Ilie Unul dintre cele mai frecvente și populare prenume românești, Ilíe continuă la noi un vechi nume ebr. Elijáh(u), purtat de un cunoscut profet biblic, personaj al Cărții regilor din V.T. Explicația numelui apare chiar în textul biblic: strîngînd întreg poporul la muntele Carmel, Ilie cere fiilor lui Israel să hotărască cărei divinități i se vor închina în viitor. În urma unei probe a focului (în zadar proorocii lui Baal au invocat numele zeului pentru a le aprinde lemnele pregătite pentru foc), cîștigată de Ilie (la rugămintea acestuia „a căzut foc de la Domnul”), poporul s-a convins că „Domnul este adevăratul Dumnezeu” (în termeni ebraici, Jahve este singurul și adevăratul El). Numele în discuție face deci parte din categoria teoforicelor (de această dată chiar cu caracter dublu, întrucît ambele elemente, El și Jahve sînt nume ale divinității) din punct de vedere formal fiind constituit dintr-o întreagă frază cu valoare nominală (acest tip de antroponime, formate prin simpla alăturare a două substantive, aparțin primei perioade israelite, fiind cele mai vechi). Întrucît elementul El- apare în foarte multe nume de origine semitică folosite și la noi (de exemplu → Daniel; Gabriel; Mihael; Rafael; Samuel etc.) vom încerca să oferim cititorului cîteva informații. Foarte veche desemnare semitică a divinității, răspîndită mai ales în regiunile de limbă acadiană și cana- neană, El (cu diferite variante: ebr. El, ugaritică l, acadiană, ilu, arab. ilăh) nu are o semnificație certă (majoritatea specialiștilor îl derivă din wl „a fi înainte, a fi tare”). În funcție de diferitele limbi și perioade în care apare, El este nume generic (cu pluralul Elim, Elohim, Ilam etc.) sau desemnează numai o anumită divinitate. La asiro-babiloneni, în nume personale teoforice, ilu apare de obicei cu valoare de generic; la arameeni, în sec. 8 î.e.n., cuvîntul denumea o divinitate specială, aceeași semnificație avînd-o și în inscripțiile feniciene (în textele ugaritice, era desemnat astfel zeul suprem Moth, la origine probabil o divinitate astrală); la vechii arabi, care foloseau multe nume compuse cu El-, cuvîntul indica tot un zeu unic. Israeliții au adoptat și ei pe El, mai mult în limba solemnă, cu dublă valoare: fie numai ca un nume generic pentru divinitate (ca în El-jah(u) „zeul este Jahve”), fie ca nume al unei singure divinități. Elohim, la origine un fel de plural de politețe (ca în română, noi pentru eu, dumneavoastră pentru tu etc.) sau o ridicare la nivel de concept (Elohim este cel care are toate calitățile lui El), este folosit mai ales pentru a numi pe unicul și adevăratul Dumnezeu. Mai trebuie adăugat că, nu cu mult înaintea nașterii lui Iisus, evreii nu mai pronunțau cuvintele Jahve și Elohim, înlocuindu-le prin Adonây (pentru semnificația acestuia → Chiriac; Dominic). Avînd un corespondent perfect în mai vechiul nume asirian Ilyan, ebr. Elijah(u) este redat în Septuaginta prin gr. Eliú, iar în N.T. prin Elias, formă identică cu cea latină, păstrată în limbile apusene moderne. Răspîndirea numelui în Europa este legată de victoria creștinismului, care a impus o mare parte din vechile nume ebraice și a popularizat cultul martirilor, iar mai tîrziu, al sfinților. Cum dintre numeroșii Ilie din calendare de cea mai mare favoare se bucură personajul biblic, vom încerca să punem în lumină și alte elemente care au concurat la creșterea faimei și frecvenței numelui în discuție. După cum se știe, sărbătorile creștine au înlocuit vechile sărbători păgîne, la origine legate de ciclurile vegetației, mai exact, de importanța pe care o aveau diferitele momente ale anului în viața economică și spirituală a colectivității. Noua religie nu a putut însă să înlăture multitudinea de credințe și obiceiuri vechi de milenii, ci în cea mai mare parte le-a modificat aspectul și mai ales numele. Așa se face că un foarte mare număr de sărbători dedicate unor martiri și sfinți sînt în fond vechi rituri păgîne amestecate cu elemente creștine. Data hotărîtă de biserică pentru sărbătorirea profetului llie este de o mare importanță în viața colectivităților agricole; coacerea și strîngerea cerealelor. Dintotdeauna și de pretutindeni, cei care au cultivat pămîntul și-au dorit în acest moment vreme frumoasă, ploile, cu piatră mai ales, putînd distruge recoltele; la fel de periculos pentru lanurile coapte este și focul, care în miezul verii poate aduce mari pagube. Legate de aceste elemente importante ale vieții țăranului au existat o serie întreagă de vechi credințe și obiceiuri, care mai tîrziu, în perioada creștină, au fost preluate în cultul sfîntului llie. Chiar în legenda biblică există o serie de fapte ce și-au găsit ecou în vechile credințe. Activitatea profetului este plasată într-o perioadă de secetă și se încheie cu ridicarea lui la ceruri, într-un car de foc, cu cai de foc. Iată așadar cum se explică faptul că Ilie sau llie Pălie (de la a păli „a arde”) este „rău de foc, trăsnet și piatră”. Deosebit de interesante sînt obiceiurile și credințele noastre populare (bine reprezentate în creația folclorică) care, neavînd nici o legătură cu profetul biblic, ne fac să ne gîndim la vechile culturi păgîne închinate lui Helios sau Iupiter (chiar pasajul biblic amintit indică reminiscențe ale unui cult al soarelui). De o mare popularitate și importanță în zona balcanică, cultul sfîntului Ilie a determinat ca, în anumite limbi, luna iulie să se numească și iliniskiat (în bg.), iliinski sau ilinstak (în scr.), Jlywyi (la huțuli, dar pentru august). Dacă pentru apusul Europei, existența unor vechi izvoare scrise ne permite să afirmăm continuitatea și frecvența formelor Elias sau Helias, la popoarele slave din răsărit atestările sînt mai tîrzii, motivul principal fiind creștinarea mai tîrzie a acestora. În mod logic, numele Ilie trebuie să fie mai vechi la populația romanizată (și, în mare parte, creștinată) a vechii Dacii, decît la slavi, lipsa izvoarelor scrise și apoi influența onomasticii slave care va fi înlocuit sau modificat formele vechi ale numelor, nu permit să se aducă dovezi concrete în sprijinul acestei afirmații. Preluat din greacă, unde este Elias, apoi Ilias, numele apare în vechea slavă sub formele Ilija, Iliji etc. Ca nume personal, Ilija este atestat în sîrbo-croată din anul 1222, iar la ucraineni din 1438. În documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare este atestat Ilíe și mult mai des Iliáș. Frecvența ridicată a numelui la românii din toate regiunile (statisticile făcute la noi îl plasează pe Ilie pe locul 5, după Ion, Vasile, Dumitru, Gheorghe; deși aceste cercetări au în vedere zone geografice foarte restrînse, rezultatele lor pot fi considerate reprezentative) explică în parte numărul relativ mare al variantelor și derivatelor. Iată o parte dintre acestea, folosite și astăzi ca prenume sau nume de familie: Ilie, Lie, Ilia, Liia, Iliaș, Liaș(u), Iliașcu, Ilieș, Iliică, Liică, Ilicel, Ilioiu, Ilioaie, Iliuț(ă), Ilă, Ilașcu, Ile(a), Iluț, Elie, Elieș, Elișor, Eliade, Elias, Eliana sînt forme mai noi, savante sau împrumuturi din apus. ☐ Engl. Ellis, fr. Elie, Eliane, germ. Elias, it. Elía, sp. Eliás, magh. Eliás, Illes, fem. Ilja, Eliana, bg. Iliia, Iljo, rus., ucr. Iliiá, ser. Ilya, Ilijaș, etc. ☐ Dintre personalitățile care au purtat acest nume îi amintim pe Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaș, fiul lui Petru Rareș. Pictorul Ilia Efimovici Repin, scriitorul Ilya Ehrenburg ș.a. ☐ Din literatura română contemporană binecunoscutul erou al lui Marin Preda, Ilie Moromete.

IORDANIA, Regatul Hașemit al Iordaniei (al-Mamlakah al-Urdunnῑyah al-Hashimῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Apropiat, cu o mică ieșire la Marea Roșie (G. ’Aqaba); 97,74 mii km²; 5,4 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (90% musulmani sunniți), creștină. Cap.: Ammān. Orașe pr.: Az-Zarqā’, Irbid, Aș-Șalt, ’Aqaba. Este împărțit în 8 guvernorate. Cea mai mare parte a țării este ocupată de spațiile aride ale unui vast podiș, dominat de culmi izolate, nu prea înalte (alt. max.: 1.734 m, vf. Jabal Ramm), separate prin depresiuni largi, cu văi seci și dune de nisip. În V se află depr. tectonică El Ghor, drenată de râul Iordan (265 km), aflată, în parte, sub nivelul Oc. Planetar, dominată de o reg. colinară, dens populată, și de M-ții Iudeii (alt. max. 1.004 m), lipsiți de vegetație forestieră. Climă subtropicală uscată (mediteraneană), cu ariditate excesivă (98% din terit. primește sub 200 mm/an precipitații). În V se află Marea Moartă (un lac cu salinitate ridicată, 260‰), din apele căreia se extrag importante cantități de săruri de sodiu și potasiu. Vegetație sărăcăcioasă (ierburi xerofite, pâlcuri de stejar și pin de Alep). Expl. de petrol, cupru (55 mil. t rezerve), fosfați (4,2 mil. t, 1994, al 3-lea exportator mondial), săruri de potasiu (1,5 mil. t, 1994), sare gemă, min. de fier și mangan. Ind. prelucrătoare, concentrată în zona Ammān-Az-Zarqā’-’Aqaba, produse energie electrică (5,1 miliarde kWh, 1994), oțel și laminate, acumulatori, produse petroliere, îngrășăminte chimice, detergenți, acizi, ciment (3,4 mil. t, 1993), țesături de bumbac și lână, piei brute și prelucrate, produse alim. (ulei de măsline, carne, lactate, țigarete, bere și băuturi alcoolice). Terenurile agricole ocupă 13,1% (arabil 4,2%) din supr. țării (irigații în zona El Ghor), pe care se cultivă cereale (grâu, orz, porumb, mei), cartofi, tutun, legume (tomate 550 mii t, 1994), fructe; plantații de măslini çitrice, viță de vie, curmali. 86% din supr. țării este neproductivă (deșert). Se cresc ovine și caprine (2,6 mil. capete, 1994), păsări etc. C. f.: 619 km. Căi rutiere: 6,9 mii km. Turism (3,1 mil. turiști străini, 1993). Principalele obiective: malul estic al Iordanului, cu Jerash (vechea Gesara), unul dintre cele mai bine păstrate orașe antice din lume, Ammān, Madaba (biserică din timpul lui Iustinian), Petra (sec. 8 î. Hr.-13 d. Hr.), ’Aqaba (port fondat de regele Solomon, turism subacvatic). Moneda: 1 dinar iordanian = 1.000 fils. Export: fosfați, săruri de potasiu, citrice, ciment, îngrășăminte chimice, ulei de măsline, piei, legume, etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produse alim. (carne tăiată), bunuri de larg consum etc. – Istoric. Istoria antică a I. este strâns legată de istoria biblică. Locuit de triburi semitice și arabe, teritoriul I. a fost succesiv ocupat de asirieni, babilonieni, greci, de imperiile Roman (106 d. Hr.) și Bizantin (395), de califatul arab (636, în urma bătăliei de la Yarmuk), care impune islamul ca nouă religie, și, parțial, de cruciați (Regatul Latin de Ierusalim, 1118-1187). Terit. I. a fost cucerit în 1187 de Saladin, el rămânând în stăpânirea sultanilor mameluci din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a lui Selim I, DIN 1516-1517, terit. I. a fost cucerit și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la primul război mondial. În urma revoltei arabilor împotriva Imp. Otoman, sprijinită de englezi, după primul război mondial teritoriul I. trece în regim de mandat, încredințat de Societatea Națiunilor, spre administrare, Marii Britanii (1920). Cu sprijin britanic se constituie (1921) emiratul numit Transiordania, condus de Abdullah ibn Hussein din familia Hașemiților, beneficiind de o largă autonomie, supravegheată însă de Legiunea arabă, creată în 1928 și condusă de Glubb-pașa (generalul britanic Sir John Bagot Glubb). Sigură de fidelitatea emirului Abdullah, Marea Britanie renunță la mandat (22 mart. 1946) și Transiordania este proclamată regat independent (25 mai 1946). În urma primului război arabo-israelian (1948-1949), regatul Transiordaniei ocupă partea de E a Palestinei (Cisiordania) și vechiul Ierusalim. În 1950, Transiordania ia denumirea de Regatul hașemit al Iordaniei. În 1956, regele Hussein II (din 1952) a denunțat tratatul anglo-iordanian (1948) și l-a expulzat pe Glubb-pașa. Participantă la războiul iaraelo-arab din 1967, I. a pierdut vechiul Ierusalim și Cisiordania. În sept. 1970, în urma încercării gherilelor palestiniene de a răsturna guvernul, s-a trecut la reprimarea sângeroasă a acestora (c. 3.000 de victime) și la expulzarea lor de pe terit. I. În iul. 1988, regele Hussein a renunțat la responsabilitățile sale asupra Cisiordaniei și a recunoscut suveranitatea Organizației pentru Eliberarea Palestinei pe care o recunoscuse în 1974 ca reprezentant legitim al palestinienilor) asupra acestui teritoriu. În conflictul irakiano-iranian (1980-1988), I. a sprijinit Iraqul. Dependentă de livrările de petrol irakian, I. a avut o atitudine critică față de operațiunea militară împotriva Iraqului, condusă de S.U.A. (1991), fapt ce a provocat o oarecare izolare a țării în cadrul lumii arabe. La 25 iun. 1994, regele Hussein și primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin, au semnat la Washington o declarație prin care se punea capăt stării de război dintre cele două țări, care dura din 1948, urmată de un tratat de pace (26 oct.). Poziția constructivă a I. în conflictul israelo-arab, a atras ameliorarea raporturilor cu S.U.A., deteriorate în timpul Războiului din Golf. În ian. 1999, regele Hussein l-a desemnat succesor pe fiul său Abdullah, care a devenit rege în 8 febr. 1999. Monarhie constituțională, ereditară, conform Constituției din 1952. Activitatea legislativă este exercitată de rege și de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă, de un guvern desemnat de rege.

NOUĂ num. card. Numărul care are în numărătoare locul între opt și zece. Nouă și cu trei fac doisprezece. ◊ (Adjectival) Se duc pe-aici, la Toroioagă, Nouă mineri c-un compresor. DEȘLIU, M. 21. Cîte fac la un loc: șese bucăți și cu nouă bucăți? – Cincisprezece bucăți, domnule judecător. CREANGĂ, O. A. 268. ◊ (Arătînd un număr mare) De pe deal Se vede peste nouă sate! IOSIF, P. 68. Amîndoi că vom cinsti... Vinișor de nouă ai (= ani), Cum e mai bun pentru trai, Nouă ai și nouă luni, Cum e bun pentru bătrîni. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. Cînd îți intră paraua în mînă, leag-o cu nouă noduri ( = fii econom). Unde sînt nouă frați, Coada să nu-ți bagi (= să nu te bagi undeva nepoftit). ◊ Expr. (Popular și familiar) Patru ochi și nouă minți = (despre știutorii de carte) capabil de a pricepe bine. A avea nouă guri = a fi foarte pretențios. A avea nouă vieți (sau suflete) = a fi foarte rezistent. A avea nouă băieri la pungă = a fi foarte zgîrcit. (Ducă-se, du-te etc. sau te duci etc.) opt (și) cu a brînzei nouă v. brînză. (Peste) nouă mări și nouă țări = foarte departe. Și merg ei și merg cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări. CREANGĂ, P. 207. Vestea frumuseții tale a trecut peste nouă mări și nouă țări. ALECSANDRI, T. I 412. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Pagina nouă. ▭ La nouă ore bricul Mircea va părăsi portul Sulina, ieșind în larg. BART, S. M. 13. ◊ (Substantivat) Un nouă arab.

kemân (kemânche [medieval], kemânçe [otoman], kemençe [modern]), nume generic pentru un tip de instrumente cu coarde și arcuș al căror principiu comun îl constituie producerea de flajeolete (1) prin atingerea coardelor și nu călcarea lor. De origine persană, k. are o largă arie de răspândire; în lumea arabă, sub denumirea de kemange(h), are în general patru coarde și moștenește, probabil, instr. biz. pe care toți arabii l-au numit kemânçe-i Rûmi, lyra politiki (λύρα πολιτιχή, adică Constantinopol); sub denumirea kemance sau kemancea se întâlnește ca instr. pop., în țările din Transcaucazia (Azerbaidjan, Armenia, Georgia), în Anatolia și în unele părți ale Asiei Centrale, la care cele 3-4 coarde nu sunt secondate întotdeauna de coardele simpatice; în Balcani apare sub numele kemence (Bulgaria, v. și gădulcă) și kemane (fosta Iugoslavie). În vechile scrieri românești este menționat sub denumirea de k. Are corpul rotund, de forma unei nuci de cocos (din care este uneori construit), un gât lung, pe care sunt întinse coarde metalice. În partea inferioară are un „cui” (asemănător aceluia al vcl.), ceea ce permite ținerea instr. în poziție verticală. Lungimea totală: 850-900 mm. Este un instr. în egală măsură solistic și de ansamblu.

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

MIȘCA, mișc, vb. I. 1. Intranz. și refl. A-și schimba locul, poziția; a ieși din imobilitate, a nu mai avea fixitate; a nu sta liniștit. Ei trec în răpejune de rîuri fără punți... Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I 98. Moș Vlad... cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III 14. Din trei [fete] două nici mișca, Iar mireasa se pleca... Și inelul culegea. ALECSANDRI, P. P. 177. ◊ (Urmat de determinări indicînd punctul de plecare) Fără a se mișca din locul lui, se uită la munteancă. SADOVEANU, B. 77. Ți-am spus că nu mă mișc de aci. C. PETRESCU, C. V. 329. Nu mă mai mișc de acasă; am mult de lucru. CARAGIALE, O. VII 147. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din», arătînd o parte a corpului în mișcare) Dă de balaur, care mai mișca din coadă. ȘEZ. II 142. Caii noștri să mănînce Și din capete să nu miște. TEODORESCU, P. P. 176. [Șoimul] se uită drept în soare, Tot mișcînd din aripioare. ALECSANDRI, P. P. 31. ◊ (Despre mașinării, mecanisme) A merge, a umbla. Stăi, morișcă, nu mișca. TEODORESCU, P. P. 152. ♦ Tranz. A face să-și schimbe locul, poziția, atitudinea; a urni din loc, a deplasa, a muta. Și povestea încet moșneagul mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I 43. Bate vîntul, mișcă crîngul. TEODORESCU, P. P. 289. ♦ (Cu privire la mașinării, mecanisme) A pune în funcție, a face să lucreze. Vijeliosul Lotru... mișcă mori, pive și fierăstraie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 141. ♦ A fi sau a părea viu, a avea viață, a trăi. Tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie. EMINESCU, O. I 147. 2. Refl. A porni, a se duce, a se deplasa. De cînd luminăția-sa, vodă Ștefan, s-a mișcat cu oștile la munteni, se cheamă că a deschis războiul cu ismailitenii. SADOVEANU, F. J. 580. Lumea începu să se miște spre cele două uși deschise. VLAHUȚĂ, O. AL. II 3. Apusul își împinse toate neamurile-ncoace... Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii. EMINESCU, O. I 147. ◊ Intranz. (La imperativ sg.) Mișcă = du-te! șterge-o! Mișcă! mișcă, caracudă! – Ba nu... Mă rog! Fără pripă!... Mai avem o socoteală. HASDEU, R. V. 70. Mișcă, băiete! ODOBESCU, S. I 379. 3. Refl. (Familiar) A face mișcare, a se dezmorți. Ies puțin să mă mai mișc. ◊ (Rar) A se afla în..., a frecventa. Asemenea oameni... nu pot aparținea cercurilor în care te miști tu. EMINESCU, N. 72. Intranz. A depune un efort, a se strădui. De nu curge, macar picură și cine mișcă, tot pișcă. CREANGĂ, P. 110. ♦ lntranz. A căpăta viață, a deveni activ, p. ext. a prospera. Acum vine primăvara și afacerile încep a mișca, SADOVEANU, B. 221. 4. Intranz. (Familiar) A dovedi pricepere, a se descurca într-un domeniu (nou) de activitate. Începuse a mișca binișor la meseria lor. ISPIRESCU, L. 370. 5. Refl. Fig. (Despre o colectivitate) A se agita, a se răscula, a intra în acțiune împotriva cuiva sau a ceva. Ții minte ce spuneai și tu... nu se mișcă țăranii. DUMITRIU, B. F. 144. Dacă secțiile nu se mișcă și nu trimit delegați, totul e pierdut. CAMIL PETRESCU, T. II 395. Se mișcă țara, domnul meu! Toată țara! REBREANU, R. I 306. ◊ Tranz. Ea-l vedea mișcînd poporul cu idei reci, îndrăznețe. EMINESCU, O. I 52. Crîncenele fărădelegi și amenințările turcilor mișcară toată creștinătatea. BĂLCESCU, O. II 33. 6. Tranz. Fig. A impresiona, a zgudui sufletește (prin provocarea unei emoții); a tulbura, a zdruncina, a deștepta interes, milă sau compătimire. Cum acest nume nu mă mișcă de loc, gospodina sfîrșește c-o voce misterioasă. SADOVEANU, O. VIII 187. Nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri. EMINESCU, O. I 201. Aceste vorbe mișcară adînc inimile ascultătorilor. BOLINTINEANU, O. 442. ♦ A îndemna, a îmboldi. [Arabul] Mișcat de-o înaltă și dulce gîndire Spre-a lui mîntuire Lucrează cu zel! MACEDONSKI, O. I 16. Îndată după revoluțiunea franceză de la februarie 1848, cei mai mulți din tinerii romîni care se aflau în Paris s-au întors în țară, ca mișcați printr-o gîndire electrică. GHICA, S. A. 701.

Magdalena Prenume feminin frecvent și răspîndit în toată Europa, Magdaléna este la origine un supranume (probabil de formație grecească) al uneia dintre eroinele legendei biblice. Forma gr. din N.T. Mariahe, kalumene Magdalene a fost redată în latină prin Maria quae vocatur Magdalene, adică „Maria, care e chemată Magdalena” sau „Maria, zisă Magdalena”. Arătînd originea locală a purtătoarei, supranumele înseamnă la origine „din Magdala” – sat de pescari, din Galileea, numit astăzi El-Megdel în arabă și Migdal în ebraică; semnificația toponimului este clară întrucît corespunde subst. migdal „turn, castel”. Folosit independent și devenit nume calendaristic, Magdalena nu se răspîndește în apusul Europei decît după sec. 13. După un obicei cunoscut și la noi, în sudul Franței luna iulie este numită popular mes de la Madalena sau Madarena (tot în legătură cu luna iulie și Magdalena, este și o denumire românească a caiselor – în munții Apuseni – măgdălane). Din greacă, prin intermediar slav, numele ajunge și la români, fiind atestat în documentele Țării Românești, încă din anul 1488 („Mușa din Corbi purta numele de călugăriță Magdalina”). Odată cu creșterea frecvenței apar și o serie de forme și derivate, toate fiind și astăzi în uz (Măgrușca, Măgduța, Mădălina, Mădăluța) și chiar corespondente masculine (Măgdălin, Mădălin, Măgduț). Hipocoristicul cel mai frecvent astăzi este fără îndoială Magda, folosit uneori ca prenume independent, ca și Mădălin sau Mădălina. De proveniență apuseană recentă sînt Madlen (fr. Madeleine), sau Madlena și Marilena, format nu din Maria și Elena, cum s-ar părea, ci din Mari(a Magda)lena, nume calendaristic. ☐ Engl. Magdalen, Magdelen, fr. Madeleine, germ. Magdelena, it. Maddalena, magh. Magdolna, Magdalena, bg., rus. Magdalina. ☐ Poeta Magda Isanos, scriitoarea franceză Madeleine de Scudery etc.

cântec de lume, denumire dată inițial de oamenii bisericii creațiilor laice care circulau îndeosebi în oraș. Termenul reprezintă trad. expresiei gr. ᾄσματα ἐξωτεριϰά [ásmata exoteriká], „cântece exterioare” (bisericii), „laice, profane”, în contrast cu ᾄσματα ἐϰϰλησιαστιϰά [ásmata eklisiastiká], „cântece bisericești”. Asemenea cântece erau cuprinse în occid., în perioada medievală, sub denumirea lat. musica civilis, musica vulgaris. Prima atestare la români a termenului c. datează din anul 1561 (cf. Ist. lit. rom., p. 138). La început sunt cuprinse sub această denumire atât creațiile culte cât și cele pop.; cu începere de la sfârșitul sec. 18 erau cuprinse creațiile orășenești cu caracter erotic, cum erau cântecele pe versuri ale poeților Văcărești și ale lui C. Conachi, care circulau mai ales prin lăutari* dar și prin manuscrise. Acestea formează marea majoritate a „folclorului ” urban în prima jumătate a sec. 19. În aceeași perioadă, circulă și termenul cântec politicesc, care nu este decât trad. gr. τραγούδια πολιτιϰά [tragúdia politiká], termen care a dispărut însă repede. În ultimul pătrar al sec. 19, prin c. se înțeleg creațiile lirice „populare” [λαïϰά] nelegate de vreun prilej, sub toate aspectele lor, pentru a se ajunge apoi la înțelesul de cântece executate, mai ales în grup, la diferite ocazii: muncă, petrecere, șezătoare etc. Din punct de vedere muzical, c. din jurul anului 1800 își vădesc prin elementele lor intonaționale, originea în primul rând în muzica greco-turco-perso-arabă care circula intens în Țara Românească și în Moldova; după anul 1821 începe să se facă simțită tot mai mult și influența muzicală occid., ajungându-se adesea la amestecul, în aceeași piesă, al trăsăturilor stilistice specifice celor două culturi. Creațiile urbane de influență orient. au continuat să circule la oraș până aproape de zilele noastre, sub denumirea de: cântece de inimă albastră, cântece de mahala sau chiar, impropriu desigur, de cântece țigănești. V. folclor; cântec (I, 5); maneà.

MIRCU, MIRCEA nume istoric, purtat de doi domni munteni, de boieri din ambele țări și din Ardeal; formele înrudite (Mircă, Mirciu) impun etimologia < sl. миp „pace” a sau din calendaristicul Miron, cu schimbarea părții finale, plus sufixele -cea, -ciu, -ca, -cu. Etim. dată de N. Iorga (: Ist. Rom. III p. 170) din Marcu, prin forma intermediară Mrcșa (senior de Avlona) nu se poate admite. La sîrbi: Mirče, Mirča, Mirka este un ipocoristic din Miroslav (Rad vol. 81 pp. 117, 141, 146) și la bulgari: Mira, Mirka, Mirko, Mirča, Mirčo < Miroslav după Weigand, care pune la îndoială relația cu calend. Miron. Cf. și cuman Mir < arab emir (OR II 355). I. Cu suf. -cu, -co: Mirco b. (Ț-Rom 59). 2. Mircă (17 B III 449, IV 266); Mirca vb. (17 A III 90; Sd XVI; 17 B I 73, II 246). 3. + -an: Mirean, gram. (17 B 1415). 3. Mîrcan (G Roș 13). 5. Mircoae Sultana, fata Doamnei (17 A IV 164), marital. 6. Mircoș (Vr). II. Cu suf. -cea: -ciu 1. Mircea I Vvd. „cel Bătrîn”; – Vvd Ciobanul; – vornic (Rel; Div 63, 98); – frecv., ard. (Paș; Moț) și mold. (Dm; Ștef); Mirce (Tec I); – zis și Milco (Flor 18). 2. Mirciu mold. (Sd XXI); – Liga, pan (16 A III 98); – Dolcu, olt. (Gorj 350); Mirciul (16 B V 218; AO VI 29); -escu (Hur 100). 3. Derivate: Mirc/escu; -easca t.; -ești s. 4. Mirceana f. (Tec II). 5. Mircioagă țig. (16 A IV 260); Mircioganul, olt., 1638 (AO VI 29).

ASPRU²,-Ă, aspri, -e, adj. I. (în opoziție cu neted). Cu o suprafață zgrunțuroasă care produce (la pipăit) o senzație de zgîriere; neplăcut la pipăit. Stofă aspră. Piele aspră. ◊ Fig. Poezia noastră din veacul al XVI-lea... îmi place pentru că e naivă și fără pretenție, pentru că e moale și netedă, nu aspră și ciotoroasă. NEGRUZZI, S. I 265. ◊ Apă aspră (în opoziție cu apă moale) = apă care, fiind saturată cu săruri calcaroase, nu spală bine. ♦ (Despre firele de păr) Tare și țepos. Avea... fruntea umbrită de părul negru și aspru. MIHALE, O. 218. Cuprinde gîtul lui plîngînd Și-n aspra-i coamă îngropînd Obrajii palizi... suspină trist. COȘBUC, P. I 110. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase. II. Fig. 1. (Despre fenomene atmosferice, intemperii) Puternic, năprasnic. Un vînt aspru se izbea în geamuri. SADOVEANU, O. VI 138. Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe-i cu jălire Neagra luncă de pe vale. ALECSANDRI, P. A. 113. Turnul geme-n temelie Ca de aspră vijelie. ALECSANDRI, P. II 35. 2. (Despre împrejurări grele, robie, biruri etc.) Care provoacă suferințe, greu de îndurat. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. Toți se așteptau la o contribuție mult mai aspră. BĂLCESCU, O. II 275. ♦ Înverșunat. Un cîmp de aspră luptă. ALECSANDRI, P. A. 109. 3. (Despre oameni și despre manifestări ale lor) Care nu cunoaște indulgența; neînduplecat, riguros, exigent, sever. Tată-său era un om aspru. ISPIRESCU, L. 120. Iubesc o fată... fata Genarului, om mîndru și sălbatec... O, cît e de aspru el, cît e de frumoasă fata lui! EMINESCU, N. 13. Creațiunea sa... nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemide. ODOBESCU, S. III 57. ◊ Fig. Pe rege-l prind fiori, Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte. EMINESCU, O. 1 93. 4. (Despre voce sau vorbe) Sever, dur, necruțător. Țipă cu voce aspră. SAHIA, N. 53. Se aude glasul aspru al gardianului căpităniei. DUNĂREANU, CH. 94. ◊ (Adverbial) Cu asprime, cu severitate. Crivățul suflă aspru din partea munților ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. Ochii-n sînge-și încrunta Ș-apoi aspru cuvînta: Alelei! fecior de lele! ALECSANDRI, P. P. 138. 5. (Despre vin) Acru, înțepător.

PĂGÎN, -Ă, păgîni, -e, s. m. și f. 1. Persoană care se închină zeilor sau idolilor (v. idolatru); (învechit, în opoziție cu creștin) persoană care este de altă religie decît cea creștină (în special turc mahomedan). În vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli, erau păgîni. ISPIRESCU, U. 3. Cu voia măriei-tale, zise Stroici, vedem că moșia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? NEGRUZZI, S. I 140. Nevestică mîndrulică. Cum creștinii ai urît Și păgîn ai îndrăgit? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. ◊ (Adjectival) Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O. I 148. Sărmanii! bine s-au luptat cu lifta cea păgînă. ALECSANDRI, P. A. 207. ♦ (Popular) Persoană care nu are nici o religie, care nu crede în dumnezeu (v. ateu) sau n-a primit botezul. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curții, iar mama îi spunea în glumă, după plecarea popii, că e păgîn. PAS, Z. I 232. E obiceiul să se boteze mai curînd cîteodată copiii ca să nu moară păgîni. CĂLINESCU, E. 46. De ce zici că-i păgîn, măicuță Evlampie? – Mă copile, nu l-am văzut niciodată la sfînta slujbă. SADOVEANU, P. M. 284. 2. Fig. Om rău la suflet, crud, neomenos. Se grăbește, păgînul, a da sfoară în țară că te-a prins cu mîna în sac; te așterne prin gazete. te batjocurește cum îi vine la gură. ODOBESCU, S. III 147. Să m-apuc de haiducie, Să iau calea codrilor, Să țin urma hoților... Ca să scap sărmana țară De păgîni și de povară. ANT. LIT. POP. 65. ♦ (Adjectival) Pătimaș, sălbatic, cumplit. Sufletul Veronicăi era chemat și ispitit de glasurile văii... de păgîna dragoste pe care o cîntau păsărelele și cavalele ciobănești. GALACTION, O. I 320. Și-arabul în genunchi plecat Sărută sîngele-nchegat Pe ochii-nțepeniți, Se-ntoarce-apoi cu ochi păgîni Și-aruncă fierul crunt din mîni. COȘBUC, P. I 114. Căci te iubeam cu ochi păgîni și plini de suferinți. EMINESCU, O. I 192.

QATAR sau KATAR [cɔtɔr] 1. Peninsulă în SV G. Persic, în E Pen. Arabia; 11,4 mii km². Lungime: 225 km; lățime max.: 85 km. 2. Statul ~ (Dawlat al-Qatar), stat în Asia de Sud-Vest, învecinat cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe și Bahrain, cu largă ieșire la G. Persic; 11.437 km²; 596 mii loc. (2001). Limba oficială: araba. Religia: islamism 82,7%, creștinism 10,4%, hinduism 2,5, alte religii 4,4%. Capitala: Doha (Ad-Dowhah). Orașe pr.: Ar-Rayyān, Al-Wakrah, Umm Salal, Dukhān. Este împărțit în 9 municipalități. Teritoriul este o peninsulă cu un relief monoton dat de o câmpie deșertică ușor vălurită (alt. max. 103 m). Climă subtropicală (caldă și secetoasă) care nu permite culturi agricole, cu excepția micilor oaze, de-a lungul coastelor, în care apare apa subterană. Singura vegetație arborescentă o reprezintă curmalii din oaze. Faună săracă cu gazele pitice. Stat cu o economie bazată exclusiv pe petrol și prelucrarea acestuia. Această ramură participă cu 38,1% la P.I.B. și, deși concentrează doar 2,6% din pop. activă, contribuie cu peste 80% la exportul țării și cu c. 2/3 la bugetul statului. Rezervele sigure de petrol sunt de peste 500 mil. 4, iar cele de gaze naturale 11.145 md. m³ (2001), locul 3 pe glob, atât terestre cât și submarine (câmpul North Field, unul dintre cele mai mari din lume). Ind. prelucrătoare dă 7,5% din P.I.B., folosește 3,6% din pop. activă a țării și produce: energie electrică, uleiuri ușoare și grele, gaze lichefiate (uzina Ras Laffan, 1997, una dintre cele mai mari din lume), îngrășăminte azotoase (1,4 mil. t, 1997), laminate din oțel, ciment, ceramică fină, carne, lapte. Activitățile tradiționale: pescuitul de pește și creveți și agricultura practicată în oaze (curmali, legume – tomate, varză, dovlecei, ceapă, pepeni -, citrice, orz), joacă în prezent un rol secundar (0,9% din P.I.B.). Se cresc ovine, caprine și cămile. dar și bovine și cabaline. Nu există căi ferate. Căi rutiere: 1.230 km (1996). Autovehicule: 277 mii buc. (1999). Porturi pr.: Doha, Umm Sa’id. Aeroport pr.: Doha. Aparate TV în funcțiune: 832/1.000 loc. (1999). Turism în dezvoltare: 451 mii turiști străini (2000). Pr. obiective turistice: capitala Doha cu câteva moschei renumite, Palatul at-Thani, edificii noi (ministere, bănci, hoteluri), muzeul, universitatea; orașele Al-Wakrah, Umm Sa’id, Dukhān, toate stațiunile balneoclimaterice cu edificii moderne; crescătoria, unică în lume, de gazele oryx. Balanță comercială excedentară. Export (1998): combustibili și uleiuri minerale (81,2%), produse chimice (10,4%), produse manufacturate (5,9%). Pr. parteneri: Japonia (51.6%), Rep. Coreea (10%), Singapore (8,9%), Thailanda (4,1%). Import (1998): mașini și echipamente de transport (39,7%), bunuri manufacturate (21,8%), alimente și animale vii (13,2%), produse chimice (7%). Pr. parteneri: Marea Britanie (11,9%), S.U.A. (11,1%), Italia (10,8%), Japonia (9,3%), Franța (8,2%), Germania (7,6%), Arabia Saudită (6%) etc. – Istoric. Menționat pentru prima oară în izvoarele istorice ale lui Pliniu cel Bătrân (sec. 1 d. Hr.), terit Q., slab populat, este înglobat în sec. 7 în Califatul Arab, în sec. 13-14 în Emiratul Bahrain, fiind ocupat apoi, la începutul sec. 16, de portughezi. Șeicatul de sine stătător (cu capitala la Subara) întemeiat în 1766, de către beduinii originari din interiorul Pen. Arabia, conduși de familia at-Thani, este ocupat de statul Wahhabiților (1803), apoi de Sultanatul Omab (1810-11). Emirul Muhammad ibn Thani reconstituie în 1868, cu sprijin britanic, statul Q. Aflat, din 1871, sub suzeranitate otomană, la începutul Primului Război Mondial Q. este ocupat de trupele britanice și devine, la 3 nov. 1916, de jure, protectorat britanic. Zăcămintele petrolifere descoperite în 1937 încep să fie exploatate industrial în 1949, transformând în câteva decenii Q. într-un stat modern (din 1961, Q. este membru al O.P.E.C.). Între 1968 și 1971, Q. face parte din Federația Emiratelor de la Golful Persic, iar la 3 sept. 1971, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani proclamă independența de stat a Q., care devine în același an membru al O.N.U. și al Ligii Arabe. La 22 febr. 1972, primul ministru Khalifa ibn Hamad at-Thani îl detronează pe vărul său, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani și se proclamă emir. La 22 dec. 1974, guvernul Q. își anunță hotărârea de a prelua controlul asupra societăților petroliere ce operează pe terit. său (măsură intrată în vigoare în 1977). Paralele cu creșterea prod. de petrol, Q. inițiază o serie de proiecte de diversificare a economiei, de modernizare a infrastructurii și de dezvoltare a serviciilor sociale. Delimitarea frontierei terestre cu Arabia Saudită, dar îndeosebi a platoului maritim cu Bahrain și Emiratele Arabe Unite, zonă în care se află majoritatea exploatărilor de gaze naturale și țiței, tensionează în ultimele decenii relațiile cu statele vecine. La 27 iun. 1995, emirul Khalifa at- Thani este înlăturat de la putere de către fiul său, Hamad inb Khalifa at-Thani, care preia și funcția de prim-ministru și de ministru al apărării (11 iul. 1995), Q. rămânând mai departe o monarhie absolută. În 1999, emirul Q. a desemnat un comitet de 32 de persoane pentru a redacta proiectul unei constituții care intră în vigoare în 2002.

Sultana Deși prenumele feminin Sultána, mai puțin folosit astăzi decît în secolele trecute, corespunde perfect subst. sultană, folosit în trecut pentru soția sau fiicele unui sultan, numele nu este o creație românească, ci un împrumut din neogreacă (fie direct, fie prin intermediar slav de sud). Încă din sec. 16, în documente încep să apară masc. Sultán, Soltán (de aici toponimele Sultănești, Soltănești), nefiind exclus ca în anumite cazuri să avem de-a face cu o poreclă românească, formată de la subst. sultan; pentru forma de feminin, proveniența străină este probată însă de prezența inițială a numelui în familiile domnitoare din epoca fanariotă. În ceea ce privește originea și semnificația cuv. sultan (tot de aici este format și numele grecesc), se impune referirea la termenul arab sultan „putere, stăpînire, rege” (folosit ca titlu al suveranilor turci pînă în 1922 iar, în unele țări arabe, și astăzi) a cărui origine pare a fi arameeanul salita „a stăpîni, a conduce” ☐ Magh. Zoltan, Zoltana, Szultana, bg. Sultan, Sultana.

tabulatură, denumire pentru notația (III) muzicală destinată în special unor instrumente cu claviatură* sau cu coarde ciupite. Cele mai importante t. sunt cele pentru orgă* și cele pentru laută*. T. nu folosesc propriu-zis semne specific muzicale, ci combinații de litere și cifre, în care, câteodată, intră și câteva semne de notație muzicală propriu-zisă. Atât t. pentru orgă, cât și cele pentru laută, diferă de la o țară la alta. A. T. pentru orgă. T. germană folosește litere mari pentru octava* mare, mici pentru cea mică (v. notarea octavelor), iar pentru celelalte, litere mici cu liniuțe deasupra în combinație cu semnele corespunzătoare valorilor* din notația mensurală (v. musica mensurata) sau semne derivate din acestea. Pentru vocea (2) superioară, t. germ. veche, întrebuințează un sistem cu linii, iar t. germ. nouă numai litere și semne. T. germ. este scrisă în forma de partitură*. T. spaniolă folosește cifre arabe: octava fa – mi¹ este notată cu cifre, de la 1 la 7. Pozițiile de octave sunt indicate cu liniuțe sau puncte deasupra cifrelor. Este tot în formă de partitură. Deasupra cifrelor. Este tot în formă de partitură. Deasupra vocii superioare, la fel ca și la t. pentru laută, ritmul este indicat cu ajutorul notelor mensurale, utilizându-se un singur semn pentru toate vocile. T. italiană, engleză, franceză, neerlandeză folosesc scriitura cu ajutorul notelor pe două portative*. Se deosebesc prin numărul liniilor care intră în componența portativului. În t. it. portativul inferior cuprinde 2-6 linii, cel superior 5-8; în cea engl. și neerlandeză portativele conțin între 2 și 6 linii. T. fr. folosește două portative de cinci linii. B. T. pentru laută. Această t. întrebuințează în genere litere, cifre, linii precum și semne ritmice derivate din notația mensurală (semibrevis*, minima* etc.), ultimele trecute deasupra semnelor pentru grifură (v. digitație). Caracteristic pentru t. de laută este că, în cadrul scriiturii polif., poate fi notată doar intrarea vocii și nu valoarea, lungimea notelor respective. T. it. folosește șase linii, pentru fiecare coardă o linie (lauta fiind acordată: Sol, do, fa, la, re¹, sol¹ sau: La, re, sol, si, mi¹, la¹), ultima linie cea mai gravă, este coarda superioară. Pe linie sau deasupra ei, se indică grifura cu ajutorul cifrelor 0-9 (0 = coardă liberă). T. fr. întrebuințează cinci linii (începând cu anul 1584, șase), prima pentru coarda superioară. Acordajul (2) este ca la lauta it., iar grifura este indicată cu ajutorul literelor (a^* = coarda liberă, b^* = griful 1 etc.). T. germ. este concepută pentru o laută cu 5 corzi. Este singura t. care nu folosește linii, corzile fiind indicate cu cifrele 1-5 (acordajul: do, fa, la, re¹, sol¹, sau re, sol, si, mi¹, la¹) și numărate începând cu coarda gravă. Grifura este indicată cu ajutorul literelor: a-e^*, pentru griful [poziția (2)] 1, f^*-k, pentru 2, etc. Începând cu griful 6, se folosesc litere duble sau liniuțe deasupra literelor. În Anglia, nu s-a creat o t. proprie, fiind în uz cea fr. Aceasta din urmă, începând aproximativ cu anul 1600, a înlocuit treptat, în mai toate țările, celelalte sisteme de notație, menținându-se până în sec. 18 sub forma de nouveau ton al lui Denis Gaultier (acordajul: La, re, fa, la, re¹, sol¹). V. intabulare.

ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km²; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sub 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (ținta cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

SÎNGE, (rar) sîngiuri, s. n. 1. Substanță lichidă, de culoare roșie, compusă din plasmă și globule (albe și roșii), care circulă prin artere și vine, asigurînd nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie; în curînd se prefăcu în bălți care sclipeau ca rubinuri mari în lumina soarelui. SADOVEANU, O. VII 12. Vărdaru observă că, atunci cînd roșește, obrazul lui Comșa e mai respingător: cicatricele rămîn palide, fiindcă dedesubt nu mai circulă sîngele. C. PETRESCU, Î. II 85. Atunci sîngele cerbului odată a și început a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. ◊ Sînge roșu (sau arterial) = sîngele din artere încărcat cu oxigen. Sînge negru (sau venos) = sîngele din vine încărcat cu bioxid de carbon. Circulația sîngelui = mișcarea sîngelui în vine și artere. Pierdere (sau scurgere) de sînge = hemoragie. Donator de sînge v. donator. (Impropriu) Animale cu sînge rece = animale (pești, reptile, batracieni și nevertebrate) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. ◊ Loc. adj. De sînge = de culoare roșie. Văzînd înainte-i pîclă de sînge s-a răpezit acasă ș-a izbit cu umăru-n ușă. SADOVEANU, O. A. IV 72. (Despre cărnuri fripte) În sînge = care a rămas puțin crud și își păstrează sîngele. ◊ Loc. adv. Cu lacrimi de sînge v. lacrimă. ◊ Expr. A scuipa (cu) sînge = a avea hemoptizie. A-i lua (sau a-i lăsa) (cuiva) sînge v. lăsa (1). Că doară n-o pica (sau curge) sînge = nu e mare pagubă. ◊ Compuse: sînge-de-nouă-frați (sau sîngele-dracului sau sîngele-zmeului) = rășină de culoare roșie, recoltată din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzînd, răspîndește un miros plăcut; sîngele-voinicului = plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori mari, roșii, violete sau albe, care se cultivă prin parcuri și grădini (Lathyrus odoratus). Mă gîndesc c-ar fi bine s-adun flori. Îmi umplu buzunarul cu maci, maci mulți, cu sîngele-voinicului și albăstrele. SAHIA, N. 24; (cu aluzie la un simbol din mistica creștină) sîngele-domnului = vin. De-abia m-oi mai încălzi oleacă bînd sîngele-domnului. CREANGĂ, P. 258. Săteanul de munte numai rar... cinstește sîngele-domnului. ȘEZ. I 39; (familiar) sînge-de-prună = țuică. 2. (Metaforic, în locuțiuni și expresii în legătură cu anumite stări afective, cu temperamentul, cu caracterul omului) ◊ Loc. adj. și adv. Cu sînge rece v. rece. Cu sînge iute = fără stăpînire; impulsiv, pornit spre mînie. ◊ Expr. A-și păstra sîngele rece v. păstra. A avea sînge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a i se sui, a-i năvăli, a-i da etc.) sîngele la cap (în față sau în obraz) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice. Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. SADOVEANU, O. VII 91. Și atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? EMINESCU, O. I 80; b) a se înfuria. Se încruntă și tot sîngele îi năvălește în față. SAHIA, N. 53. Și-a prins-o tremurul de ciudă, Și simțea suindu-i sîngele-n obraz. COȘBUC, P. I 252. A nu mai avea o picătură de sînge în obraz = a păli, a se face alb la față (de emoție). Cred că n-am mai avut o picătură de sînge în obraz. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. A-i îngheța (cuiva) sîngele în vine sau a îngheța sîngele în cineva = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sîngele în cineva = a se înfierbînta din cauza mîniei, supărării etc. Simțea că începe să-i clocotească sîngele. REBREANU, I. 81. A-și face (sau a-i face cuiva) sînge rău, a-și pune (sau a pune cuiva) sînge rău la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva (sau a enerva pe cineva). Nu-ți mai face atîta sînge rău. DUMITRIU, N. 115. Ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul... CREANGĂ, P. 136. Oleu, soro, ce-ți mai faci îndată sînge rău? CONTEMPORANUL, V_I 99. De m-ai tăia (sau de ai tăia etc.) n-ar curge (o picătură de) sînge, se spune pentru a exprima în chip hiperbolic starea de adîncă deprimare a cuiva. Săraca inima mea, C-un cuțit de-o ai tăia N-ar curge sînge din ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 3. (Metaforic, exprimă ideea de obîrșie, p. ext. de progenitură, familie, neam) O mumă iubește fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat în sînu-i, căci este viața sa. BOLINTINEANU, O. 202. Cu soldați aleși, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sîngele și patria lor, voi apăra nația mea pînă la cel din urmă suspin. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Legături de sînge = legături de rudenie (apropiată). Frate de sînge = frate de la același tată și de la aceeași mamă. Glasul sîngelui = înclinare firească de dragoste pentru familie. ◊ Loc. adj. De sînge = de neam, de familie. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sînge. EMINESCU, N. 3. Cu (sau de) sînge albastru = de neam mare, ales, de familie bună. Ei vor să reprezinte tradiția, noblețea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie. RALEA, O. 67. ◊ Expr. Sîngele apă nu se face = legăturile de rudenie nu se uită. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său... – Apoi dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? CREANGĂ, P. 38. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba-dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A fi de același sînge cu cineva (sau a fi sîngele cuiva) = a fi rudă cu cineva, din aceeași familie cu cineva. A avea (ceva) în sînge = a fi obișnuit (cu ceva); a avea (ceva) înnăscut. A-i intra (cuiva) în sînge v. intra (II 2). ♦ Soi, rasă (la animale). Cal de sînge arab. La CADE. 4. (Metaforic, mai ales în locuțiuni și expresii, exprimă ideea de violență, cruzime, asuprire, exploatare) (Loc. adv.) La sînge = drastic, pînă la distrugere. Pînă la sînge = pînă țîșnește sîngele. Am găsit într-o șaică pe moșneag legat. Și-n cealaltă șaică, pe jupîn Costea, strîns în funii pînă la sînge, cu căluș de rășină-n gură. SADOVEANU, O. A. IV 67. ◊ Expr. A umple de sînge = a bate foarte tare, crunt. Odată, la o nuntă îl umpluse de sînge. REBREANU, I. 21. A suge sîngele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Dumneata sugi sîngele poporului!... CARAGIALE, O. I 102. ♦ (Exprimă ideea de omor, crimă, p. ext. de luptă sîngeroasă, război) Pe sceptre și steme și tronuri sfărmate, Trufașă tu calcă, și mîndră te-ndreaptă Spre țărmuri de sînge și plîns neudate, Spre țărmuri pe care divina dreptate De veacuri te-așteaptă. NECULUȚĂ, Ț. D. 40. ◊ Expr. Sînge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sînge (rar de sîngiuri) = ucidere în masă, măcel. Dreptăți agonisite cu multe și mari vărsări de sîngiuri. PISCUPESCU, O. 15. A vărsa sînge = a omorî. Împăratul Roș avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. M-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. NEGRUZZI, S. I 149. A se scălda în sînge sau a se adăpa cu sînge = a omorî (în masă) din cruzime. A fi omul sîngelui sau a fi iubitor (sau dornic, setos) de sînge = a fi crud, ucigaș. A face să curgă sînge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sîngeroase. A avea (sau a fi cu) mîinile pătate de sînge = a fi vinovat de o crimă. A-și băga mîna în sînge v. băga (I 1). A primi botezul de sînge = a intra pentru prima dată în luptă (la război). ♦ (Exprimă ideea de efort, de jertfă, de sacrificiu) Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge, Mai urc, și-mi vine cîteodată-a plînge, Dar singur duc ce-mi este dat de dus. BENIUC, V. 7. ◊ Expr. A-și da (sau a-și vărsa) sîngele pentru cineva sau ceva = a se jertfi; a suferi sau a-și da viața pentru cineva sau ceva. 5. (Învechit, la pl.) Sînge (1) vărsat prin cruzime, prin omor; p. ext. omoruri, crime. Îmi pare că mă aflu în locuinț-adîncă A unei groazneci iezme, ce sîngiuri o hrănesc. ALEXANDRESCU, M. 94. Îi spală zăbunele Și-i curăță armele... De siropuri ienicerești Și de sîngiuri păgînești. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Omul sîngiurilor = călău, gîde. Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor, și... aruncă jos securea. ISPIRESCU, M. V. 8. Oamenii sîngiurilor = tiranii, asupritorii. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăvește încă, înzeită libertate, și deși oamenii sîngiurilor au învelit cu maramă neagră dulce fața ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii. BĂLCESCU, la ODOBESCU, S. III 495. Orașele s-au întemeiat din nou...copiii robiți întorsu-s-au iarăși.... dar oamenii sîngiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia... pămînt al grelelor dureri! și copiilor tăi le-a rămas robia. RUSSO, O. 42. 6. (Popular) Nume dat unei boli a vitelor. Vitele tragace... se bolnăvesc de sînge. ȘEZ. III 147. Cînd vita e bolnavă greu de sînge, poți să-i tai vîrful urechilor... și, curgînd sînge, vita scapă. ib. 147.

CIAD (TCHAD) 1. Stat în Africa central-nordică; 1,3 mil. km²; 5,54 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: franceza și araba. Cap.: N’Djamena. Orașe pr.: Sarh, Moundou, Abéché. Eset împărțit în 14 prefecturi. Relief variat cu munți semeți în N în plin deșert al Saharei (M-ții Tibesti, 3.415 m alt. max. din țară), cîmpii acoperite de dune de nisip, podișuri (Ennedi, în NE), munți mai scunzi (1.300-1.600 m) în S. Climă ecuatorial musonică în S și tropical deșertică în rest, ariditatea accentuîndu-se spre N. Vegetație xerofită în Sahara, de stepă în Sahel, savană și păduri tropicale în S. Expl. de sare; resurse de uraniu, staniu, bauxită. Se cultivă bumbac (125 mii t, 1989) și arahide (80 mii t, 1989) pentru export, iar pentru consumul local manioc, sorg, mei, porumb, batate ș.a. Pomicultură (curmali, citrice, mango). Se cresc bovine (4,1 mil. capete, 1989), caprine (2,3 mil. capete, 1989), ovine (2,3 mil. capete, 1989), cămile. Pescuit: 110 mii t (1988). Se produc țesături din bumbac, ulei de arahide, țigarete, zahăr (28 mii t, 1989) ș.a. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 40 mii km. Moneda: 1 franc C. f. a. = 100 centimes. Exportă bumbac (c. 90%), carne, produse din piele ș.a. și importă utilaje și mijloace de transport, produse alim., bunuri de larg consum, combustibili. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, s-au constituit statele Kanem (sec. 9; din sec. 14, Bornu), Wadai (sec. 14) și Bagirmi (sec. 16). La sfîrșitul sec. 19, terit. C. a fost ocupat de francezi, care l-au transformat în colonie, inclusă pînă în 1958 în Africa Teritorială Franceză. În 1958, C. a devenit republică în cadrul Comunității Franceze, avînd doar autonomie internă; la 11 aug. 1960 și-a proclamat independența de stat. Între 1960 și 1975, șeful statului și guvernului a fost F. Tombalbaye ucis în urma unei lovituri militare. Conflictul politic, etnic și religios, încă din 1963, se accentuează în perioada după 1975, cînd ciocnirile dintre facțiunile militare rivale iau forma unui război civil. În ciuda unor repetate tentative de mediere ale Organizației Unității Africane între 1978 și 1982, luptele dintre forțele fidele președintelui Goukoni Oueddei (șef al statului în 1979-1982) și cele ale generalului H. Habré (prim-min. în 1978-1979 și președinte din 1982) provoacă importante pagube materiale și dezorganizează complet economia țării. Tensiunile cu Libia și Sudanul, precum și instabilitatea internă au cunoscut o recrudescență în anii 1989-1990. Forțele armale ale C., cu ajutorul unui contingent francez, au alungat trupele libiano-sudaneze din țară (1990). Potrivit Constituției din 1989, puterea executivă este deținută de președintele republicii, iar cea legislativă de Adunarea Națională. 2. Lac cu apă dulce în partea centrală a Africii Ecuatoriale pe terit. Nigeriei, Ciadului, Camerunului și Nigerului, într-o regiune endoreică, la 240 m alt.; în C. se varsă rîurile Chari și Logone; supr. variabilă; 10-26 mii km². Ad. max.: 4-11 m. Țărmuri mlăștinoase. Faună avicolă și piscicolă bogată.

losif Cu o largă arie de răspîndire, popular și frecvent mai ales în apusul Europei, Iósif continuă un vechi nume pers. ebr. Joséph. Explicația numelui apare chiar în Geneză: „[Rachela]... a născut un fiu... și i-a pus numele losif, zicînd: Domnul să-mi mai adauge un fiu”. Această veche etimologie, acceptată și de lingvistica modernă, are la bază apropierea numelui personal de radicalul verbal ebr. jasaf - „a adăuga”. În izvoarele grecești, numele biblic este redat în două variante: Ioséph, formă identică cu originalul ebraic și Iósepos, mai rar și probabil popular. Considerat o formă contrasă din Josephjah și încadrat în familia teoforicelor frazeologice (-jah, de la numele divinității Jahve), Joseph ar putea fi pus în legătură și cu alte antroponime asemănătoare, de exemplu egipteanul Jașupiira. Cele două forme apar și în izvoarele latine, cu mici modificări în ceea ce privește accentul și partea finală: Ióseph, continuat în franceză, spaniolă, germană și engleză și Ioséppus în italiană. Folosit ca nume personal în primele secole ale erei noastre, losif se răspîndește odată cu noua religie. Destul de rar totuși, în apusul Europei pînă prin sec. 4 – 5, ceva mai bine atestat după sec. 8, numele capătă popularitate și devine foarte frecvent abia după Cruciade (în Italia sau în alte regiuni, după Reformă; în Elveția, de ex., unde se bucură de mare popularitate astăzi, losif nu apare în documente înainte de 1560, foarte frecvent fiind din sec. 17 – 18). Din greacă, unde cele două forme își modificaseră pronunțarea, numele pătrunde în limbile slave (în scr. Josefa apare din anul 1830, iar în ucr., losif din 1459) și prin intermediul acestora, în română. Spre deosebire de țările apusene, la noi cultul lui losif (considerat, ca peste tot, patron al dulgherilor și tîmplarilor) nu se bucură de o mare popularitate, în cele mai vechi documente muntene numele fiind folosit numai în mediile ecleziastice (era purtat de egumeni de la Athos, Cozia, Dealu, Govora). Ceva mai bine atestat după 1500, losif a dat naștere la foarte puține derivate, diferitele variante în care apare explicîndu-se fie prin influența onomasticii popoarelor vecine, fie prin modificări pe teren românesc; losif, Osif, Iosa, Iosu(l), losip, Osip, Iusip, losup, Osup, losop, Iosib, losiv, Sivu, Iusuf, loja, Ioșca etc. Un împrumut recent din apus este fem. losefina sau Iozefina, puțin folosit. ☐ Engl. Joseph, fr. Joseph sau fem. Joséphine, Josette etc,. germ. Joseph sau Josef (hipoc. Sepp), losefina (hipoc. Fina), it. Giuseppe, sp. José, magh. József (cu hipoc. Joka, Josa, Jozo, Jósza, Szepi etc.), fem. Józsa, Jozefa etc., bg. Iósif, rus. Iósif (popular Ósip), ucr. Jósyp, pol. Józef, arab., tc. Iussuf, ser. Jósif, Jósip, Iosib (cu hipoc. Jósa, Jóso), armean. Hovsep etc. ☐ Muzicienii Giuseppe Tartini, Joseph Haydn, Giuseppe Verdi și constructorul de viori Giuseppe Antonio Guarneri, scriitorii Giuseppe Ungaretti, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, pictorul Joseph Turner etc.

Ion Se poate afirma că Ión a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanán; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (→ llie) și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul → Ana). Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare”, Johanán este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. Ioánnes, fie pe cel latin Iohánnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, Ioánnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-án-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-án-nis; ca o excepție, este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; Iohannes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie Ioánnis, sub influența pronunției grecești. În Apus, numele este rar pînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. În orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde Iohannes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hänseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” – a rămîne Ion ca mai înainte – sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550-1800 (între 1550-1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocupând locul I; între 1500-1750, John apare pe locul al doilea, după William, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, János „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume (→ Dumitru; Gheorghe; llie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales la nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată Iunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. În Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „În acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. Împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri → Sînziana. În calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („vanghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion”: Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan – în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), Ivanjski (în croată), mi féile Eoin (în irlandeză), Szent Jánóshó (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). În limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. În linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare sau culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies Iohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele Ioanu, Ianu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru scr. (Iunano apare din anul 1065, Ióvana, din 1189, Joana, la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: Ion – Ionică – Nică – Nicuță – Cuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. În actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion – cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivul (1484), Iovan (1494), Oana (1498). În documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar Iancu, Ianuș, loanăș, Ionaș, Ionașco, lonășel, Ioniță. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români:
1. IOAN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loánnes), fem. Ioana, Oana, Oană (25 de boieri ai lui Ștefan cel Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, Ioaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, Ioanim, Ioaniță, Ioanță, Oanță, Ioanca, Oancă, Oancea etc.
2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie Ionescu), luon, lonea, One(a), Onu(l), Ionac, Nacu, Naca, Oancea, Ionache, Nache, Ionaș, Onaș, Onășel, Ionașcu, Onașcu, Nașcu, Oncu(l), Ioncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cica, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, lonete, Onete, Nete, Ioneț, Oneț, Ioneață, Oneață, Neață, Ionocu, Onoiu, Ionuc, Onuca, Onucă, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță, Nuță, Ionica – Ionică, Onica, Nica, Onică, Nică, Ioniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, Ionilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Ioniță, Oniță, Niță, Ionițu, Onițu, Nițu(l), Nițuca etc.
3. IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l).
4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Iovana, Iovanca, lovanciu, Iovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, Ioțu.
5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): Iane, lana, Ianu(l), Ianuță, Iani, Ianotă, lanache, Ienăchiță, Iancu, Ianca, Ianciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc.
6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, Ianuș, care poate fi și de la pol. Ianusz, Ianeș, laniș.
7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc. Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani, Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavrós „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc.
8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele Ioan, Ion, Ioana etc.).
Din aceeași familie mai fac parte: neogr. Ioanid(e), Ioanichie (gr. Ioannikios, redat în latină sub forma Ioannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), Ioanina (gr. Ioannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie) etc. În legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. ☐ Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente Jeannot – Jeannette, Jeanine etc.), (din fr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom. damigeana), germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hänsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Gianni, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, Iain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. János, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanés, apoi Ovanes, arabă Hana etc. ☐ Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul Ioan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, Ioniță zis Caloian Asan, Ioan Asan al II-lea și Ioan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe Ioan Iacob Eraclid (Despot-Vodă), Ioan Vodă cel Cumplit; Ioan Potcoavă și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cărturarul Ioan Toba din Vinț, Ioan Inocențiu Micu (Clain), Ion Ionescu de la Brad, Ion Mincu, Ion Neculce, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Iancu Văcărăscu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgusanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne dArc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d’Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Gottfried Herder, Jean Frangois Champollion, János Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii Jean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Molière), Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyère, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moréas, John Galsworthy, Juan Ramon Jiménez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdés Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. ☐ Personaje binecunoscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sîntu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea, Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio Giliberto, în 1665 de Molière (Don Juan sau Festinul de piatră), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merimée (în nuvela Sufletele Purgatoriului), José de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. În muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakespeare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfinta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne dArc au búcher de Paul Claudel, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.

CIPRU, stat în ins. cu același nume din E M. Mediterane; 9.251 km²; 690 mii loc. (1989). Limbi oficiale: greaca și turca (81% din populație sînt greci și 18,7% turci). Cap.: Nicosia. Orașe pr.: Limassol, Famagusta, Larnaca. Este împărțit în cinci districte. Terit. țării este străbătut de două lanțuri muntoase care încadrează o cîmpie mai înaltă, fertilă și bine populată. Climă mediteraneană. Vegetație de maquis. Expl. de gips (46 mii t, 1987), min. de fier (114 mii t, 1987), pirite, cuprifere, azbest. Terenurile agricole ocupă 17,6% din supr. țării (33.000 ha irigate, 1988), pe care se cultivă orz (95% din producția de cereale), cartofi (193 mii t, 1989), tutun; plantații de citrice și măslini. Viticultură (30 mii ha, 212 mii t struguri, 1989). Creșterea animalelor (caprine și ovine). Întreprinderi ind. care produc ulei de măsline, conserve de pește, ciment (1 mil. t, 1989), țesături, încălț., produse chim. ș.a.; rafinărie de petrol. C. f.: 35 km. Căi rutiere: 9,2 mii km. Flota comercială: 8,2 mil. t (1985). Trafic maritim internațional: 6,15 mil. t (1988). Moneda: 1 liră = 1.000 mils. Exportă textile și conf (c. 1/3), legume, cartofi și fructe (c. 1/5), produse electronice, produse petroliere, ciment, azbest ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, combustibili, produse alim. ș.a. – Istoric. În insulă s-au stabilit prin milen. 2 î. Hr. aheii; ulterior, C. s-a aflat în stăpînirea succesivă a egiptenilor, hitiților, asirienilor, perșilor, Egiptului elenistic, romanilor, bizantinilor, arabilor, cruciaților, Veneției. În 1571 a fost cucerit de turci. În 1878, Turcia, în baza unui acord secret, a trecut temporar Marii Britanii drepturile sale asupra insulei. În 1914, după intrarea Turciei în primul război mondial, de partea Germaniei, Marea Britanie a anexat C., declarîndu-l în 1925 colonie britanică. În 1955 ciprioții au trecut la lupta armată pentru eliberarea națională a țării; la 16 aug. 1960, C. a fost proclamat republică independentă. În 1963 au avut loc primele incidente grave între membrii comunităților greacă și turcă, marcînd începutul unei îndelungate crize. În iul. 1974, o lovitură de stat organizată de Garda Națională greacă duce la înlăturarea, temporară, a președintelui rep. C., arhiepiscopul Makarios III (care părăsește ins. și se reîntoarce în dec.). În partea de nord a ins. debarcă trupele turcești, care au ocupat o parte din terit. Tratativele intercomunitare sînt reluate (ian. 1975), dar în febr. 1975, administrația cipriotă turcă proclamă ilegal N ins. drept „stat autonom și federat”. Negocierile intercomunitare desfășurate, cu unele întreruperi, între 1975 și 1983, sub egida O.N.U., nu au dus la rezultate concrete. În nov. 1983, administrația cipriotă turcă proclamă unilateral „Republica Turcă a Ciprului de Nord” și întrerupe tratativele cu comunitatea cipriotă greacă. Negocierile au fost reluate ulterior sub egida secretarului general O.N.U., dar nu au dus la nici un rezultat semnificativ (1989-1990). Potrivit constituției din 1960, puterea executivă este deținută de un cabinet condus de președintele statului, iar cea legislativă de Camera Reprezentanților.

TABĂRĂ, tabere, s. f. 1. Loc (întărit) unde staționează oastea (în corturi sau sub cerul liber) un timp mai îndelungat. V. bivuac, lagăr, cantonament. După ce ajunseră a doua-zi la tabăra Nohailor [prietenii] căzură la hodină. SADOVEANU, O. VII 145. Se trimiseră mulțime de deputați în tabăra turcească. BOLINTINEANU, O. 262. ◊ Expr. A lega tabără v. lega (I 5). A înfige tabăra v. înfige (1). ♦ (Cu sens colectiv) Tot ce ține de o oaste (oameni, corturi, care, animale etc.) care poposește într-un loc. Tabăra întinsă, plină de murmur greu și de furnicar pestriț, se liniștea încet-încet în soarele fierbinte. SADOVEANU, O. VII 16. Toată tabăra cu bogățiile sale, cu o sută de steaguri picară în mînele moldovenilor. ARHIVA R. I 99. ◊ Expr. A lăsa totul (sau toate) tabără = a lăsa toate claie peste grămadă, în dezordine, unul peste altul. ♦ Popas; etapă. Drumul cotea în valea Șomuzului, într-un loc unde se mai cunoștea urmă de tabără a oștilor ce dăduseră zdruncin craiului Matiaș. SADOVEANU, F. J. 104. [Amiralul Cicala] își urmă calea... făcînd cinsprezece tabere din Constantinopol pînă în cîmpiile Dobrogii. BĂLCESCU, O. II 79. 2. Așezare vremelnică în corturi; campament. Se afla în popas, în laturea șoselii, la intrarea satului, o tabără de nomazi. SADOVEANU, E. 45. Vin de-mi vezi țara de atîtea minuni plină, arabii cum stau în taberi cu-a lor femei și copii. NEGRUZZI, S. II 131. 3. Așezare situată în cîmp sau în pădure, pentru adăpostirea (în corturi) a copiilor, elevilor, muncitorilor aflați la odihnă sau pentru antrenamentul sportivilor. Copii ai ceferiștilor au petrecut zile plăcute în coloniile și taberele de la munte sau mare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2902. 4. (De obicei determinat prin «de care») Grup de care în mers sau în popas. V. caravană. Tabăra de cară a poposit în Poiana Țiganului. SADOVEANU, P. 46. Focul taberii s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. O tabără de care mergea la tîrg cu oale. DONICI, F. 105. 5. Oaste; ceată; p. ext. mulțime, gloată. Avea și dînsul trei feciori Și i-au plecat toți trei deodată La tabără. COȘBUC, P. I 99. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să stee înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. ◊ (În metafore și comparații) De s-ar rîndui [diavolii] asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. STĂNOIU, C. I. 157. ◊ Fig. Ridică tu tabăra ta, Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. 6. Grup opus altui grup; grupare, partid sau front politic, asociație formată din mai multe partide sau chiar națiuni și state, care luptă pentru o cauză comună. V. lagăr. Aș fi răbdat să fii din tabăra cealaltă, te-aș fi admirat chiar... văzînd cum renunți la tot pentru religia ta nouă. DEMETRIUS, C. 54. (Glumeț) N-apucasem încă bine să mă așez pe spetele Pisicuții, cînd sosiră și cînii și lupta se începu crîncenă între cele două tabere dușmane. HOGAȘ, M. N. 186. – Pl. și: taberi (SADOVEANU, O. VIII 219, BOLINTINEANU, O. 34, NEGRUZZI, S. II 131).

AVÎNTA, avînt, vb. I. 1. Refl. A se repezi plin de însuflețire (spre cineva sau ceva), a-și lua avînt. Vă pe marea largă, Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă Peste valuri negre, să le spargă, Pentru mult visata pace sfîntă. BENIUC, V. 42. Și azi el se avîntă pe calul său arab. EMINESCU, O. I 97. Cerbul, în fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor d-asupra rovinilor. ODOBESCU, S. III 136. ◊ Fig. O! Viață! Sufletul ce se avîntă Cîntă. MACEDONSKI, O. I 158. Iar sufletu-mi, în zboru-i, S-avîntă fericit. ALECSANDRI, P. III 99. ◊ Tranz. fact. Cu ce scop oare, cu ce hotărîre își părăsise el pustia casă părintească...? Însuși el nu putea ști; dar o răsăritură a inimii îl avînta-se spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zîna înflăcăratelor sale visări. ODOBESCU, S. I 120. ♦ A-și deschide drum cu îndrăzneală, biruind piedici. Mă-sa l-a trimis în sat. Vezi de-aceea-i încruntat Și s-avîntă și se crede Că-i bărbat. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Nu poți opri pămîntul să rotească, Nici soarele din marșul lui fierbinte, Nici fluierul să cînte, nici frunza să foșnească, Nici lumea să se-avînte de-a pururi înainte! DEȘLIU, G. 56. 2. Tranz. A împinge (pe cineva sau ceva) cu energie înainte. Radu... săltă iute-n luntre; apoi, îmbrîncind tare țărmul cu vîsla, cîteva voinicești lovituri de lopată avîntară micul vas departe de coastă. ODOBESCU, S. I 141. ◊ A imprima (cuiva sau unui lucru) o mișcare violentă. Și-a avîntn.t pușca în spate ș-a pornit șuierînd printre dinți. AGÎRBICEANU, S. P. 15. Și scoate-o măciucă groasă... Și-avîntînd-o într-o parte, Trage la ciocoi pe spate. MARIAN, S. 174. ◊ A insufla avînt, a însufleți. Și Herbor Lukasiewitz, viteaz cu părul sur, Se duce să avînte armata cea crăiască Și cu romînii aprigi în piept să se lovească. ALECSANDRI, P. III 223.

Solomon Aproape ieșit astăzi din uz la noi, dar destul de bine atestat, sub diferite forme, în documentele vechi, Sólomon continuă la noi ebr. Shelomóh, cunoscut nume personal biblic, purtat de înțeleptul rege al statului iudeu (970-930 î.e.n.), fiul și succesorul lui → David. Numele ebraic este explicat prin cuvîntul shalom, tradus curent „pace”. În realitate, termenul ebraic, așa cum este folosit în V.T., are un conținut semantic mult mai larg și complex, iar opusul său nu este numai „război”. Radicalul shlm- înseamnă „a fi perfect” și poate fi folosit în legătură cu bunăstarea omului (fericire, sănătate, bogăție etc.) sau cu bunele relații între oameni; dificultatea traducerii reiese evident din faptul că în Septuaginta au fost folosiți peste 25 de termeni grecești pentru ebr. shalom, în cele din urmă impunîndu-se eirene, lucru care face ca Solomon să fie oarecum sinonim cu → Irina. Redat în greacă prin Salomón și Solomón, iar in latină prin Sálomon, vechiul nume se răspîndește în Occident abia la sfîrșitul epocii merovingiene. În răsărit, la popoarele slave și la noi este continuată forma Solomon. Primele atestări documentare în Țara Românească sînt hipocoristicele Solcea (menționat la 1489) și probabil Șolea (1478) – adaptări ale unor forme împrumutate (de ex., bg. Solceo); din aceeași perioadă apar în Moldova Șolomon (de influență catolică), Solca, iar apoi Somon, Șomon (din toponimul Șomănești), Sole(a), Solin, Solică (din toponimul Solicești) și chiar Soliman (de influență turcească), fem. Solomca, Solominca etc. Printr-o interesantă evoluție semantică, numele propriu a devenit comun sub formele a solomoni „a vrăji”, solomonie „vrăjitor”. ☐ Fr. Salomon, magh. Salamon, Sólom, bg. Solomon, fem. Solomonia, rus. Solomon, Solomonia, arab, tc. Sulaiman (la noi Soliman), Selim etc.

Răzvan Apariția lui Răzvan în inventarul de prenume românești moderne și favoarea de care se bucură acesta în ultima vreme sînt rezultatul firesc al influenței onomasticii literare și istorice asupra gustului public. Dacă numele domnului moldovean Ștefan Răzvan este mai puțin cunoscut din istorie, creația literară și în speță B.P. Hasdeu au meritul de a-l fi popularizat. Răzvan nu a fost în trecut un nume frecvent; în afară de Ștefan Răzvan (în Moldova) izvoarele mai menționează doar cîteva persoane purtătoare ale acestui nume (un vornic din Țara Românească, un căpitan – ambii de la începutul sec. 17 etc.). Răzvan pare a fi necunoscut în onomastica popoarelor vecine, singurele forme de care ar putea fi eventual apropiat sînt doar numele de familie bg. Rizvanov și scr. Rizvan, prenume și nume de familie. În asemenea condiții, etimologia este deosebit de dificilă și în mare măsură nesigură. Prima dintre ipotezele propuse pînă acum vede în Răzvan o formație a cărei semnificație ar fi „rebotezat”; strîns legat de anabaptism (credință eretică care neagă eficacitatea botezului înainte de vîrsta matură și cere botezarea din nou, adică „rebotezarea”), numele ar putea fi un calc după gr. ana „din nou” și baptizein „a boteza”, în sl. raz „încă o dată” și zvati „a numi”, „a chema” (zvan „chemat, numit”). Singura îndoială cu privire la soluția de mai sus este generată de lipsa numelui din onomastica popoarelor slave vecine (cel puțin după informațiile existente); o formă apropiată este Rizvan, considerat în sîrbo-croată nume musulman (rizvan provine din arabul riduan, termen religios care desemnează „starea de mulțumire” raportată la divinitate). ☐ Ștefan Răzvan, domn al Moldovei (1595), potrivnic marii boierimi, înfrînt și ucis de Ieremia Movilă. ☐ Răzvan și Vidra (1867) de B.P. Hasdeu este considerată cea mai bine realizată dramă romantică în versuri, de inspirație istorică, din literatura română; jucată aproape neîntrerupt pe scenele noastre, studiată în manualele școlare și bucurîndu-se de o unanimă apreciere, creația lui B.P. Hasdeu impresionează mai ales prin dimensiunile romantice ale celor două personaje principale, Răzvan și Vidra.

Iacob Cu o largă arie de răspîndire în lume, frecvent și foarte popular în unele regiuni, actualul prenume masc. Iácob continuă un vechi nume pers. ebr. Jaakób, purtat de un cunoscut personaj biblic, fiul lui Isac și al Rebecăi și frate geamăn cu Esau. Ca și în alte cazuri, primele încercări de interpretare a numelui apar chiar în Vechiul Testament. Din cartea Genezei, în pasajul referitor la nașterea lui Iacob, aflăm următoarele: „...cel dintîi a ieșit roș de tot... și de aceea i-am pus numele Esau. Apoi a ieșit fratele său, care ținea cu mîna de călcîi pe Esau; și de aceea i-am pus numele Iacob”. Conform acestei ipoteze tradiționale, numele pers. ar avea la bază subst. akeb „călcîi”. În aceeași carte mai apare însă și o altă interpretare care pornește de la faptul că Esau ar fi vîndut lui Iacob dreptul de prim născut, în schimbul unei ciorbe de linte; cînd Isac îl binecuvînteazâ pe Iacob... Esau a zis: „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacob, căci m-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de prim născut și iată-l acum că a venit de mi-a luat și binecuvîntarea”. Cu siguranță, datorită unei etimologii populare, Iacob este apropiat aici de akab „a înșela, a înlocui”. În epoca modernă, deși specialiștii au putut urmări radicalul -kb- în mai multe limbi semitice, etimologiile propuse sînt multe și diferite. Unii acceptă legătura cu akeb „călcîi”, propunînd semnificația „care vine din urmă” sau „care e născut după fratele său”; alți specialiști au încercat apropierea de cuvîntul arab jakub „cocoș de munte”, sprijinindu-se pe prezența unor alte nume de animale în nomenclatura patriarhală (Rahel „oaie” și Lea „vacă” sînt chiar numele celor două soții ale lui Iacob). De o mai largă apreciere se bucură totuși o altă etimologie, care propune încadrarea lui Jaakob în familia numelor teoforice; pe baza arabei de sud, radicalul -kb- este interpretat „a apăra, a proteja” (în arabă de exemplu, Mikabun este „vălul care protejează fața femeilor”). Conform acestei ipoteze Iacob ar însemna „(Dumnezeu) a apărat” (elementul teoforic lipsește). Este interesant de observat că nume proprii asemănătoare ebr. Jaakob apar și în izvoarele extrabiblice, mai exact în cele egiptene; ar putea fi luate în discuție numele pers. Jahkubel, toponimul Jaakobel (atestat în inscripțiile din timpul faraonului Ramses al II-lea, 1317 – 1251 î.e.n.) etc. Iacob a fost probabil frecvent la vechii evrei, întrucît el apare și în N.T. ca nume al primului martir dintre apostoli (în literatura ecleziastică este cunoscut sub numele de Iacob cel Mare și se consideră că a fost martirizat în anul 44 e.n.) și al unuia dintre frații lui Iosif (numit Iacob cel Mic, după legendă, prim episcop al Ierusalimului). Vechiul nume ebraic Jaakob, redat în grecește prin lakób (în Septuaginta) și Iákobos (numele apostolului din N.T.) iar în latină prin Jacob (în Vulgata) și Jakóbus, Jákobus, iar mai tîrziu Jácomus (formă păstrată în italiană, spaniolă, vechea franceză și engleză), se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Deși Iacob este unul dintre cei 12 apostoli și martiriul lui este singurul redat în N.T., cultul acestuia nu s-a bucurat de aceeași popularitate în Europa, în unele țări din apus (Spania și Portugalia de exemplu, unde a fost special venerat începînd din sec. 9), frecvența numelui fiind mult mai mare decît în răsărit. Către sfîrșitul evului mediu, fr. Jacques căpătase valoare peiorativă și devenise termen comun prin care erau desemnați țăranii (așa se explică și numele sub care este cunoscută în istorie răscoala țărănească din Franța anului 1358, Jacquerie – rom. Jacheria), iar diminutivul Jacquet era folosit cu sensul comun de „servitor, lacheu”. Tot din istoria Franței ne este cunoscut termenul iacobini prin care sînt desemnați reprezentanții aripii democratice în Revoluția franceză din 1789-1794 (numele vine de la mănăstirea Sf. Iacob din Paris, unde se țineau ședințele iacobinilor). La popoarele slave cultul lui Iacob a fost probabil mai mult răspîndit la sloveni, luna iulie purtînd la aceștia numele iacobșciak (la fel în Portugalia, mes de Sant Jágoa). La ucraineni, hipoc. Iakuș apare din anul 1435, iar la slavii de sud atestările sînt mult mai vechi, explicîndu-se astfel și prezența lui Iacov în documentele Țării Românești încă din anul 1389; Iacov, Iacovachi, lacuș apar și în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare. Dintre formele mai vechi sau mai noi folosite la români, amintim pe Iacoviță, Iacă, Iacul, Iacșa, Iacobică, lacobuț, Iacoban, Coban etc. (apariția lui -b- în loc de -v- se datorește influenței latino-catolice). ☐ Engl. James (împrumut din vechea franceză), fr. Jacques (formă populară din lat. Jákobus), Jacqueme și James (forme vechi care reproduc lat. Jácomus) multe dintre hipoc. franceze sînt cunoscute și la noi (Jacquet, fem. Jacquette, Cotin, Jacquelin, fem. Jacqueline – nume de botez din sec. 14, Jacquin, Quinet, Jammet etc.), germ. Jakob, Jacobine, it, Giácomo (din lat. Jácomus), Giacobbe, Iácopo (din lat. Jácobus), sp. Jaime, Jayme (din Jácomus) și Jágo, port. Jágoa, Diego, Sandiego, bg. lakof, Iakov, Iáko, pol. Jakub, Jakib, rus. lakob, scr. Jak, Jaksa, Jaksici etc., magh. Jakab, Jákó, Jakob, Jakus, Jakobina, Zsaklin, arm. Agop etc. ☐ Scriitorii Iacopone da Todi, Jacques B. Bossuet, Jacob Grimm, Giácomo Leopardi, Jack London, artiștii plastici Jacopo Sansovino, Jacopo Robusti sau Tintoretto, Jakob van Ruysdael, compozitorii Jacques Offenbach, Giácomo Puccini, violonistul Jacques Thibaud etc. ☐ Jacques Fatalistul și stăpinul său de D. Diderot, Ultima scrisoare a lui Jacopo Ortis de Ugo Fascolo, James din Forsyte Saga, de J. Galsworthy, Jacques Arnoux din Educația sentimentală de G. Flaubert, Jake Barnes, unul dintre personajele lui E. Hemingway etc., Iago din Othello al lui W. Shakespeare.

Zamfir Zamfir și Zamfíra sînt vechi și frecvente nume românești care nu și-au pierdut popularitatea nici în epoca noastră; atestate documentar în toate regiunile țării (cele mai vechi apariții urcă pînă în sec. 16), ele au circulat sub diverse forme: Safir, Safirin, Samfir, Sanhir, Zafir, Zahir, Zanhir, Fir, Fira, Firan, Firică, Firu, Hira și fem. Safira, Samhira, Sanhira, Zafira, Zanhira, Fira etc. După cum ușor se poate observa, numele corespunde subst. samfir sau zamfir, forme mai vechi pentru safir, prin care este desemnată astăzi o cunoscută piatră prețioasă, varietate, de culoare albastră, a contindonului. Tocmai această corespondență dintre numele proprii și cele comune, care a sprijinit popularitatea și răspândirea celor dintîi, îi face pe unii specialiști să considere că Zamfir, de la care s-a format apoi fem. Zamfira, este o creație a onomasticii românești. Lucrul nu este exclus, dar ar trebui luate în considerație atît existența unui nume asemănător, Sappheira, care apare chiar în evanghelii și este probabil ebraic (dar cu aceeași semnificație) și vechimea mai mare și frecvența mai ridicată a formelor feminine; s-ar putea deci ca Zamfira să nu fi fost inițial străin de modelul grecesc și de la acesta, sub influența cuvântului comun, să se fi format masculinul (este o ipoteză). Interesantă este și istoria cuvântului safir; engl. sapphire, fr. saphir, it. zaffiro, sp. zafiro etc. continuă lat. sapphirus, provenit din gr. sappheiros, ca și v. sl. samfir (de aici rom. samfir, zamfir) și probabil chiar persanul saffir sau arab çafir. Cuvântul grecesc pare să fie de origine semitică; prin ebr. sappir și arameeanul sampirina se ajunge în cele din urmă la sanscritul çaniprija cu sensul „iubit de planeta Saturn”. Deci pentru a ajunge la noi cuvîntul sanscrit a urmat două itinerarii, identice doar în prima parte: ebraică → greacă → greacă bizantină → v. slavă → rom. samfir sau ebraică → greacă → latină → franceză → rom. safir. ☐ Magh. Zamfira (împrumutat din română), bg. Safir, Zamfir, Zanfir, Zamfira, rus. Zemfira (nou). ☐ Nunta Zamfirei, poemul lui G. Coșbuc.

ARABIA SAUDITĂ, Regatul Arab Saudit, stat în SV Asiei, în Pen. Arabia; 2,1 mil. km²; 14,43 mil. loc. (1989). Limba oficială: araba. Cap. Riyadh. Orașe pr.: Jeddah, Mecca (Makkah), Medina (Al Madinah), Ta’if. Este împărțit în 17 provincii. Podiș slab ondulat, deșertic (Nefud, Rub’ și Al Khali), presărat cu oaze și înconjurat de munți nu prea înalți (alt. max.: în SV, 2.565 m); cîmpii litorale (Tihama în V, El Hasa în E). Climă tropicală deșertică, mai umedă pe coasta Mării Roșii (în SV, 500 mm/an). Mari exploatări de petrol (peste 23 miliarde t rezerve, locul 1 pe glob) și gaze naturale; resurse de min. de fier, cupru, sulf, sare (practic neexploatate). Culturi de cereale (c. 800 mii ha, 3,25 mil. t, 1988, din care grîu 3 mil. t), viță de vie (100 mii t de struguri, 1988), curmali (495 mii t curmale, 1988), legume și pepeni (1,2 mil. t, 1988) ș.a. Creșterea în parte nomadă, a animalelor: ovine (7,5 mil. capete, 1988), caprine (3,6 mil. capete, 1988), cămile (417 mii capete, 1988), bovine (325 mii capete, 1988). Rafinării de petrol (c. 80 mil. t capacitate, 1988). Întreprinderile ind. produc îngrășăminte chimice, mase plastice, produse metalice de larg consum, echipament electric, ciment (c. 9 mil. t), marochinărie, produse petroliere: gaze lichefiate. C. f.: 1.251 km. Căi rutiere: c. 46 mii km. Moneda: 1 riyal = 100 halalah. Exportă petrol (c. 3/4), produse petroliere (c. 1/10); gaze naturale, produse chimice ș.a. și importă autovehicule, produse chimice, echipament electric, produse siderurgice, alim., textile, cereale ș.a. – Istoric. Terit. A.S. a fost locuit din timpuri străvechi de triburi arabe. După constituirea statului musulman arab (Califatul) și apariția religiei islamice (sec. 7, la Medina, în V Pen. Arabia), terit. actualului stat al A.S. s-a aflat sub autoritatea nominală a califatelor Omeiazilor, Abbasizilor, Fatimizilor, precum și a statului mamelucilor. În sec. 16 o parte a terit. țării (Hijaz) a fost cucerită de turcii otomani. După cîteva încercări de unificare a terit. A.S. (sec. 18-20), în care un rol important l-a avut secta islamică a wahhabiților, Abd-al-Aziz II ibn Saud, emirul Nejdului, ca urmare a războaielor purtate, reușește să realizeze unificarea terit. din aproape întreaga Pen. Arabia, proclamîndu-se rege al A.S. la 23 sept. 1932. După al doilea război mondial începe exploatarea marilor zăcăminte petroliere. Veniturile obținute din exportul țițeiului au permis crearea unor ramuri industriale, modernizarea țării și au conferit A.S. un rol important în viața politică a Asiei de Sud-Vest. În 1990, în urma invadării Kuweitului de către Iraq, A.S. s-a alăturat coaliției antiiraqiene, pe terit. său fiind organizate majoritatea acțiunilor militare împotriva invadatorilor. A.S. este monarhie absolută. Activitatea legislativă și cea executivă sînt exercitate de către rege care conduce Consiliul de Miniștri. După Războiului din Golf, în A.S. a fost înființat Consiliul Consultativ (Majless al-choura) și s-a adoptat o lege fundamentală de tipul unei constituții, inspirată din Charia (legea islamică).

SLAB, -Ă, slabi, -e, adj. (Despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor, în opoziție cu gras) 1. Care nu are un strat de grăsime sub piele, uscat; uscățiv. În vacanța cea mare, după ce isprăvise clasa a șasea, Radu s-a întors acasă mai slab. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. O umbră de om, un bătrîn... slab și pipernicit și cocoșat, de parcă mînca numai vinerea. ISPIRESCU, L. 101. Iarna pe pîrtie, caii de poștie mici și slabi ca niște pisici, zburau cu trăsura după ei cu o iuțeală de douăzeci și cinci de kilometri pe oră. GHICA, S. A. 40. Vine dorul despre seară... Și-mi grăiește și mă-ntreabă De ce sînt cu fața slabă? ALECSANDRI, P. P. 300. ◊ Expr. Slab de-l suflă (sau bate) vîntul sau slab de-i numeri coastele = foarte slab. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos... și slab, de-i numărai coastele. CREANGĂ, P. 194. ♦ (Despre carne) Fără grăsime, macră. 2. (Despre ființe, în opoziție cu puternic, tare) Cu puteri reduse, lipsit de forță fizică, de rezistență. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. El e flămînd și e-nsetat Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Așa de slab... era... bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. ♦ (Despre organe ale corpului, facultăți intelectuale etc.) Care e debil, care nu funcționează normal, care nu-și îndeplinește bine funcția. Memorie slabă. ▭ Bunica vedea în el un fel de neom, un băiețandru cu mintea slabă, care se ținea de fustele ei și nu-i ieșea din cuvînt. STANCU, D. 6. Bătrînul s-a-nălțat apoi Spre deal ca un copil privind... Bieți ochii, slabi și numai doi, Puține zări cuprind! COȘBUC, P. I 232. ◊ Expr. Slab de minte = căruia îi lipsește puterea de judecată, de înțelegere. Era odată o babă care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. ♦ (Despre oameni și despre sufletul, caracterul lor) Lipsit de vigoare, de energie morală. Mircea e slab. Nu pleacă, pentru că n-are curaj. DEMETRIUS, C. 38. A fost slab, laș, fără voință. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Cugetări amare! duceți negrul zbor Sufletelor slabe ce s-abat de dor. BOLINTINEANU, O. 127. ◊ Expr. Slab de fire (sau de caracter, de inimă, de duh) = lipsit de vigoare, de vlagă; ușor influențabil. Slab de înger = fricos, lipsit de energie morală. N-o putea împărtăși nimănui, nici nevestei sale, care era slabă de înger. REBREANU, R. I 192. Iar ești supărată, iar plîngi... slabă mai ești de înger. RETEGANUL, P. I 56. Nu te-aș fi crezut așa slab de înger... ești mai fricos decît o femeie. CREANGĂ, P. 222. 3. (Despre oameni și creațiile lor științifice, artistice) Lipsit de valoare, de merite; mediocru. Curios – cugetă Ana – atîtea poezii pe care le admiram ieri chiar, mi se par slabe, schimbate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 87. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și indicînd domeniul în discuție) Care este puțin pregătit, puțin înzestrat, fără cunoștințe îndestulătoare. Slab la matematică. ♦ (Despre lumină, sunete) Lipsit de intensitate; stins. Căsuțele din margine trimeteau raze de lumină slabe în amurgul vînăt. DUNĂREANU, CH. 7. [Luna] își trimetea din adîncuri spre lăuntrul întunecos al mănăstirii lumina slabă și piezișă a razelor sale. HOGAȘ, DR. 254. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab. COȘBUC, P. I 103. Și vîntu-n codri sună cu glas duios și slab. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Adverbial) Apropiindu-se de estradă, Mirel auzea cuvintele sacagiului din ce în ce mai slab, acoperite de larma sălii. GALAN, Z. R. 23. 4. (În opoziție cu trainic, solid) Lipsit de trăinicie, puțin rezistent. Prostimea... înșirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijinită de jandarmii poliției! NEGRUZZI, S. I 35. Mai bine voi pe o lină apă a mă arăta, Decît cu o barcă slabă pe mare a înota. ALEXANDRESCU, P. 53. ◊ Expr. Slabă nădejde! = puțin probabil, cu puține șanse de reușită. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul! C. PETRESCU, Î. II 12. Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț... – Slabă nădejde... căci n-are nicicum aer călăresc. NEGRUZZI, S. I 40. (Rar) Slab de gură = rău de gură, clevetitor, flecar. Cele babe slabe de gură-i scoaseră vestea c-ar fi chiar leneoasă. RETEGANUL, P. I 51. ♦ (Despre soluții, amestecuri etc.) Care cuprinde elementele caracteristice în cantitate redusă. Acid slab. Vin slab. ▭ Nu fumez [țigări] egipțiene. Sînt prea slabe și conțin opiu. C. PETRESCU, Î. I 6. ♦ (Despre pămînt) Puțin roditor.

MĂTASE s. f. 1. (Și în sintagma mătase naturală) Fir de borangic prelucrat; p. ext. (și în sintagmele mătase artificială, mătase vegetală) fibră textilă vegetală sau sintetică, avînd proprietăți asemănătoare cu cele ale firului de borangic; țesătură din asemenea fire. 5 brîie de matase cu canafi (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 202/9. Dară cine. . . are hi atîta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață. . . pentru veșmente de mătasă? VARLAAM, C. 161, cf. ST. LEX. 173^r1/14. Dud din care să hrănesc gîndacii, carii fac mătasa (a. 1 705). GCR I, 356/31. 11 litre mătase cărămizie (a. 1 720). IORGA, B. R. 328, cf. 224. Mai luat-au Ghenghea iară oraș mare, unde se face mătasă multă. MUSTE, LET. III, 79/12. 3 cingători de mătase (a. 1 760). IORGA, B. R. 224, cf. id. S. D. XII, 174. Viermile care face mătasa (a. 1 779). GCR II, 120/10. Femeile ce scot mătăsuri din gîndaci au început fieșcare să-și lucreze meșteșugul pe la casa ei (a. 1831). DOC. EC. 478. Asemenea cu viermele ce deapănă mătasea, mă sîrguiam să mă înfășur cu pînza cea de nebunia mea țesută. MARCOVICI, C. 15/22. Florile de fir, mâtăsi și catifea, Ce ruge înălța cînd ploaia se ivea, De frumusețea lor lipsite și pătate, Au fost de la ferești afară lepădate. DONICI, F. 57, cf. NEGRUZZI, S. II, 91. Regina Krimhilda. . . împodobește cu giuvaere metăsurili arabe, albe ca zăpada. HASDEU, I. C. I, 100. Adă-mi fața ta voioasă. . . Că mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de mătasă. ALECSANDRI, P. I, 9. Al ei chip. . . cu ochiu-l măsuri, Prin ușoara-n- vinețire a subțirilor mătăsuri. EMINESCU, O. I, 79, cf. 152. Ștergarele erau de mătase. ISPIRESCU, L. 38, cf. MACEDONSKI, O. I, 179, 242. Această clasă, „burghezia”,. . . venită din Paris. . . dă grîul țăranului pe mâtăsurile franțuzești. IBRĂILEANU, SP. CR. 200. Mama. . . le da numai pînza de bumbac țesută și nălbită de ea, ori borangicul sau mătasa pentru zăvelci. AL LUPULUI, P. G. 17. Am uitat să socotesc între cumpărături basma de matasă. SADOVEANU, Z. C. 310. Bunicul își pune lavalieră de matasă albă cu puchiței. TEODOREANU, M. U. 232. Bolta cerească se limpezise, și în vibrația orbitoare a dimineții părea căptușită cu o imensă pînză de mătasă albastră. BART, S. M. 54. Capacitatea crescîndă a mătasei artificiale de a înlocui mătasea naturală a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 20, cf. V. ROM. iulie 1 954, 25. Atunci craiul s-a căit, In matasă i-a-nvelit, Și-n biserică i-au dus. ALECSANDRI, P. P. 21, cf. ȘEZ. III, 231. El ni s-a dus In țar-ungurească, Ca să-mi tîrguiască. . . Pînză și meteși, Ca să-i cos cămăși. MAT. FOLK. 266. Și din cui îș alegea Sîta mari și cam deasî, Tot cu pînza di mătasî. ib. 1476, cf. 1 465,1467. Din coadă de cîine sită de mătase nu se mai face (= cu omul fără caracter nu poți face nimic bun). Cf. NEGRUZZI, S. I, 248, ZANNE, P. I, 377, 597, III, 336, V, 333. Ce e nalt ca casa, Verde ca mătasa, Și amar ca fierea, Și dulce ca mierea? (Nucul). GOROVEI, C. 243. Vierme de mătase v. v i e r m e. Fluture de mătase v. f l u t u r e. Gogoașă de mătase v. g o g o a ș ă. (Regional) Mătasa morților = funigei. Cînd zărește fire albe de „mătasa morților” plutind în aer, se ridică și privește lung și pasionată în urma lor. SĂM. II, 232. Locuri deșerte împodobite cu bolîndari de stepă, de pămătufurile cărora se zbăteau și scînteiau acele fire nețesute, numite de pământeni matasa-morților. SADOVEANU, O. XIII, 317. ◊ L o c. a d j. De mătase = mătăsos, moale, lucios. Părul ei castaniu ce se slobozea în unde de matase. . . ar fi înflăcărat pe Xenocrat. NEGRUZZI, S. I, 17. Părul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde. EMINESCU, O. I, 142, cf. DELAVRANCEA, S. 97. La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă. GOGA, P. 12. În soare luceau firele de mătase ale funigeilor. C. PETRESCU, A. 436. Cînd văz păru-i de mătasă, Dorul ei tare m-apasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31, cf. 35. (Fig.) Își rostea cumplitele-i cuvinte cu glas de mătase. STANCU, R. A. V, 63. ◊ Mere de mătase = varietate de mere nedefinită mai de aproape. BULET. GRĂD. BOT. I, nr. 3, 76. ◊ E x p r. Crescut în mătase = crescut în belșug; răsfățat. Fata crescută-n mătasă N-ai la ce-o aduce-n casă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ♦ Ață de mătase (1). Cămașa era de pînză albă, era cusută la mâneci cu mătăsuri de culori diferite și cu fluturi. BOLINTINEANU, O. 437. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. Cum înșiri mărgăritarele pe un fir alb de mătase, așa curgeau vorbele lui. DELAVRANCEA, O. II, 86. Șede la masă și coasă. . . Cu amici și cu mătasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 339, cf. 68, 213. 2. (Cu sens colectiv, mai ales în sintagmele mătasea porumbului sau mătase de porumb) Fire subțiri, cafenii-gălbui, care ies din pănuși, la vîrful știuletelui de porumb, în formă de smoc mătăsos. Mătasea de pe porumb nu se poate curăți bine (a. 1869). ap. TDRG. Purcelul. . . să ridică, să întinde, își scutură trupul de mătăși și purcede spre fund, de unde vine gălăgia. SĂM. IV, 154. Păpușa sau puica se numește astfel pînă ce nu are mătasă. PAMFILE, R. 88. Fuma foi uscate de nuc sau mătase de porumb. IOVESCU, N. 38. Ceaiul de mătase de porumb. . . se dă în boalele de rinichi. VOICULESCU, L. 230. Povara cozilor grele împletite din mătasă crudă de păpușoi. CAZIMIR, GR. 115. Foaie verde fir mătasî. MAT. FOLK. 1426, cf. ȘEZ. I, 74, III, 58,160. ALR SN I h 106. ◊ E x p r. A fi în (sau a face, a da, a da în, a lepăda, a slobozi) mătase (sau mătăsi, mătăși, mătăsuri) = (despre porumb) a începe să lege. Popușoii. . . din grădini erau în matîsi. I. IONESCU, P. 328, cf. com. MARIAN, PAMFILE, A. R. 88, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 902/530, 592, 600, 810. 3. Compuse: mătasea-broaștei sau mătasea-broaștelor, mătasea-de-apă = nume dat algelor verzi, filamentoase, care formează mase plutitoare la suprafața apelor dulci, stătătoare ; (regional) mătreață, lîna-broaștei. Cf. ANTIPA, P. 53, PAMFILE, D. 91, ATILA, P. 79. Mătasea-broaștei face opac luciul apei. RALEA, S. T. I, 271. Sub pod, printre firele verzi de mătasa-broaștei, se legănau două mîini albe. CAMiLAR, N. I, 70. Soarele. . . se scufunda printre ostroavele cu pipirig în apa moartă, năpădită de mătasea-broaștei și de lintiță. BENIUC, M. C. I, 75, cf. H XI 327, ALR SN III h 832 ; (regional) mătasa-trifoiului = torței (Cuscuta Epithymum). Cf. ENC. AGR. M, 735 ; mătasa-iepurelui = Cuscuta arvensis. Cf. ȚOPA, C. 219. 4. (Bot. ; regional) Zglăvoc (Centaurea plumosa). Cf. PĂCALĂ, M. R. 15. 5. (Bot. ; regional) Gălbinare (Serratula tinctoria). Cf. PĂCALĂ, M. R. 15. – Pl.: mătăsuri și (învechit și regional) mătăsi, mătăși, (regional) meteși. – Gen.-dat.: mătăsii și (rar) mătasei, mătăsei. – Și: (rar) metáse s. f. – Lat. metaxa. Cf. gr. μέταξα, μάταξα, ngr. μετάξι.

SCRIERE s. f. (< scrie, cf. lat. scribere): 1. sistem de semne grafice convenționale, prin care sunt reprezentate în scris obiecte, fenomene, întâmplări, cuvintele, silabele sau sunetele unei limbi. Există 350 de feluri de scriere. ◊ ~ pictografică: s. sub forma unor desene – pictograme, ce reprezentau grafic obiecte, fenomene sau întâmplări. Ea constituie prima fază a s. la toate popoarele lumii, prima încercare de a transmite grafic o cantitate de informații (v. și pictogramă). ◊ ~ ideografică: s. cu ajutorul unor simboluri denumite ideograme: notare a ideilor prin semne care reprezintă obiectele puse în relație. Ea constituie a doua fază în dezvoltarea s. Există trei feluri de s. ideografică distincte: s. hieroglifică, s. cuneiformă și s. chineză. ◊ ~ hieroglifică: s. cu ideograme pictate sau gravate, apărută în antichitatea egipteană pe la anul 3000 î.e.n. Dispunea de 3000 de hieroglife. Din ea s-au dezvoltat s. hieratică și s. demotică. ◊ ~ hieratică: s. hieroglifică apărută în mileniul al III-lea î.e.n. în Egiptul antic și folosită în documentele comerciale. ◊ ~ demotică: s. hieroglifică cursivă egipteană, simplificată mult și având aspect stenografic, apărută în secolul al VIII-lea î.e.n. ◊ ~ cuneiformă: s. ideografică, cu ideograme de forma unor cuie, imprimate în lut, folosită de popoarele mesopotamiene (sumerieni, akkadieni, babilonieni, asirieni, alamiți etc.). ◊ ~ chineză: s. ideografică folosită de chinezi încă din anul 3000 î.e.n. Dispune de 5.000 de ideograme. ◊ ~ runică: s. a vechilor popoare germanice, cu semne – rune – derivate dintr-un alfabet italic de nord, folosită inițial ca s. religioasă secretă. Inscripții runice s-au găsit în țările scandinave și pe una din piesele Tezaurului de la Pietroasa din țara noastră. 2. text scris. S. este un cod de comunicare de gradul al II-lea (în raport cu limbajul, care este un cod de comunicare de gradul I). ◊ ~ fonetică: ortografie fonetică (v.); s. bazată pe folosirea unui sistem de semne, care reprezintă aspectul sonor al cuvintelor dintr-o limbă. A fost folosită pentru prima dată de fenicieni – inventatorii alfabetului – în jurul anului 800 î.e.n. Din ea au apărut ulterior celelalte sisteme de s. alfabetică literală (care notează fonemele): ebraică, arabă, indiană, greacă, sanscrită, latină, gotică, chirilică etc. și sistemul de s. silabică (care notează silabele), folosit de japonezi. S. fonetică literală și silabică reprezintă a treia fază și ultima în dezvoltarea s. popoarelor. S. chirilică introdusă în limba română din secolul al XVI-lea (și înlocuită cu s. latină la 1860) avea 43 de litere și foarte multe semne diacritice. Ea a fost ulterior simplificată de Ienăchiță Văcărescu în gramatica sa (la 33 de litere) și de I. Heliade Rădulescu, tot în gramatică (la 28 și apoi la 27 de litere). ◊ ~ alfabetică: s. literală, bazată pe un alfabet care redă sunetele de bază ale unei limbi. ◊ ~ gotică: s. cu caractere colțuroase, apărute în Apusul Europei în evul mediu. ◊ ~ etimologică: ortografie etimologică (v. ortografie). ◊ ~ caligrafică: s. concepută ca preocupare artistică, bazată pe decorațiuni cu frontispicii, cu inițiale ornamentale și cu miniaturi. Este specifică manuscriselor medievale grecești, siriene, georgiene, armene, franceze, italiene, cehe etc. Pentru limba română se poate da ca exemplu s. caligrafică cu litere chirilice (slavone), realizată în principalele mănăstiri din Moldova și din Țara Românească în evul mediu (Putna, Neamț, Tismana, Căldărușani etc.). ◊ ~ dictando: s. obișnuită, pe caiete liniate cu linii paralele orizontale, realizată după dictare. ◊ ~ curentă: s. ușoară, curgătoare, fluentă, rapidă. ◊ ~ cursivă: s. care imită scrisul de mână; s. aplecată spre dreapta. 3. exprimare în scris; compunere, redactare a unui text. ◊ ~ corectă: s. fără greșeli, fără defecte, conformă cu normele lingvistice (ortografice, de punctuație și de redactare). ◊ ~ greșită: s. care nu e conformă cu normele lingvistice (ortografice, de punctuație și de redactare). ◊ ~ lizibilă (descifrabilă): s. care se poate citi și înțelege ușor; s. limpede, deslușită. ◊ ~ ilizibilă (indescifrabilă): s. care nu se poate citi și înțelege ușor; s. neclară, nedeslușită. ◊ ~ incoerentă: s. fără șir, lipsită de legătură logică între cuvinte și între propoziții. ◊ ~ emfatică: s. nenaturală, prețioasă, umflată, bombastică.

Maria Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (→ Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-l înlătura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care este cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? În greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche, Mariám și o alta declinabilă dar mult mai rară, María, gen. Marias. În textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorate apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament – cu a în prima silabă – este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Maríam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul María, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. În mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4-5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata), vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin → Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa care îl poartă se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, → Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” – în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 – 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind în cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. În apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman → Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. În Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. În Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abia în sec. 17 – 18. În bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (→ Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, – de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinate Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25 %dintre femei erau numite Mary. În răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Marula, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. ☐ Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Mária. ☐ Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. În combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de François-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chénier, Rainer-Maria Rilke, Carl Maria von Weber, André-Marie Ampère etc. ☐ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme – eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hémon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.

Alexandru Prenume larg răspîndite în Europa și în afara granițelor ei, frecvente și cu o îndelungată tradiție, Alexandru și Alexandra reproduc vechile nume pers. gr. Aléksandros (gen. Aleksándru) și Aleksándra. Dacă răspîndirea și popularitatea numelui sînt strîns legate de faima celebrului rege și cuceritor macedonian, numele este cu mult mai vechi în onomastica Greciei antice, fiind atestat inițial chiar în Iliada ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam. Mult mai tîrziu, în Descrierea Eladei de Pausanias, corespondentul fem. Aleksándra, apare ca supranume pentru Casandra, fiica lui Priam și sora lui Paris. încadrat într-o bogată familie de vechi nume pers. compuse (Aléksarhos și Aléksikles, cunoscute încă de la Tucidide, Aleksídemos la Platon, Aleksikrátes, la Plutarh etc.), Aléksandros este interpretat, în mod curent, ca un compus din verbul aléxo „a apăra, a proteja” și subst. aner, gen. andrós „bărbat, om” (element de compunere foarte frecvent în onomastica greacă). Semnificația „care apără pe oameni” a compusului se potrivește într-adevăr atît lui Paris, cît și Casandrei, dar imediat se naște și întrebarea de ce numai lor; răspunsul îl dau acei specialiști care consideră că, în Iliada, Aleksandros este o încercare de „grecizare” sau de „traducere” a numelui lui Paris, probabil de origine frigiană. în acest context de presupuneri, este interesantă o nouă ipoteză emisă în legătură cu numele în discuție. în vechile limbi din Asia Mică, vorbite de populațiile preelenice, apare un nume pers. Alekshandu probabil, preluat de greci, și necunoscîndu-i-se semnificația, acest vechi nume a fost modificat în Aleksandros, cu semnificația clară, ca majoritatea numelor în uz (nu trebuie să uităm că epopeea homerică, ca și vechea mitologie greacă, conține multe elemente ale onomasticii preelenice sau neelenice, printre care și numele multor troieni). Atestat frecvent după epoca lui Alexandru Macedon, numele atinge o largă răspîndire încă din epoca elenistică. Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), fiul lui Filip, educat de Aristotel, rege al Macedoniei, excepțional comandant de oști și mare cuceritor, unifică sub dominația greacă o mare parte a lumii antice, răspîndind în lumea mediteraneeană și orientală elementele culturii și civilizației grecești (vechile izvoare grecești menționează 17 orașe care în antichitate îi purtau numele, Alexándreia, dintre acestea cel mai cunoscut este Alexandria, fondată în 332 – 331 î.e.n. de Alexandru Macedon, fostă capitală a Ptolemeilor, renumită prin Farul (una dintre „cele șapte minuni ale lumii”) și Biblioteca sa celebră; important centru cultural și religios al elenismului era cunoscut și prin renumitele școli filozofice, denumite „alexandrine). Departe, ca timp și spațiu, de Grecia care l-a creat, Alexandru își recapătă vechea popularitate și strălucire în cadrul civilizației apusene medievale. Elementul revitalizator este literatura, mai precis celebrul roman popular, cunoscut la noi sub numele de Alexandria, probabil, secole întregi, opera cu cea mai largă răspîndire și cea mai largă audiență la un public foarte divers. Romanul lui Alexandru a luat naștere în lumea greacă a ultimilor secole dinaintea erei noastre și este atribuit istoricului Calistene din Olint (360-327 î.e.n.), participant la războaiele lui Alexandru Macedon. O redactare de prin sec. 3 e.n., tradusă în latină în sec. 4-5 de lulius Valerius, începe să circule în Asia și Europa răspîndind legenda lui Alexandru cel Mare. Arabi și persani, sirieni și evrei, italieni, francezi și spanioli au cunoscut, interpretat și refăcut în sute de feluri acest roman într-adevăr popular. Traducerea latină a lui lulis Valerius apare citată încă din sec. 9 sub titlul De ortu, vita et obitu Alexandri Magni, iar în 1473 este tipărită pentru prima oară la Utrecht o traducere a italianului Leon. Romanul care a servit multă vreme în evul mediu, în școlile occidentale, drept carte de istorie, ajunge și la români, probabil tradus la sfîrșitul sec. 16, după o versiune slavă de redacție sîrbo-croată (este cunoscută astăzi la noi doar o copie din 1620). Trăind multe secole într-un mediu de cultură slavonă, românii au cunoscut Alexandria cu siguranță și înainte de traducerea ei; folclorul nostru, în care Alexandru apare ca un termen de comparație ideal în materie de vitejie, nelipsit aproape din nici o conăcărie sau orație de nuntă, aduce probe sigure în această privință. Vechea și îndelungata influență a cărții populare se resimte puternic și în domeniul onomasticii populare, în care circulă, alături de numele în discuție, și altele de aceeași proveniență. Nu trebuie însă să limităm explicarea răspîndirii, frecvenței și numeroaselor forme sub care circulă Alexandru la noi numai la influența cărții populare. Intrat în inventarul creștin, purtat de nenumărați martiri și sfinți din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Alexandru cîștigă o nouă șansă de a se menține în uz și de a se răspîndi în lume. Pătrunse în onomastica slavă (la popoarele slave vecine atestările diferitelor forme sînt vechi și frecvente), numele ajung la noi, sînt adaptate sistemului limbii și dau naștere unor forme noi, derivate cu diferite sufixe. Alexandru a fost în istoria noastră un nume tradițional pentru domni, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai celor două țări românești (primul a fost Nicolae-Alexandru, domn al Țării Românești începînd din 1352); în Letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche ne-a lăsat o interesantă mărturie în acest sens: au ridicat domn pre Petre Stolnicul și-i schimbară numele de-i zicea Alexandru Vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanu”. Alături de mai vechile influențe bulgare, sîrbo-croate sau ucrainene, nu trebuie omise nici cele maghiare sau, mult mai noi și puține, cele apusene. Dar, iată în continuare, o parte dintre „membrii” familiei numelui Alexandru, dintre care doar cîteva au ieșit din uz, dar apar ca nume de familie: Alecu, Aleea, Lec(u), Leea (atestat încă din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Lixăndrucă, Drucă, Lixăndruță, Druță, Lisandra, Lisandru, Lisăndrina, Sandru, Sandra, Alexandrin, Sandrin, Drinu, Alexandrina, Sandrina, Drina, Sandu, Sanda, Săndel, Sănducu, Ducu, Sănduleț, Săndulache, Sănduțu, Duțu, Șandru (din magh.), Șandre(a), Șăndru, Șendrea, Oleșca (din ucr.), Schindir (din turc. Iskender), Alaci (din ser.), Sandi, Sașa, Șura etc. • Engl. Alexander (cu hipoc. Sandy, Sanny), fr. Alexandre, germ. Alexander (cu hipoc. Sander, Xander), Alexandra, Alexandrine, it. Alessandro, Alessandra (cu hipoc. Sandro, Sandra, Sandrino, Sandrina), sp. Alejandro, Alejandra, magh. Sándor, Alexandra, Szandra, bg. Aleksandăr, Aleksandra, rus. Aleksandr, Aleksandra (hipoc. curente Sanea, Sașa, Șura, Leksa etc.), Aleksandrin, Aleksandrina etc.

Toma Nume cu o larga arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Tóma continuă gr. Thomás, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomás o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn”). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomás, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn” (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde” pe Iisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, → Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomás, redat în latină prin Thómas (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomas Becket și Thomas Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomas în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc.”; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi, folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomas Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thómas era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomá (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomá (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). În mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Tóma indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schimbîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thómas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașești (sat din Gorj) care presupune un Tamaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Tomeni (la 1489 este atestat satul Spinișorul Tomenilor); din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, Tomiuc, Tomoilă, Tomonea, Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, Tămășel. O problemă dificilă o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cîmpul Fomii – adică Cîmpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. ☐ Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thomé, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tommasina, sp. Tomás, port. Tomas, magh. Tamás (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomázia, bg. Tomá (și Tomái, Tomáki, Tomáș, Tomin etc.), fem. Tóma, rus. Fomá (de aici patronimul Fomici), popular Homá, ca și în ucraineană. ☐ Thomas Becket, 1115 – 1170, prieten al regelui Henric al II-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d’Aquino, 1225 – 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 – 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VIII-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazate pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743-1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Darwin; Thomas Edison, renumit inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian; Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray, Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T.S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gainsborough. ☐ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrală de T.S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou l’honneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Bolt, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fielding, Tom Jones, povestea unui copil găsit; Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.

KUWAIT [ku:wéit] 1. Statul K. (Dawlat al-Kuwait), stat în Asia de SV (Pen. Arabia), în extremitatea de NV a G. Persic; 17,82 mii km²; 1,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniți și șiiți) 95%. Cap.: Al-Kuwait (Kuwait City). Orașe pr.: Mῑnā’ al-Ahmadā, Al-Farwānῑyah, Al-Jahrah, Hawallῑ, Abraq, Al-Bāhrah. Este împărțit în cinci guvernorate. Relieful este constituit dintr-un platou deșertic, nisipos, de mică alt., întrerupt de coline puțin înalte, și dintr-o îngustă câmpie litorală de-a lungul G. Persic. Țărmul este însoțit de mici insulițe (Faylakah, Būbῑyān). Climat tropical-deșertic, cu temp. medii anuale de peste 24°C, precipitații scăzute (sub 100 mm/an) și umiditate relativ scăzută. Vegetație naturală absentă sau foarte săracă. Economie bazată pe expl. de hidrocarburi, puternic afectată de invazia irakiană. K. dispune de bogate rezerve de petrol (14 miliarde t, 1994, locul 2 în lume) și de gaze naturale (c. o mie de miliarde m³). Expl. de petrol (53,7 mil. t, 1992) și gaze naturale (5,2 miliarde m³, 1993), sare. Înainte de Războiul Golfului hidrocarburile și produsele petroliere (37,5 mil. t/an capacitate de rafinare), gazele naturale lichefiate (cea mai mare uzină din lume) asigurau 75% din PNB și 80% din exporturi. Ind. produce: energie electrică (20 miliarde de kWh, 1993), produse petrochimice, amoniac, sulf, acid clorhidric, îngrășăminte azotoase, ciment, sodă caustică, lână brută, carne, lapte, desalinizarea apei de mare (cea mai mare uzină din lume). Agricultura produce tomate și alte legume (în sere, cele mai mari din Orientul Mijlociu), curmale, pepeni galbeni, orez. Se cresc ovine și caprine (165 mii capete), bovine și cămile. Pescuit de pește și creveți. Nu are c. f. Căi rutiere: 4,7 mii km. Flota comercială: 7,7 mil. t. r. b. (1993). Moneda: 1 Kuwait dollar = 10 dirham = 1000 fils. Turism: capitala, suveniruri (perle naturale, filatelie), muzeu al civilizației babiloniene, ins. Faylakah cu vestigii antice. Export: petrol, și produse petroliere, gaze naturale, îngrășăminte chimice, creveți. Import: mașini, utilaje și echipament ind., produse de bază (fontă și oțel, textile), produse agro-alim. și animale vii, conf. ș.a. – Istoric. În sec. 7, K. a fost inclus în Califatul arab, iar din sec. 16 a intrat în stăpânirea Imp. Otoman. În sec. 18, șeicul As Sabbah habu Abdullah (întemeietorul actualei dinastii – 1756) a pus bazele unui emirat, vasal Imp. Otoman. La sfârșitul sec. 19, K. a intrat în atenția marilor puteri. În 1899, Marea Britanie și-a asumat controlul afacerilor externe ale K., iar din 1914, a devenit oficial protectorat britanic. După înfrângerea Imp. Otoman, în timpul primului război mondial, frontierele K, Iraq-ului și Arabiei Saudite nu au fost definitiv stabilite, provocând încercarea celei din urmă de a anexa K. (1919-1920), dejucată însă de intervenția militară britanică. Chiar după stabilirea definitivă (1922) a frontierelor, cei doi vecini au căutat să ocupe părți din terit. K., intrat, după 1930, în circuitul mondial al industriei petroliere, K. concesionează (în 1934 și 1951) prospectarea și exploatarea teritoriului său (pe 75 de ani) societății anglo-americane Kuwait Oil Company (K.O.C.), naționalizată în 1975. În 1961, K. se proclamă emirat independent cunoscând, datorită bogăției resurselor petroliere, o rapidă dezvoltare economică. K. a fost primul stat din reg. Golfului în care s-a instaurat un regim democratic, bazat pe o viață parlamentară. În războiul irano-irakian (1980-1988), K., amenințat de fundamentalismul promovat de Khomeini, s-a situat de partea Iraq-ului, acordându-i sprijin financiar și logistic. La 2 aug. 1990, K. a fost invadat și ocupat de trupele irakiene. Emirul și membrii marcanți ai familie domnitoare s-au refugiat în Arabia Saudită, unde s-a format un guvern în Exil (la Taief). La 28 aug. 1990, Irak-ul a proclamat K. cea de-a 19-a provincie a sa. Ca urmare a nerespectării datei stabilite de O.N.U. pentru retragerea forțelor irakiene (15 ian. 1991), la 23-24 febr. 1991, coaliția de state, condusă de S.U.A., a lansat masive atacuri aeriene (începând din 19 ian. 1991), combinate uc o ofensivă terestră (din 24 febr. 1991), operațiunea „Furtună în deșert”, care au dus la înfrângerea forțelor armate irakiene, obligate să se retragă în totalitate de pe teritoriul K. până la 7 mart. 1991. Din nov. 1991 a început reconstrucția țării și au fost reluate exporturile de țiței; în sept. 1991 s-a semnat un tratat de colaborare cu S.U.A., pe zece ani, având drept scop asigurarea securității naționale. K. este o monarhie constituțională ereditară, conform Constituției din 1962. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă este deținută de emir și executată prin Consiliul de Miniștri, condus de un prim-min., numit de emir. 2. Al-Kuwait (sau Kuwait City), capitala statului Kuwait, port de tranzit la G. Persic; 28,9 mii loc. (1995). Aeroport. Pr. centru politic, cultural și economic al țării. Fabrică de desalinizare a apei marine. Pescuit de perle. Universitate.

mod (< lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re¹), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re¹ finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi¹ finalis: mi recperc.: do¹); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la¹); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa¹ finalis: fa recperc.: do¹); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do¹ finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re¹ finalis: sol recperc.: do¹); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: la recperc.: mi¹); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi¹ finalis: la recperc.: do¹); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do¹ finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.

limbă s.f. A I 1 (anat.) elice, pendulă, șubă. Limba are rol important în perceperea gustului, în procesul de masticație și de deglutiție a alimentelor, iar la om și în articularea sunetelor. 2 (med.) limbă cerebriformă = limbă plicaturată, limbă scrotală. Limba cerebriformă este o boală caracterizată prin îngroșarea limbii, a cărei față dorsală se acoperă cu numeroase pliuri transversale neregulate; limbă plicaturată = limbă cerebriformă, limbă scrotală; limbă scrotală = limbă cerebriformă, limbă plicaturată. 3 (anat.; reg.; și, art.), limba beregatei v. Luetă. Omușor. Omușorul gâtlejului (v. omușor). Uvulă. BI (lingv.) 1 idiom, sistem lingvistic, glosie, <înv. și pop.> vorbă. Româna este o limbă romanică. Latina este o limbă moartă. 2 limbă-bază limbă de bază, limbă-mamă. Limba-bază este limba din care provin limbile aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de limbi; limbă comună = koine, limbă obștească. Limba comună este varianta unei limbi care servește comunicării între vorbitori de dialecte sau de graiuri diferite; limbă curentă = limbă de conversație = vorbire cotidiană, vorbire curentă, vorbire obișnuită, vorbire zilnică, <înv. și pop. > vorbă comună, vorbă de obște, vorbă de rând, vorbă de toate zilele limbă de toate zilele, vorbire de toate zilele. Limba curentă este aspectul limbii obișnuit în relațiile dintre oameni. Folosește acest termen cu sensul său din limba curentă; limbă de bază = limbă-bază, limbă-mamă; limbă de lemn = limbaj de lemn; limbă de stat = limbă oficială = <înv.> limbă oficioasă. Limba de stat este limba utilizată în administrația unui stat și în instituțiile acestuia; limbă internațională =limbă universală. Limba internațională este o limbă națională cu largă circulație în afara granițelor națiunii, care este folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice; limbă literară = vorbire cultă, vorbire literară. Limba literară este aspectul cel mai corect și mai îngrijit al limbii unei comunități, codificat prin existența unor norme și consolidat prin scris; limbă-mamă = limbă-bază, limbă de bază; limbă maternă = limbă natală = <înv.> limba maicei, limba-mumă. Limba maternă este limba care se învață în primii ani ai copilăriei, de la părinți; limbă modernă = limbă vie. 0 limbă modernă este o limbă vorbită în zilele noastre sau într-o epocă apropiată de noi; limbă națională = <înv.> limba maicei patrie, limbă naționalicească. Limba națională este limba comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni; limbă universală = limbă internațională; limbă populară = limbă vorbită = limbă vulgară = vorbire populară, vorbire dialectală, vorbire regională, <înv.> limbă a obștii, limbă a poporului, limbă poporală. Limba populară este aspectul limbii naționale propriu felului de a vorbi al poporului; limbă vie = limbă modernă; (rar) limbă obștească v. Koine. Limbă comună; (fam.) limbă de toate zilele v. Limbă curentă. Limbă de conversație. Vorbire cotidiană. Vorbire curentă. Vorbire obișnuită. Vorbire zilnică; (înv.) limbă a obștii = limbă a poporului = limbă poporală v. Limbă poporală. Limbă populară. Limbă vulgară. Vorbire populară; limbă naționalicească = (art.) limba maicei patrie v. Limbă națională; limbă oficioasă v. Limbă de stat. Limbă oficială; (art.) limba maicei = limba-mumă v. Limbă maternă. Limbă natală. 3 limbă ariană = limbă indo-ariană = limbă indo-iraniană = ariană (v. arian¹). Limba ariană se vorbește în prezent în India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Afghanistan, Sri Lanka; limbă armeană = armeană (v. armean²). Limba armeană aparține familiei de limbi indo-europene; limbă franceză = franceză (v. francez). Limba franceză este o limbă romanică; limbă germană = germană (v. german), < astăzi rar> nemțească (v. nemțesc). Vorbește destul de bine limba germană; limbă latină = latină, <înv.> latinească (v. latinesc), latinie. Limba latină este o limbă indo-europeanâ din grupul italic; limbă latină clasică = limbă latină literară = latină clasică, latină cultă, latină literară, latină savantă. Limba latină clasică era limba latină folosită în Imperiul Roman, mai ales în scris, de persoanele instruite; limbă latină populară = limbă latină vulgară = latină populară, latină vulgară, latină rustică, <înv.> latină poporană, limbă latină poporană, limbă latină rustică. Limba latină vulgară era limba latină folosită în toate provinciile Imperiului Roman de populația neinstruită; limbă macedoneană = macedoneană (v. macedonean), veche macedoneană (v. vechi²). Limba macedoneană este o limbă indo-europeană înrudită cu greaca veche, vorbită de vechii macedoneni; limbă maghiară = maghiară (v. maghiar), <înv. și reg.> ungurie. Limba maghiară face parte din familia limbilor fino-ugrice; limbă maldiviană = maldiviană. Limba maldiviană se vorbește în Maldive și în India; limbă neogreacă = limbă romaică greacă modernă (v. grec), neogreacă (v. neogrec), romaică. Limba neogreacă este limba greacă din perioada modernă, formată începând cu sec. al XVI-lea, care este diferită de greaca veche și de greaca bizantină; limbă occitană = limbă provensală = occitană, provensală. Limba provensala se vorbește în sudul Franței, în Spania și în Italia; limbă polonă = limbă poloneză = polonă (v. polon), poloneză (v. polonez); <înv. și pop.> limbă leșească. Limba poloneză face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă română = limbă românească = română (v. român), românească (v. românesc), <înv.> românie. Limba română este singura limbă romanică din aria sud-est europeană; limbă sanscrită = sanscrită (v. sanscrit), <înv.> limbă sanscritică. Limba sanscrită este vechea limbă indo-europeană din India, în care sunt redactate majoritatea operelor din literatura clasică a acestei țări; limbă sardă = sardă (v. sard). Limba sardă este o limbă romanică vorbită de sarzi; limbă sarmată = sarmată (v. sarmat). Limba sarmată este limba iraniană veche vorbită de sarmati; limbă sârbo-croată = sârbo-croată. Limba sârbo-croată este limba slavă vorbită de sârbi și de croați în fostul spațiu iugoslav; limbă siriană = siriană (v. sirian), <înv.> limbă sirienească. Limba siriană este o limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, de origine arabă, vorbită de sirieni; limbă slavă comună = slavă comună. Limba slavă comună este limba vorbită de slavi până la începutul sec. al IX-lea, înainte de a se despărți în limbi și dialecte; limbă slavă de cultură = limbă slavonă = slavă de cultură (v. slav), slavonă (v. slavon), slavonă bisericească (v. slavon), <înv.> limbă slavonească, limbă slovenească, slavonie, slovenie. Limba slavă de cultură a fost utilizată, în Evul Mediu, și în Țările Române, ca limbă liturgică și de cancelarie; limbă slavă veche = limbă veche slavă = paleoslavă, slavă veche (v. slav), veche slavă (v. vechi²), <astăzi rar> limbă slavică, <ieșit din uz> bulgară veche (v. bulgar), slavă bulgară (v. slav), slavă bulgărească (v. slav), slavă bisericească (v. slav), slavă veche bisericească (v. slav). Limba slavă veche este o limbă dispărută, de origine indo-europeană; limbă slovacă = slovacă (v. slovac). Limba slovacă face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă slovenă = slovenă (v. sloven). Limba slovenă face parte din familia limbilor slave, grupul meridional; limbă spaniolă = spaniolă (v. spaniol). Limba spaniolă este vorbită în Spania și în toate țările Americii Centrale și ale Americii de Sud, cu excepția Braziliei; limbă sumeriană = sumeriană. Limba sumeriană era scrisă cu litere cuneiforme; limbă tătară = tătară (v. tătar). Limba tătară face parte din familia altaică, ramura turcică de vest; limbă toharică toharică. Limba toharică este o limbă indo-europeană vorbită în Antichitate în Asia Centrală și cunoscută din texte scrise cu alfabet hindus, datând din secolele al V-lea-al VH-lea d.Hr.; limbă turcă = turcă (v. turc), turcească (v. turcesc). Limba turcă face parte din familia limbilor turcice; limbă vedică = sanscrită vedică, vedică. Vedele și comentariile vedice sunt scrise în limba vedică; (lapl.) limbi mon-khmere = limbi mon-khmerice; limbi mon-khmerice = limbi mon-khmere. Limbile mon-khmerice alcătuiesc familia de limbi din sud-estul Asiei, vorbite de khmerii din Cambodgia și de alte populații din Vietnam, Laos, Thailanda, Myanmar și din peninsula Malacca; limbi paleoasiatice = limbi paleosiberiene. Limbile paleoasiatice sunt limbile vorbite în Siberia, care nu pot fi grupate într-o familie comună; limbi paleosiberiene = limbi paleoasiatice; (astăzi rar) limbă slavică v. Limbă slavă veche. Limbă veche slavă. Paleoslavă. Slavă veche (v. slav). Veche slavă (v. vechi²); (înv. și pop.) limbă leșească v. Limbă polonă. Limbă poloneză. Polonă (v. polon). Poloneză (v. polonez); (înv.) limbă latină poporană = limbă latină rustică v. Latină populară. Latină vulgară. Limbă latină populară. Limbă latină vulgară; limbă sanscritică v. Limbă sanscrită. Sanscrită (v. sanscrit); limbă sirienească v. Limbă siriană. Siriană (v. sirian); limbă slavonească = limbă slovenească v. Limbă slavă de cultură. Limbă slavonă. Slavă de cultură (v. slav). Slavonă (v. slavon). 4 grai, limbaj, limbaj articulat, vorbire, vorbit¹, <înv. și reg.> vorbă, <înv.> voroavă, langaj. 5 (și limbă naturală) grai, limbaj, limbaj natural. 6 vorbă, vorbire, vorbit¹. Îl recunoaște după limbă. Are o limbă colorată. 7 (art.; fam.) limba șmecherilor = (înv.) limba cârâitorilor = limba hoțească v. Argou. 8 (înv.) v. Cuvânt. Item. Lexem. Termen. Vorbă. II 1 (înv. și pop.) v. Glas. Grai. Voce. 2 (înv.) limbă strâmbă v. Bârfe. Bârfeală. Bârfire. Bârfit¹. Calomnie. Calomniere. Cleveteală. Clevetire. Clevetit. Defăimare. Denigrare. Detractare. Detractie. Discreditare. Infamare. Ponegreală. Ponegrire. Șoaptă. Vituperare. Vituperație. Vorbă. Vorbă de rău. Vorbă rea. III 1 (adesea la pl. limbi; înv. și pop.) v. Neam. Popor. 2 (înv.) v. Iscoadă. Spion. 3 (arg.) v. Delator. Denunțător. Informator. Pârâtor. 4 (arg.) v. Adulator. Lingușitor. C I 1 (la ceasuri) arătător, manoș, mutatău, țaigăr, țărcălam. Limba ceasului indică ora zece. 2 (tehn.; la meliță) cuțit, bătător, condei, fofelniță, cordenci, limboi, lopată, lopătâc, lopățică, tocător. A cumpărat o nouă limbă la meliță. 3 (la cataramă; înv. și pop.) limburuș, limbuș. Limba este cuiul cataramei. 4 (art.; tehn.; la plug; pop.) limba cracilor = craci cu limbă (v. crac). Cu ajutorul limbii cracilor se reglează schimbătorul plugului. 5 (tehn.; pop.) v. Ivăr. încuietoare. Zăvor. 6 (la hădărag; reg.) v. îmblăciu. 7 (la fântână; reg.) v. Cumpănă. 8 (gosp.; reg.) v. Pilug. Pisălog. II 1 ascuțiș, lamă, lamină, pană, pânză, tăiș, custură, gură, leafa², plasă¹, tăiuș, <înv. și reg.> ascuțit¹, cuțitură, buză. Apucă securea de limbă. 2 (la ciocan; înv.) v. Pană. III (tehn.) 1 (la car, la căruță sau la sanie) furcă, pisc, cârlig, grui², popârțac², splină. De limbă se fixează proțapul. 2 (la car; reg.) v. Tânjală. 3 (la tânjala carului; reg.) v. Cătușă. Tanjăluță. IV (Muz.) 1 (la instrumente muzicale de suflat; rar) v. Ancie. Pană. 2 (la pian, orgă etc.; rar) v. Clapă. Tastă. Tușă¹. 3 (la instrumenele cu coarde; pop.) v. Tastieră. V 1 încălțător. Folosește o limbă pentru a-și pune pantofii. 2 (pesc.; la plasa de pescuit) gârlici, pridvor, tindă. 3 (pesc.) ureche, zâmboc. Limba este ciocul cârligului de undiță care reține peștele prins. 4 (art.; constr.; la acoperișul casei; reg.) limba-caprei v. Cătușă. Chingă. 5 (tehn.; la fierăstrău; reg.) v. Cheie. Cordar. Întinzător. Strună¹. 6 (înv.) v. Bară. Lingou. VI 1 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”) bucată, fâșie, petic, sprânceană, <înv.> platoviță. I-a luat abuziv o limbă de teren. O limbă de pădure a fost tăiată. 2 (rar) v. Șuviță. 3 (rar) v. Fâșie. Panglică. Șuviță. D I (bot.) 1 (și, reg, limba-boului, limba-vecinei) Phyllocactus ackermanni; talpa-ursului (v. talpă), bostan, broască, palmă, stoletnic. 2 (art.) limba-boului = a Anchusa officinalis; miruță, otrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limba-boului-cea-mică, roșii (v. roșu); b Anchusa italica; miruță, orcanetă; c Agave americana; agavă, haluz, roadă, săbor, spin; d (reg.) v. Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); e (reg.) v. Dragavei. Ștevie. Ștevie-creață (Rumex crispus); f (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); g (reg.) v. Limba-peștelui (Limonium vulgare); h (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); i (reg.)v. Sică (Statice gmelini); limba-cerbului = a Scolopendrium vulgare; năvalnic, scolopendră², cerbar, ferigă, iarba-ciutei (v. iarbă), limar, limba-boului, limba-oii, limbariță, limba-vacii, limba-vecinei, podbal, razele-soarelui (v. rază), spasul-dracului (v. spas), spata-dracului (v. spată); b (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); c (reg.) v. Splină. Splină-de-aur (Chrysosplenium alternifolium); d (reg.) v. Turiță (Galium aparine); e (reg.) v. Unghia-ciutei (v. unghie¹) (Ceterach officinarum); limba-cucului = a Botrychium lunaria; colan, dragoste, iarba-dragostei (v. iarbă), limba-șarpelui, limbar, lunarie, <înv.>lunărică, lunăriță; b (reg.) v. Iarbă-mare (Stellaria holostea); c (reg.; și limba-căii) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); d (reg.) v. Palma-Maicii-Domnului (v. palmă) (Orchis maculata); e (reg.) v. Palma-pământului (v. palmă) (Gymnadenia conopea); f (reg.) v. Poroinic (Orchis mascula); limba-mării = a Iberis semperflorens; lilicele (v. lilicea); b Iberis umbellata; iberis, lilicele (v. lilicea), limbușoară, omățăl, punga-ciobanului (v. pungă), saști, traista-ciobanului (v. traistă); limba-mielului = a Borrago officinalis; boranță, boranță-roșie, otrățel, alior, arăriel, arățel, laptele-câinelui v. (lapte), limba-boului, limba-câinelui, limba-mielușelului, mierea-ursului (v. miere); b (reg.) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); limba-oii = a Cirsium canum; pălămidă¹; b (reg.) v. Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); d (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); e (reg.) v. Pătlagină (Plantago gentianoides); f (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); g (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-peștelui = a Limonium vulgare; limba-boului; b (reg.) v. Sică (Statice gmelini); limba-soacrei = Opuntia ficus-indica și Opuntia vulgaris; broască, opunția, palmă-cu-spini, stoletnic; limba-șarpelui = a Ophioglossum vulgatum; grăitoare-de-rău (v. grăitor); b Peucedanum latifolia; floarea-țigăncii (v. floare), leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic; c (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); d (reg.) v. Limba-cucului (Botrychium lunaria); e (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); f (reg.) v. Stupitul-cucului (v. stupit) (Cardamine pratensis); (reg.) limbă-de-piatră Pinguicula vulgaris și Pinguicula alpina; foaie-grasă, îngrășătoare; (art.) limba-apei v. a Broasca-apei (v. broască) (Potamogeton lucens); b Broscariță (Potamogeton natans); limba-bălții = limba-bălților v. a Limbariță (Alisma plantago-aquatica); b Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-boierului v. Avrămeasă. Avrămească. Barba-boierului (v. barbă) (Ajuga laxmanni); limba-boului-cea-mică v. Limba-boului. Miruță. Otrățel (Anchusa officinalis); limba-broaștei v. a Iarba-broaștei (v. iarbă) (Hydrocharis morsus-ranae); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Pătlagină (Plantago major); d Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-câinelui v. a Otrățel (Cynoglossum officinale); b Pieptănariță (Cynosurus cristatus); c Măseaua-ciutei (v. măsea) (Erythronium dens caniș); d Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); limba-gâștei v. Bob-de-țarină (v. bob¹) (Lathyrus sylvester); limba-mielușelului v. Boranță. Boranță-roșie. Otrățel. Limba-mielului (Borrago officinalis); limba-mânzului v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); limba-păsării v. Liliuță (Anthericum ramosum); limba-păsăricii v. Cuscută. Torței (Cuscuta epithymum); limba-șopârlei v. Dornic (Falcaria vulgaris); limba-vacii v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); limba-vecinei v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Podbal (Tussilago farfara); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); d Lemnul-Maicii-Domnului (v. lemn) (Santolina chamaecyparissus). II (iht.) 1 limbă-de-mare = a Solea nasuta sau Solea lascaris; șoarece-de-mare; b Solea impar; glosă², șoarece-de-mare. 2 (rar) v. Cambulă. Cambu-lă-de-liman (Pleuronectes flesus).

PESTE prep. I. Introduce complemente circumstanțiale de loc. 1. În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază sau cade deasupra altuia, lipit de acesta. Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale! COȘBUC, P. I 165. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă. CREANGĂ, P. 46. Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur’ frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? id. ib. 235. ◊ (În legătură cu verbe ca: «a da», «a lovi», «a izbi» etc.) Ba mai bine îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. Și ea-l lovește-ncetișor Zîmbind, cu palma peste gură. COȘBUC, P. I 183. Atunci odată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. ◊ Loc. adv. Picior peste picior v. picior. ◊ (Mișcarea are direcție orizontală) Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. id. ib. 85. 2. (Urmat de substantive care arată suprafața, întinderea) De-a lungul... Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. ♦ Pe tot cuprinsul. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roșeața peste obrajii lui. SLAVICI, N. I 70. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. Și-i întunerec peste tot. IOSIF, P. 32. Marea se vărsa peste tot locul. DRĂGHICI, R. 112. ♦ De jur împrejur. Brațul drept dacă-l întinde Roată peste brîu te prinde Și te-n- treabă: «Dragă, strîngu-l?». COȘBUC, P. I 104. Hiltruna vine drept Spre el și îl cuprinde puternic peste piept Cu brațele-amîndouă. id. ib. 162. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. 3. (În legătură cu verbe ca: «a se apleca», «a se înclina» etc.) Deasupra... M-aplec înfrigurat peste țarină Și caut rădăcinile ascunse. BENIUC, V. 84. Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față. EMINESCU, O. I 120. Dintre flori copila rîde și se-nclină peste gratii, Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei, id. ib. 154. 4. Pe deasupra. De unde sînteți, moșule? întrebă el cătînd cu blîndețe peste ochelari. MIRONESCU, S. A. 32. Stelele clipesc peste bălțile de sînge. VLAHUȚĂ, R. P. 25. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie... și inima i se umple de îndărătnicie. SLAVICI, N. I 139. (Poetic) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?... Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc. EMINESCU, O. I 133. ◊ (În prepoziții compuse) Se uită în jurul lui, se opri o clipă. apoi dădu drumul căpăstrului și trase de peste cingătoare o frînghie pe care o petrecu pe gîtul calului. PREDA, Î. 138. 5. (În legătură cu verbe care arată trecerea, plecarea etc.) Dincolo de... Cînd astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricînd și streșina gardului. SLAVICI, N. I 13. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Și aceiași pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. EMINESCU, O. I 112. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252. ◊ (În prepoziții compuse) Din munți și văi, de peste mări. Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit. COȘBUC, P. I 55. Era bîlciul de toamnă de la Sărata. la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 134. II. Introduce complemente circumstanțiale de timp. 1. (Urmat de substantive care de obicei sînt însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărîte) După... Peste un ceas începem să urcăm dealul. VLAHUȚĂ, R. P. 51. Nu se mai îndoia că Marta peste cîtva timp se va alina și va pierde gîndul de dragoste pentru păstor. SLAVICI, N. I 120. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. 2. În timpul, în cursul. Încă duminecă se vorbea că peste săptămînă Toderică va peți pe Marta. SLAVICI, N. I 98. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna Și peste zi de-atitea ori Și noaptea totdeauna. EMINESCU, O. I 190. Peste noapte am visat că aveam un nas cît a lui de mare. NEGRUZZI, S. I 7. III. în construcții modale. 1. Fiind așezat între două părți de vorbire identice, exprimă ideea de superlativ. În sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări. SADOVEANU, O. I 420. Și ce să vezi?... Biserici peste biserici, cruci peste cruci, pustnici peste pustnici. DELAVRANCEA, O. II 317. Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. adv. Peste puterea sau puterile (cuiva) = mai presus de puterea sau puterile cuiva, depășind puterile cuiva. Peste măsură v. măsură. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decît... Peste o mie de bolnavi zăceați în camere. MIRONESCU, S. A. 122. ♦ (Rar) împotriva, contrar... Se întoarce numaidecît, peste așteptarea tutulor. ISPIRESCU, L. 367. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra... Mi-ai luat apoi copilul, să-l ucizi! Și-am zis: E bine! Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine. COȘBUC, P. I 120. Marta se făcuse stăpînă peste toți stăpînii din casă. SLAVICI, N. I 80.

MIȘCA vb. I. I. 1. R e f l. și i n t r a n z. A ieși din starea de repaos, de imobilitate, de echilibru, a-și schimba locul, poziția; a nu sta liniștit, fix, imobil; a se clătina; a fremăta. Vedea toți cum să mișca și să strîngea cea de demult zăcută moartă Teodora (a. 1698). GCR I, 319/28, cf. ANON. CAR. Au zis între sine abiia mișcîndu-se: hai! hai!. . . ticăloșii de noi! ȚICHINDEAL, ap. GCR II, 212/18. A lumei temelie se mișcă, se clătește. ALEXANDRESCU, M. 5, cf. 13. Să nu vă mișcați, că dau. ALECSANDRI, T. I, 191. Ei trec în răpejune de rîuri fără punți. . . Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I, 98, cf. 152. Dacă te miști! dacă bîțîi mereu din picior ! CARAGIALE, O. II, 129. Picioarele nu se mai mișcară ca și cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. Zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III, 14. E în amurg și ceru-i stîns, iar în lumina slabă cîteva foi de viță sălbatică, uscate și roșii, se mișcă la vînt. PĂUN-PINCIO, P. 103. Nici o pasăre prin zare, Nu se mișcă-n lumea mare Nici o frunză. COȘBUC, P. I, 222, cf. DELAVRANCEA, O. II, 175. Lui Bogdan că arăta Trei copile tot de-un stat. . . Din trei, două nici mișca, Iar mireasa se pleca. ALECSANDRI, P. P. 177. Atunci va învia el. . . cînd a mișca păstrăvul ista, că este fiert. ȘEZ. I, 179, cf. ALR II 2 465/141, 3 424/36. ♦ T r a n z. A face să iasă din starea de repaos, de imobilitate, de echilibru, să-și schimbe locul sau poziția, a urni din loc; a deplasa; a muta; a clătina; a face să freamăte. Cf. ANON. CAR. O furtună. . . stînci de piatră mișca, din locul lor. DRĂGHICI, R. 111/26. Cea mai ușoară adiere nu mișca frunzele. NEGRUZZI, S. I, 99. Numai ochii săi mișca Vulturește-i alerga Pe cea zare cenușie. ALECSANDRI, P. II, 10. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I, 43. Văzîndu-i, își mișcă puțin mîna. CREANGĂ, P. 15. Mișcîndu-și degetele, a strigat îngrozit. CARAGIALE, O. II, 279. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sînului mișcat de bătaia inimii, tresări. SLAVICI, N. I, 86. Și povestea încet moșneagul mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Lungit pe spate îmi mișc membrele încet, ca un gîndac în agonie. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. Colonelul . . . înaintă pînă în dreptul lui și-l prinse de sub bărbie, mișcîndu-i capul în toate părțile. SAHIA, N. 75. De ce minți? îl întrebă Ilie mișcîndu-și greu fălcile. PREDA, D. 89. Mișca copitele Ca șoimii aripele ! ALECSANDRI, P. P. 107,Bate vîntul, mișcă crîngul. TEODORESCU, P. P.289. ◊ (În context figurat) Turnurile mișcă-n doliu a lor inimi de aramă. EMINESCU, O. I, 28, cf. IV, 45. ◊ E x p r. A mișca toate pietrele (sau toată piatra, toată coarda, tot firul) = a folosi toate mijloacele, a face tot ce este posibil pentru atingerea unui scop. Cf. ZANNE, P. IV, 315. ◊ I n t r a n z. (Despre ființe; urmat de determinări, introduse prin prep. „din”, care arată partea corpului ieșită din starea de repaos, de imobilitate) Te visai mișcînd din buză O, prea drăgălașe Muză! BĂRAC, ap. GCR II, 172/30. [Șoimul]se uită drept în soare Tot mișcînd din aripioare. ALECSANDRI, P. P. 31. Ci tu, ca neroadă, Tot mișcai din coadă Și-ți deschideai Ciocul. TEODORESCU, P. P. 454. Dă de balaur, care mai mișca din coadă. ȘEZ. II, 142. Mișcă din gene. ALR II/I MN 4, 6 822/130, cf. ALR II 3 228/172. A mînca și din barbă a nu mișca nu se poate (=nu se poate face un lucru fără osteneală). Cf. ZANNE, P. III, 625, IX, 239. (E x p r.; familiar) A mișca din urechi = a sugera cuiva că îi dai o sumă de bani (ca bacșiș) în schimbul unui serviciu, al unei favori etc.; a da o sumă de bani (de obicei un bacșiș). Pînă la urmă bancherul trebuie să miște din urechi. STANCU, R. A. IV, 359, cf. I, 63. ♦ (Despre sisteme tehnice) A fi în funcțiune; a funcționa, a merge, a umbla. Stăi, morișcă, nu mișca. TEODORESCU, P. P. 152. ◊ (Prin analogie, despre organe ale corpului) Inima mișcă. ALR II/I MN, 36, 2 203/102. T r a n z. A pune în funcțiune (un sistem tehnic), a-l face să meargă. Vijeliosul Lotru . . . mișcă mori, pive și ferăstraie. VLAHUȚĂ, O. A. II, 141. ♦ T r a n z. F i g. (Neobișnuit) A îndrepta, a dirija. Fecioară. . . mîntuiaște-ne. . . mișcînd milostivirea cea de maică cătră fiiul tău. MINEIUL (1776), 210^r2/26. ♦ P. e x t. A trăi, a viețui. Tremurul. . . să fie preste toate herile pămîntului și preste. . . toate ce să mișcă pre pămînt. DOSOFTEI, ap. GCR I, 266/34. Tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie. EMINESCU, O. I, 147. 2. R e f l. și i n t r a n z. A părăsi un loc (îndreptîndu-se într-o anumită direcție), a pleca, a porni, a se duce; a se deplasa în spațiu, a umbla, a merge; a înainta. Iară slujitorii, fiindu-le scandălă de bunătatea sv[î]nt[u]lui, nu vrea nice unul să misce să-l taie. DOSOFTEI, ap. GCR I, 258/9. În 24 de zile s-au mai mișcat și au stătut mai aproape ca un sfert de milă de la neprietin. N. COSTIN, LET. II, 67/8. Lumea începu să se miște spre cele două uși deschise. VLAHUȚĂ, O. A. III, 3. Cînd ciobanii s-au mișcat înspre crîșmă, au sosit din urmă și stăpînii. SADOVEANU, B. 166, cf. id. F. J. 580, id. D. P. 144. Nici un pas nu m-oi mișca Și altu mi-oi căpăta. JARNIK-BÎRSEANU, D. 248. Miaza-nopții, atunci, mișcă după fată s-o găsească. RĂDULESCU-CODIN, Î. 313. ◊ (Urmat, sau, rar, precedat de determinări locale care indică punctul de plecare; de obicei în construcții negative) De multă frică ce avea. . . nici din loc cuteza să să mișce. DRĂGHICI,, R. 40/4. Nu mă mai mișc de acasă; am mult de lucru. CARAGIALE, O. VII, 147, cf. 139. Nu m-am mișcat din pat. DELAVRANCEA, O. II, 356. Fără a se mișca din locul lui, se uită la munteancă. SADOVEANU, B. 77. Ți-am spus că nu mă mișc de aci. Rămîn să-i aștept, C. PETRESCU, C. V. 329. Nici din loc nu m-oi mișca Și ca tine-oi căpăta. DOINE, 185. ◊ (Familiar, la imperativ, ca termen sau în formule de îndemn; adesea peiorativ) Mișcă ! mișcă, caracudă ! – Ba nu . . . Mă rog I Fără pripă I Mai avem o socoteală. HASDEU, R. V. 70. Mișcă, băiete ! ODOBESCU, S. I, 379. Mișcă d-acolo ! o alungă Nae. TEODOREANU, M. II, 136,cf. IORDAN, STIL.168. Mișcă-te mai iute. Com. MARIAN. ◊ R e f l. A frecventa un anumit mediu, o anumită societate, a veni în contact cu ... Asemenea oameni... nu pot aparține cercurilor în cari te miști tu. eminescu, n. 72. -♦ T r a n z. (Prin nord-estul Olt.; despre insecte) A umbla (pe cineva), provocînd o senzație neplăcută (de mîncărime). Nu-ș ce lindinâ mă mișcă. CIAUȘANU, V. 119. ◊ (Prin Transilv.; despre pămînt) A se surpa. Cf. ALR I 395/140, 231. ♦ T r a n z. (Învechit, neobișnuit) A prinde viață; a se naște. Organ de sineși mișcat din suflările sfîntului duh te-ai arătat. MINEIUL (1776), 59^v2/24. R e f l. și i n t r a n z. A ieși din pasivitate, a începe să lucreze (pentru un scop), a activa; a acționa; a munci. Să mișcăm puțin și să ne apucăm a ne lumina [tîrgul] macar cu oloi. I. IONESCU 83/13. E mai demn pentru un bărbat să și să se trudească pentru binele și progresul omenirii. CARAGIALE, O. VII, 253. Știa că locotenentul Cristophi nu se mișcă fără un cuvănt din partea lui. CAMIL PETRESCU, O. II, 22. Cine se mișcă tot mai pișcă, Cine șade Coada-i cade (1888), 278, cf. CREANGĂ, P. 110, ZANNE P. II, 731. ♦ (Mai ales despre grupuri sociale, colectivități) A arăta împotrivire, revoltă; a V. r ă s c u l a, r ă z v r ă t i. Sloboade radză-n De-ngrozeaște pre păgîn să nu să miște, DOSOFTEI, ap, GCR I, 212/32. Acela carele din creștini ar cuteza a să mișca înprotiva acelor mai sus pre afurisit să fie (a. 1785). URICARIUL, I, 121. Toate popoarele se mișcă. BĂLCESCU, M. V. 581. Cînd gloatele s-au mișcat atît de tare, este nevoie a le supune fără a le mulțămi. id., ap. GHICA, A. 240. Se mișcă țara, domnul meu! Toată țara ! REBREANU, R. I, 306, cf. II, 227. ◊ T r a n z. f a c t. Crîncenele fărădelegi și amenințările turcilor mișcară toată creștinătatea, b m. v. 35. Ea-l vedea mișcînd poporul cu idei reci, îndrăznețe. EMINESCU, O. I, 52. Bălcescu se gîndi că trebuie să înceapă să miște satele dintre Breaza și Ploiești, CAMIL PETRESCU O, II, 21. 4. R e f l. A fi, a se afla în mișcare (II). Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca? MARCOVICI, C. 12/21. Uită-te de vezi în aer, pe pămînt ș-adînc în mare, Toată firea cum se mișcă spre a lumei întrupare. CONACHI, P. 270. II. F i g. 1. I n t r a n z. (Familiar) A face față în mod satisfăcător într-o anumită treabă; într-un domeniu de activitate, a dovedi oarecare pricepere. Începuse a mișca binișor la meseria lor. ISPIRESCU, L. 370. ♦ (Despre acțiuni, întreprinderi) A da rezultate promițătoare, satisfăcătoare. Acuma vine primăvara și afacerile încep a mișca. SADOVEANU, B. 221, cf. IORDAN, STIL. 366. 2. T r a n z. A determina pe cineva să facă ceva, a da impuls, a î n d e m n a, a î m b o l d i, a însufleți. Cui iaste de trebuință dăruiește . . . den bună voia sa mișcat și ațîțat. (a. 1 702). GCR I, 345/4, cf. II, 108/33. Pre îngerii tăi cei aleși îi mișcăm spre călduroasă rugăciune. MINEIUL (1 776), 159^r2/12, cf. ȘINCAI, HR. III 40/13. Puterea aceea carea o au de obște faptele spre a ne mișca ca să le urmăm. MAIOR II, 202/13. Cei de bun neam boieri. . . mișcați fiind de iubirea căminului strămoșesc, au binevoit de a să face predanie și științelor filosofești în limba rumânească (a. 1 826). GCR II 251/34. Aidin, mișcat fiind de dragoste mare . . . cătră fratele său .. . hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său. GORJAN, H. I, 2/7. Mișcat de încredințarea ce avem că viitoarea fericire a amîndorura Prințipaturilor . . . DOC. EC. 808. Valuri grele Ne clătină și ne mișcă la fapte bune sau rele. CONACHI, P. 279. Arabul. . . mișcat de-o înaltă și dulce gîndire Spre-a lui mîntuire Lucrează cu zel. MACEDONSKI, O. I, 16. ♦ (Jur.; învechit, cu complementul „jalobă”, „judecată”) A înainta; a intenta, a porni. Creditorii. . . au dreptate de a mișca jalobă. PRAVILA (1 814), 21/24. De la 14 ani ai vrîztii poate să mișce judecată pănă la 30 de ani. ib. 94/16. ◊ Refl. pas. Această jalobă poate a să mișca în curgere de un an. ib. 22/6, cf. 33/17. ♦ (Învechit, neobișnuit) A face să renunțe la . . . ; a abate, a îndepărta. Dacă vădzu că nu-l poate mișca de la D[o]mn[u]l H[risto]s. . . cu multe munci l-au cercat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 116^v/30. 3. T r a n z. A impresiona, a emoționa, a tulbura; a înduioșa. Treaba ritoricii iaste a afla și a zice lucruri toate vreadnice ca să îndemne, ca să miște și să încredințeze pre ascultătoriu. MOLNAR, RET. 13/19. Pe june nu-l mișcă ceea ce încîntă pe copil și pe adolescent. HELIADE, O. II, 67, cf. 37, I, 319. Stufoasa pădure, pierdute cărări. . . Tot mișcă, încîntă a noastră gîndire. ALEXANDRESCU, M. 85, cf. 86. Cereasca pasăre Modulă pe morminte Dar nu mai mișcă sufletul Acelui ce nu simte. BOLINTINEANU, O. 129. Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri. EMINESCU, O. I, 201. Descrie. . . mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească, să miște și să răpească pe om. ODOBESCU, S. III, 50. Nimica nu-l mai mișcă, nimica nu-i mai place Și-l află-orice simțire cu sufletu-nghețat. MACEDONSKI, O. I, 108. Pentru întîia oară mă mai mișcă ceva de atunci. VLAHUȚĂ, N. 173. Nu te poate interesa, nu te poate mișca aceasta? C. PETRESCU, C. V. 148. Cum acest nume nu mă mișcă de loc, gospodina sfîrșește c-o voce misterioasă. SADOVEANU, O. VII, 288. ♦ R e f l. De fapt, nu știuse ce avea să se miște în sufletul acestui om retras, unii spuneau împietrit, alții pur și simplu bleg. V. ROM. august 1955, 18. – Prez. ind.: mișc, pers. 2 miști, conj.: pers. 3 și: (învechit) să mișce. – Etimologia necunoscută.

ABATE², abat, vb. III. 1. Refl. (Determinat uneori prin «din drum», «din cale») A părăsi direcția pe care o avea și a lua altă direcție; fig. (urmat de determinări introduse prin prep. «de la») a se depărta de la o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regulă fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetății. ◊ Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADOVEANU, N. F. 8. ♦ Tranz. Demascarea și zdrobirea devierii de dreapta a arătat forța partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii și al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Vînturi dușmănoase... abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V, A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficiorașul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. ◊ Intranz. Abătură cătră stîngă, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stingă și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare. VLAHUȚĂ, O. AL. I 149. A doua zi, mergînd iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. CARAGIALE, O. I 290. ♦ (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ți abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea ușoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe la» sau «prin») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părțile astea. SADOVEANU, M. C. 118. Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. VLAHUȚĂ, O. A. 387. ◊ (Eliptic) Dacă aș ști anume la ce baltă..., m-aș abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. Tranz. fact. Ce vînt te-a abătut pe la noi? Intranz. (Rar) Au și plecat după leac, abătînd iarăși pe la Ileana Cosînțana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobișnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vîntul nopții s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131; Fig. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dinții război, erau mai puțini [din neamul Roșculeștilor]: SADOVEANU, P. M. 39. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse – se vede – o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ Intranz. unipers. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i cășuna, a i se năzări. Niță Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el și unul și altul. E și la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva își aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. Tranz. A doborî, a culca la pămînt. Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mînie! Ș-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mînie Trăsnind stejari și piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toți copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. ♦ Refl. A cădea. Se abătu cu fața la pămînt: cu mîinile întinse pe lîngă cap, înaintă pînă la picioarele bătrînului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! MACEDONSKI, O. I 16.

RÎDE, rîd, vb. III. Intranz. 1. A-și manifesta satisfacția printr-o mișcare a feței și a gurii, scoțînd sunete specifice, nearticulate. Împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte și suferințe, împărat ce-n viața lui nu rîsese niciodată. EMINESCU, N. 3. Nu mă vreți, nu mă iubiți? Ha, ha, ha! rîdea; mușchii i se suceau în rîsul acesta și ochii lui hojma clipeau. NEGRUZZI, S. I 140. ◊ (Cu subiectul «inima», «gura») Lui Domițian parcă îi rîdea inima. BASSARABESCU, V. 10. De plăcinte rîde gura; de vărzare și mai tare. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Urmat de determinări modale, adesea hiperbolice) Rîd pe înfundate cu lacrimi, aruncînd căutături de milă spre dreapta. BASSARABESCU, S. N. 21. Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A rîs cu mare poftă. CARAGIALE, O. III 72. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la urechi. CREANGĂ, O. A. 66. Te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ◊ Expr. A rîde (rar a-și rîde) în barbă sau pe sub mustață = a rîde reținut, pe ascuns. Porni să-și rîdă în barbă, bucurîndu-se. MIHALE, O. 287. Vodă rîdea în barbă și strecura în juru-i privirea-i ascuțită. SADOVEANU, O. VII 74. A rîde mînzește v. mînzește. (Rar) A rîde galben = a rîde fals, silit, prefăcîndu-se că se bucură. Rîdem toți, rîde galben și locotenentul. CAMIL PETRESCU, U. N. 384. A rîde (cuiva) în nas (în față sau în obraz) = a-și bate joc de cineva care e prezent, a sfida pe cineva cu nepăsare. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi rîdeau în obraz. DELAVRANCEA, H. T. 6. Ea își bate joc de dînsul și-i rîde în față. SBIERA, P. 152. ♦ (Rar, despre păsări) A scoate sunete care sugerează veselie. Rîde ciudat hulubul sălbatic. SADOVEANU, O. VIII 240. 2. A se distra, a se amuza, a face haz. Păcat că n-am fost mai multe, să rîdem. C. PETRESCU, C. V. 258. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. Copiii vor rîde în fiece casă, Pîini albe vor crește pe fiece masă. TULBURE, V. R. 36. Cine rîde la urmă rîde mai bine (= nu trebuie să te bucuri prea devreme, căci lucrurile pot lua altă întorsătură). ◊ Fig. Soarele rîdea afară. BART, E. 380. În glastre rîde floare lîngă floare. IOSIF, P. 18. În Vrancea la izvoarele Milcovului curge apa limpede; rîd codrii în apusul soarelui. D. ZAMFIRESCU, R. 246. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. «la») A arăta cuiva simpatie surîzîndu-i. Erai de paisprezece ani cînd mi-ai rîs întîi. DELAVRANCEA, A. 18. ◊ Fig. Cerul era limpede și luceferii sclipitori rîdeau la stele. CREANGĂ, P. 56. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil. Alungă mîhnirea din inima ta, căci norocul îți rîde din toate părțile. CREANGĂ, O. A. 223. 3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz pe socoteala cuiva, a lua în rîs. Va rîde-ntregul neam arab de bietul Ben-Ardun. COȘBUC, P. I 111. Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracu. CREANGĂ, P. 51. Cît ești de mare și puternic, eu rîd de mînia ta. ALECSANDRI, T. II 18. ◊ Fig. Rău e cînd rîde culmea de mușunoi. ALECSANDRI, T. II 150. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ) Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele Ce își rîde de-aste vorbe, îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. Băieții, ca să-și rîdă de el, îi zic... ȘEZ. IX 135. ◊ Tranz. Îl rîd toți de față. SEVASTOS, N. 98. Au început frații a-l rîde. SBIERA, P. 3. Măsură-ți vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne rîde acușorul? CREANGĂ, O. A. 288. ◊ Expr. Rîd (sau ar rîde) și cîinii (curcile sau ciorile) de cineva sau (tranz.) mă rîd (sau m-ar, te-ar etc. rîde) și cîinii etc., se spune despre cineva care a ajuns de rîsul tuturor. Asta ți-i supărarea?... Fugi d-aici, Ioane, că rîd și curcile de tine. REBREANU, I. 109. Am să vă muștruluiesc de-au să rîdă și cîinii de voi. CREANGĂ, P. 304. ♦ Refl. (Popular, cu pronumele în dativ) A silui o femeie, a-și bate joc de ea. Mi-a chemat fata la curte și și-a rîs de ea Gogu Cristofor. STANCU, D. 134. ♦ Refl. (Adesea cu pronumele în dativ) A nu ține seamă de ceva; a nesocoti. Îmi rîd de ritm Și de-orice reguli îmi rîd. MACEDONSKI, O. I 13. Ți-ai rîs de toate, crezînd că asta e-o putere; ș-ai trecut nepăsătoare printre durerile celor din jurul tău. VLAHUȚĂ, O. A. 505. – Prez. ind. și: (regional) rîz (DELAVRANCEA, O. II 292, CARAGIALE, O. I 63, ALEXANDRESCU, M. 6).

SPANIOLĂ s. f. (cf. fr. espagnole, it. spagnolo – după Spania): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Spania, aproape în toate țările Americii de Sud și ale Americii Centrale (cu excepția Braziliei – unde se vorbește portugheza, Guyanelor – unde se vorbește engleza, franceza și olandeza, și a statului Haiti – unde se vorbește franceza), în Mexic, în sudul S.U.A. și în insulele Filipine (parțial). Este una dintre limbile internaționale actuale. Se caracterizează prin ortografie mai simplă decât a portughezei; semne de întrebare și de exclamare puse la începutul și la sfârșitul propozițiilor (cele de la început în poziție răsturnată); elemente lexicale arabe (foarte numeroase), italiene, provensale și franceze (cele arabe între secolele al VIII-lea – al XV-lea); folosirea unui auxiliar dublu – estar (< lat. stare) și ser (< lat. esse); folosirea subiectului după verb etc. Trebuie spus că prin intermediul s. civilizația arabă a devenit cunoscută Europei și a avut o mare influență asupra culturii acesteia în evul mediu (termeni nenumărați din matematică, astronomie, medicină și filosofie s-au răspândit în toate țările Europei, mulți dintre ei devenind termeni internaționali). Este atestată prin documente din secolul al XII-lea; printre acestea a rămas celebru Cidul (El Poema del Mio Cid), epopee populară scrisă în 3730 de versuri, în care sunt evocate luptele împotriva maurilor, conduse de eroul național spaniol Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, supranumit de arabi El Cid („domnul”). Datorită descoperirii Americii în secolul al XV-lea și colonizării acesteia de către spanioli, limba spaniolă a căpătat cea mai mare extindere dintre toate limbile romanice. În acel secol și în secolul următor (al XVI-lea) s-a fixat limba literară spaniolă, pe baza dialectului castilian, dialect de centru (de aici și folosirea – alături de termenul de lengua espagñola – a termenului de lengua castellana „limba castiliană”), în care s-a dezvoltat o literatură bogată, ajunsă la apogeu la începutul secolului al XVII-lea prin operele unor scriitori de renume mondial ca Lope de Vega, Cervantes și Calderón de la Barca. S. dispune de trei grupuri de dialecte, dintre care cele mai importante sunt: în grupul de nord, dialectele asturian, leonez și aragonez; în grupul de centru, dialectul castilian și în grupul de sud, dialectul andaluz. Structura s. americane, vorbită în America de Sud, în America Centrală și în Mexic, este în esență aceeași cu structura s. vorbite în Europa. Ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale (cum ar fi pronunțarea spirantă interdentală θ – notată c sau z – ca un s, fenomen generalizat denumit seseo), dar a introdus și inovații proprii, cum sunt transformarea lui e neaccentuat în i (cf. vestido > vistido „îmbrăcăminte”); trecerea lui l palatal (notat ll) la y; modificarea sensurilor unor cuvinte; înlocuirea formei de persoana a II-a plural vosotros, a pronumelui personal, cu forma pronumelui de politețe Usted și a formei de persoana a II-a singular tu, a pronumelui personal, cu forma de persoana a II-a plural vos, a aceluiași pronume; folosirea formei neaccentuate de acuzativ lo, a pronumelui personal, în locul formei le, atât pentru lucruri cât și pentru persoane etc. S. americană este mai unitară în forma scrisă decât în forma vorbită, care prezintă mai multe variante, create prin influența, pe etape, a diverselor limbi indiene existente în țările din aceste zone. Astfel, în prima etapă (a așezării spaniolilor pe coastele Americii), s. a împrumutat cuvintele din limbile indiene araucană și caraibi; în a doua etapă (în timpul expediției lui Cortez în Mexic), ea a împrumutat cuvinte din limba indiană nahuatl (aztecă); în a treia etapă (după cucerirea Perului și a Boliviei), împrumuturile s-au făcut din limba indienilor incași quechua. Trebuie spus că cea mai apropiată de forma s. europene este s. vorbită în Peru, deoarece poziția de centru cultural al imperiului colonial spaniol, pe care o avea această țară (cu școli și universități), a favorizat păstrarea mai bine a aspectului literar al acestei limbi. Totuși, în lexicul ei există destule cuvinte împrumutate din limbile indienilor incași quechua. Aceeași influență o constatăm și în limba spaniolă vorbită în Bolivia. În lexicul s. vorbite în Chile și într-o parte a Argentinei s-a exercitat influența limbii indiene araucană. Foarte multe cuvinte din limba indiană guarani au fost împrumutate de s. vorbită în Paraguay, Uruguay și Argentina (în Paraguay, unde indienii guarani reprezintă jumătate din populația țării, s. este concurată chiar de limba acestora, care este vorbită de cercuri largi de muncitori, comercianți și intelectuali). Nici s. vorbită în Mexic nu este lipsită de influența limbii indienilor; în lexicul și fonetica ei se constată destule elemente din limba indiană nahuatl (aztecă). Pentru s. vorbită în Cuba este vizibilă influența limbii negrilor africani, aduși ca robi pe plantațiile din insulă, iar pentru s. vorbită în Argentina și în Guyana nota caracteristică în lexic este dată de elementele împrumutate din limbile emigranților europeni: în prima, din italiană, iar în a doua, din franceză, olandeză și engleză.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.