bacovianísm s.n. (poet.) Caracteristică a creației bacoviene, care exprimă sentimentul izolării, o nostalgie surdă și incurabilă, monotonia vieții citadine, obsesia morții, nevroze și plictisul halucinant al periferiei provinciale. • sil. -vi-a-. /bacovian + -ism.

BACOVIANISM s. n. Caracteristică a poeziei lui Bacovia, care exprimă sentimentul izolării, o nostalgie incurabilă, monotonia vieții citadine, obsesia morții, nevroze și plictisul halucinant al periferiei provinciale. (< bacovian + -ism)

BALINT [ba:lint], Tibor (n. 1932, Cluj), scriitor maghiar din România. Nuvele și schițe („Trandafirii din Sodoma”), romane („Maimuța plîngătoare”) inspirate din mediul citadin.

BĂLĂCESCU-DEMETRIADE, Lucia (1895-1979, n. București), pictoriță și graficiană română. Peisaje citadine și marine de mici dimensiuni, scene din viața cotidiană, tratate cu rafinament și vervă; naturi moarte.

BELLOW [bélou], Saul (1915-2005), scriitor american. Proza sa, reprezentativă pentru perioada postbelică („Trăiește-ți clipa”, „Aventurile lui Augie March”, „Herzog”, „Darul lui Humboldt”), evocă mediul citadin cu o deosebită intensitate expresivă. Premiul Nobel (1976).^[1]

bruitism (< fr. bruit, „zgomot”), denumire dată încercărilor lui Pratella, Russolo și ale altor „futuriști” italieni din al doilea deceniu al sec. 20 de a crea o „artă a zgomotelor”. Utilizând surse naturale, ba chiar și o mașină capabilă să producă mai multe tipuri de zgomote*, autorii caută să exalte „plăcerea acustică rezultată din combinațiile acestora”, ineditul sonorităților ce evocau cu predilecție – în consensul esteticii futuriste – ambianța citadină. B. a premers, înaintea apariției benzii (III) magnetice, încercările de muzică concretă*.

CITADIN, -Ă, citadini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Orășenesc. 2. S. m. și f. Orășean. – Din fr. citadin, it. cittadino.

citadin adj. v. ORĂȘENESC. URBAN.

citadin adj. m., s. m., pl. citadini; adj. f., s. f. citadină, pl. citadine

citadin s. v. ORĂȘEAN. TÎRGOVEȚ.

citadin, ~ă [At: ALAS 14 II 1937, 5/1 / Pl: ~i, ~e / E: fr citadin, it cittadino] (Liv) 1 a Orășenesc. 2-3 smf, a (Persoană) care locuiește în oraș Si: orășean.

CITADIN, -Ă I. adj. de oraș, orășenesc. II. s. m. f. locuitor al unui oraș; orășean. (< fr. citadin, it. cittadino)

CITADIN, -Ă adj. De oraș, al orașului, orășenesc. // s.m. și f. Locuitor al unui oraș; orășean. [< it. cittadino].

CITADIN, -Ă, citadini, -e, adj. (Franțuzism) De oraș. al orașului, orășenesc. ♦ (Substantivat) Persoană care locuiește în oraș; orășean.

citadin adj. m., s. m., pl. citadini; adj. f., s. f. citadină, pl. citadine

CITADIN² ~ă (~i, ~e) livr. Care ține de oraș; propriu orașului; orășenesc; urban. Construcții ~e. /<fr. citadin, it. cittadino

CITADIN, -Ă, citadini, -e, adj., s. m. și f. (Livr.) 1. Adj. Orășenesc. 2. S. m. și f. Orășean. – Din fr. citadin, it. cittadino.

CITADIN¹ ~ă (~i, ~e) m. și f. livr. Locuitor al unui oraș; orășean. /<fr. citadin, it. cittadino

citadin adj. m., s. m., pl. citadini; f. sg. citadină, pl. citadine

CITADIN s. v. orășean, târgoveț.

CITADIN adj. v. orășenesc, urban.

CITADINISM s.n. Caracter citadin. [Cf. it. cittadinismo].

CITADINISM s. n. caracter citadin. (< it. cittadinismo)

citadiniza vb. refl. I A se urbaniza ◊ „[Sătenii] s-au citadinizat, gândesc altfel, au alte aspirații.” Sc. 28 XI 79 p. 1 (din citadin + -iza; cf. it. citadinizzare; DN3, DEX-S)

CITADINIZA vb. I. tr., refl. A da sau a căpăta un caracter citadin; a (se) urbaniza. [Cf. it. cittadinizzare].

citadiniza vrt [At: DEX² / Pzi: ~zez / E: citadin + -iza] (Rar) 1-2 A (se) urbaniza.

COVALIU, Ion Brăduț (1924-1991, n. Sinaia), pictor român. Peisaje citadine și rurale („Cîntec de toamnă”), naturi statice („Flori albe”), compoziții, portrete („Pictorul”), solid construite, cu accentuată tendință către decorativism („Desfășurare în spațiu”, „Pămîntul copiilor”).

DRĂGUȚESCU, Eugen (1914-1993, n. Iași), pictor și grafician român. Stabilit în Italia (1940). Peisaje citadine (Roma, Orvieto, Pistoia), portrete („C. Brâncuși”, „C. Papini”, „S. Celibidache”) care se disting printr-un joc sensibil de linii. Abordează arta abstractă („Mișcare în spațiu”, „Lacul din Joux”).

ESENIN, Serghei Aleksandrovici (1895-1925), poet rus. Primele încercări poetice le publică în 1913 („Mesteacănul”). De factură naturistă, primele volume de versuri („Pagyseuesa” și „Cheile Mariei”) atestă aderența poetului la valorile tradiționale ale satului rus, înfățișat cu mijloace artistice vădind bogăția resurselor expresive ale limbii. Ulterior, evoluează contradictoriu, oscilând între refuzul valorilor citadine („Cântec despre pâine”) și dorința de a aborda prefacerile din viața satului rus („Anna Sneghina”), considerându-se totuși „poetul Rusiei care se duce” și al izbei. Într-un moment de depresiune sufletească, poetul se sinucide. Poezia lui exprimă tristețea neostoită a oamenilor, dragostea și mila față de toate ființele lumii, E. fiind un remarcabil înnoitor al limbajului poetic, creator al unui univers în care se îngemănează muzicalitatea și expresivitatea folclorului rus cu complexitatea trăirilor individuale.

FALLADA, Hans (pseud. lui Rudolf Ditzen) (1893-19470, scriitor german. Romane realiste, explorând destinul micii burghezii și al omului mărunt din mediul citadin în lupta pentru existență („Omule cărunt, încotro?”, „Lup printre lupi”, „Fiecare moare singur”); romane autobiografice.

HAMSUN [há:msun], Knut (pseud. lui Knut Pedersen) (1859-1952), scriitor norvegian. Proză lirică exaltând sentimentul naturii și al aventurii în contrast cu realitățile citadine abrutizante („Pan”). Romane în care analizează condiția tragică a individului, inspirate unoeri din propria sa experiență („Foamea”, capodopera sa, „Rodul pământului”, „Cercul se strânge”), drame cu implicații social-politice (trilogia „La porțile împărăției”, „Jocul vieții”, „Amurg”). Premiul Nobel (1920). După eliberarea țării, ca susținător al nazismului și al guvernării lui V. Quisling, a fost arestat și condamnat.

jupâneasă s.f. 1 (pop. și fam.; adesea urmat de un nm. pr.) v. Doamnă. 2 (fam.; iron.; adesea determ. de un adj. pos.) v. Patroană (v. patron²). Stăpână (v. stăpân). Șefa (v. șef). 3 (fam.; iron.; de obicei urmat de un adj. pron. pos.) v. Nevastă. Soție. 4 (reg.) v. Femeie de serviciu. Servantă. Servitoare (v. servitor). Slujnică (v. slujnic). 5 (reg.) v. Citadină (v. citadin). Orășeană (v. orășean). Orășeancă. 6 (în societatea feudală românească; înv.) v. Boieroaică. 7 (înv.) v. Menajeră (v. menajer).

LOCALITATE. Subst. Localitate, așezare; localitate urbană; localitate rurală. Oraș, orășel (dim.), burg, urbe (livr. și fam.); municipiu, municipalitate; centru; centru universitar; centru cultural; centru industrial; capitală, oraș de reședință, reședință, scaun (fig.), cetate de scaun, metropolă; cetate, cetățuie (dim.), citadelă; fort, fortificație; colonie (ant.); tîrg, tîrgușor (dim.), tîrguleț; suburbie. Localitate rurală, comună, sat, sătuleț (dim.), sătucean, sătișor, sătuc, săticel (pop.), cătun. Port; port fluvial; port maritim; porto-franc. Stațiune, stațiune de odihnă, stațiune balneară, băi. Urbanizare. Urbanistică, urbanism; edilitate. Urbanist. Adj. Urban, orășenesc, citadin (livr.); municipal; metropolitan; portuar. Sătesc, rural; suburban. Urbanistic; edilitar. Vb. A se situa, a se găsi, a se afla, a fi așezat, a se amplasa. A întemeia un oraș, a construi un oraș. A (se) urbaniza, a se orășeniza (rar). V. construcție, locuire, locuitor.

LOCUITOR. Subst. Locuitor, cetățean; localnic, băștinaș, autohton, indigen, aborigen, (livr.), pămîntean. Muntean, plăieș; cîmpean; pădurean. Orășean, citadin, tîrgoveț; orășenime (rar), tîrgovețime. Sătean, țăran; țărănime. Mărginaș, mărginean (înv. și reg.). Mahalagiu; mahala. Străin, venetic (adesea peior.), imigrant, emigrant, emigrat. Compatriot, simpatriot (grecism înv.), concert, consătean. Vecin, megieș (pop.), vecinătate, megieșie (înv. și pop.). Populație, poporație (înv.), poporime (înv. și reg.). Adj. Cetățenesc. Localnic, băștinaș, de baștină, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean, pămîntesc, pâmîntenesc (înv.). Orășenesc, citadin, urban; sătesc, țărănesc. Mărginaș, mărginean (înv. și reg.). Străin, venetic adesea peior.), emigrant, imigrant. Vecin, megieș (pop.). Vb. A locui, a sta, a ședea, a trăi, a sălășlui (pop.); a se stabili, a se statornici, a se instala, a se aciua, a se aciola (rar), a se pripăși, a se oploși, a se adăposti, a-și găsi locul, a-și afla locul. A popula, a locui (înv.), a coloniza. A fi de loc din..., a se trage din..., a fi din partea locului. A se învecina, a fi vecin, a se megieși (înv. și reg.), a se mărgini. A se orășeniza (rar); a se urbaniza. Adv. Cetățenește; orășenește; țărănește. V. localitate, locuire, națiune.

LOVINESCU 1. Eugen L. (1881-1943, n. Fălticeni), critic, istoric literar și prozator român. Fondator și mentor al revistei și cenaclului „Sburătorul” (1919), unde s-au afirmat Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, A. Holban, Vladimir Streinu, Ion Barbu, T. Vianu ș.a. Format la școala maioresciană și a impresionismului critic francez (E. Faguet, J. Lemaître), a combătut sămănătorismul și excesele poporaniste, sprijinind afirmarea poeziei moderniste și a romanului citadin și de analiză („Critice”, „Istoria literaturii române contemporane”). Pornind de la G. Tarde, a analizat evoluția societății române în sec. 19 din perspectiva încercărilor de a se sincroniza cu Occidentul („Istoria civilizației române moderne”). Monografii, sinteze despre scriitori pașoptiști („Gr. Alexandrescu”, „C. Negruzzi”, „Gh. Asachi”) și um impunător ciclu junimist („T. Maiorescu”, „T. Maiorescu și posteritatea lui critică”, „T. Maiorescu și contemporanii lui”), antologii. Proză scurtă („Nuvele”), un ciclu epic eminescian (romanele „Mite” și „Bălăuca”), roman de analiză (ciclul „Bizu”), teatru (drama „Peste prag”). Memorialistică și portretistică („Memorii” I-III, „Aqua forte”, „Sburătorul [Agende literare]”) de un interes excepțional, cu intuiția justă a dominantei psihologice, frapant formulată, în pofida tendinței caricaturale. Traduceri din Homer („Odiseea”), Vergiliu („Eneida”), Horațiu („Ode”, „Epode”), Tacit („Anale”) ș.a. Manuale de latină. M. titular post-mortem al Acad. (1991). 2. Horia L. (1917-1983, n. Fălticeni), dramaturg român. Nepotul lui L. (1). Piese axate pe conflicte sociale și psihologice, tratând procesul destrămării familiei burgheze, problema puterii, drama creației, raportul individ-societate („Citadela sfărâmată”, „Surorile Boga”, „Moartea unui artist”, „Petru Rareș”, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”). 3. Monica L. (1923-2008, n. București), critic literar și eseist român. Fiica lui L. (1) și soția lui Virgil Ierunca. Stabilită la Paris (1947). Prin colaborarea sa permanentă la Radio Europa Liberă (emisiunile săptămânale „Teze și antiteze la Paris” și „Actualitatea românească”) a contribuit substanțial la informarea ascultătorilor din țară și al evaluarea corectă a literaturii române. Mai multe volume de cronici literare și articole polemice („Unde scurte”). 4. Vasile L. (1905-1984, n. Fălticeni), eseist român. Nepot al lui L. (1). Lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice și analogice, perspectivă din care sunt abordate miturile, basmele etc. („Dacia hiperboreeană”, „Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”, „Mitul sfâșiat”, „Jurnal alchimic”) și operele unor scriitori ca I. Creangă și Mateiu I. Caragiale („Creangă și Creanga de aur”, „Al patrulea hagialîc”), înțeleși ca mari inițiați.

LUCHIAN, Ștefan (1868-1916, n. Ștefănești, jud. Botoșani), pictor român. Studii la București, München și Paris. Întors în țară, a fost unul dintre organizatorii expoziției artiștilor independenți, manifestare de protest împotriva artei oficiale, și membru fondator al „Tinerimii artistice”. Sinteze cromatice proprii, deschizătoare de drumuri în pictura românească a sec. 20. Operele sale, executate în diverse tehnici (ulei, pastel), cuprind o tematică variată, care merge de la peisajul rustic („Fântâna de al Brebu”, „Sălciile de la Chiajna”) și citadin („Ghereta din Filantropia”) la portret („Un zugrav”, „Măriuța”, „Safta florăreasa”, „Autoportret”), compoziție („Lăutul”, „La împărțitul porumbului”) și natură statică, în care predominante sunt florile („Anemone”, „Garoafe”, „Maci”). Străbătută întotdeauna de o puternică emoție, simplă și rafinată totodată, arta lui L. reprezintă un moment de seamă în dezvoltarea picturii românești moderne. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948).

LUNDKVIST [lúndkvist], Nils Artur (1906-1991), scriitor suedez. Unul dintre principalii reprezentanți ai avangardismului suedez. Lirică suprarealistă valorificând visul și subconștientul și exprimând dorința reîntoarcerii la natură („Jăratic”, „Orașul negru”, „Cântecul sirenei”) ori pe teme citadine sau rurale („Clipe și talazuri”); reportaje, eseuri („A călători în vis și în imaginație”).

ORĂȘEAN s. tîrgoveț, (livr.) citadin, (pop. și fam. depr.) nădrăgar, pantalonar, (pop. și depr. sau ir.) domn, surtucar, (înv.) cetățean, pîrgar.

ORĂȘEAN s. târgoveț, (livr.) citadin, (pop. și fam. depr.) nădrăgar, pantalonar, (pop. și depr. sau ir.) domn, surtucar, (înv.) cetățean, pârgar.

ORĂȘENESC adj. 1. urban, (livr.) citadin, (înv. și reg.) tîrgoveț. (Populație ~.) 2. nemțesc. (Îmbrăcat cu haine ~.)

orășenesc, ~ească a [At: LB / Pl: ~ești / E: orășean + -esc] 1 Care aparține orașului (1) Si: citadin, urban, (înv) orășesc (1). 2 Privitor la oraș (1) Si: citadin, urban, (înv) orășesc (2). 3 Ca la oraș (1) Si: citadin, urban, (înv) orășesc (3).

OSTAIJEN [ostá:jə], Paul van (1896-1928), poet begian de limbă flamandă. Inițiator al liricii expresioniste în Belgia. Poeme de atitudine socială, pe teme citadine sau cultivând sonoritatea muzicală, cromatica îndrăzneață („Music-hall”, „Semnalul”, „Prima carte a lui Schmoll”). Povestiri satirice („Liber ca pasărea”, „Intermezzo”). Eseuri („Proză critică”).

PEISÁJ (PEISÁGIU) (< fr., it.) s. n. 1. Porțiune, colț din natură care formează un ansamblu cu valoare estetică; priveliște. ◊ (GEOGR.) P. geografic = landșaft. ◊ P. protejat = (conform normelor internaționale), p. terestru sau marin în care acțiunile de protecție au ca scop principal conservarea aspectului actual și care poate fi folosit în scopuri recreative. Sunt incluse în această categorie arii în care interacțiunea omului cu natura a produs, în timp, un p. cu caracter distinct, având o deosebită importanță estetică, ecologică sau culturală, adesea cu biodiversitate ridicată. Corespunde în mare măsură cu categoria parc natural din legislația românească. 2. Gen al picturii și graficii având ca obiect reprezentarea, în special, a priveliștilor din natură. În funcție de obiectul și cadrul reprezentării, p. poate fi: rustic, citadin, industrial, marin etc.; din punctul de vedere al viziunii și organizării, el poate fi: de detaliu, panoramic, compus, în zbor de pasăre etc.; din punct de vedere al sentimentului este: idilic, dramatic, epic, monumental etc.; mai poate fi imaginar sau real. Elemente de p. apar încă din arta egipteană, etruscă și greacă, apoi la Roma, unde pe pereții locuințelor găsim reprezentări campestre (sec. 1 î. Hr.); câteva secole mai târziu, elemente de p. apar și în China. Ca gen de sine stătător, a apărut în pictura daneză a sec. 16. O înflorire deosebită a genului are loc în sec. 17 în Țările de Jos (J. van Ruisdael, M. Hobbema, D. Teniers, A. Brouwer), Franța (Cl. Lorrain, P. Poussin). Mari creatori de peisaje au fost în următoarele secole: Th. Gainsborough, F. Guardi, J. Constable, W. Turner, E. Delacroix ș.a. De referință, în pictura românească sunt peisagiștii: I. Andreescu, N. Grigorescu, Șt. Luchian, N. Tonitza, Fr. Șirato, D. Ghiață, Gh. Petrașcu, Th. Pallady, Al. Ciucurencu, C. Baba ș.a. 3. Desen, pictură, fotografie care reprezintă un peisaj (1). 4. Descriere a naturii într-o operă literară. 5. Titlu dat unor compoziții muzicale descriptive, imaginând prin onomatopee, tablouri din natură.

PETRESCU, Camil (1894-1957, n. București), scriitor și filozof român. Acad. (1948). A editat revistele „Săptămâna muncii intelectuale și artistice” (1924-1925) și „Cetatea literară” (1925-1926), teoretizând în paginile lor noocrația. Redactor-șef al „Revistei Fundațiilor Regale” (1940-1941, 1944-1947). Lirică de notație antirăzboinică („Ciclul morții”) sau de scrutare a esențelor („Trancedentalia”). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine și de analiză psihologice gândite ca „dosare de existențe omenești”, dezbătând condiția intelectualului nonconformist, într-o societate ostilă valorilor spirituale („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”). Vasta construcție narativă „Un om între oameni” se vrea o frescă a epocii de la 1848, însă romanul este tributar doctrinei „realismului socialist”. Drame de idei („Jocul ielelor”, „Danton”, „Suflete tari”, „Act venețian”), comedii („Mitică Popescu”), poemul eroicomic „Papuciada”, nuvele („Cei ce plătesc cu viața”, „Turnul de fildeș”). Eseuri („Teze și antiteze”, „Modalitatea estetică a teatrului”, „Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici”). Memorialistică („Note zilnice: 1927-1940”). Preocupările sale filozofice s-au concretizat, mai ales în lucrarea publicată postum, „Doctrina substanței”, în care substanțialismul sistemelor anterioare (Bergson-Husserl) este redefinit într-un nou sistem, orientat către „concret”, ca metodă de gândire, care permite cunoașterea adecvată a concretului dat, ca teoria culturii și a valorilor ei imanente. Alte lucrări de reflecție filozofică: „Teze și antiteze”, „Modalitatea estetic a teatrului”, „Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică”. Premiul Național (1939).

POPESCU, Petru (n. 1944, București), prozator român. Stabilit în S.U.A. (1975). Contribuții la înnoirea romanului românesc al anilor ’70 prin accentul pus pe tematica citadină și prin realismul îndrăzneț și accesibil al narațiunii (romanele de succes „Prins”, „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, „Sfârșitul bahic”). Scrieri în limba engleză (romanul „Înainte și după Edith”), scenarii și regie de film.

PREDA, Marin (1922-1980, n. Siliștea-Gumești, azi Siliștea Nouă, jud. Teleorman), scriitor român. M. coresp. (1974) și m. titular post-mortem (1990) al Acad. Nuvele narând cu totală detașare scene din viața țăranilor în spiritul unui realism dur („Întâlnirea din pământuri”). Amplă frescă a realităților rurale din Câmpia Dunării în preajma celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani postbelici, romanul „Moromeții”, I, consacră o viziune nouă asupra satului, relevând complexitatea sufletului țărănesc, ilustrată exemplar prin personajul Ilie Moromete, în vreme ce vol. II, dezvăluie procesul colectivizării agriculturii și consecințele lui nefaste în planul comunității sătești tradiționale. Romane citadine („Risipitorii”), dezbătând relația dintre individ și istorie („Intrusul”, „Marele singuratic”, „Delirul”). Ampla frescă epică „Cel mai iubit dintre pământeni” denunță necruțător totalitarismul comunist din anii ’50 („Era ticăloșilor”), urmărind destinul unei victime a acestuia, filozoful Victor Petrini. Teatru („Martin Bormann”), scenarii de film. Proză eseistică, de confesiune („Viața ca o pradă”, „Convorbiri cu Marin Preda” – consemnate de Florin Mugur) consolidând imaginea scriitorului ca exemplară conștiință morală și artistică. Director al Editurii Cartea Românească (1970-1980).

ROLL, Ștefan (pseud. lui Gheorghe Dinu) (1903-1974, n. Florina, Macedonia), ziarist și poet român. Colaborări la revistele literare de avangardă. Lirică descriptivă, celebrând feeria elementului mecanic, citadin, antipoetic („Ospățul de aur”); poeme în proză („Moartea vie a Eleonorei”).

SCORSESE, Martin (n. 1942), regizor american de film. Face parte din generația care la începutul anilor ’70 ai sec. 20 a regenerat cinematograful hollywoodian schimbând fața genurilor clasice. Filmele sale sunt în principal variațiuni pe tema violenței, componentă a vieții citadine americane („Crimele din « Mica Italie »”, „Șoferul de taxi”, „Taurul furios”, „Băieți buni”, „Bandele din New York”, „Aviatorul”, „Cârtița”, „Shutter island”, „Lupul de le Wall Street”). Oscar 2007 („Cârtița”).

SEBASTIAN, Mihail (1907-1945, n. Brăila), (pseud. lui Iosef M. Hechter), scriitor român. Piese de teatru cu tentă lirică („Steaua fără nume”, „Jocul de-a vacanța”) sau satirică („Ultima oră”). Romane psihologice și citadine („Orașul cu salcâmi”, „Accidentul”) sau dezbătând condiția evreului („De două mii de ani”). Memorialistică („Jurnal”, apărut postum). Eseuri și cronici literare.

SPERANȚIA 1. Theodor D. S. (pe numele adevărat Teodor Dimitrie Nădejde) (1856-1929, n. Iași), scriitor și folclorist român. M. coresp. al Acad. (1891), prof. univ. la București. Cunoscut prin prelucrarea în versuri a unor anecdote de origine folclorică sau citadină („Anecdote populare”); studii de folclor și literatură („Introducere în literatura populară română”); proză, teatru, amintiri. 2. Eugenie S. (1888-1972, n. București), filozof, sociolog, psihlog, estetician și poet român. Fiul lui S. (1). Prof. univ. la Cluj. Sinteze („Papillons de Shumann”, „Principii fundamentale de filozofie juridică”, „Introducere în sociologie”, „Resorturile psihologice ale evoluției umane”). Ca poet a colaborat la „Vieața nouă” cu versuri de inspirație livrescă („Poezii”). Memorialistică.

STAHL 1. Henriette Yvonne S. (1900-1984, n. Saint-Avold, Franța), scriitoare română. Proză de observație a vieții țărănești („Voica”); nuvele („Mătușa Matilda”) și romane de analiză sobră și lucidă, plasate într-un mediu citadin („Steaua robilor”, „Între zi și noapte”, „Fratele meu omul”); proză simbolică („Nu mă călca pe umbră”). 2. Henri H. S. (1901-1991, n. București), sociolog, jurist și istoric român. Frate cu S. (1). Acad. (1990), prof. univ. la București. Colaborator al lui D. Gusti, la cererea căruia a construit, împreună cu V.I. Popa, Muzeul Satului din București. Lucrări teoretice privind metodele de investigație sociologică („Tehnica monografiei sociologice”, „Teoria și practica investigațiilor sociale”) și de istorie socială („Nerej, un village d'un région archaïque”, „Contribuții la studiul satelor devălmășate românești”, „Civilizația vechilor sate românești”). Alte lucrări: „Introducere în sociologie”, „Gânditori și curente de istorie socială românească”. 3. Paul H. (1925-2008, n. București), sociolog și etnolog francez de origine română. Stabilit în Franța (1969). Prof. univ. la Sorbona. Director al Institutului de Studii Sud-Est Europene (din 1999). Lucrări privind arta și civilizația românească („Arta populară românească: ceramica”, „Arhitectura populară românească”, „Civilizația vechilor sate românești”) și a Europe de Sud-Est („Triburi și sate din sud-estul Europei”). M. de onoare al Acad. Române (1993).

târgoveț, ~eață smf [At: (cca 1514-1516) ap. D. BOGDAN, GL. / Pl: ~i, ~e / E: slv тръговець] 1 Negustor (2). 2 (Fam; rar) Locuitor al unui târg (18) Si: citadin, orășean. 3 (Reg; lpl) Flori de grădină, nedefinite mai îndeaproape.

TÎRGOVEȚ, -EAȚĂ, tîrgoveți, -e, s. m. și f. (Astăzi rar) Persoană care locuiește într-un oraș; orășean, citadin. În împrejurimile orașului acestuia trist se găsesc colțuri de rai pe care tîrgoveții nu le cunosc. SADOVEANU, E. 119. Tîrgoveții din Roșiorii de Vede primiră vestea într-o seară. GALACTION, O. I 276. Ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. (Cu pronunțare regională) Prea mult supus nevestei cu gusturi și gură de tîrgovață mărginașă. C. PETRESCU, S. 184. ◊ (Adjectival) (Cu pronunțare regională) Un șoaric de la țară pre altul tîrgovăț, Ca pe-un vecin prieten, îl cheamă la ospăț. La CADE.

TÎRGOVEȚ s. 1. (reg.) tîrgar. (~ii erau locuitorii unui tîrg.) 2. orășean, (livr.) citadin, (pop. și fam. depr.) nădrăgar, pantalonar, (pop. și depr. sau ir.) domn, surtucar, (înv.) cetățean, pîrgar. (Țărani și ~i.)

triacă s. f. sg. jocul „alba-neagra” practicat în mod ilegal în zonele citadine aglomerate.

URBAN adj. orășenesc, (livr.) citadin, (înv. și reg.) tîrgoveț. (Populație ~.)

urban, ~ă a [At: NEGULICI / Pl: ~i, ~e / E: fr urbain, lat urbanus] 1 (Îoc rural) Care aparține orașului (1) Si: citadin (1), orășenesc. 2 (Îoc rural) Privitor la oraș Si: citadin (1), orășenesc. 3 (Iuz; îs) Comună ~ă Oraș (mai mic). 4 (Fig; d. atitudinea sau modul de comportare al cuiva) Care dă dovadă de urbanism (2) Si: politicos, civilizat (2), amabil (2).

URBAN ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de urbe; propriu urbei; de oraș; orășenesc; citadin. Construcție ~ă. Transport ~. 2) Care denotă politețe rafinată; caracterizat prin urbanitate. Atitudine ~ă. /<fr. urbain, lat. urbanus

URBAN adj. orășenesc, (livr.) citadin, (înv. și reg.) târgoveț. (Populație ~.)

URBANIZA vb. tr., refl. a da, a căpăta un caracter urban, citadin. (< fr. urbaniser)

urbanizare sf [At: CONTEMP. 1966, nr. 1, 6/3 / Pl: ~zări / E: urbaniza] Ansamblu de lucrări, proiecte prin care o localitate capătă un caracter urban (1), citadin.