore și comparații) Flăcăul vedea pe Costea Morocîne sosind vîrtej, cu călăreții dăpă el. SADOVEANU, O. I 551. Frusina... trei zile întregi și-a purtat fustele vîrtej, din casă în curte, din curte în prăvălie. GALACTION, O. I 134. Corbii zbor vîrtej, răpiți de vînt. ALECSANDRI, P. A. 113. ♦ Sul, coloană, trîmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). Deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vînt rece, trăgînd după dînsul nouri negri și vîrtejuri de ninsoare. SADOVEANU, B. 128. Mașina se depărta vertiginos, împroșcînd pînă-n marginile uliței vîrtejuri de apă tulbure cu bucăți de noroi. REBREANU, R. I 176. Pe urma celor ce s-au dus, Vîrtej de frunze-aleargă. IOSIF, PATR. 53. Vede de departe... un vîrtej de praf. CARAGIALE, O. III 45. ◊ Compus: vîrtejul-pămîntului = a) plantă erbacee cu tulpina tîrîtoare și cu flori galbene; crește pe coaste pietroase și pe marginea drumurilor (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee cu cîte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vîrful tulpinii; crește prin locuri stîncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 4. Mișcare (amețitoare) în cerc. Prinde-te-n vîrtejul horei. EFTIMIU, Î. 55. El stă într-un colț al salonului... și privește la vîrtejul valsului. CARAGIALE, O. II 120. Și în vîrtejul cela răsturna tărăbi și toate cele. CREANGĂ, P. 310. ◊ (În metafore și comparații) O melodie lină, cu legănări, începu să adie, – și părechile colorate porniră vîrtej, ca-n zbor. SADOVEANU, O. V 340. ◊ Fig. În atmosfera încărcată a capitalei, în vîrtejul acesta turburător, începem o viață nouă. BART, E. 226. ♦ Fig. Vălmășag care tîrăște pe cineva ca o viitoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu. Trece peste mine un vîrtej mare. SADOVEANU, O. VII 55. O clipă amețitoare, un vîrtej parcă îmi păinjinește ochii. BART, S. M. 17. Eu imul voi spune numai că parc-un vîrtej mi-a luat mințile. GANE, N. III 45. Eu sînt încă în vîrtejul arestului de unde m-ai scos. GHICA, A. 628. 5. (Regional) Loc în creștetul capului, de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat diferitelor unelte care, atunci cînd funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț și care se învîrtește cu ajutorul unei manivele; se folosește pentru a scoate apă din puț, pămînt din gropi etc. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră [din groapă] pe fata cea mai mare. ISPIRESCU, L. 88; b) (regional) unealtă cu care se poate ridica osia carului, pentru a se repara roata. V. cric. Pune vîrtejul sub osie, ridică căruța cu cinci chile, parcă n-ar fi nimic. DELAVRANCEA, la CADE; c) bucată de lemn sau cerc de fier, așezat deasupra perinocului de pe osia de dinainte a carului sau a trăsurii, care se poate învîrti în jurul unui cui; d) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învîrtește în jurul unui cui; e) unealtă de lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strîns (la masa dulgherului); f) unealtă de dogărie care servește la strîngerea doagelor la butoaie, ciubere etc.

volbură s.f. I 1 Vînt puternic cu vîrtejuri; vîrtej; ext. furtună. Moara a ars-o pojarul și au spart-o volburile vîntului (SADOV.). ◊ compar. Ca volbura toamnei să-nvîrte el roată Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi (COȘB.). ♦ Trombă, coloană (de zăpadă, de nisip, de praf etc.). Era o zi de bătălie cu volbură de fum și ceață (VOIC.). ◊ analog. Pete vinete-șterse, presărate cu stele, se deschiseră prin volbura neagră de nori (REBR.). ♦ fig. Tulburare, învălmășeală; gălăgie; agitație. Ajung în volbura evenimentelor din 1821 să-și lege numele de fapte mai însemnate (VIANU). 2 Vîrtej de apă; bulboană, viitoare, vîlvoare. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații (VLAH.). II (bot.) Plantă erbacee cu tulpina subțire, tîrîtoare sau agățătoare, cu florile albe sau roz, cu corola în formă de pîlnie (Convolvulus arvensis); rochița-rîndunicii, poala-rîndunicii, poala-Maicii-Domnului, adormițele. ◊ compar. Făptura ei de aer dă floare de lumină Și are, ca porumbul și volbura, tulpină (ARGH.). • pl. -i. și (pop.) holbură, bolbură s.f. /lat. *volvulam <volvĕre.

ATMOSFERĂ, (II) atmosfere, s. f. I. 1. Înveliș gazos care înconjură pămîntul (și care ia parte, împreună cu acesta, la mișcarea de rotație). V. văzduh. Această noapte fericită... în atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins. MACEDONSKI, O. I 64. Niciodată mîndrul vultur... Acel domn al atmosferei... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. 2. Aerul pe care-l respiră cineva. Dimineața te deșteptai într-o atmosferă groasă și grea. NEGRUZZI, S. I 291. ◊ Fig. Mediul social înconjurător, lumea în care trăiește cineva, ambianță. Casa lui de pustnic... și atmosfera leneșă și flegmatică a cafenelei: asta era toată viața lui. EMINESCU, N. 36. 3. Stare de spirit (favorabilă sau nefavorabilă) care se creează în jurul unei persoane, a unei instituții etc. Prînzul s-a isprăvit într-o atmosferă de ghețărie. SADOVEANU, N. F. 160. ◊ Expr. A face atmosferă = a crea o anumită stare de spirit (binevoitoare sau răuvoitoare) față de o persoană, față de un scop urmărit etc. II. Unitate de măsură a presiunii gazelor (echivalentă cu greutatea unei coloane de mercur înaltă de 76 cm, cu o secțiune de 1 cm² și corespunzînd unei presiuni de 1033 gr. pe cm²). Cazan cu o presiune de 9 atmosfere.

fereastră sf [At: BIBLIA (1688) 6/1 / V: ~stă (Pl: ~rești, ~reste) / Pl: ~re, (rar) ~ești / E: ml fenestra] 1 Deschizătură de formă regulată în peretele unei clădiri, vehicul etc., pentru a lăsa să intre aerul și lumina. 2 Ansamblu format dintr-un cadru fix și din cercevele în care se fixează geamuri, montat în fereastră (1). 3 Ansamblu format din fereastră (1) împreună cu cercevelele care o încadrează și cu geamul fixat în cercevele. 4 (Îvr; îs) ~ de Soare Foișor. 5 (Îvp) Trecere între două stânci Cf portiță, scară, strungă. 6 (Îe) A arunca banii pe ~ A fi risipitor. 7 (Îae) A cheltui bani pe un lucru nefolositor sau de calitate slabă. 8 Loc în care se întâlnește un puț de mină cu o rampă subterană. 9 (Fam; fig) Oră liberă între orele de curs. 10 (Îs) ~ oarbă Adâncitură în perete de forma unei ferestre (1). 11 Deschidere în peretele unui burlan dintr-o sondă petrolieră, pentru a săpa o gaură deviată. 12 (Fiz) Fantă. 13 Spațiul dintre coloanele unui transformator electric. 14 (Glg; îs) ~ tectonică Apariție la suprafața Pământului a unor formațiuni geologice mai noi între altele mai vechi, datorită eroziunii. 15 (Inf) Zonă rectangulară pe un ecran de vizualizare în care se înscriu informații. 16 (Ast; îs) ~ de lansare Perioadă în care este posibilă sau favorabilă lansarea unei rachete spațiale.

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal a părții posterioare a corpului animalelor, avînd scheletul format din prelungirea coloanei vertebrale; părul care acoperă acest apendice. ♦ Expr. A da din coadă = (despre animale) a mișca coada încoace și încolo; fig. (despre oameni) a se linguși pe lingă cineva. A-și vîrî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. își vîra (sau și-a vîrît) dracul coada, se spune cînd într-o situație se ivesc neînțelegeri, intrigi, motive de discordie. A călca (pe cineva) pe coadă = a atinge (pe cineva) unde-l doare, a-l supăra, a-l jigni. A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca lăsînd totul baltă; a o șterge. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare = a pleca umilit, fără izbîndă. A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă = a trăi greu, a nu avea nici strictul necesar. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș. ♦ Partea dindărăt, îngustată, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui etc.). ♦ Smoc de pene (lungi) crescute pe regiunea terminală a coloanei vertebrale a păsărilor. ♦ Expr. (Fam.) A prinde prepelița de coadă = a se îmbăta. 2. Părul sau o parte din părul capului omenesc (azi numai al femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. ♦ Expr. Coadă lungă, minte scurtă, se spune pentru a lua în derîdere inferioritatea intelectuală atribuită în mod tendențios femeilor. De cînd (cu) nemții cu coadă = de demult. 3. Partea care leagă fructul, frunza sau floarea de lujer sau de creangă; peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se tîrăște pe jos) a unor veșminte (mai ales a celor purtate de femei, v. trenă). ♦ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține scai de cineva. ♦ Prelungirea luminoasă a cometelor. ♦ Fîșie de cîrpe (înnodate) sau de hîrtie care atîrnă de partea de jos a unui zmeu, spre a-i menține echilibrul cînd se înalță și cînd plutește în aer. 5. Partea unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mîner. ♦ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a-și vedea de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește de unealtă în mâna dușmanului, ducînd o activitate dăunătoare colectivității din care face parte; trădător. 6. Partea de jos sau de dinapoi cu care se termină ceva; bucată de la sfîrșitul unui lucru. V. sfîrșit, margine, extremitate. ♦ Loc. adv. La (sau în) coadă = la locul cel din urmă, cel mai disprețuit. De la coadă = de la sfîrșit spre început. ♦ Expr. A se tîrî (sau a fi) în coada maselor (sau masei) = a se coborî la nivelul păturilor înapoiate ale masei, transformîndu-se într-un apendice al mișcării muncitorești spontane și negînd rolul de conducere al partidului. A nu avea nici cap, nici coadă = a fi în contra ordinii firești a lucrurilor, a nu avea nici un înțeles, ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Expr. A trage cu coada ochiului = a arunca o privire pe furiș, pentru a observa ceva sau a face semn cuiva. A face cu (sau din) coada ochiului = a face semn cu ochiul. ♦ Partea unde se îngustează un lac sau un iaz; locul unde se scurge apa dintr-un rîu în eleșteu. 7. Șir lung de oameni care așteaptă înaintea unui ghișeu, într-un magazin etc. să le vină rîndul. ♦ Expr. A face coadă = a sta într-un șir de oameni, așteptînd să-i vină rîndul. 8. Compuse: coada-calului = plantă erbacee caracterizată prin două tipuri de tulpini, una fertilă și alta sterilă. (Equisetum arvense); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară ca leac contra podagrei (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt, cu flori albastre-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mîței = plantă erbacee cu flori mici, roșietice (Chaiturus Marrubiastrum); coada-mîței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbui, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari, de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee ale cărei flori albe sau trandafirii se folosesc în medicină (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă țepoasă, cu flori albe, care crește pe lingă drumuri (Echium altissimum); b) (Bot.) jale; coada-vulpii = plantă erbacee cu flori verzi (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă, cu tulpina tîrîtoare, cu fructele în forma unor bobițe roșii (Calla palustris). – Lat. coda (= cauda).

DESTRĂMA, destram, vb. I. 1. Refl. (Despre țesături sau obiecte confecționate) A se zdrentui (prin desfacerea și ruperea firelor), a se rupe, a se strica. Covorul s-a destrămat. ◊ Tranz. Trebui a destrăma toată pînza. NEGRUZZI, S. I 267. ◊ Fig. Pămîntul ca un strai se va destrăma. SADOVEANU, D. P. 179. Întunericul se destramă, Material, ca țesăturile de scamă. CAMIL PETRESCU, V. 38. Trebuie să mă scot la aer ca un covor bătrîn îmbîcsit de molii, aminteri simt că mă destram. CARAGIALE, O. VII 41. ♦ Fig. A se răsfira. Cîțiva nori albi și spumoși se destrămau, închipuind imagini nelămurite. BOGZA, C. O. 285. Niște nourași albi se destrămară în aer. GALACTION, O. I 160. Și numai părul proaspăt, ca un regret de aur, Se destrăma pe creștet, zadarnic de frumos. LESNEA, I. 142. 2. Tranz. A deșira, a desfira (o împletitură, un ghem etc.). (Fig.) Razele piezișe... destrămau tortul brumelor în toate fețele curcubeului. M. I. CARAGIALE, C. 40. ◊ Refl. Fig. În poiana de aramă, Firul vorbei se destramă Pe nebăgate de seamă. DEȘLIU, M. 61. 3. Tranz. A desface, a descompune (în elementele componente); a risipi, a dizolva, a dezmembra, a sfărîma, a distruge, a nimici; p. ext. a slăbi. Dintre cele trei regimente trebuie să scoți neapărat regimentul III, pe care Solomon și Odobescu l-au demoralizat și destrămat. CAMIL PETRESCU, B. 134. ◊ Fig. Ți-ai destrămat durerea din priviri. TULBURE, V. R. 36. Nu vă trebuiască avuție... Că vin furii și vi le fură și moliile să vi le destrame. CAMILAR, T. 124. Nu vrei să destrami impresia puternică și suavă pe care ai încercat-o în momentul acela. PAS, Z. I 181. ◊ Refl. Obștia dată lui în seamă se destrămase. CAMILAR, T. 148. De la o vreme coloanele nu au mai păstrat distanța prevăzută. S-au destrămat. PAS, Z. III 54. A simțit că magazia în care a stat închis se destramă, fuge în mii de direcții. SAHIA, N. 83. ◊ Refl. Fig. Simt cum se destramă în mine tot ce-am zidit, tot ce-am crezut... Am fost un lucru oarecare, în mînile celor mari... Ca o biciușcă în mîna căruțașilor, CAMILAR, N. I 157. ♦ Refl. Fig. A se frînge, a se sfîșia. Și sufietu-i de mîngîiere dornic S-a destrămat, învins de nebunie. CAZIMIR, L. U. 63.

STOL², stoluri, s. n. 1. Cîrd (mare) de păsări zburătoare de același fel. Un stol de rațe trecu vîjîind peste livezi spre iazul din vale. SADOVEANU, O. II 74. E liniște. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. Razele soarelui își scutură, tremurînd, praful de aur în aer. GÎRLEANU, L. 38. Era o zi frumoasă de primăvară; stoluri de rîndunele de curînd sosite zburau neliniștite, gălăgioase; aripioarele lor ascuțite sclipeau în bătaia soarelui. VLAHUȚĂ, O. A. 371. ◊ (În comparații și metafore) Și păreri de rău trecute Cad pe inima-i trudită, Ca un stol de pasări mute Pe-o grădină părăsită. TOPÎRCEANU, B. 71. Norii vin stoluri Pe-ntinderea largă. COȘBUC, P. I 188. ◊ Fig. Îmi apar icoane din copilărie, stoluri de amintiri vechi nechemate. VLAHUȚĂ, R. P. 43. Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte. EMINESCU, O. I 93. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. id. ib. 105. 2. Grup de ființe omenești; pîlc, ceată. Jos, jos în stradă, un stol de copii își zornăie clopoțeii-arginții ai rîsului fraged. DEȘLIU, N. 11. Intrai în ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici și un stol de fete între opt și zece ani, în fuga mare, se repeziră înaintea mea. HOGAȘ, M. N. 17. Cu cofița pe-ndelete Vin neveste de la rîu; Și cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete, De la grîu. COȘBUC, P. I 47. 3. (Învechit) Coloană, șir de soldați, grosul unei armate. Domnind semeț, și tînăr pe roinicele stoluri Căror a mea ființă un semizeu părea. EMINESCU, O. I 91. Stolul oștilor turcești acum se pornise spre țară. BĂLCESCU, O. II 72. 4. Fig. Mulțime, grămadă de lucruri de același fel. Vîntul toamnei vîjîie și un stol de frunze se abate la fereastră. SADOVEANU, O. I 335. [Era] înconjurat de mezelicuri și de un stol de butelci pline cu vinul cel mai chilimbariu. GANE, N. III 172. Vîntul spulbera fulgii de zăpadă în vîrteje și stoluri. DELAVRANCEA, H. T. 249. 5. (Regional, rar) Mănunchi, buchet. Cu fusta sumeasă-n brîu, În mînă c-un stol de grîu. ȘEZ. VII 22.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

sui [At: PSALT. HUR. 113^v/3 / V: (reg) ~a / Pzi: sui / E: ml subire] 1-3 virt (D. ființe care se pot mișca sau aflate în mișcare, mai ales, d. oameni ori d. vehicule; de obicei cu determinări introduse prin pp „la”, „pe”, sau (îvp) „în”, „întru”, (reg) „peste” etc.) A se deplasa (pe jos sau într-un vehicul) sau a merge pe un teren, pe un loc (formă de relief, localitate etc.) care este (din ce în ce) mai înalt (în raport cu un punct de referință sau cu locul în care se află, la un moment dat, cineva sau ceva) Si: a (se) urca Vz: escalada. 4-5 vri (Spc; d. oameni care se deplasează pe jos) A (se) sui (1) (dinspre vărsare) către izvoarele unei ape curgătoare. 6-7 vri (Spc; d. oameni aflați pe o ambarcație) A pluti (1) în amonte Si: a (se) urca. 8-9 vit (D. văi, drumuri, scări etc.) A o lua în sus la…, spre… Si: a se întinde în sus, a ajunge, îndreptându-se în sus, până la…, a urca la… 10-11 vri (Îvr; d. oameni care se deplasează pe jos) A se porni. 12 vi (Îvr; pan; d. oameni) A porni spre larg. 13 vr (Rar; fig; d. oameni) A înainta în vârstă. 14 vr (Fig; d. legătura de rudenie în raport cu ascendenții) A ajunge până la un anumit grad (în trecut). 15 vr (Înv; fig; d. oameni) A merge îndărăt în timp, cu mintea, până în…, până la… 16 vr (Înv; fig; d. oameni) A căuta retrospectiv până în…, până la… 17 vi (Fig; d. fenomene, procese, evenimente etc. sau d. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) A exista sau a data din…, de (pe) la… 18-19 vri A se deplasa într-o mișcare de jos în sus sau a (se) duce (agățându-se, ajutându-se cu mâinile, cu picioarele etc.) și a se așeza pe ceva aflat mai sus în raport cu un punct de referință sau cu locul în care se află, la un moment dat, cineva sau ceva Si: a se cățăra (2), a se cocoța (2), a se ridica, a se urca, (pop) a se aburca (2), a se țuțuia, (reg) a se burica¹ (3), a se cucuia¹ (1), a se găibăra, a se popoța², a se pupuia, a se suliga, a se zgăibăra. 20-21 vri (Îlv) A (se) ~ călare (sau pe cal, în șa etc.) A încăleca. 22-23 vri (D. actori; îlv) A se ~ pe scena teatrului (sau pe scenele teatrelor) A juca (în multe teatre). 24-25 vrt (Îe) A se ~ în scaun (sau pe tron) A ajunge sau a face, a pune pe cineva domn sau (înalt) demnitar (bisericesc). 26 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) în cap (sau, rar, în spate) A abuza de bunătatea, de răbdarea etc. cuiva. 27 vr (Îae) A pune stăpânire pe cineva. 28-29 vri (Pex; d. oameni) A se deplasa în sus, pășind pe (treptele de la) o scară, pentru a ajunge la un nivel (etaj, pod, platformă etc.) superior (în raport cu un punct de referință sau cu locul în care se află, la un moment dat, cineva) al unei clădiri, al unei construcții etc. Si: a se ridica, a (se) urca. 30 vt (Îe) A ~ scările cuiva A solicita cuiva un serviciu (umilindu-se). 31 vt (Pex; îae) A se umili (ploconindu-se în fața cuiva). 32 vr (Spc; d. oameni) A se deplasa într-o mișcare de sus în jos (ajutându-se cu mâinile, cu picioarele etc.) sau a păși pe treptele unei scări, pe o pasarelă (în pantă) etc. și a le parcurge pentru a ajunge ori pentru a intra (și a se așeza) într-un mijoc de transport (sau într-o parte a acestuia), cu scopul de a călători. 33-34 vri (Pex) A călători cu un mijloc de transport Vz: arunca, îmbarca, sălta, urca. 35 vr (Îvp; euf) A se sui (12) pe cineva pentru a îndeplini actul sexual. 36 vr (Pan; d. plante agățătoare sau d. părți ale lor) A se ridica pe măsură ce crește, prinzându-se (cu cârceii) pe araci, de ziduri etc. 37 vr (Pan; d. fluidele din coloanele unor aparate de măsură aflate în circuit închis și sub o anumită presiune) A ajunge până la un anumit nivel (măsurând și indicând temperatura, presiunea etc.) Si: a se ridica, a (se) urca. 38 vr (Îe) A (i) se sui (cuiva) sângele în obraz (sau obraji, ochi, la cap) A se congestiona (de mânie, de rușine etc.). 39 vr (Pex; îae) A se rușina sau a se mânia (înroșindu-se la față). 40 vr (Pfm; îe) A (i) se ~ (cuiva) băutura, vinul etc. la (sau în) cap (ori la creier) A se ameți de bătură. 41 vr (Îae) A se îmbăta. 42 vr (Îe) A i se ~ (fumurile) la cap A deveni îngâmfat, plin de sine. 43 vr (Pan; d. corpuri sau d. ființe, mai ales pești, scufundate în apă) A se deplasa spre sau a ieși la suprafață Si: a se înălța, a se ridica, a (se) urca. 44-45 vri (Pan; prin sinecdocă; d. aparate de măsură construite cu fluide aflate în circuite închise și sub o anumită presiune) A măsura și a indica o anumită valoare a temperaturii, a presiunii etc. (în funcție de nivelul la care a ajuns fluidul pe baza căruia funcționează) Si: a se ridica, a (se) urca. 46-47 vri (D. ceață, aburi, nori etc., d. fum, flăcări etc; pex, d. obiecte propulsate sau autopropulsate sau d. ființe, de obicei, păsări) A (se desprinde de pe sol sau a porni din vecinătatea acestuia și a) se deplasa (direct) în aer (spre bolta cerească), până la o înălțime (relativ) mare Si: a se înălța, a se ridica, a (se) urca. 48 vr (Pan; în diferite concepții religioase; d. divinitate în toate ipostazele ei, d. ajutoarele acesteia sau d. sfinți ori sufletele celor fără de prihană; de obicei cu determinări ca „în cer”, „în sus la cer”, „în nori la cer”, înv, „în cerul cerului” etc.) A (se) porni de pe pământ și a se deplasa în văzduh până la cer, considerat drept sediu al divinității și rai¹ pentru cei fără păcate Si: a se înălța, a se ridica, a (se) urca. 49 vr (Îe) A se ~ la cer A muri (mergând în rai). 50 vt (Asr) A ~ (pe cineva sau ceva) în (ori, înv, întru) slavă (sau slăvi) ori (înv) a ~ (până) la ceruri A slăvi. 51 vr (Pan; d. aștri; pex, d. zori, d. ziuă etc.) A apărea la orizont și a se deplasa (aparent) pe bolta cerească spre zenit Si: a se ivi, a se înălța, a răsări¹, a se ridica, a (se) urca. 52 vr (Îvr; îe) A se ~ zorile A începe să se facă ziuă, a se lumina de ziuă. 53 vr (Pan; d. zgomote, sunete sau d. voce, glasuri, cântări etc.) A se propaga în înălțime. 54 vr (Pan; d. zgomote sau d. voce, glasuri, cântări etc.) A se propaga în atmosferă, fiind auzit cu putere (până departe) Si: a se înălța, a se ridica, a (se) urca. 55-57 virt (Fig; d. voce; pex, d. cântăreți, păsări cântătoare, instrumente muzicale etc.) A emite sunete (muzicale) din ce în ce mai înalte. 58-60 virt (Fig; d. voce; pex, d. cântăreți, păsări cântătoare, instrumente muzicale etc.) A trece de la registrul grav la cel ascuțit. 61-63 vtf, vir (Asr; fig; subiectul sau c.i. oameni) A (se) ridica. 64-66 virt (Înv; fig; subiectul sau c.i. indică oameni sau nivelul lor spiritual, cultural, științific etc.; cu determinări modale care arată domeniul) A progresa. 67 vrp (Înv; fig; d. produse, mărfuri etc.) A se scumpi. 68-70 vrit (Asr; fig; d. numere sau d. mulțimi, cantități, valori, venituri, pagube etc. evaluate numeric) A se ridica până la ... 71 vtrp (Asr; fig; d. bani sau d. cursul lor ori d. prețurile mărfurilor, serviciilor etc.) A crește (22). 72 vr (Înv; d. oameni; cu determinări introduse prin pp „împotriva”) A se ridica. 73 vrr (D. oameni) A se certa (2). 74 vi (D. mânie) A se îndrepta asupra cuiva.

SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă. ▭ De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. ▭ Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe sus – către trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?... – Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus. ▭ Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile! ▭ Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. ◊ Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că... ◊ Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. ◊ Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, că – și-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.