ANALIZĂ Tip de investigare lingvistică acoperind cercetări dintre cele mai diverse, a căror unitate este dată de natura, direcția și obiectivele cercetării; ca natură, este o cercetare de tip sincronic* descriptiv*; ca direcție, cercetarea se desfășoară de la aspectele sintagmatice* (corpus de fraze) spre cele paradigmatice* (unități lingvistice); ca obiective majore, își propune segmentarea și clasificarea unităților decupate. Se opune cercetărilor de tip sintetic* (sau generativ*). Cercetarea lingvistică a propus mai multe tipuri de analiză, majoritatea utilizate și în lingvistica românească pentru descrierea unor fragmente ale limbii române. Tipurile mai jos inventariate, deși deosebite ca moment de apariție (analiza discursului și cea a conversației sunt, de ex., ulterioare analizei distribuționale), ca metodă și tehnică de cercetare (unele tipuri de analiză, ca cea gramaticală, de ex., sunt realizate cu metode tradiționale; altele, cu metode modeme de tip structuralist*; în cazul analizei de tip structuralist, tehnica poate fi și ea diferită), ca domeniu lingvistic investigat (de ex., nivelul fonetic vs. fonologie; nivelul fonologie vs. morfologic etc.), ca grad de aplicabilitate (există tipuri de analiză, ca cea distribuțională, cu aplicabilitate generală și altele, ca, de ex., a erorilor, limitată sub aspectul domeniului de aplicare), toate corespund naturii, direcției și obiectivelor generale ale cercetării analitice*. 1. ~ în constituenți imediați Tehnică de analiză de tip structuralist* având următoarele caracteristici: se constituie din operații succesive de segmentare; fiecare operație delimitează câte două segmente, numite „constituenți* imediați”; pleacă de la enunț* și are drept constituenți ultimi morfemele*, trecând peste barierele tradiției lingvistice: sintaxa frazei / sintaxa propoziției / morfologie; orice schemă a unei analize în constituenți imediați are forma: el citește o carte frumoasă /el . . . citește o carte frumoasă / citește . . . o carte frumoasă / cit- . . . -ește . . . o carte frumoasă / -eșt . . – -e . . . o carte frumoas- . . . -ă / cart- . . . -e 2. ~ contextuală Tip de analiză bazată pe particularitățile contextului* lingvistic. Analiza distribuțională și cea combinatorie sunt tipuri de analiză contextuală. 2.1. ~ distribuțională / distributivă Metodă de descriere introdusă de gramatica structuralistă, în special de școala descriptivistă* americană (L. Bloomfield, Ch. Hockett, Z. Harris), care, propunându-și eliminarea integrală a sensului din analiză și descriere, a impus o procedură bazată în exclusivitate pe distribuție*, deci pe posibilitățile și incompa- tibilitățile de asociere a componentelor. Plecând de la un corpus* de fraze, considerat reprezentativ pentru limba analizată (sau pentru domeniul urmărit), analiza distribuțională realizează descrierea corpusului prin: inventarierea co-ocurențelor*, deci a vecinătăților de dreapta și de stânga; analiza relațiilor distributive, stabilind tipurile de distribuție (complementară, defectivă, contrastivă) și clasele* de distribuție. • Analiza distribuțională, aplicată la început domeniului fonologie, s-a extins la toate nivelele lingvistice, oferind o procedură imanentă* (deci, bazată pe relațiile interne, lingvistice) și formală* (fără raportare la sens) pentru stabilirea inventarului de unități și clasificarea lor. indiferent de nivel. • Analiza distribuțională. absolutizată, la un moment dat, ca reprezentând obiectivul suprem și unic al oricărei descrieri lingvistice, își păstrează astăzi valabilitatea, oferind, în cadrul unor construcții teoretice mai largi și altfel orientate, procedee și tehnici de descriere. Gramatica generativă* însăși, ale cărei obiective sunt opuse celor de tip analitic*, păstrează elemente din analiza distribuțională sub forma disponibilităților de combinare ale centrelor predicative și a restricțiilor impuse de acestea argumentelor*. 2.2. ~ combinatorie Analiză de tip structuralist, aplicată în special nivelului sintactic, care își propune examinarea, în cadrul relațiilor de succesiune (sintagmatice*), a libertăților și, mai ales, a constrângerilor„ exercitate de cuvinte unele asupra altora în procesul combinării lor în propoziții și fraze. Valență*, distribuție*, constrângere* sunt concepte esențiale ale analizei combinatorii. Obiectivul ei principal este extragerea regulilor de combinare proprii unei limbi la un moment dat. • Tipurile de reguli din analiza combinatorie au fost preluate și încorporate în modelul generativ* sub forma regulilor de subcategorizare* strictă și selecțională*. 3. ~ gramaticală Procedură impusă de practica gramaticii școlare, cu obiective diferite după nivelul sintactic / morfologic la care se realizează. Analiza sintactică își propune : segmentarea unei fraze în propozițiile componente, stabilirea raporturilor și a funcției fiecărei propoziții; segmentarea propozițiilor în părți de propoziție, stabilirea raporturilor și a funcției pentru fiecare parte de propoziție; alcătuirea schemei* sintactice, unde se înregistrează componentele și relațiile. Analiza morfologică își propune calificarea morfologică a fiecărui component dintr-o propoziție prin indicarea părții de vorbire căreia îi aparține și a caracteristicilor de flexiune. 4. ~ fonetică Operație de identificare a sunetelor care se realizează în fluxul vorbirii (într-un cuvânt și/ sau la granița dintre cuvinte) și de descriere a trăsăturilor articulatorii* și/ sau acustice* ale acestora. Analiza parametrilor articulatorii și acustici de bază ai sunetelor dintr-o limbă se efectuează în laboratoare fonetice, cu ajutorul unor aparate speciale. Analiza fonetică poate urmări simpla descriere a caracteristicilor și a compatibilităților de combinare a sunetelor sau relevarea particularităților de realizare a unor unități fonetice, condiționate de context (vezi și ALOFON, -Ă). În primul caz, analiza fonetică este corelată cu o transcriere* fonetică normalizantă: cenzurat, de ex., va fi transcris [čenzurat], fiecare dintre cele opt sunete identificate în structura acestui cuvânt fiind descris în raport cu un set de parametri articulatorii (pentru vocale: localizarea, apertura*, labializarea*, timbrul*; pentru consoane: modul de articulare, localizarea, sonoritatea*) sau acustici (acut / grav; compact / difuz; întrerupt / continuu* etc.). În cel de al doilea caz, analiza fonetică este corelată cu o transcriere fonetică riguroasă: transcrierea cuvântului cenzurat va fi [čĕnzurat^h], semnalându-se faptul că vocala [e], urmată de o consoană nazală, este nazalizată, iar oclusiva [t], la finală de cuvânt, are o pronunțare ușor aspirată. 5. ~ fonologică (sin. fonematică) Operație de reducție a alofonelor* vocalice și consonantice dintr-o limbă. Analiza fonologică are ca rezultat determinarea inventarului de unități invariante* (foneme) dintr-o limbă. Reducția variantelor diverselor foneme se realizează ținând seama de tipul de distribuție* în care se află acestea, precum și de prezența sau absența unor raporturi de comutare*. Unitățile invariante se caracterizează prin distribuție contrastivă și prin raporturi de comutare cel puțin într-un anumit tip de context fonetic; distribuția complementară caracterizează alofonele diferitelor foneme. în română, [n] și [η], de ex., se află în distribuție complementară, al doilea sunet apărând numai înaintea unei oclusive velare, pe când [n] și [t] sunt în distribuție contrastivă și comută, înainte de [a] (de ex., na/ta); [n] și [η] sunt alofone ale aceluiași fonem, pe când [n] și [t] sunt foneme distincte. Soluțiile de interpretare fonologică a unor secvențe sonore nu sunt unice. [k] și [g] din limba română, de ex., au fost interpretate de anumiți cercetători drept unități monofonematice, iar de alții – drept succesiune de unități: [k, g] + vocală palatală. 6. ~ morfematică / morfemică a) Operație de segmentare a unui cuvânt derivat' sau flexibil* în morfemele componente, urmărite la nivelul realizărilor contextuale ale acestora, deci al alomorfelor*. Analiza morfematică se realizează în etape, fiecare etapă obligând la compararea formei supuse analizei cu altă formă din paradigmă* sau, în cazul derivatului, cu forma cuvântului de bază*. • Analiza morfematică a cuvântului înfricoșători, de ex., se efectuează în următoarele etape: prin compararea cu forma înfricoșător, se detașează morfemul desinență* -i (realizat ca i asilabic), purtător al semnificațiilor ”masc. pl.„; prin raportarea formei înfricoșător la baza verbală înfricoșa, se detașează sufixul* lexical -tor (realizat în varianta -ător); prin raportarea formei înfricoșa la baza adjectivală fricos, se detașează două morfeme lexicale: prefixul* în- și sufixul -a; prin raportarea formei fricos la baza substantivală frică, se decupează radicalul *fric- și sufixul lexical -os (realizat contextual ca -oș-, dată fiind includerea într-o operație ulterioară de derivare: fricos > înfricoșa). Rezultatul îl constituie lanțul de segmente morfemice: în-fricoș ător-i. • Analiza morfematică nu duce totdeauna la soluții unice, fie ca efect al adoptării unor soluții diferite de analiză fonematică (vezi 5), fie ca efect al unei interpretări morfematice diferite. În asemenea situații, trebuie optat, în urma examinării avantajelor și a dezavantajelor de segmentare (vezi EVALUARE), pentru una dintre soluții, decizia fiind de tip subiectiv, b) Operație de stabilire a invariantelor* morfemice, deci de trecere de la clasele de realizări concrete (de la alomorfe*) la inventarul de morfeme, operație cunoscută și sub numele de ”reducție a alomorfelor„ (vezi ALOMORF). 7. ~ semică (componențială) Metodă de descriere a sensurilor cuvintelor, bazată pe seme*, componente sau constituenți. Se procedează la o abordare relațională a sensurilor care prezintă un număr oarecare de afinități (seme comune) și care se diferențiază măcar printr-un sem (considerat definitoriu, distinctiv în relația dată). De aceea, analiza semică se aplică unor paradigme*, clase sau microsisteme de sensuri ai căror membri pot fi comparați. Analiza semică prezintă sensurile (semnificatele*) lexicale ca pe fascicole de seme pentru a-l releva pe acela care este definitoriu într-o relație semantică dată. Dacă se compară a asculta și a a auzi, verbe care desemnează amândouă o activitate senzorială auditivă, semul definitoriu este ”+ volitiv„. în schimb, în relația dintre a auzi și a vedea, verbe care au comun semul ”activitate senzorială„, diferența semică este ”tipul de activitate senzorială„. Cuvântul tată se definește prin fascicolul de seme ”relație de rudenie„ + ”generație ascendentă„ + ”sex masculin„; dacă se comută sexul (-”masculin„ sau + ”feminin„) se stabilește o opoziție imediată între tată și mamă. • Analiza semică s-a aplicat unor clase de sensuri (paradigme*, câmpuri*, sinonime*, antonime*) stabilite inductiv (prin intuiție), ca în exemplele de mai sus. Este posibilă și analiza semică deductivă, bazată pe concepte semantice universale, formulate binar, cum ar fi: [± Animat], [± Uman], [± Masculin], [± Vegetal], [ ± Concret], [± Adult]. În acest ultim caz, analiza semică are o aplicare limitată la anumite cuvinte ale limbilor (nume de rudenie, nume de animale, de ex.). • Analiza semică a cunoscut reprezentări formalizate (matrice*/ tablouri sau arbori*), care pun în evidență elementele distinctive, de ex.: ”obiect„, ”masă„, ”destinație generală„, ”intelectuală„, ”comercială„, ”industrială„ versus ”masă„, ”birou„, ”tejghea„, ”banc". • Analiza semică s-a practicat în semantica europeană (Hjelmslev, Coșeriu, Pottier, Greimas, Mounin, Picoche, Rastier, Geckeier, Lyons, Alinei ș.a.) cu unele diferențe, dar având în comun orientarea metodologică structuralistă. • În lingvistica generativă* americană, analiza semică este subordonată sintaxei și urmărește găsirea restricțiilor selective* (care fac ca o categorie A să nu se combine cu altă categorie B, de ex., substantivul sinceritate nu se poate combina decât cu un număr limitat de verbe sau substantive desemnând persoane). • în semantica* românească, analiza semică a avut în vedere inventare mai largi de sensuri, stabilite cu ajutorul dicționarelor*; obiectivele metodologice s-au combinat cu unele aplicative (vezi CÂMP; ANTONIM; POLISEMIE; SINONIMIE; LEXICOGRAFIE; LINGVISTICĂ APLICATĂ). • în etapa actuală a dezvoltării lingvisticii, analiza semică nu mai reprezintă un scop în sine, ci interesează eficiența ei în descrierea practică a lexicului unei limbi (mai ales din perspectiva lexicografîei computerizate); deficiența principală a analizei semice este limitarea (cantitativă și calitativă) a aplicării ei în descrierea, cuvintelor din orice limbă. Vezi ARHILEXEM; ARHISEMEM; CLASEM; LEXEM; LEXICOLOGIE; SEM; SEMEM. 8. ~ stilistică Tip de analiză care urmărește evidențierea resurselor expresive* ale unui text* sau apartenența acestuia la o anumită varietate funcțională* a limbii (vezi FUNCȚIONAL₃). În concordanță cu accepția dată termenilor stil* și stilistică*, analiza stilistică are ca obiective: caracterizarea stilului individual al scriitorilor (relevând particularitățile expresive existente la toate nivelele limbii – fonetică, lexic, gramatică); descrierea textului de poezie / proză în funcție de un model prestabilit: retoric-figurativ pentru poezie (vezi FIGURĂ), naratologic ori descriptiv pentru proză (vezi NARAȚIE); stabilirea apartenenței textului la un anumit stil / limbaj funcțional (beletristic, științific sau juridic-administrativ), ținând seama de trăsăturile specifice acestor variante și identificabile în textul analizat. Analiza stilistică se poate realiza diacronic (vezi DIACRONIE), prin compararea unor momente succesive cronologic din evoluția genurilor / speciilor literare, a nivelelor figurative sau chiar a procedeelor stilistice izolate; de ex.: dezvoltarea genului liric; istoria narației într-un spațiu cultural determinat; constituirea sistemului figurilor sintactice; procedee ale oralității la scriitorii români din sec. al XIX-lea; apariția și dezvoltarea metaforei / comparației / simbolului etc. 9. ~ contrastivă Tip de analiză efectuată cu metodele structuralismului* constând în compararea organizării a două limbi cu scopul identificării, pe nivele lingvistice (fonologie, morfologie, sintaxă, lexic), a zonelor de contrast și a celor cu organizare identică, în vederea unui obiectiv aplicativ imediat: optimizarea procedeelor și a materialelor pedagogice de învățare a limbilor străine. Ipoteza teoretică a analizei contrastive este că zonele de contrast maxim din organizarea a două limbi sunt potențial generatoare de erori în achiziția limbii străine (așa-numitul transfer* negativ), în timp ce zonele cu organizare identică sau asemănătoare facilitează învățarea (așa-numitul transfer pozitiv). Analiza contrastivă este una dintre direcțiile de interes ale lingvisticii aplicate*. 10. ~ a erorilor În predarea și învățarea limbilor străine, tehnică de identificare, inventariere, clasificare și interpretare a erorilor, intervenind ca efect al transferului* negativ de la limba sursă* la limba țintă*. Analiza erorilor este, ca și analiza contrastivă (vezi 9), o direcție a lingvisticii aplicate, având același obiectiv aplicativ imediat: optimizarea procedeelor și a materialelor didactice de învățare a limbilor străine. Dar în timp ce analiza contrastivă urmărește identificarea zonelor potențial generatoare de erori, analiza erorilor extrage maximum de consecințe aplicative din interpretarea erorilor înseși. 11. ~ a discursului Concept frecvent folosit în lingvistica actuală, dar cu accepțiuni diverse. a) Unii specialiști consideră că analiza discursului nu desemnează nici o perspectivă teoretică, nici un cadru metodologic, ci numai un obiect de studiu: discursul*, cu întreaga varietate a formelor sale de manifestare. Domeniu configurat la intersecția unor discipline diverse, analiza discursului depășește limitele stricte ale lingvisticii, înglobând cercetări foarte diferite ca fundamentare teoretică și metodologică, de la cercetările de gramatică* a textului (T. van Dijk, J. Petöfi, R. de Beaugrande), până la cele de structură a conversației* în cele mai variate tipuri de situații comunicative: în clasă, la tribunal, la doctor, între prieteni etc. (M. Coulthard, D. Brazii, M. Montgomery, W. Labov etc.). b) În opinia altor specialiști, analiza discursului se caracterizează prin extinderea tehnicilor de analiză lingvistică dincolo de nivelul frazei, cu scopul de a determina regulile care permit distingerea discursului coerent de cel incoerent (vezi COERENȚĂ). Se admite astfel ideea izomorfismului* frază – discurs, analiza discursului fiind, în esență, o lingvistică transfrastică. Corpusul de date folosit este relativ restrâns, de multe ori un singur text, construit de specialiști și nu înregistrat. Analiza discursului este opusă analizei* conversației, mai ales sub aspect metodologic. 12. ~ a conversației (conversațională) Concept definit diferit în lingvistica actuală. Unii specialiști o consideră componentă a analizei* discursului, alții o opun acestui tip de analiză, înțelegând-o ca pe o cercetare empirică, inductivă, care urmărește identificarea unor tipare recurente într-un material faptic vast, obținut prin înregistrarea directă a celor mai diverse tipuri de conversație*. G.P.D. (1,2,3,6,9, 10); L.I.R. (4, 5,11, 12); A.B.V. (7); M.M. (8).

ANALIZĂ s. f. (< fr. analyse < lat., gr. analysis): metodă științifică de cercetare a textelor, care constă în descompunerea acestora în părțile constitutive, în vederea examinării și caracterizării lor adecvate din punct de vedere lingvistic. ◊ ~ fonetică: cercetare a sunetelor care compun cuvintele din texte (vocale, semivocale, consoane), a grupurilor de sunete din cuvinte (silabe, diftongi, triftongi), a alternanțelor fonetice existente în cuvinte (vocalice, consonantice) etc. ◊ ~ fonologică: cercetare a fonemelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relațiilor dintre foneme etc. ◊ ~ lexicală: cercetare a cuvintelor din texte după alcătuirea lor, distingând rădăcina, tema și terminația; după sfera lor de circulație (cuvinte de argou, cuvinte de jargon, cuvinte populare, cuvinte regionale, cuvinte familiare, cuvinte tehnice, cuvinte științifice etc.); după felul în care au apărut în limbă (prin derivare, prin compunere, prin conversiune, prin împrumut); după gruparea lor pe familii de cuvinte; după apartenența lor la una din cele două componente ale vocabularului (fondul principal de cuvinte și masa vocabularului) etc. ◊ ~ semantică: cercetare a cuvintelor din texte după sensurile lor și de aici încadrarea lor în grupe diferite (antonime, omonime, paronime, sinonime; cuvinte monosemantice, cuvinte polisemantice; cuvinte concrete, cuvinte abstracte etc.). De obicei, a. semantică se realizează simultan cu cea lexicală. ◊ ~ semică: cercetare a configurației semantice a unui cuvânt, a ansamblului (fasciculului) de trăsături semantice specifice, în unități minimale de semnificație denumite seme (v.). ◊ ~ gramaticală: cercetare a cuvintelor din texte ca unități morfologice (părți de vorbire) și sintactice (părți de propoziție) și a unităților sintactice superioare (propoziții și fraze) care le cuprind. ◊ ~ morfologică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de vorbire cu trăsături distincte (substantive, adjective, articole, numerale, pronume, verbe, adverbe, interjecții, prepoziții, conjuncții), a criteriilor de clasificare a acestora (originea; posibilitatea sau imposibilitatea de a lua cunoștință prin simțuri de obiectele denumite de acestea, de însușirile obiectelor, de procesele exprimate, de caracteristicile proceselor; sfera noțiunilor; genul; tipul de declinare sau de conjugare; modul alcătuirii; existența sau inexistența flexiunii; sensul; existența sau inexistența funcției sintactice; distribuția), a categoriilor gramaticale care le caracterizează (gen, număr, caz, persoană, comparație, diateză, mod, timp), a tipurilor de flexiune cărora le aparțin (nominală, pronominală, verbală) etc. ◊ ~ sintactică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de propoziție cu trăsături distincte (principale: subiecte și predicate; secundare: atribute, complemente și elemente predicative suplimentare; speciale: apozițiile; simple, complexe, multiple și dezvoltate; anticipate și reluate; cu aspect pozitiv și cu aspect negativ; coordonate, intercalate și incidente etc.), a criteriilor de clasificare a părților de propoziție (părțile de vorbire prin care sunt exprimate sensurile construcțiilor, părțile de vorbire de care depind), a propozițiilor în care acestea sunt induse (enunțiative, interogative, exclamative; simple și dezvoltate; afirmative și negative; principale și secundare; regente și subordonate; independente și dependente; coordonate, intercalate și incidente; cu subiect și eliptice de subiect etc.), a tipurilor de subordonate (necircumstanțiale: subiective, predicative, completive de agent, atributive, completive directe; completive indirecte, predicative suplimentare; circumstanțiale; de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, instrumentale, sociative, condiționale, concesive, consecutive, opoziționale, de relație și de excepție; speciale; apozitive), a frazelor care includ propozițiile, a ordinii (topicii) părților de propoziție în propoziții și a propozițiilor în fraze, a tipurilor de raporturi sintactice din propoziție și din frază (de coordonare, de subordonare, de inerență și apoziționale) și a mijloacelor de realizare a acestora (prepoziții, locuțiuni prepoziționale, conjuncții, locuțiuni conjuncționale, pronume și adjective relative, pronume și adjective nehotărâte cu funcție relațională, adverbe relative) etc. ◊ ~ lingvistică: cercetare complexă a textelor din punct de vedere fonetic, lexical, semantic, gramatical (morfologic și sintactic); stilistic și ortografic. Este o analiză selectivă. Ea poate fi parțială (atunci când se are în vedere numai o parte din aspectele amintite, să zicem aspectul lexical, aspectul semantic și aspectul morfologic) sau completă (atunci când se au în vedere toate aspectele amintite mai sus). ◊ ~ stilistică: cercetare a cuvintelor și a construcțiilor lingvistice din punctul de vedere al valorilor afective, artistice pe care acestea le pot avea în diferite contexte. Ea este o analiză subiectivă. ◊ ~ constituenților imediați: a. propozițiilor prin împărțirea lor în elemente constitutive sau constituenți. Astfel, propoziția Tabloul este frumos poate fi descompusă mai întâi în doi constituenți – Tabloul + este frumos (subiectul + predicatul), apoi constituentul este frumos poate fi descompus în alți doi constituenți – este + frumos (verbul copulativ și numele predicativ). ◊ ~ contrastivă: a. bazată pe compararea fenomenelor a două sau mai multe limbi naturale diferite, în vederea predării uneia dintre ele vorbitorilor celeilalte. ◊ ~ distribuțională: a. care ține seama de totalitatea contextelor în care apare un segment (v.). ◊ ~ funcțională: a. care ține seama de funcția unui segment în propoziție.

ANALOGIE Regularizare a unei forme sub presiunea altor forme cu care aceasta este asociată în funcție de anumite criterii. La nivel fonetic se produc modificări ca urmare a influenței reciproce dintre cuvinte care aparțin aceluiași câmp semantic (forma luni în loc de lune > lat. Lunae) se explică prin presiunea analogică exercitată de numele altor zile ale săptămânii: marți, miercuri, vineri; forma octombrie (cu m neetimologic) se explică prin presiunea analogică exercitată de numele altor luni: septembrie, noiembrie, decembrie), dar și ca urmare a atracției antonimice* (gravis a devenit probabil în latina târzie, regional, *grevis, sub influența antonimului său levis; cf. rom. greu). La nivel morfologic, procesele analogice au o frecvență deosebită. Ele se produc atât în interiorul aceleiași paradigme (lat. scio ar trebui să aibă ca rezultat în rom. forma *șiu, știu fiind explicabil prin presiunea celorlalte forme din paradigma verbului), cât și ca urmare a influențelor reciproce dintre paradigme (după modelul porc-porci, drac-draci, în locul formelor etimologice berbece, copaci, se creează forme noi de singular: berbec, copac, pe baza paralelismului formelor de plural: berbeci, copaci; formele etimologice de perfect simplu și participiu ale verbului a face: feciu, fapt sunt substituite de formele făcui, făcut, create după modelul bătui, bătut; cusui, cusut). Analogia determină crearea unui mare număr de derivate, după modelele preexistente. După modelul timid- timiditate, fidel-fidelitate, presupunând formarea de substantive abstracte care exprimă calitatea de la baze adjectivale, cu ajutorul sufixului -itate, au apărut creații ca: periculozitate, spectaculozitate, operaționalitate, grațiozitate, rigurozitate etc. La nivel sintactic, analiza determină schimbarea regimului unor cuvinte. După modelul construcțiilor impersonale este / rămâne de făcut, au apărut construcții neacceptate de normele limbii literare, ca merită de făcut, trebuie de făcut. Neogramaticii au apelat frecvent la analogie pentru a explica excepțiile de la legile* fonetice, susținând că fonetica distruge, iar analogia repară. • Analogia este un factor important al schimbării lingvistice. F. de Saussure semnala funcționarea ei după modelul proporțiilor (reconstituirea unui termen). Unele dintre formele create prin analogie se impun în limbă, altele sunt considerate greșite. Un loc aparte îl ocupă procesele analogice care apar în achiziționarea limbajului de către copii sau în cursul învățării unei limbi străine (vezi ACHIZIȚIE A LIMBII). Reprezentând o formă de presiune intrasistemică, analiza se opune normei*, formă de presiune extrasistemică. L.I.R.

ANTITEZĂ (< fr. antithèse < gr. antithesis, opoziție) Procedeu stilistic, denumit și anlilogie, bazat pe opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, termenii puși în antiteză reliefîndu-se unul prin celălalt. Ex. „Ea bogată, eu sărac ; ea curtenită,euizgonitși disprețuit ; ea slabă, mică, palidă,euvoinic,mare și rumen.” (B. DELAVRANCEA, Liniște) Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi și nouă toate... (M. EMINESCU, Glosa) La Bruyère caracterizează antiteza ca opoziția a două adevăruri care se luminează unul pe altul. Prețuită de romantici, antiteza apare uneori și ca mijloc de compoziție în unele opere literare, ca, de exemplu, Epigonii, Scrisoarea III de M. Eminescu, Pașa Hassan de G. Coșbuc. În opera lui Eminescu, antiteza apare și în formularea unor titluri de poeme: Împărat și proletar, Venere și Madonă, Înger și demon, titluri antitetice, care corespund înțelesului contrastant al conținutului. Antiteza este prezentă și în cuprinsul unui singur vers sau intre două versuri: Ex. Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem... în nimic... (M. EMINESCU, Epigonii) La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă; La noi atîția fluturi sînt Și-atîta jale-n casă. Privighetori din alte țări Vin doina să ne-asculte. La noi sînt cîntece și flori Și lacrimi multe, multe. (O. GOGA, Noi) De asemenea, unele poezii lirice sînt alcătuite din strofe care formează antiteze succesive, marcate prin conjuncțiile adversative: dar, însă, ci. Ex. Oglindă călătoare, cer mobil, Te-ai încadrat într-o ușoară spuma Și-ți porți acum cristalul tău steril Spre-a mărilor îndepărtată brumă. Dar murmurul, acord eternizat, Neîncetat mărirea ta o plînge: Și-ntregul tău trecut, pietrificat, În unda potolită se răsfrînge. (I. BARBU, Rîul) Frecvent în antiteze se întîlnesc și antonimele (< fr. antonyme < gr. prefixul -ant și onoma, nume), cuvinte cu sens opus altora corelative (ex. frumos – urît; bun – rău etc.), pentru a întări contrastul sugerat de antiteză. Ex. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. (M. EMINESCU, Scrisoarea I)

ANTITEZĂ Asociere în enunț a două noțiuni / idei contrarii, având extensie sintactică variabilă (cuvinte, grupuri de cuvinte, fraze); în retorică, figură* de gândire rezultată din alăturarea a două cuvinte / grupuri de cuvinte / fraze cu sens opus, pentru a scoate în evidență un contrast în formularea enunțului: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Și leagăne urmașilor stăpâni./ Și, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în visuri și-n icoane./ Făcui din zdrențe muguri și coroane,/ Veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere (Arghezi). Componenta contrastivă a antitezei este asigurată de existența unor seme* opuse în structura semică a termenilor (bun / rău, frumos / urât). Antiteza necesită însă și prezența unui element semantic comun între cei doi termeni ai figurii, apropiere de sens care să reliefeze contrastul și, totodată, să-l facă verosimil: Venere și Madonă, Înger și Demon; dincolo de opoziția „terestru / celest”, „angelic / demonic” (Din demon făcui o sfântă, dintr-un chiot simfonie – Eminescu), termenii care alcătuiesc antiteza de mai sus au în comun cel puțin câte un sem („superlativ feminin”, pentru Venere și Madonă ori conotația* „religios”, pentru înger și demon); fără această trăsătură comună, antiteza poate duce la enunțuri comice: să se compare Steaua lui urcă și a mea coboară cu Prețurile urcă și călătorii coboară (vezi Grupul μ). • Condiția semantică pentru realizarea antitezei este dată de posibilitatea unei negări lexicale și, de aceea, antiteza se realizează mai ales între termeni abstracți opuși (substantive: dragoste / ură ori adjective / adverbe: bun, bine / rău), căci termenilor concreți le lipsește adesea „opusul” lexical (Grupul μ). Suportul lexical al antitezei îl constituie utilizarea în același enunț a antonimelor*; sintactic, antiteza se bazează de cele mai multe ori pe existența unui raport de coordonare* între termenii contrastanți (rar și pe subordonare*, în special în grup nominal* ori verbal*). • În antiteză pot fi contrapuse: două obiecte / noțiuni: e netăgăduit însă că, împărtășită de amândoi deopotrivă, o pătimașă iubire se aprinse între floarea-de-maidan și Făt-frumosul în ființa căruia se restrângeau, întrunite, strălucirile a două cununi împărătești (M. Caragiale); un obiect față de el însuși, considerat din perspective diferite; se află de obicei în această situație trăsături caracteristice opuse, cu referire la același determinat: Astfel mâna-ți tremurândă / Bate-un cântec mort și viu (Eminescu); ornamente frumoase și slute (Arghezi). Din punct de vedere sintactic, antiteza poate antrena: cuvinte izolate, coordonate sau aflate în raport de subordonare: Ars longa vita brevis est; Venin și farmec port în suflet (Eminescu); asocierea în sintagmă determinat-determinare se realizează ca oximoron*: în muta voastră șoaptă câte-mi vorbiți acu! (Heliade); grupuri de cuvinte, uneori simetric contrastive: Remplir Ies bons damour et Ies méchants d'éffroi (Racine); Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,/ Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, / Ca râsul la mormânt (Eminescu); propoziții / fraze: Și te uram cu-nverșunare, / Te blestemam, căci te iubesc (Eminescu). • Figură predilectă a romantismului, antiteza are caracter hiperbolic (vezi HIPERBOLĂ), căci nici unul dintre termenii situați în contrast nu se limitează la sensul său pur denotativ*; în antiteza Venere / Madonă, de ex., se opun de fapt prototipurile imaginii feminine, de unde valoarea de hiperbolă; cei doi termeni ai cuplului au astfel și sens de antonomază*. Extensia contextuală maximă poate duce la (fragmente de) texte construite în antiteză, situații în care contrastul semantic este sprijinit de asocierea cu alte procedee, de obicei figuri sintactice bazate pe simetrie pozițională (chiasm*, anadiploză*, epanadiploză*): La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință. / Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază./ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochiu care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface. / Și în sine împăcată stăpânea eterna pace! (Eminescu); în context, antiteza poate fi aprofundată sau amplificată (vezi ACUMULARE). M.M.

ANTOGRAMĂ, -e, s. f. Problemă enigmistică constând în prezentarea unui cuvânt din care trebuie să se extragă o literă, ce urmează să fie adăugată la începutul sau sfârșitul unui antonim al cuvântului nou format^[1], obținându-se un cuvânt nou. – anto[nim] + [ana]gramă.

*antoním, -ă adj. (vgr. antónymos. V. an- și om-onim). Gram. Opus în înțeles: uricĭunea e antonimu frumusețiĭ.

ANTONIM, antonime, s. n. Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. V. opus. Antonimul lui «harnic» este «leneș», al lui «sătul» e «flămînd». ◊ (Adjectival) Cuvinte antonime.

antonim (desp. an-to-/ant-o-) s. n., pl. antonime

antonim a. și n. care are un sens contrar: binele e antonimul răului.

!antonim (an-to-/ant-o-) s. n., pl. antonime

*ANTONIM I. adj. 📖 Care are un înțeles opus (contrariul sinonimului): bogăție și sărăcie sînt două cuvinte ~e. II. (pl. -ime) sn. Cuvînt cu înțeles opus [fr.].

antonim sn [At: DA ms / Pl: ~e / E: fr antonyme] Cuvânt care, considerat în raport cu altul (cu care este în corelație), are sensul contrar.

ANTONIM, antonime, s. n. Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. Antonimul lui „mare” este „mic”. – Fr. antonyme (< gr.).

ANTONIM s. n. 1. cuvânt cu sens opus altui cuvânt. 2. joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definiție. (< fr. antonyme)

ANTONIM s.n. (Lingv.) Cuvînt cu sensul opus altui cuvînt corelativ. ♦ Joc care cere să se caute un cuvînt opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definiție. [Pl. -me. / fr. antonyme, cf. anti – contra, gr. onyma – nume].

ANTONIM ~e n. lingv. Cuvânt cu sens opus al altui cuvânt. /<fr. antonyme

antonim s. n., pl. antonime

ANTONIM (E) Două (sau mai multe) cuvinte care se află în relație de antonimie*. Un cuvânt X este antonimul lui Y dacă are un sens diametral opus, de obicei simetric: tânăr vs. bătrân; mare vs. mic; cald vs. rece; harnic vs. leneș. Opoziția poate fi și asimetrică: mic (pol negativ, grad nedeterminat) vs. uriaș, gigantic (pol pozitiv, grad maxim); harnic (grad nedeterminat) vs. indolent (grad mic). Antonimele aparțin mai multor părți de vorbire*, dintre care cele mai numeroase sunt adjectivele și substantivele: a) adjective: cinstit vs. necinstit; citeț, lizibil vs. neciteț, ilizibil; b) substantive abstracte*: speranță, nădejde vs. disperare, deznădejde; bucurie vs. tristețe; c) verbe: a aprinde vs. a stinge; a (se) agrava vs. a (se) ameliora; d) adverbe: aproape vs. departe; aici vs acolo ș.a. • Unele cuvinte se definesc prin antonimele lor: prost „lipsit de inteligență”, fricos „care are puțin curaj”, curajos „care nu cunoaște frica”. Antonimele sunt fixate în perechi, pe care vorbitorii le evocă cu ușurință, chiar fără context: bun vs. rău, cald, vs. rece, umed vs. uscat. Clasificarea antonimelor variază de la un punct de vedere la altul. Se disting, de ex., antonime polare, care nu admit termeni intermediari (soț / soție), antonime scalare, care admit gradarea și care sunt adesea legate de proceduri de comparare (mare / mijlociu / mic; fierbinte / cald / rece), antonime contradictorii: celibatar / (necăsătorit) // căsătorit; antonime contrarii (a urca / a coborî), antonime reciproce (a cumpăra / a vinde) etc. • Există însă antonime care sunt limitate la anumite contexte: înalt vs. jos, grav despre sunete, voce; înalt vs. scăzut despre vorbire; modic / exorbitant despre prețuri ș.a. Unele antonime se opun numai în anumite contexte: neghiob și geniu în La același șir de patimi deopotrivă fiind robi / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi (Eminescu); pace și furtună în viața și robia nu pot sta împreună / Nu e totodată pace și furtună (Bolintineanu). în majoritatea cazurilor de acest fel, contextele indică opoziția fundamentală. A.B.V.

ANTONIM s. n. (< fr. antonyme, cf. gr. anti „contra” + gr. onyma „nume”): cuvânt cu sens opus altui cuvânt corelativ, ca frumusețe – urâțenie, căldură – frig, bunătate – răutate; mare – mic, înalt – scund, gras – slab; vorbește – tace, cobor – urc; sus – jos, aproape – departe etc. Pentru limba română este cunoscută lucrarea Dicționar de antonime EER, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler.

ANTONIMIC, -Ă adj. referitor la antonime; în raport de antonimie. (< fr. antonymique)

ANTONIMIC, -Ă adj. Referitor la antonime. [Cf. germ. antonymisch].

ANTONIMIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de antonime; propriu antonimelor. /<germ. antonymisch

antonimie (raport între antonime) (desp. an-to-/ant-o-) s. f., art. antonimia, g.-d. art. antonimiei; pl. antonimii, art. antonimiile (desp. -mi-i-)

ANTONIMIE Relație lingvistică și logică între sensuri contrare sau contradictorii; este o relație de incompatibilitate sau de excludere reciprocă. Relația diametral opusă a sensurilor poate antrena poli opuși: lung / scurt, greu / ușor, cald / rece, abstract / concret, bolnav / sănătos, curajos / fricos ș.a. (unde e pozitiv polul care definește proprietatea respectivă). Polaritatea se poate baza pe antiteza realității (antonime ontologice): zi / noapte, diurn /nocturn, masculin / feminin, urban / rural%. Cuvintele antonime trebuie să aibă câteva trăsături comune de sens (seme*): cald / rece desemnează, amândouă, fie „aprecieri privitoare la temperatură”: vreme caldă vs. vreme rece, fie „aprecieri privitoare la sentimente”: sentiment / primire / privire cald(ă) / rece; concis vs. prolix au comune semele„/caracteristică adjectivală”, „privitoare la concentrația de idei”: lucrare concisă vs. lucrare prolixă. Relația de antonimie se stabilește prin semele diametral opuse adăugate semului comun: „pozitiv” / „negativ” (cald vs. rece), „prezent” / „absent” (concis vs. prolix), „favorabil” / „nefavorabil” (a (se) ameliora vs. a (se) agrava). Antonimia se poate raporta la un termen mediu (neutru), cum ar fi normal pentru cald / rece, bolnav / sănătos ș.a. Antonimia se stabilește, de multe ori, între sensuri gradabile, de ex., bogat vs. sărac (X poate să nu fie nici bogat, nici sărac, având un grad nedeterminat față de poli opuși). Antonimia este riguros exprimată lingvistic când trăsătura comună de sens este desemnată prin același radical*, iar contrarietatea (polaritatea) este dată de prefixe* (termenul marcat fiind cel cu prefix): corect vs. incorect, îngheț vs. dezgheț, cinstit vs. necinstit, hidratat vs. deshidratat. A.B.V.

ANTONIMIE, antonimii, s. f. Raport dintre două antonime. – Din fr. antonymie.

ANTONIMIE s. f. (< fr. antonymie): corelație între două cuvinte cu sensul opus, între două antonime; opoziție între două cuvinte perechi, care trimit la obiecte diferite, contrarii sau contradictorii, cum ar fi opoziția dintre zi și noapte, dintre alb și negru, dintre a trăi și a muri, dintre înainte și înapoi etc. La nivelul exprimării, oricare sinonim al unui antonim se opune celuilalt antonim. A. nu are în vedere deci numai termenii implicați într-o pereche, ci întreaga lor paradigmă semantică, toate sinonimele celor două antonime. Aceasta înseamnă că la nivelul exprimării sunt puse în opoziție și elementele semantice esențiale ale fiecărei paradigme, semele (v.) sau caracteristicile semantice fundamentale ale acesteia. Prin a. vorbitorul pune în raport de contrazicere întreaga paradigmă sau întregul grup de sinonime ale unei perechi antonimice. A. este – alături de sinonimie, omonimie și polisemie – una din cele patru modalități de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acțiunii celor cinci factori de organizare a sistemului lexical (frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic; v. vocabular).

ANTONIMIE s. f. corelație între două cuvinte antonime (1). (< fr. antonymie)

ANTONIMIE s. f. Raport între două antonime. – Fr. antonymie.

!antonimie (raport între antonime) (an-to-/ant-o-) s. f., art. antonimia, g.-d. art. antonimiei; pl. antonimii, art. antonimiile

ANTONIMIE, antonimii, s. f. Raport între două antonime. – Din fr. antonymie.

ANTONIMIE s. f. Raport între doi termeni cu sensul exact contrar, relație între două antonime.

ANTOVERB s. n. problemă enigmistică, ce constă în prezentarea unui cuvânt sub forma unui text literar, unei ilustrații, cerând să se afle antonimul acestuia, apoi antonimul cuvântului nou aflat. (< anto/nim/ + verb/2/)

CUVÎNT. Subst. Cuvînt, cuvințel (dim.), termen, verb (livr.), vocabulă (livr.), vorbă, vorbuliță (dim.), vorbușoară (pop.), vorbișoară (pop.), vorbuță (reg.), zicere, spusă, expresie; glose. Cuvînt simplu; cuvînt compus; cuvînt primitiv; cuvînt derivat, derivat; cuvînt-matcă; cuvinte înrudite. Onomatopee; interjecție. Lexem; semantem (lingv.); semem; sem. Cuvînt monosemantic; cuvînt polisemantic. Nume, termen, denumire; nume propriu; nume comun; apelativ; supranume; poreclă; antroponim; toponim, toponimic; hidronim; oronim; etnonim. Cuvînt împrumutat, neologism, barbarism; franțuzism; galicism; germanism; grecism; italienism; latinism; maghiarism, ungurism (rar); rusism; rutenism; sîrbism; slavonism; turcism. Cuvînt autohton; neaoșism. Arhaism. Regionalism. Argotism; jargonism. Cuvînt (termen) dialectal. Sinonim; antonim; omonim; paronim. Formarea cuvintelor, derivare; compunere. Familie de cuvinte. Lexic, vocabular. Dicționar, dicționăraș (dim.), lexicon (rar), vorbar (înv.), glosar. Lexicologie; etimologie; semasiologie, semantică; semantism; onomasiologie. Lexicografie. Lexicolog; semasiolog, semantician; lexicograf; etimolog, etimologist. Adj. Lexical; lexematic (lingv.); lexicologic; semasiologic, semantic; monosemantic, polisemantic; etimologic. Lexicografic. Vb. A rosti (a spune) un cuvînt, a cuvînta; a folosi (a utiliza) un cuvînt; pronunța un cuvînt; a scrie un cuvînt. A forma un cuvînt, a deriva. A împrumuta un cuvînt, a calchia. V. denumire, semn, semnificație.

DEOSEBIRE. Subst. Deosebire, osebire (înv. și pop.), distincție, distingere, discriminare, discriminațiune (rar), diferență, diferențiere, nepotrivire, neasemănare; inegalitate, disproporție; discrepanță, dezacord, distonanță, disonantă (muz.), disparitate (livr.), divergență, incompatibilitate; polaritate, contrarietate, opoziție, contrast, antiteză; antonimie; antonim. Contrariu, antipod, pol opus. Disensiune, dezacord, contrariere; contradicție, antagonism. Varietate, variație, eterogenitate, diversitate, diversificare, felurime. Specific, notă aparte, trăsătură distinctivă, specificitate, nuanță; originalitate, irepetabilitate, unicitate, unicat. Adj. Deosebit, osebit (înv. și pop.), diferit, distinct; discriminatoriu, discriminant (rar); felurit, divers, variat, eterogen, distonant, divergent, contrastiv, contrasțant; contrar, advers, adversativ, opus, opozit (înv.), antitetic, incompatibil, antagonist, antagonic. Specific, caracteristic, propriu, special, particular, unic, irepetabil, original, neasemănat, fără seamăn, neasemuit; inegalabil, incomparabil, distinctiv, caracteristic. Vb. A se deosebi, a se osebi (înv. și pop.), a se distinge, a diferi, a se diferenția, ă fi diferit, a nu semăna, a nu se asemăna, a nu avea (nici o) asemănare, a nu avea nimic comun. A distona, a fi în dezacord, a fi în discordanță, a discorda, a nu se armoniza, a nu se potrivi, a nu concorda, a nu avea nici în clin, nici în mînecă cu cineva. A se opune, a contrasta, a se contrazice; a se diversifica, a varia, a feluri (înv.). A deosebi, a osebi (înv. și pop.), a distinge, a diferenția, a face distincție, a face deosebire, a discrimina; a opune, a pune față în față; a diversifica, a varia. Adv. În mod diferit, în chip deosebit; altfel, în alt fel; altcum, altcumva; ca de la cer la pămînt; în opoziție, în contrast cu.... V. dezacord, diversitate, opoziție, originalitate, relație, specific.

DICȚIONAR s. n. (< fr. dictionnaire, cf. lat. t. dictionarium): lucrare lexicografică în care sunt cuprinse cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate sau ale operei unui scriitor, aranjate în ordine alfabetică și explicate fie în aceeași limbă, fie într-o altă limbă. Primele d. românești au fost glosarele bilingve slavo-române – manuscrise din secolul al XVI-lea. Din 1700 ne-a rămas în manuscris un d. bilingv român-latin cu limba de bază românească, atribuit unui anonim bănățean: Anonymus Caransebesiensis. În 1789, a apărut la Iași un d. bilingv rus-român, alcătuit de Mihail Strelbițki. În 1818, I. Budai-Deleanu a terminat Lexiconul românesc-nemțesc, d. cu un bogat material extras din texte, cu indicații gramaticale, stilistice și etimologice, dar rămas în manuscris. Între 1822-1823 a apărut la Cluj, din îndemnul episcopului Ioan Bob, Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, în două volume, elaborat de un autor rămas necunoscut, iar în 1825 Lexiconul de la Buda, d. român-latin-maghiar-german, considerat lucrare lexicografică română modernă (alcătuit de Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Coloși, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori). ◊ ~ unilingv (monolingv): d. care explică termenii într-o singură limbă. ◊ ~ bilingv: d. care explică termenii în două limbi. Dintre nenumăratele d. bilingve apărute în țara noastră, amintim următoarele: Nouveau dictionnaire roumain-français, Vol. I-IV, Bucarest, 1893-1895, de Frédéric Damé; Dicționar român-maghiar, Vol. I-II, București, 1964, sub redacția acad. Emil Petrovici; Dicționar ceh-român, București, 1966, sub redacția prof. Sorin Stati; Dicționar german-român, București, 1966, sub redacția prof. Mihail Isbășescu și a Mariei Iliescu etc. ◊ ~ plurilingv (poliglot): d. care explică termenii în mai mult de două limbi, ca de exemplu Dicționar tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară, București, 1967. ◊ ~ explicativ: d. general care explică termenii dând definițiile acestora și clasificările corespunzătoare, eventualele combinații și unele exemple absolut necesare. Sunt considerate d. explicative pentru limba română următoarele: Dicționar universal al limbii române, Craiova, 1896, de Lazăr Șăineanu; Rumänisch-deutsche Wörterbuch, Vol. I-III, Bukarest, 1903 (I), 1911 (II) și 1925 (III) de Hariton Tiktin; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931 de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iași, 1939, de August Scriban; Dicționarul limbii române literare contemporane, Vol. I-IV, București, 1955 (I), 1956 (II), 1957 (III și IV), sub redacția acad. Emil Petrovici și a prof. Dimitrie Macrea; Dicționarul limbii române modeme, București, 1958, sub redacția prof. Dimitrie Macrea; Mic dicționar al limbii române, București, 1974, de Ana Canarache și Vasile Breban; Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, 1975, sub redacția acad. Ion Coteanu etc. ◊ ~ etimologic: d. care ia în discuție originea fiecărui termen în parte, dând indicații cu privire la etimoane și sensuri. Sunt cunoscute ca dicționare etimologice ale limbii române următoarele: Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Vol. I: Éléments latins comparés avec les autres langues romanes, Vol. al II-lea: Éléments slaves, magyars, turcs, gréco-modernes et albanais, Francfort, A/M – Berlin – Bucarest, 1870 (I) și 1879 (II), de A. de Cihac; Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element, mit Berücksichtigung, aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905, de Sextil Pușcariu; Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-PUTEA), București, 1907-1914, de I.-A. Candrea și Ov. Densusianu; Diccionario etimologico rumano, Tenerife, 1950-1958, de Al. Ciorănescu. Pe lângă aceste lucrări, mai includ indicații etimologice și următoarele d.: cel al lui H. Tiktin (1903-1925), cel de sub redacția prof. Dimitrie Macrea și cel de sub redacția acad. Ion Coteanu (1958-1975). Și în R. Moldova a apărut un Scurt dicționar etimologic al limbii [zise] moldovenești în 1978. ◊ ~ enciclopedic (lexicon): d. care ia în discuție fie termenii unui singur domeniu de specialitate (istoria, geografia, literatura, medicina, chimia, fizica, astronomia, logica, filozofia, lingvistica etc.), fie termenii tuturor domeniilor științei și culturii. Pentru limba română au fost elaborate d. enciclopedice: Enciclopedia română, Vol. I-III, Sibiu, 1898 (I), 1900 (II) și 1904 (III), de C-tin Diaconovici; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931, de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Marea enciclopedie agricolă, Vol. I-V, București 1937 (I), 1938 (II), 1940 (III), 1942 (IV) și 1943 (V), de C. Filipescu; Enciclopedia invențiunilor tehnice, Vol. I-II, București, 1939 (I), 1942 (II), de Nicolae P. Constantinescu; Lexiconul tehnic român, Vol. I-VII, București, 1949-1955; Lexiconul tehnic român, Vol. I-XIV, București, 1957-1968, sub redacția acad. Remus Răduleț; Dicționar enciclopedic român, Vol. I-IV, București, 1962 (I), 1964 (II), 1965 (III), 1966 (IV); Mic dicționar enciclopedic, București, 1972; Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, de Christian Ionescu. ◊ ~ academic: d. editat de academia unei țări, la care colaborează cei mai mari specialiști din diferite domenii de activitate. Pentru limba română există mai multe d. academice. Astfel, între 1871-1877 a apărut Dicționarul limbii române, în 3 volume, al lui A. T. Laurian și I. C. Massim, redactat la cererea Academiei Române, dar din cauza latinismului exagerat, sarcina a fost încredințată lui B. P. Hasdeu care, între 1885-1893, scoate Etymologicum Magnum Romaniae, numai trei volume (literele A-B, până la cuvântul bărbat) conceput ca o lucrare vastă, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal și onomastic. Între 1913-1949, Sextil Pușcariu publică, tot din însărcinarea Academiei Române, literele A-C, D-De și F-L (până la cuvântul lojniță) din Dicționarul limbii române (DA), lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ și normativ. Între 1965-1969, au apărut sub redacția acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu tomurile al VI-lea (litera M) și al VII-lea (litera O) din Dicționarul limbii române (DLR), Serie nouă. Au apărut, în continuare, din acest dicționar, tomurile: IX, litera R (1975); VIII, partea a 3-a, litera P (1977); XI, partea 1, litera Ș (1978); VIII, partea a 4-a, litera P (1980); XI, partea a 2-a, litera T (1982); XI, partea a 3-a, litera T (1983); VIII, partea a 5-a, litera P (1984); X, partea 1, litera S (1986), partea a 2-a, litera S (1987), partea a 3-a, litera S (1990), partea a 4-a, litera S (1993). Pe lângă aceste tipuri de d. amintite, pentru limba română au fost elaborate și dicționare speciale, de mare importanță practică în cultura românească: Dicționar invers, București, 1957; Dicționar de neologisme, București, 1961, de Florin Marcu și Constant Maneca; Dicționar onomastic românesc, București, 1963, de N. A. Constantinescu; Frequency Dictionary of Rumanian Words („Dicționar de frecvență a cuvintelor românești”), London-Hague-Paris, 1965, de Alphonse Juilland și Ileana P. M. H. Juilland; Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București, 1968, sub redacția acad. Tudor Vianu; Dicționar de sinonime, București, 1972, sub redacția prof. Gheorghe Bulgăr; Dicționar al limbii române vechi, București, 1974, de G. Mihăilă; Dicționar de antonime, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler; Dicționar analogic și de sinonime al limbii române, București, 1978, de M. Bucă, I. Evseev, Fr. Király, D. Crașoveanu și Livia Vasiluță; Dicționar de pronunțare nume proprii străine, București, 1973, de Florența Sădeanu; Mic dicționar de cuvinte perechi, București, 1976, de Silviu Constantinescu; Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978, de Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu; Dicționar de omonime, de Gh. Bulgăr și N. Felecan (1996) etc. ◊ ~ lingvistic: d. care include terminologia lingvistică folosită în știința limbii dintr-o anumită țară. Există mai multe feluri de d. lingvistice. Astfel: a) d. lingvistic tematic: cu gruparea materialului din punct de vedere noțional, pe câmpuri semantice – Dicționarul terminologiei lingvistice slave – în curs de redactare în fiecare țară de limbă slavă și Dictionnaire encyclopédique des sciences de langage („Dicționar enciclopedic al științelor limbajului”), Paris, 1972, de Oswald Ducrot și Tzvetan Todorov; b) d. lingvistic alfabetic: cu valorile semantice ale cuvintelor-titlu – Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien („Lexic al terminologiei lingvistice franceze, germane, engleze, italiene”), Paris, 1951, de J. Marouzeau; Slovar lingvisticeskih terminov („Dicționar de terminologie lingvistică”), Riga, 1963, de R. Grabis, D. Barbare și A. Bergmane; Dicționar poliglot de termeni lingvistici (română, polonă, cehă, slovacă, sârbo-croată, bulgară, rusă, ucraineană), București, 1978, multigr., de un colectiv al Facultății de limbi slave; Dicționar de terminologie lingvistică. Român-englez-francez-rus, Cluj-Napoca, 1978, multigr., de Schweiger Paul, Trofin A., Radu Maria; c) d. lingvistic explicativ: redă sensul și întrebuințarea termenilor prin intermediul definițiilor (al explicațiilor) și al exemplelor. Astfel: A Dictionary of Linguistics („Dicționar de lingvistică”), New York, 1954, de M. Pei și F. Gaynor; Dictionnaire de linguistique („Dicționar de lingvistică”), Paris, 1973, de Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jeane-Baptiste Marcellesi și Jean-Pierre Mevel; d) d. lingvistic bilingv: d. explicativ care recurge la echivalențele dintr-o altă limbă – Ruskočesky slovnik lingvistiche terminologie, Praga, 1960, de O. Man și L. Koval; Dicționar rus-român de termeni lingvistici și filologici (redactor responsabil Victor Vascenko), București, 1970: e) d. lingvistic al unui metadialect: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajul specializat al unui mare lingvist sau al lingviștilor dintr-o școală, dintr-un curent lingvistic (v. metadialect), cum sunt La terminologia lingvistica di G. I. Ascoli e della sua scuola, Utrecht / Anvers, 1954, de Ermidio de Felice; A Glossary of American Technical Linguistic Usage, 1925-1950, Utrecht / Antwerpen, 1957, de Eric P. Hamp – cu terminologia studiilor de lingvistică americană publicate în revista „Language”; Dictionnaire de linguistique de l’École de Prague, Utrecht /Anvers, 1960, de Josef Vachék și Josef Duboský – cu terminologia folosită de acest cerc lingvistic între 1928-1958; f) d. lingvistic al unei metalimbi: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajele specializate ale tuturor lingviștilor dintr-o țară sau din mai multe țări, dintr-o epocă istorică sau din mai multe, cum este Slovar lingvisticeskih terminov, Moskva, 1966, de O. S. Ahmanova – cu terminologia folosită de lingvistica sovietică contemporană. g) d. lingvistic al unui singur nivel al limbii: d. care tratează detaliat termenii specifici unui singur compartiment al limbii (fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa, semantica etc.), cum sunt Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; Angliiskaia foneticeskaia terminologhia, Moskva, 1962, de A. L. Trahterov; h) d. lingvistic al terminologiei tuturor nivelurilor limbii: d. care tratează sumar termenii specifici tuturor compartimentelor unei limbi, cum sunt Slownik terminologii języhoz-nawczej, Varșovia, 1968, de Z. Golab, A. Heinz și K. Polánski; Dictionary of Language and Linguistics, Londra, 1972, de R. R. K. Hartmann și F. C. Stork; i) d. lingvistic diferențial: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice numai acele cuvinte care circulă exclusiv în limbajul lingviștilor sau care, deși comuni ca înveliș sonor cu limba, au un înțeles deosebit în acest limbaj specializat, cum este Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; j) d. lingvistic integral: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice atât termenii care circulă în limbajul lingviștilor, cât și termenii comuni ca înveliș sonor, dar cu un înțeles deosebit în acest limbaj, cum este Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien, Paris, 1951, de J. Marouzeau; k) d. lingvistic enciclopedic: d. cu un nivel de informare foarte adânc și cu un material extrem de vast, ca volum și structură, care depășește limitele lingvisticii. Sunt incluse într-un asemenea d. articolele de tip explicativ (cu termeni din domeniile lingvisticii, didacticii, metodicii predării limbilor; cu denumirile societăților lingvistice etc.), secțiuni tematice, anexe (hărți, tabele sinoptice, indici), liste de corespondențe bilingve sau poliglote, bibliografii tematice, articole bibliografice cu portretele lingviștilor etc. Astfel: Dicționarul lingvisticii engleze – Éjogaku dziten (redactor responsabil Itikava Sanki), Tokio, 1956; Dicționarul lingvisticii japoneze – Kokugogaku dziten (redactor responsabil Tokièda Motoki), Tokio, 1956; l) d. lingvistic strict metalingvistic: d. cu o structură simplă, axată pe definirea și exemplificarea cuvintelor-titlu, care se ocupă numai de terminologia lingvistică ca atare, lăsând la o parte didactica, metodica predării limbilor, societățile lingvistice etc. În această categorie intră majoritatea d. lingvistice apărute în ultimele decenii în Europa sau în America.

EXERCIȚIU LINGVISTIC s. n. + adj. (cf. fr. exercice linguistique): acțiune intelectuală repetată, formă de antrenament sistematic, organizat, întreprins pentru a forma, dezvolta sau consolida anumite deprinderi de ordin lingvistic. ◊ ~ fonetic: e. care vizează sunetele, grupurile de sunete și silabele din care sunt alcătuite cuvintele unei limbi, precum și felul în care acestea se pronunță sau se scriu; folosirea corectă a accentului și despărțirea cuvintelor în silabe. ◊ ~ lexical: e. care vizează cuvintele unei limbi, structura acestora (rădăcina, tema, terminația), modalitățile lor de formare (derivarea, compunerea și schimbarea valorii gramaticale), sensurile de care dispun (lexicale și gramaticale), gruparea lor pe familii și pe categorii (simple, compuse, sinonime, omonime, antonime, paronime) etc. ◊ ~ gramatical: e. care vizează părțile de vorbire ale unei limbi (morfologic), părțile de propoziție, propozițiile și frazele (sintactic). ◊ ~ ortografic și de punctuație: e. care vizează folosirea corectă a semnelor de ortografie și de punctuație în scriere, prin dictare și copiere. ◊ ~ stilistic: e. care vizează stilurile individuale ale scriitorilor și stilurile funcționale ale limbii literare actuale (administrativ, beletristic, științific și publicistic) precum și valorile afective ale părților de vorbire și de propoziție, ale propozițiilor și frazelor. ◊ ~ tradițional: e. transmis prin tradiție în gramatici și în manuale și intrat în obișnuință; e. cu caracter limitat la operații cu noțiuni de limbă folosite de gramaticile și manualele școlare pentru interpretarea unui material dat. Sunt tradiționale: e. de familiarizare, de obișnuire a elevilor cu anumite categorii fonetice, lexicale, gramaticale, stilistice, ortografice și de punctuație etc., care urmează să fie predate, fără a se ajunge la definirea acestora; e. de recunoaștere a categoriilor lingvistice – fonetice, lexicale, gramaticale, stilistice, ortografice, de punctuație etc. – învățate anterior; e. de alcătuire a unor propoziții, fraze, enunțuri, texte sau compuneri, care să cuprindă anumite cuvinte privite din punct de vedere fonetic, lexical, gramatical, stilistic, ortografic etc.; e. de evidențiere a anumitor sunete în cuvinte, a părților de propoziție în propoziții și a propozițiilor în fraze; rolul sunetelor în schimbarea sensului cuvintelor; rolul accentului în omonimie; rolul semnelor de ortografie și de punctuație; rolul prefixelor și al sufixelor; rolul articolelor; rolul particulelor; rolul prepozițiilor și al locuțiunilor prepoziționale în propoziție; rolul conjuncțiilor și al locuțiunilor conjuncționale în propoziție și în frază; rolul adverbelor relative în frază, acordul adjectivului cu substantivul determinat; acordul numeralului cu substantivul; acordul predicatului cu subiectul; acordul atributului adjectival cu substantivul determinat; acordul elementului predicativ suplimentar cu substantivul subiect sau complement direct; valoarea stilistică a anumitor cuvinte, a anumitor părți de vorbire și de propoziție sau propoziții etc.; e. de diferențiere, de deosebire a două categorii lingvistice care frecvent se confundă între ele din cauza uneia sau a mai multor trăsături comune: vocalele de semivocale; cuvintele derivate de cuvintele compuse; adjectivele calificative de adjectivele pronominale; adjectivele pronominale de pronume; adjectivele de origine participială de participii; adjectivele de origine gerunzială de gerunzii; pronumele personale de persoana a III-a de pronumele posesive de persoana a III-a; verbele impersonale de verbele unipersonale; adverbele și interjecțiile predicative de verbele predicative; prepozițiile cu genitivul de prepozițiile cu dativul; conjuncțiile coordonatoare de conjuncțiile subordonatoare; subiectul inclus de subiectul subînțeles; predicatul verbal prin verb la diateza pasivă de predicatul nominal cu nume predicativ exprimat prin adjectiv de origine participială; atributul substantival în genitiv de atributul substantival în dativ; atributul adjectival, exprimat prin adjectiv pronominal, de atributul pronominal; atributul adjectival, exprimat prin adjectiv de origine participială, de atributul verbal exprimat prin participiu cu sens pasiv; complementul direct care răspunde la întrebarea ce? de subiectul care răspunde la aceeași întrebare; complementul de agent de complementul indirect; complementul circumstanțial de cauză de complementul circumstanțial de scop; complementul circumstanțial sociativ de subiectul multiplu etc.; e. de întrebuințare, de folosire în propoziții a unor categorii de cuvinte – simple, compuse etc. -, de predicate – verbale, nominale, adverbiale, interjecționale -, de semne ortografice sau de punctuație; de folosire în frază a unor categorii de propoziții – enunțiative, interogative, afirmative, negative etc.; e. de trecere a unei părți de vorbire de la o categorie gramaticală la alta (de la un număr la altul, de la un caz la altul, de la o persoană la alta, de la un mod la altul, de la un timp la altul, de la o diateză la alta, de la un grad de comparație la altul) sau a unui cuvânt dintr-o clasă de cuvinte în altă clasă de cuvinte (substantivul la adverb, la prepoziție sau la interjecție; adjectivul la substantiv, la adverb sau la prepoziție; verbul la substantiv sau la adjectiv; adverbul la substantiv, la adjectiv, la prepoziție sau la conjuncție; interjecția la substantiv; prepoziția la conjuncție etc.); e. de formare a unor cuvinte noi, pornind de la anumite părți de vorbire: substantive – de la adjective, de la adverbe și de la interjecții; adjective – de la verbe și de la adverbe; adverbe – de la substantive și de la adjective; interjecții – de la substantive; prepoziții – de la substantive, de la adjective și de la adverbe; conjuncții – de la adverbe etc.; e. de ordonare, de grupare a sunetelor din cuvinte pe categorii: vocale, semivocale, consoane; a cuvintelor dintr-un text pe familii și categorii: simple și compuse, monosilabice și polisilabice, accentuate și neaccentuate etc.; a părților de propoziție pe categorii: subiecte simple și subiecte multiple, predicate verbale și predicate nominale, atribute substantivale și atribute adjectivale, complemente directe și complemente indirecte etc.; a propozițiilor pe categorii: principale și secundare, simple și dezvoltate etc.; a semnelor grafice pe categorii: de ortografie și de punctuație etc.; e. de extragere din operele studiate a unor fragmente sau texte și din acestea a unor cuvinte, părți de vorbire, părți de propoziție sau propoziții; e. de marcare prin subliniere cu o linie continuă sau cu două, cu o linie întreruptă sau cu o linie ondulată etc. a unor cuvinte, părți de vorbire, părți de propoziție sau propoziții; e. de copiere a unui fragment sau a unui text (din operele studiate sau de pe tablă), în vederea formării, dezvoltării și consolidării deprinderilor de scriere corectă.; e. de corectare a cuvintelor scrise greșit în mod intenționat, a cuvintelor despărțite greșit în silabe, a acordului greșit dintre atributul adjectival și substantivul determinat sau dintre predicat și subiect etc. ◊ ~ structural: e. sau operație cu structuri alcătuite din unități lingvistice între care există relații de intercondiționare: cu silabe, cu cuvinte, cu propoziții, cu fraze, cu enunțuri – toate privite ca tipuri de organizare internă a unei comunicări. Sunt structurale: e. de repetiție a unor cuvinte, sintagme și enunțuri cu aceleași dificultăți de pronunțare și de scriere sau a cunoștințelor predate anterior (reluare și precizare a categoriilor lingvistice învățate prin evidențierea caracteristicilor acestora), în vederea învățării lor; e. de substituire, de înlocuire a unor categorii lingvistice printr-o altă categorie lingvistică asemănătoare sau diferită (o formă de singular printr-o formă de plural și invers; o formă de persoana I printr-o formă de persoana a II-a și invers; un cuvânt prin sinonimul, omonimul, antonimul sau paronimul său; substantivul prin pronumele personal de persoana a III-a, singular și plural, și invers; locuțiunea verbală prin verb; locuțiunea adverbială prin adverb; locuțiunea prepozițională prin prepoziție; locuțiunea conjuncțională prin conjuncție; interjecția prin verb etc.); e. de transformare a verbului predicativ a fi în verb nepredicativ și invers, a diatezei active în diateză pasivă și invers, a unei părți de propoziție într-o propoziție corespunzătoare și invers, a unei propoziții afirmative într-o propoziție negativă și invers, a unei propoziții simple în propoziție dezvoltată și invers, a unei propoziții dezvoltate într-o frază și invers, a vorbirii directe în vorbire indirectă și invers etc.

făcătură, făcături, s.f. – (mag.) Fermecătură, vrajă; boboană, măietură: „Se presupune că, în trecut, cuvântul «descântec» avea un sens mai restrâns, existând și antonimul său «încântec» (făcătură, fermecătură, vrajă ș.a.)”; „Desemna efectuarea propriu-zisă a practicii magice cu sensul de a modifica o stare de lucruri dată” (Acta Musei, 2002: 155). – Din face (< lat. facere) + suf. -ătură (Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).

făcătură, -uri, s.f. – (mag.) Fermecătură, vrajă: „Se presupune că în trecut cuvântul «descântec» avea un sens mai restrâns, existând și antonimul său «încântec» (făcătură, fermecătură, vrajă ș.a.)”; „Desemna efectuarea propriu-zisă a practicii magice cu sensul de a modifica o stare de lucruri dată” (Acta Musei 2002: 155). – Din a face (< lat. facere) + tură.

înduplecà v. 1. a face să consimță, a decide la ceva: l’am înduplecat să plece; 2. a convinge, a mișca cu vorba: rugăciuni nu-l putură îndupleca; 3. a consimți (fără voie): se înduplecă sâ-l iea cu dânsul ISP. [Lat. DUPLICARE, a îndoi (cf. sub raportul sensului, antonimul inflexibil)].

OPOZIȚIE. Subst. Opoziție, contrast, antiteză; contradicție, contrarietate, antinomie, polaritate; antagonism, contradicție antagonică (antagonistă). Nepotrivire, incompatibilitate, necompatibilitate. Împotrivire, împotriveală (rar), opunere, rezistență, stavilă (fig.). Conflict, ciocnire (fig.). Contrazicere, dezacord; controversă, dispută, confruntare, discuție, litigiu. Anii- (antialcoolism; anticentru; anticlericalism; antifascist etc.). Contra- (contraatac; contralovitură; contrapropunere etc.). Antifrază. Antonim; antipod. Oponent, opozant, potrivnic; rival; concurent; adversar. Adj. Opozabil. Opus, opozit (înv.), opoziționist, contrar, advers (fig.), împotrivit (rar); contrastant, contrastiv, antitetic, adversativ; contradictoriu, ireconciliabil (livr.), nereconciliabil (livr.), incompatibil, necompatibil, antagonic, antagonist. Anti- (antialcoolic; anticanonic; anticlerical; anticonstituțional; antidemocratic; antidinastic; antinațional; antinomic etc.). Contra- (contraindicat; contrarevoluționar etc.). Vb. A se opune, a fi în opoziție, a contrasta; a se împotrivi, a nu fi de acord, a sta (a fi, a se pune) împotriva, a fi diametral opus (cu cineva). A se contrazice, a nu se potrivi, a fi incompatibil cu..., a fi la antipod, a se bate cap în cap. A contrazice, a combate, a protesta, a zice (a răspunde, a vorbi) împotrivă. Adv. În opoziție cu..., în contrast cu...; în contradictoriu, în contradicție cu...; din contra (contră), dimpotrivă; contra, împotriva; în contra, contrar, invers, de-a-ndoasele(a), pe de-a-ndoasele(a), pe dos, viceversa. V. ceartă, deosebire, dezacord, dușmănie, împotrivire, negare, obstacol.

PREFIX, prefixe, s. n. Particulă (formată dintr-un sunet sau dintr-un grup de sunete) care pusă înaintea unui cuvînt formează cu acesta alt cuvînt, cu înțeles deosebit. În cuvîntul «nemuncit», ne este un prefix. ▭ Antonimele formate cu prefix de la cuvîntul luat ca punct de plecare pot evolua diferit față de acesta. GRAUR, F. L. 130.

SEMNIFICAȚIE. Subst. Semnificație, sens, înțeles, comprehensiune (livr.), semantism, conținut semantic, conținut, valoare, însemnătate, informație, denotație (lingv.); accepție; cuprins, substanță (fig.), esență, tîlc (pop.), rost, noimă, miez (fig.); conotație, nuanță, subînțeles. Sens principal; sens secundar; sens propriu; sens figurat, sens metaforic; sens uzual; sens ocazional, sens contextual; sens lexical; sens gramatical. Monosemie; polisemie, polisemantism. Sinonim; sinonimie, sinonimitate (rar). Antonim; antonimie. Omonim; omonimie. Paronim; paronimie. Semantică, semantism; semasiologie; onomasiologie; etimologie. Semantician, semasiolog; onomasiolog; etimolog, etimologist. Dicționar explicativ. Adj. Semnificativ, cu sens, plin de sens (de înțeles, de semnificație), cu înțeles, cu conținut, informațional, informativ; cu rost, cu tîlc, cu miez (fig.), miezos (fig.). Conceptual, ideatic, denotativ; conotativ. Monosemantic; polisemantic, polisemie. Sinonim, sinonimic. Antonim, antonimic. Omonim, omonimic. Semantic, semasiologic; onomasiologic; etimologic. Vb. A avea (un) sens, a semnifica, a avea înțelesul de..., a însemna, a denota, a marca, a exprima, a arăta, a semnala. A explica, a interpreta, a tălmăci, a tîlcui (pop.). A(-și) schimba (a-și modifica) sensul; a(-și) lărgi sensul; a-și restrînge sensul. A nu avea (nici un) sens, a fi fără sens. Adv. Cu sens, cu înțeles, cu tîlc. V. cuvînt, limbă, semn.

SUFIX s. n. (cf. fr. suffixe, lat. suffixus): sunet sau grup de sunete care se adaugă la rădăcina sau la tema unui cuvânt pentru a forma cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ ~ lexical: s. care ajută la formarea cuvintelor noi, schimbând sensul sau clasa lexico-gramaticală a cuvântului de bază. După rezultatul morfologic sau natura morfologică a cuvântului nou, distingem mai multe feluri de s. lexicale: substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale. Astfel: -ar în acar, -aș în copilaș, -easă în jupâneasă, -ime în studențime, -iță în copiliță, -uș în cățeluș; -esc în românesc, -iu în argintiu, -os în dureros; -ime în doime; -uță în mătăluță și -ică în mătălică; -a în brăzda, -i în înflori, -iza în mușamaliza, -ui în chinui; -ește în mânzește, -iș în pitiș, -îș în târâș; -ică în aolică. După rezultatul semantic sau înțelesul derivatului există două grupe de s. lexicale. O primă grupă vizează asemănarea dintre caracteristicile semantice ale cuvintelor și ale s. lexicale și din acest punct de vedere se disting patru subgrupe de s.: polisemantice (la adjective, nume de instrument, nume de agent, nume de plante, nume de animale și nume abstracte: -tor în delăsător, desenator, stingător, ciocănitoare, lipitoare, numărătoare, sunătoare); omonime (la diminutive și nume de agent: -aș în ciocănaș „ciocan mic” și în ciocănaș „muncitor la saline”); sinonime (la numele de agent: -tor din supraveghetor în raport cu -ar din rotar, cu -aș din plutaș, cu -giu din iaurgiu, cu -uș din cărăuș, cu -ist din fochist etc.); antonime (la unele diminutive și augmentative: -el din băiețel raportat la -oi din băiețoi, -iță din lădiță în raport cu -oaie din lădoaie etc.). O altă grupă de s. lexicale vizează semnificația particulară a acestora în cadrul relațiilor dintre derivate și obiectele denumite sau dintre elementele contextului. Din acest punct de vedere se disting mai multe subgrupe de s.: diminutivale (cu care se formează substantive, adjective, pronume, adverbe și interjecții diminutive: -aș în băiețaș și golănaș; -el în băiețel, galbenel și ușurel; -ic în lăptic și tătic; -ică în băiețică, bucățică, cutărică și aolică; -icel în bunicel, înălticel; -inel în încetinel; -ior în ciorăpior și bălăior; -ioară în aripioară și bătrâioară; -cior în cârnăcior, pestricior și depărcior; -cioară în căscioară și pestricioară; -șor în puișor și binișor; -șoară în frunzișoară și mărișoară; -iță în fetiță, portiță; -uc în sătuc; -ucă în mămucă, tătucă; -uș în gărduș și vițeluș; -ușă în găinușă și mărgelușă; -uț în pătuț și călduț; -uță în franzeluță și mătăluță; -uleț în cornuleț și drăguleț etc.); augmentative (cu care se formează substantive sau adjective augmentative: -an în băietan și grăsan; -ișcană în fetișcană; -andru în copilandru și puiandru; -oi în băiețoi și iepuroi; -oaie în căsoaie și nevăstoaie etc.); moționale, cu care se formează substantive masculine de la substantive feminine și, invers, substantive feminine de la substantive masculine: -an în curcan (< curcă) și gâscan (< gâscă); -oi în broscoi (< broască) și vulpoi (< vulpe); -ă în decană (< decan) și ingineră (< inginer); -oaică în leoaică (< leu) și tigroaică (< tigru) etc.; colective (cu care se formează substantive colective; -ărie în ghețărie și rufărie; -ăraie în colbăraie și muscăraie; -et în brădet și nucet; -ime în școlărime și tinerime; -iș în aluniș și stejăriș; -iște în cânepiște și porumbiște); hipocoristice (cu care se formează substantive hipocoristice; -aș în izvoraș, -el în bărbățel, -ică în mielușică, -iță în vulpiță, -uc în năsuc, -uș în greieruș, -uț în căluț, -uță în căsuță, -uleț în omuleț etc.); meliorative (cu care se formează cuvinte cărora le adaugă un sens apreciativ, pozitiv: -ulică în moșulică, -uleț în omuleț, aș în golănaș; -uț în prostuț etc.); peiorative (depreciative) (cu care se formează cuvinte cărora le adaugă un sens negativ, nefavorabil: -ău în clănțău și mâncău, -ălău în prostălău și fătălău etc.); pentru numele de agent: -ar în brutar și morar, -er în dulgher și pivnicer, -aș în arcaș și călăraș, -eș în băieș și ținteș, -easă în lenjereasă și spălătoreasă, -eț (-ăreț) în certăreț și petrecăreț, -eață (-ăreață) în iubăreață și plimbăreață, -giu (-agiu) în camionagiu și mahalagiu, -ist în aeromodelist și taximetrist, -iță în păstoriță și sudoriță și -tor în apărător și învățător; pentru exprimarea însușirii: -ar în fugar și inelar, -aș în fruntaș și mijlocaș, -ăreț în vorbăreț și descurcăreț, -ist în căminist și rapidist, -os în lunecos și omenos, -tor în ascultător și hrănitor, -al în săptămânal, -at în buzat și catifelat, -bil în atacabil și locuibil, -esc în prietenesc și vitejesc, -iu în azuriu și trandafiriu; pentru numele de plante: -ar în gogoșar, -ariță în măselariță, -aș în colțunaș, -el în ghiocel, -ea în albăstrea, -eală în amăreală, -easă în cârciumăreasă, -ică în vulturică, -ioară în tămâioară, -ișor în cimbrișor, -iș în brădiș, -iță în lintiță, -oasă în bărboasă, -toare în plesnitoare, -uleț în răculeț, -ușă în căldărușă, -uță în feriguță; pentru numele de animale: -an în sorean (obleț), -ar în cufundar și lăcustar (soi de graur), -aș în ferestraș (soi de rață) și morunaș (soi de pește), -at în dințat (soi de pește), -eancă în dumbrăveancă (cioară pucioasă), -el în albinărel (prigoare) și pietroșel (soi de pește), -ică în stufărică (soi de muscar) și burtică (soi de pește), -ișor în domnișor (soi de cinteză) și albișoară (soi de pește), -iță în gârliță (soi de rață) și dunăriță (soi de pește), -iu în arămiu (lipan), -oi în pițigoi și codoi (somn), -os în pietros (chișcar), -toare în ciocănitoare, -uș în pescăruș și țigănuș (soi de pește), -uț în pocduț (scobar) etc.; pentru numele instrumentelor: -ar în brăzdar și porumbar, -iță în râșniță, -niță în șurubelniță, -oaie în cuțitoaie, -tor în încălțător și ștergător, -toare, în ascunzătoare și prășitoare, -uș în răzuș etc.; pentru nume abstracte: -re în adunare și cuvântare, -ere în adiere și expediere, -t în iubit(ul) și îngrijit(ul), -ătate în bunătate și vietate, -eală în cicăleală și îndrăzneală, -ie în cumetrie și omenie, -ărie în copilărie și jucărie, -anță în siguranță, -ință în biruință și credință, -ime în agerime și vechime, -ism în afacerism și moldovenism, -ătură în apucătură și învățătură etc.; pentru nume ce implică ideea de loc: -ărie în benzinărie și fierărie, -ean în argeșean și craiovean, -et în alunet și stejăret, -iș în ariniș și păpuriș, -iște în rariște și trifoiște etc.; pentru indicarea modalității: -ește în bărbătește și frățește, -iș în boldiș și curmeziș, -îș în chiorâș și târâș, -mente în singularmente etc.; pentru nume proprii de familie: -eanu în Sireteanu și Turdeanu, -escu în Constantinescu și Oprescu etc. ◊ ~ gramatical (flexionar): s. cu care se creează forme gramaticale cum sunt timpurile (temporal) sau modurile (modal) la verbe, ca de exemplu -ă(a) în prezentul indicativului – cântăm, cântați; -a- în imperfectul indicativului – cântasem; -a-, -ea, -e, -i sau -î în infinitivele verbelor cânta, tăcea, trece, veni și coborî; -t sau -s în participiile verbelor cântat, tăcut, trecut, venit, coborât, adus, dres, supus etc.; -ind sau -înd în gerunziile verbelor venind, sosind, cântând, tăcând, trecând, coborând etc. ◊ ~ infinitival: s. specific infinitivului, ca de exemplu -a pentru conjugarea I (cânta), -ea pentru conjugarea a II-a (tăcea), -e pentru conjugarea a III-a (trece), -i și -î pentru conjugarea a IV-a (veni, coborî). ◊ ~ gerunzial: s. specific gerunziului, ca de exemplu -ind (sosind, venind) și -înd (cântând, tăcând). ◊ ~ participial: s. specific participiului, ca de exemplu -t (cântat, plăcut, trecut) și -s (adus, spus) etc.

TĂTARĂ s. f. (cf. tc. tatar): limbă din ramura vest-hunică, grupul limbilor kâpceak, subgrupul kâpceako-bulgar, vorbită de tătari, locuitori ai R. Tătare din Federația Rusă, ai regiunilor învecinate acesteia, ai unor părți din Siberia și de tătarii răspândiți în Astrahan, Kasimovski, Ural, R. Bașkiră, R. Ciuvașă și R. Mordvină, din aceeași Federație Rusă. Se caracterizează printr-o mare bogăție de sinonime, omonime, antonime și expresii frazeologice. Studierea ei a început în secolul al XI-lea de către arabi și turci, care au creat dicționare și gramatici pentru diferite limbi turcice. Cele mai vechi atestări de limbă literară t. datează din secolul al XVI-lea. Între secolele al XVI-lea – al XIX-lea, în limba t. s-a creat o bogată literatură; tot atunci ea s-a dezvoltat sub influența limbii vechi uigure, care i-a îmbogățit mult vocabularul. În secolul al XVIII-lea, t. a fost studiată de ruși, care au elaborat dicționare bilingve și gramatici ale acestei limbi. În secolul al XIX-lea, t. literară s-a îmbogățit cu termeni din toate domeniile științei. T. are trei dialecte distincte: central (al tătarilor de pe Volga, în număr de peste un milion și jumătate), de apus (al tătarilor din afara R. Tătare, în număr de peste trei sute de mii) și de răsărit (al tătarilor din Siberia, în număr de peste o sută de mii). Există și graiuri tătare amestecate – ca cel din Astrahan, din R. Bașkiră sau din Urali. T. vorbită în România (Dobrogea) provine din alte două subgrupuri de limbi vest-hunice decât cel kâpceako-bulgar: din subgrupul kâpceako-polovțian, denumit krâm-tătar după locul de unde au venit vorbitorii lui (Crimeea) și din subgrupul kâpceako-nogai, denumit nogai-tătar, după numele neamului Noghai, descendent din nepotul lui Gingis-Han. Krâm-tătara este vorbită azi de un număr relativ mic de oameni, care locuiesc în R. Uzbekă din Federația Rusă. Ea are două dialecte: cel de nord și cel de sud. Este înrudită cu dialectele tătare din Bielorusia și Lituania. Cele mai vechi documente în krâm-tătară sunt din secolul al XVII-lea (inscripții și scrisori ate hanilor din Crimeea). În locul ei, s-a folosit ca limbă literară limba turcă. În ultimele decenii a evoluat către o limbă literară apropiată de limba vorbită. A făcut împrumuturi din arabă și persană încă din perioada Hoardei de Aur, iar azi se îmbogățește cu termeni internaționali. Limba tătarilor din Dobrogea a fost puternic influențată de aceea a turcilor anatolieni, care locuiesc tot acolo. Este recunoscută pe plan național contribuția deosebită a cercetătorului Vladimir Drimba în studiul limbii tătarilor din România.

YUPPIE s. m. Tânăr dinamic și cu succes în afaceri. [Pron. iăpi] (din engl., fr. yuppie [acronim de la Young Urban Professional (tânăr școlit de la oraș) + suf. -ie, făcând aluzie la antonimul hippie])