AMOROS adj. galant, sentimental. (Aventură, intrigă ~oasă.)

ANTONIONI, Michelangelo (1921-2007, n. Ferrara), regizor și scenarist italian de film. Dramele sale abordează tema alienării omului în societatea contemporană („Aventura”, „Noaptea”, „Deșertul roșu”, „Blow-up”, „Profesiunea: reporter”, „Identificarea unei femei”).

ARCHIP, Ticu Sevastia (1891-1965, n. Tîrgoviște), scriitoare română. Nuvele de analiză psihologică și sugestie („Colecționarul de pietre prețioase”, „Aventura”) și o trilogie („Soarele negru”) rămasă la primele două volume; piese de teatru.

arunca (arunc, aruncat), vb. – 1. A scăpa de ceva; a lepăda. – 2. A lăsa, a părăsi. – 3. A pune. – 4. A țîșni, a izbucni. – 5. a lansa, a azvîrli. – 6. A scutura, a agita. – 7. A construi un pod. – 8. A distruge prin explozie, a face să sară în aer. – 9. A lua asupra sa, a prelua. – 10. (Refl.) A se repezi, a se năpusti. – 11. (Refl.) A se aventura, a merge prea departe. – 12. (Refl.) A o șterge, a o întinde. – 13. (Refl.) A semăna cu cineva. – Mr. aruc, arucare, megl. runc, rucari. Lat. runcāre „a plivi” (Cihac, I, 17; REW 2908; Pascu, I, 162; Jud, Archiv, CXXII, 430), sau eruncāre, cf. it. arroncare (abruz. arrongá), v. fr. arôtsé, cu sensul din lat., și rom. runc. Este posibil ca evoluția sensului să se datoreze unei confuzii populare între runcāre și rŭĕre „a arunca, a azvîrli”, primul fiind simțit ca un der. al celui de al doilea, ca de ex. în relația *manicare și manere. Se află în concurență cu azvîrli, mai ales în Mold. (ALR, I, 94). Începînd cu Lexiconul de la Buda se preferă aproape constant etimonul indicat acolo, lat. *averruncāre „a îndepărta ceea ce este rău”, termen propriu limbajului prezicătorilor, și care nu pare să fi avut circulație în popor; dacă totuși a avut, este aproape obligatoriu să se fi confundat cu eruncare. Cf., pentru această ipoteză, Miklosich, Rum. Unters., II, 12 (combătut de Meyer, Alb. St., IV, 102); Philippide, Principii, 44; Pușcariu 132; DAR; Rosetti, I, 162. – Der. aruncat, s. n. (aruncare; vrajă, vrăjitorie); aruncător, adj. (care aruncă); aruncătură, s. f. (acțiunea de a arunca; săritură; vrajă, vrăjitorie; sarcină, povară; abreviere).

a sări (peste) garduri expr. a umbla după aventuri amoroase.

AVENTURA, aventurez, vb. I. Refl. A întreprinde o acțiune riscantă, primejdioasă. – Din fr. aventurer.

AVENTURA vb. refl. a se expune unor riscuri mari, a se hazarda, a risca. (< fr. s’aventurer)

A SE AVENTURA mă ~ez intranz. A întreprinde o aventură; a iniția o acțiune nechibzuită și riscantă. /<fr. aventurer, it. avventurare

aventura vb., ind. prez. 1 sg. aventurez, 3 sg. și pl. aventurează

AVENTURA vb. a se hazarda. (Nu te ~ în larg.)

AVENTURA, aventurez, vb. I. Refl. A întreprinde o acțiune îndrăzneață (fără a ține seamă de riscuri). – După fr. aventurer.

AVENTURA vb. I. refl. A se expune unor riscuri mari (într-o acțiune, într-o situație etc.), a se hazarda; a risca. [< fr. aventurer, it. avventurare].

!aventura (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 se aventurează

aventură s. f., g.-d. art. aventurii; pl. aventuri

AVENTURĂ s.f. 1. Acțiune îndrăzneață, extraordinară. ♦ Întreprindere riscantă, lucrare cu multe pericole. 2. Intrigă amoroasă; legătură amoroasă întîmplătoare. [< fr. aventure, it. avventura, lat. adventurus – care va veni].

AVENTURĂ ~i f. 1) Acțiune îndrăzneață și riscantă. A se lansa într-o ~. 2) Legătură amoroasă întâmplătoare; intrigă amoroasă. /<fr. aventure, it. avventura

aventură s. f., g.-d. art. aventurii; pl. aventuri

AVENTURĂ s. 1. ispravă. (Își povestea ~ile din acele țări.) 2. escapadă. (O ~ amoroasă.)

AVENTURĂ s. f. 1. acțiune îndrăzneață, cu multe pericole. 2. legătură amoroasă întâmplătoare. (< fr. aventure, it. aventura)

AVENTURĂ, aventuri, s. f. Acțiune îndrăzneață și riscantă; întreprindere dubioasă, necinstită; intrigă amoroasă întîmplătoare. – După fr. aventure.

AVENTURĂ, aventuri, s. f. 1. Acțiune îndrăzneață și riscantă; întreprindere dubioasă, necinstită. 2. Legătură amoroasă întâmplătoare (și trecătoare). – Din fr. aventure.

*aventúră f., pl. ĭ (fr. aventure, it. avventura, d. lat. adventura, care va veni). Întîmplare neașteptată. Întreprindere la noroc: aventură periculoasă.

*aventuréz v. tr. (fr. aventurer). Risc, expun: a aventura o sumă. V. refl. Mă expun pericululuĭ: nu te aventura cu barca pe furtuna asta.

AVENTURIER ~i m. Persoană care caută aventuri. [Sil. -ri-er] /<fr. aventurier, it. avventuriero

AVENTURIER, -Ă, aventurieri, -e, s. m. și f. Persoană căreia îi plac aventurile. [Pr.: -ri-er] – Din fr. aventurier.

AVENTURIER, -Ă s. m. f. om care caută aventuri om fără căpătâi, vagabond. (< fr. aventurier, it. avventuriere)

AVENTURIER, -Ă s.m. și f. Om care caută aventuri: (depr.) om fără căpătîi, vagabond, derbedeu. [Pron. -ri-er. / < fr. aventurier, it. avventuriero].

AVENTURIER, -Ă, aventurieri, -e, s. m. și f. Persoană care umblă după aventuri. [Pr.: -ri-er] – După fr. aventurier.

AVENTURISM s. n. spirit de aventură, tendință de a lua hotărâri pripite. (< fr. aventurisme, rus. avantiurizm)

AVENTURISM s.n. (Rar) Spirit de aventură. [Cf. fr. aventurisme, rus. avantiurizm].

AVENTURISM s. n. (Rar) Spirit de aventură. – Din aventură + suf. -ism.

AVENTURISM s. n. (Rar) Spirit de aventură al cuiva. ♦ Înclinație de a acționa în mod pripit, de a lua decizii periculoase – Din fr. aventurisme.

AVENTURIST, -Ă, aventuriști, -ste, adj. Privitor la aventură, care ține de aventură, înclinat spre aventură. – Aventură + suf. -ist.

AVENTURIST, -Ă adj. cu caracter de aventură. (< fr. aventuriste, rus. avantiurist)

AVENTURIST, -Ă adj. Care are caracter de aventură. [< rus. avantiurist].

AVENTUROS, -OASĂ adj. care constituie o aventură; (despre oameni) amator de acțiuni îndrăznețe și riscante. (< fr. aventureux, it. aventuroso)

AVENTUROS, -OASĂ adj. Plin de aventuri; care constituie o aventură; (despre oameni) amator de acțiuni îndrăznețe și riscante. [Cf. fr. aventureux, it. avventuroso].

AVENTUROS ~oasă (~oși, ~oase) Care ține de aventură; propriu aventurilor. /<fr. aventureux, it. avventuroso

AVENTUROS, -OASĂ, aventuroși, -oase, adj. Plin de aventuri; care constituie o aventură; (despre oameni) căruia îi plac acțiunile îndrăznețe și riscante. – Din fr. aventureux.

AVENTUROS, -OASĂ, aventuroși, -oase, adj. Plin de aventuri; care constituie o aventură; (despre oameni) căruia îi plac acțiunile îndrăznețe și riscante. – După fr. aventureux.

BACEWITZ, Grazina (1913-1969), violonistă și compozitoare poloneză. Lucrări camerale pentru vioară și pian, cvartale de coarde, concerte pentru orchestră și diverse instrumente soliste, baletul „Esik la Ostende” și opera „O aventură a Regelui Arthur”.

BELLOW [bélou], Saul (1915-2005), scriitor american. Proza sa, reprezentativă pentru perioada postbelică („Trăiește-ți clipa”, „Aventurile lui Augie March”, „Herzog”, „Darul lui Humboldt”), evocă mediul citadin cu o deosebită intensitate expresivă. Premiul Nobel (1976).^[1]

BONTEMPELLI, Massimo (1878-1960), scriitor italian. Teoretician și reprezentant al realismului magic („Aventura secolului XX”). Opera sa reprezintă o îmbinare, pe un fundal de fantastic social, a temelor moderne cu mitul („Oameni și timp”). Versuri („Ode”). Teatru („Zeița”).

BREL, Jacques (1929-1978), poet, actor, cîntăreț și compozitor belgian. Calitatea textelor sale și marea sensibilitate a interpretării i-au adus o mare popularitate. Filme („Judecătorul”, „Aventura-i aventură”).

BURROUGHS [bárəuz], Edgar Rice (1875-1950), scriitor american. În 1912 publică primul din seria romanelor de aventuri avîndu-l ca erou pe Tarzan, devenit apoi personaj de film și benzi desenate.

CAPĂ s. f. 1. pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. ♦ de ~ și spadă = (despre un roman sau film) de aventuri, cu multe dueluri și înfruntări primejdioase. 2. dispozitiv de protecție împotriva accidentelor la mașini, la ferăstraie etc. 3. poziție pe care o ia o navă pe un timp neprielnic, cu vânt foarte puternic, care îi permite să suporte mai ușor valurile, vântul, furtuna. (< fr. cape, it. cappa)

CAPĂ, cape, s. f. 1. Pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. ◊ Expr. De capă și spadă = (despre filme, opere literare etc.) de aventuri cu multe dueluri, înfruntări violente etc. 2. Dispozitiv de protecție aplicat la mașini, ferăstraie etc. pentru a preîntâmpina accidentele. 3. (Mar.) Orientare a unei nave pentru a rezista unui timp neprielnic, cu vânt foarte puternic. – Din fr. cape.

CENDRARS [sādrár], Blaise (pseud. lui Frédéric Sauser-Hall) (1887-1961), scriitor francez. Poeme-reportaj caleidoscopice de viziune cosmică și colorit exotic („Paștele la New York”, „Proza transsiberianului”); proză de aventuri cu inflexiuni lirice („Moravagine”, „Aurul”).

Charybdis, fiică monstruoasă a lui Poseidon și a lui Gaea, care sălășluia odinioară pe coasta Siciliei, în apropiere de Messina. Lacomă și nesățioasă din fire, Charybdis se spunea că ar fi devorat cirezile lui Heracles, fapt pentru care, drept pedeapsă, a fost lovită de trăsnetul lui Zeus și transformată într-un monstru marin. Charybdis înghițea de trei ori pe zi apa mării și o dată cu ea, navele corăbierilor nesăbuiți care s-ar fi aventurat prin partea locului. Însuși Odysseus era să fie înghițit de ea, dar a scăpat ca prin minune de moarte, agățîndu-se de ramurile unui smochin care se afla la intrarea peșterii unde stătea ascuns monstrul. În fața Charybdei, de cealaltă parte a strîmtorii care despărțea Italia de Sicilia, se afla un alt monstru, Scylla (v. și Scylla).

CHIRIȚĂ, Constantin (1925-1991, n. sat Ibănești, jud. Vaslui), prozator de aventuri pentru tineret (ciclul „Cireșarii”, „Trilogia în alb”). Romane consacrate mediului industrial („Oțelul”, „Pasiuni”).

citat muzical, preluare întocmai a unei idei muzicale preexistente (din alte sfere de creație sau de la alți autori); citarea muzicală și rezultatul ei, c.m., pot fi asimilate cu cele similare, practicate în exegezele literar-științifice. ♦ Încă de la începuturile polif.* occid., prezența cantus firlus*-ului la t. (v. tenor 2) certifica statutul de entitate intangibilă, sacrosantă a cântului greg. (v. gregoriană, muzică); în prod. polif. ulterioare statutul de c.m. al c. f. va deveni mai permisiv prin acceptarea în această funcție și a altor melodii* emblematice, precum L’homme armé, pe care s-au clădit polif. unor mise* și motete*. Coralul* protestant a devenit la rândul său temeiul unor corale variate dar a pătruns, la J.S. Bach de pildă, și în psalmii*, misele*, fugile*, cantatele* și pasiunile* sale ♦ Monodia acompaniată (2) a clasicismului (2) a redus întrucâtva interesul pentru c.m., individualizarea stilului*, încă neromantică, mizând totuși pe invenția tematică proprie. Cu precizarea sursei (a autorului), numeroasele teme cu variațiuni (v. variație 3) din era clasicismului fac apel la ideile altora (ex. „Variațiuni pe o temă de...”). ♦ Romantismul* perpetuează temele cu variațiuni (ce se întâlnesc de la Brahms până la Reger) dar instituie, în ceea ce privește apelul la c.m., și o practică specifică, făcând parte dreaptă paternității modelului (întotdeauna declarat) și imaginației executantului improvizator (v. improvizație) în piese, create adesea chiar în concert (1), numite fantezii (2) sau parafraze*. Fără legături structurale cu substanța lucrării „primitoare” și fără a fi supuse, în general, unor procedee variaționale sau dezvoltătoare, există uneori în discursul muzical de factură programatică* c.m. introduse pentru semnificația lor metamuzicală, perceptibilă de către ascultător (dies irae* la Berlioz, Listz, Respighi, Rahmaninov, Toduță ș.a.; Marsilieza* și Imnul țarist la Ceaikovski, în Uvertura 1812; Imnul regal la Enescu, în Poema Română). Nedeclarat dar recognoscibil, c.m. folcloric este propriu rapsodiilor* din romantism și mai ales lucrărilor de acest gen* produse de școlile naționale romantice și moderne – esența rapsodiilor constituind-o contrastul dintre cântec (II) și joc și continua potențare a celui de al doilea. O rapsodie monotematică ce face apel la travaliul variațional și la stilul concertant* este Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian și orch. de Rahmaninov. ♦ Dezvoltarea exponențială a c.m. în sec. 20 se produce pe coordonatele unei reflexivități sporite față de artefactele istoriei muzicii, ca și pe cele ale unui acut spirit de aventură și/sau unor fenomene de criză creativă. În modernismul pluriform al primelor decenii apar deja practici de citare sau aluzie muzicală extrem de diferite, de la sugestiile exotice ale impresionismului* debussyst și apelul excesiv la motivul B.A.C.H. în serialismul școlii vieneze (v. vieneză, școală), până la colajele agresiv-delirante ale lui Ives și „traducerile” ludice dar lucide proprii neoclasicismului* lui Stravinski. Apariția muzicii electronice (v. electronică, muzică) în deceniul 5 deschide noi perspective și creează noi oportunități c.m., ca urmare a marii flexibilități a combinărilor și manevrărilor de surse sonore și muzicale. Acest fapt conduce în deceniul 6 la un întreg val de experimentări în zona citatului și a colajului, la o nouă ars combinatoria cu rațiuni estetice și tehnice variate, precum: „restaurații” nostalgice (Rochberg); intervenții ludic-ironice (Kagel) și deconstructive (Andriessen), de frondă și de patricid creativ (mișcarea Fluxus); proiecte epice de comentariu asupra utopiei sociale (Stockhausen, Pousseur, Zimmermann, Henze, Ussachevski, Tenney, Parmegiani, Gelmetti); construcții intertextuale (Berio). Începând cu acest prolific și efervescent moment, c.m. se consacră ca unul dintre aspectele normative ale componisticii postmoderne (v. postmodernă, muzică). De la Schnittke, Crumb și Corigliano până la Tumage, MacMillan, Pärt și Zorn, eclectismul stilistic și practicile c.m. au devenit lingua franca. Contribuții însemnate în acest proces au avut nu doar variantele curente neo- subsumate fenomenului postmodern, ci și proliferarea interferențelor dintre muzica de artă și cea de divertisment, în forma „împrumuturilor” reciproce. Mai mult decât atât, muzicile pop. (v. pop music) și rock dețin propriul lor praxis de c.m., numit sampling, cu o istorie complexă. V. și prelucrare.

COHL [col], Émile (1857-1938), desenator, caricaturist și regizor de film francez. Creator al filmului de animație; pelicule remarcabile prin inventivitatea desenului și fanteziei comice („Transfigurări”, „Microbii veseli”, „Micul Faust”, „Aventurile Picioarelor-Nichelate”).

COLLODI, Carlo (pseud. lui Carlo Lorenzini) (1826-1890), scriitor italian. Literatură pentru copii („Aventurile lui Pinocchio”).

*cómic, -ă adj. (vgr. komikós, d. kómos, ospăț, lat. cómicus. V. comedie). Relativ la comedie: poet, teatru comic. Glumeț, care caută să te facă să rîzĭ: actor comic. Ridicul: aventură comică. S. m. Scriitor de pĭese comice, actor comic: Molière a fost un mare comic. S. n. fără pl. Calitatea de a fi comic: actor de un comic irezistibil. Genu comic, în opoz. cu tragic și dramatic. Adv. În mod comic.

CONRAD [Cɔnræd], Joseph (pseud. lui Jósef Teodor Konrad Korzeniowski) (1857-1924), prozator englez de origine poloneză. Romane de aventuri maritime și exotice, cu implicații psihologice și simbolice („Negrul de pe Narcis”, „Lordul Jim”). Maestru al prozei scurte („Taifun”).

CONSTANTIN, Theodor (1910-1975, n. Brăila), scriitor român. Romane polițiste și de aventuri („La miezul nopții va cădea o stea”, „Fiul lui Monte Cristo”) sau descriind cazuri și personaje morbide („Casa cu neguri”, „Cel mai lung amurg”). Versuri.

COUSTEAU [custó], Jacques-Yves (1910-1997), oceanolog francez. A condus numeroase expediții oceanografice la bordul navei „Calypso” (din 1952), efectuînd cercetări și filmări subacvatice („Lumea tăcerii”, „Lume fără soare”, „Aventurile navei Calypso”). În 1943, împreună cu Émile Gagnan, a inventat scafandrul autonom. M. de onoare al Acad. Române (1990).

CRAI, crai, s. m. 1. (Astăzi poetic sau în basme) Împărat, rege, domnitor. ◊ (Cei trei) crai de la răsărit = magi. ◊ Compus: crai-nou = luna în prima ei fază, când are forma unei seceri subțiri; lună-nouă. 2. Bărbat ușuratic, care se ține de chefuri, de aventuri amoroase etc.; craidon. ◊ Crai de curte veche = haimana, pungaș, derbedeu, desfrânat. – Din sl. kralĭ.

CRAI ~ m. 1) înv. (în unele state feudale) Conducător absolut al țării; rigă; rege; monarh; suveran; împărat. 2) fig. Bărbat ușuratic, care se ține de chefuri și de aventuri amoroase; craidon. 3) reg. (la jocul de cărți) Figură care are imprimată pe ea chipul unui bărbat cu coroană; rege; popă. /<sl. krali

crai (crai), s. m. – 1. Rege, domnitor. – 2. Mag. – 3. (La cărțile de joc) Rege. – 4. Căpetenie, conducător al diferitelor asociații. – 5. Vagabond, golan, haimana. – 6. Bărbat ușuratic, căruia îi plac aventurile amoroase, donjuan. Sl. kralĭ „rege” (Miklosich, Slaw. Elem., Miklosich, Lexicon, 308; Cihac, II, 80; Meyer 203; Berneker 573), din germ. Karl: este numele lui Carol cel Mare considerat drept suveran prin autonomazie. Cf. mag. király, alb. kralj, ngr. ϰράλις, tc. kiral (din mag.). – Der. crăișor, s. m. (dim. al lui crai; prinț; haimana; pasăre, aușel; varietate de păstrăv, Salmo trutta; varietate de struguri); crăiță, s. f. (regină; prințesă; regina albinelor; la cărțile de joc, regină; trandafir de India, Tagetes erecta; varietăți de pere, struguri, ciuperci), cf. bg. cralica, sb. kraljica, deși poate fi vorba de o der. internă; crăielici, s. m. (plantă, lupoaie, Orobancha caryophyllacea), din sb. kraljic „prinț”; crăieț, s. m. (nume dat mai multor pești mici de rîu); crăiasă, s. f. (regină; zînă); crăiesc, adj. (regesc, împărătesc; de haimana; de donjuan); crăiește, adv. (regește; ca o haimana); crăie, s. f. (regat, împărăție; domnie); crăime, s. m. (mulțime de crai; mulțime de haimanale); crăiet, s. n. (mulțime de haimanale); crăi, vb. (a domni); crailîc, s. m. (curtare, galanterie; viață de haimana); craidon, s. m. (crai, donjuan), a cărui formație este puțin clară (după Diculescu, Originile limbii romîne, Bucarest, 1907, și DAR, de la crai și domn). Evoluția de la „rege” la „donjuan” se explică în general prin împrejurarea că ruinele palatului domnesc din București au folosit, în a doua jumătate a sec. XVIII, drept han pentru diverși vagabonzi, care se distingeau de obicei cu numele de Craii de la Curtea-Veche. Această explicație este posibilă, dar nu cu totul sigură (ideea de „rege” nu este firească în legătură cu un palat unde n-au existat niciodată regi). Este vorba mai curînd de un sens înv. și dispărut al lui crai, care trebuie să fi însemnat și „vestitor”, cf. crainic, sp. rey de armas, fr. roi d’armes etc. Deoarece crainicii făceau multe drumuri, este firească evoluția la „vagabond”, și de aici la „haimana” și „golan, derbedeu”; cf. paralelismul cu der. lui crainic.

CRAIDON ~i m. Bărbat ușuratic, care se ține de chefuri și de aventuri amoroase; crai. [Sil. crai-don] /Din crai

DE COSTER [dɔ costər], Charles-Théodore-Henri (1827-1879), scriitor belgian de limbă franceză. Inspirat de folclor flamand, romanul său picaresc „Legenda și aventurile eroice, fericite și glorioase ale lui Ulenspiegel și ale lui Lamme Goedzak în Flandra și în alte părți” celebrează dragostea de patrie și libertate.

DEFOE [difɔu], Daniel (c. 1660-1731), scriitor englez. Pamfletar îndrăzneț pe teme politice și religioase. Primul mare romancier realist englez. D. este un observator și un analist minuțios, preocupat de morala individuală și socială. Cunoscut îndeosebi prin romanul „Viața și nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe”, elogiu al puterii omului de a rezista și de a stăpâni natura. Aceleași calități realiste denotă „Moll Flanders”, frescă a lumii interlope londoneze, și „Un jurnal din anul ciumei”.

DONJUAN, donjuani, s. m. (Fam. și ir.) Bărbat care umblă întruna după aventuri amoroase; om seducător, crai. [Pr.: -ju-an, j pron. și sp. h] – Din fr. don Juan.

DONJUAN s.m. (Fam.) Bărbat ahtiat după aventuri amoroase; cuceritor; crai. [Pron. -ju-an și -hu-an. / < fr. donjuan, cf. Don Juan – celebru nobil spaniol care apare ca personaj în multe opere, printre care o comedie a lui Molière].

DONJUAN ~i m. fam. Bărbat care umblă după aventuri amoroase; fante; craidon; crai. [Sil. -ju-an] /<fr. Don Juan

DONJUAN I-HUAN/ s. m. (fam.) bărbat ahtiat după aventuri amoroase; om seducător, crai. (< fr. donjuan)

DOYLE [dɔil], Sir Arthur Conan (1859-1930), scriitor englez. Romane și povestiri polițiste, al căror personaj central este celebrul detectiv Sherlock Holmes („Aventurile lui Sherlock Holmes”, „Câinele din Baskerville”).

DUHAMEL [düamél], Georges (1884-1966), scriitor francez. Romane de tendință realist-umanitaristă (ciclul „Viața și aventurile lui Salavin”). „Cronica familiei Pasquier” (10 vol.) este o frescă a societății franceze din prima jumătate a sec. 20. Eseuri.

DUMAS [dümá] 1. A;lexandre D. (zis și Dumas-père, „tatăl”) (1802-1870), romancier și dramaturg romantic francez. Romane istorice de aventuri, captivante prin savoarea narațiunii, eroic, insolit și imprevizibil („Cei trei mușchetari”, „După 20 de ani”, „Contele de Monte Cristo”, „Regina Margot”, „Doamna de Monsoreau”, „Cei patruzeci și cinci”, „Colierul reginei”, „Ange Pitou”); memorii, note de călătorie. Considerat cel mai popular scriitor al timpului său în Franța, este autorul a c. 300 de lucrări. 2. Alexandre D. (zis și Dumas-fils, „fiul”) (1824-1895), romancier și dramaturg francez. Fiul lui D. (1). Drame și comedii cu implicații de critică socială, constituind rechizitorii la adresa prejudecăților vremii, pledoarii în favoarea femeii și copilului („Dama cu camelii”, „Fiul natural”, „Problema banilor”).

DUMITRESCU, Geo (1920-2004, n. București), poet român. M. coresp. al Acad. (1993). Inițiatorul și conducătorul revistei „Albatros” (1941) și al grupului omonim (1941-1943). Poeme în care notația prozaică, explorarea cotidianului se întâlnesc alegoria și hiperbola („Libertatea de a trage cu pușca”, „Aventuri lirice”, „Nevoia de cercuri”, „Aș putea să arăt cum crește iarba”). Traduceri.

ECHO (în mitologia greacă), nimfă a munților și pădurilor. Complice cu Zeus în aventurile amoroase ale acestuia, a fost pedepsită de Hera să repete ultimele silabe ale cuvintelor rostite de alții. După altă variantă, dragostea neîmpărtășită pentru frumosul Narcis a făcut-o să se topească de durere, nerămânându-i decât vocea.

EHRENBURG [é:rənburg], Ilya Grigorievici (1891-1967), scriitor și publicist rus. Opera sa, caracterizată prin conformism în perioada stalinistă, este inspirată de realitățile sociale și de istorie contemporană („Furtuna”, „Al nouălea val”, „Dezghețul”). Proză satirică („Aventurile lui Julio Jurenito”). Memorii.

ESCAPADĂ, escapade, s. f. Ieșire, uneori nepermisă și ascunsă, de scurtă durată, cu scopul de a petrece; aventură; petrecere organizată cu acest prilej. – Din fr. escapade.

ESCAPADĂ s. v. aventură.

ESCAPADĂ s.f. Ieșire pe furiș, nepermisă, de obicei de scurtă durată, pentru distracții. ♦ Aventură. [< fr. escapade].

ESCAPADĂ s. f. ieșire pe furiș, nepermisă, de scurtă durată, pentru distracții; aventură; petrecere organizată cu această ocazie. (< fr. escapade)

FÉNELON [fenəlɔ], François de SALIGNAC [saliñác], de la Mothe (1651-1715), scriitor și prelat francez. Arhiepiscop de Cambrai (1695). Preceptor al ducelui de Burgundia pentru care a scris mai multe cărți, între care „Aventurile lui Telemac”, operă didactică inspirată de „Odiseea”, și „Dialogurile morților”. Autor de scrieri teologice, unele cu accent polemic, în care apără doctrina cvietismului, precum „Explicarea maximelor sfinților”, carte condamnată de papalitate. A scris și un „Tratat despre educația fetelor”, promovând idei pedagogice foarte moderne prin toleranța lor.

FÉVAL, Paul Henri Georges (1817-1887), scriitor francez. Romane de aventuri publicate în foileton („Fiul diavolului”, „Misterele Londrei”) și de capă și spadă („Cocoșatul sau micul parizian”).

FIELDING [fi:ldiŋ], Henry (1707-1754), scriitor englez. Supranumit „părintele romanului englez”. Proză caracterologică de factură realistă întemeiată pe observația socială și psihologică valorificată printr-un stil direct, alert și expresiv („Istoria aventurilor lui Joseph Andrews”, „Tom Jones. Povestea unui copil găsit”, „Amelia”).

FLIRT s. n. 1. schimb de complimente și amabilități între două persoane de sex opus; cochetărie. 2. legătură de dragoste ușoară, nestatornică; aventură. ◊ persoană cu care se întreține o astfel de legătură. (< fr. flirt)

FLIRT ~uri n. 1) Conversație curtenitoare între un bărbat și o femeie. 2) Aventură amoroasă; relație de dragoste ocazională și superficială. /<fr. flirt

FLIRT, flirturi, s. n. Conversație ușoară, cu aluzii de dragoste, între un bărbat și o femeie. ♦ Legătură de dragoste lipsită de profunzime, nestatornică; aventură sentimentală. ♦ Persoană cu care cineva întreține o astfel de legătură. – Din fr. flirt.

FLORNOY [flornuá], Bertrand (1910-1980), explorator francez. A realizat mai multe expediții (începând cu 1936), în Amazonia și Anzi. A descoperit izvorul râului Marañon (1941), principalul izvor al Amazonului („La izvoarele Amazonului”, „Aventura Inca”).

FOILETON s. n. articol de ziar care tratează teme de actualitate și care se publică într-un spațiu anume rezervat. ◊ fragment dintr-un roman de aventuri publicat într-un ziar sau într-o revistă. ◊ parte a unui ziar unde se publică astfel de articole sau fragmente de roman. (< fr. feuilleton)

FRIČ, Martin (1902-1968), regizor ceh de film. Unul dintre fondatorii cinematografiei naționale. Filme cu subiecte dramatice, dar și comice, ecranizări („Jánošik”, „Eroi pentru o noapte”, „Aventurile bravului soldat Šveik”, „Taina sângelui”).

GALANT, -Ă adj. 1. curtenitor, politicos cu femeile; (p. ext.) manierat, delicat, amabil. ♦ literatură ~ă = literatură care cultivă cu precădere intriga amoroasă; aventură ~ă = aventură amoroasă. 2. darnic, generos, mărinimos. 3. stil ~ = stilul liber al muzicii pentru clavecin sau pian, înclinat spre efecte facile. (< fr. galant, it. galante)

GALANT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre bărbați sau despre manifestările lor) Care vădește galanterie; caracterizat prin atitudine atentă și curtenitoare față de femei. 2) Care ține de relațiile amoroase; propriu relațiilor de dragoste. Aventură ~tă. Poezie ~tă. 3) Care manifestă politețe; cu bun-simț și serviabil; amabil; gentil; politicos. 4) Care este mereu dispus să ajute material pe alții, în mod dezinteresat; generos; mărinimos; darnic; galanton. /<fr. galant

GARD, garduri, s. n. 1. Construcție de lemn, de metal, de zidărie etc. care împrejmuiește o curte, un teren, o grădină etc. ◊ Gard viu = plantație deasă de arbuști, de forma unui gard (1), care servește la împrejmuirea unui loc sau ca element decorativ. ◊ Expr. A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafă, o prostie. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a păcăli (pe cineva). A sări peste garduri = a avea o comportare imorală, a umbla după aventuri amoroase. A sări peste (sau dincolo de) gard = a depăși limita admisă (prin atitudinea, faptele sale). A lega (ceva) la (sau de) gard = a abandona, a renunța (la ceva). 2. Împletitură de nuiele, de trestie etc. cu care se face un baraj de-a curmezișul unei ape curgătoare pentru prinderea peștelui. 3. (Sport) Fiecare dintre obstacolele în formă de gard (1) de la unele probe atletice de alergări; (la pl.) probă atletică în care se folosesc aceste obstacole. – Cf. alb. gardh, sl. gradŭ.

GARNETT [gárnit], William Taylor (zis Tay) (1894-1977), regizor american. Filme de aventuri („Casa celor șapte păcate”) și polițiste („Poștașul sună întotdeauna de două ori”). Volumul (postum) „Un secol de cinema”.

GAUTIER [gotié], Théophile (1811-1872), scriitor și eseist francez. Susținător al mișcării romantice, a fost ulterior unul dintre promotorii teoriei „artă pentru artă” și precursor al parnasianismului („Emailuri și camee” – capodopera sa). Romane cu implicații fantastice sau de aventuri („Romanul mumiei”, „Căpitanul Fracasse”), eseuri studii de artă („Groteștii”, „Istoria romantismului”). Note de călătorie.

GODDARD [gɔdərd], Paulette (pseud. Paulinei Levy) (1911-1990), dansatoare și actriță americană. Joc plin de grație în filme de aventuri și melodrame („Femeia”, „Seceră vântul sălbatic”, „Indiferenții”) sau de nare expresivitate („Dictatorul”, „Jurnalul unei cameriste”, „Soțul ideal”).

GREENE [gri:n], Graham (1904-1991), scriitor englez. Romane psihologice și de aventuri, cu implicații social-politice, investigând cazuri-limită de conștiință („Puterea și gloria”, „Americanul liniștit”, „Omul nostru din Havana”, „Sfârșitul aventurii”, „Comedianții”, „Un caz de mutilare”). Teatru („Camera de zi”).

GRIGORESCU, Dan (1931-2008, n. București), critic literar și de artă român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la București. Studii asupra literaturii universale („Direcții în poezia sec. XX”, „Dicționar cronologic. Literatură americană”) și de iconologie („Constelația gemenilor”, „Aventura imaginii”). Critică de artă referitoare la fenomenul artistic contemporan („Cubismul”, „Arta americană”, „Cumințenia Pământului”). Memorialistică („Marile canioane”), antologii, traduceri.

GUMILIOV, Nikolai Stepanovici (1886-1921), scriitor rus. Fondator al școlii akmeiste. Poeme pe tema războiului și a aventurii („Coloana de foc”). Executat de bolșevici sub acuzația de participare la un complot contrarevoluționar.

GUZMÁN, Martín Luís (1887-1976), scriitor mexican. Romanele sale („Vulturul și șarpele”, „Umbra conducătorului”) reprezintă o cronică a războiului civil mexican (1910-1916), cu aventuri și eroi de natură picarescă. Memorii.

HAGGARD [hægə:d], Sir Henry Rider (1856-1925), romancier englez. Reprezentant tipic al literaturii de aventură, caracterizată prin exotism și mister („Ea”, „Inelul Reginei din Saba”, „Cleopatra”, „Fiica lui Montezuma”); romanele sale au cunoscut versiuni cinematografice de mare succes.

HAMSUN [há:msun], Knut (pseud. lui Knut Pedersen) (1859-1952), scriitor norvegian. Proză lirică exaltând sentimentul naturii și al aventurii în contrast cu realitățile citadine abrutizante („Pan”). Romane în care analizează condiția tragică a individului, inspirate unoeri din propria sa experiență („Foamea”, capodopera sa, „Rodul pământului”, „Cercul se strânge”), drame cu implicații social-politice (trilogia „La porțile împărăției”, „Jocul vieții”, „Amurg”). Premiul Nobel (1920). După eliberarea țării, ca susținător al nazismului și al guvernării lui V. Quisling, a fost arestat și condamnat.

HARTE [ha:rt], Bret (pseud. lui Francis Brett H.) (1836-1902), scriitor american. A introdus în literatura americană exotismul Vestului și culoarea locală. Povestiri în care relatează aventurile locuitorilor de la frontieră, amalgam de realism și sentimentalism („Norocel din Roaring Camp”). Poeme („Limbajul fără ocolișuri al sincerului James”, cunoscut îndeosebi sub titlul „Chinezul păgân”).

HATHAWAY [hæðəuei], Henry (pseud. lui Marquis Henri Leopold De Fiennes) (1898-1985), regizor american de film. Filme de suspans și de aventuri, în care personajele negative sunt prezentate într-o manieră complexă și pitorească („Bengali”, „Sărutul morții”, „Niagara”).

HAYWORTH [héiuərθ], Rita (pe numele adevărat Margarita Carmen Cansino) (1918-1987), dansatoare, cântăreață și actriță americană de film. Debutează în filme polițiste și de aventuri („Numai îngerii au aripi”), muzicale („Ești cea mai frumoasă”, „Modelul”). Se impune cu personaje dramatice, dovedind forță de sugestie și fascinație exotică („Roșcovana”, „În noaptea asta și în toate nopțile”, „Gilda”).

HAZARDA vb. 1. a se expune, a risca. (Te rog să nu te ~.) 2. v. aventura.

HAZARDA, hazardez, vb. I. Refl. A întreprinde o acțiune (riscantă) bazându-se pe întâmplare și pe noroc; a risca, a se expune, a se aventura. – Din fr. hasarder.

HAZARDA vb. I. refl. A întreprinde ceva la voia întîmplării; a se aventura; a risca, a se expune. [< fr. hasarder].

HAZARDA vb. refl. a întreprinde ceva la voia întâmplării; a se aventura; a risca. (< fr. hasarder)

HOFMANNSTHAL [hó:fmansta:l], Hugo von (1874-1929), scriitor austriac. Poezii simboliste și drame lirice („Moartea lui Tizian”, „Nebunul și moartea”) exprimând o muzicalitate nostalgică. A dat spiritualității austriece o amploare europeană (comedia „Dificilul”). Tragedii neoromantice de inspirație antică („Oedip și Sfinxul”, „Electra”) sau cu motive din teatrul lui Calderon de la Barca („Micul teatru al lumii”, „Turnul”) și din misterele medievale („Jedermann”). Proză impresionistă („Povestea celei de-a 672-a nopți”, „Aventura mareșalului Bassompierre”, romanul neterminat „Andreas sau reuniții”). Eseuri. Librete pentru operele lui R. Strauss („Cavalerul rozelor”, „Ariadna la Naxos”).

HOMER (probabil între sec. 10 și 8 î. Hr.), cel mai mare poet epic antic grec. I se atribuie poemele „Iliada” și „Odiseea”. Capodopere ale literaturii antice, ele sintetizează o materie epică bogată, centrată în principal pe legenda Războiului troian și pe aventurile lui Ulise de la plecarea sa din Troia până la întoarcerea în Itaca. Legenda îl înfățișează ca pe un bătrân orb, care rătăcea din oraș în oraș, recitându-și versurile. Discuția în jurul paternității acestor două poeme a dat naștere controversei homerice.

IDILĂ ~e f. 1) Specie poetică de dimensiuni reduse cu subiect pastoral și amoros (care a avut o largă circulație în sec. XVIII-XIX). 2) Poezie din această specie în care se idealizează viața fără griji în sânul naturii. 3) fig. Mică aventură amoroasă și naivă (a unor tineri de sex opus). /<fr. idylle^[1]

IONESCU, Nae (1890-1940, n. Brăila), logician, filozof și publicist român. Prof. univ. la București. Elev al lui N. Iorga și al lui V. Pârvan. Creator de școală (forma mentis a generației interbelice). Redactor-șef (1926-1929) și director (1929-1934, ian.-apr. 1938) al ziarului „Cuvântul”. Adept al unei guvernări autoritare, a susținut restaurația lui Carol II. Antiliberal ireductibil, I. s-a alăturat mișcării legionare, devenind, în 1933, mentorul politic al acesteia, iar cu timpul și exponentul ei ideologic. Arestat (dec. 1933) ca unul dintre autorii morali ai asasinării lui I.G. Duca; internat în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938). Din 1939, a avut domiciliul forțat în București. A respins ideea de sistem filozofic, definitivând, filozofia ca filozofare, ca act de viață și de trăire (trăirismul), cultivând și încurajând în rândurile tineretului universitar „paradoxul”, „aventura”, „autenticitatea”, „experiența”, „ortodoxia”, „sinceritatea”, „dragostea”. Ca filozof al religiei și reprezentant principal al trăirismului, I. a considerat creștinismul ca parte integrantă a poporului român, „ortodoxismul” și „românismul” completându-se reciproc, până la identificare. De asemenea, I. este creatorul unei gândiri politice, bazate pe respingerea sistemului pluralist și a democrației parlamentare și pe crearea unui stat național autohton, întemeiat pe valori etnice și pe ortodoxie. Spirit socratic, n-a publicat decât o culegere de articole, „Roza vânturilor”, îngrijită și editată, în 1937, de Mircea Eliade, astfel încât se poate spune că opera lui cea mai importantă rămâne strălucita generație a anilor ’30 (elevii și discipolii săi: Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ș.a.). Cursurile sale universitate („Logica”, „Istoria logicii”, „Metafizica”, „Teoria cunoștinței”, „Faust și problemele mântuirii”, „Fenomenul legionar”, „Îndreptar ortodox”) au fost publicate postum.

IONESCU (IONESCO), Eugen (1909-1994, n. Slatina), scriitor francez de origine română. Membru al Acad. Franceze. Stabilit în Franța (1938). În perioada 1931-1938 colaborează la „Vremea”, „Azi”, „Viața literară”, „Rampa” etc., publicând eseuri cu un pronunțat caracter contestatar („Nu”). Versuri („Elegii pentru ființe mici”). Teoretician al avangardei deceniului șase, I. se impune ca unul dintre marii creatori ai anti-teatrului și teatrului absurdului, ca expresie a adversității sale împotriva regimurilor totalitare, atât de extremă stângă, cât și de extremă dreaptă. Refuzând formula clasică și convenționalismul, I. promovează un teatru de situație, aflat la granița dintre coșmar și realitate. Piesele sale, relevând paradoxalul, absurdul existențial, surprind automatismul limbajului („Cântăreața cheală”, „Lecția”) ca simptom al depersonalizării și dezumanizării („Scaunele”, „Rinocerii”, „Regele moare”, „Jocul de-a măcelul”, „Foamea și Setea”). Persiflând aventura vieții, I. relevă neliniștea metafizică, tragismul existenței omului contemporan („Însinguratul” – roman). Memorialistică („Note și contranote”, „Prezent trecut și trecut prezent”, „Jurnal în fărâme”).

ISPRAVĂ s. 1. v. faptă. 2. aventură. (Își povestea ~ile din acele vremuri.) 3. treabă, (pop. și ir.) pricopseală, (reg.) pricoapsă, (fam. și ir.) scofală. (N-a făcut mare ~.) 4. v. poznă.

ISPRAVĂ, isprăvi, s. f. 1. Faptă, treabă, acțiune dusă (cu bine) până la capăt, îndeplinită cu succes; p. ext. aventură. ◊ Loc. adj. De ispravă = (despre oameni) cumsecade, vrednic; (despre acțiuni) bun, remarcabil. De nici o (sau nici de o) ispravă = care nu e bun de nimic, care nu inspiră încredere. ♦ (Ir.) Poznă, năzdrăvănie. 2. Rezultat bun obținut în urma unor eforturi; succes, reușită, izbândă. ◊ Expr. Fără nici o (sau vreo) ispravă = fără nici un rezultat; zadarnic. – Din sl. isprava, bg. izprava.

ÎNTÂMPLARE, întâmplări, s. f. Acțiunea de a se întâmpla și rezultatul ei. 1. Ceea ce se întâmplă; fapt, eveniment. ♦ Peripeție; aventură (neplăcută). 2. Ceea ce se petrece în mod incidental; hazard. ◊ Loc. adv. Din întâmplare = incidental. La întâmplare sau la (ori în) voia întâmplării = în voia sorții; într-o doară, la nimereală. (Pop.) La toată întâmplarea = în orice caz. (Pop.) De o (sau pentru orice) întâmplare = pentru orice eventualitate. – V. întâmpla.

întîmpla (-lu, întîmplat), vb. refl. – 1. A se petrece, a se produce, a avea loc. – 2. A se ivi prilejul, a se nimeri. – 3. A se afla întîmplător. Origine incertă. Se consideră în general der. din lat. *templāre, de la templum „spațiu desenat ideal pe cer de prezicător” (Sulică, Antropomorfisme, Brașov 1900, 77; Pușcariu 884; DAR; Rosetti, I, 168; Pușcariu Lr., 356). Acel templum era, deci, spațiul în cadrul căruia prezicătorul își făcea observațiile, și de aici contemplare. Se presupune că zborul păsărilor care intrau în templum arăta ceea ce avea să se întîmple, de unde vb. *(in)templāre. Această explicație nu este cu desăvîrșire imposibilă; ne este însă greu să admitem că sensul de „întîmplare, hazard” tocmai pentru acele evenimente care fuseseră prezise și anunțate de augur. Dosoftei (sec. XVII) folosește o singură dată acest vb. cu un sens foarte special: tîmplîndu-l la mijloc de cale o boală, „surprinzîndu-l (sau copleșindu-l) o boală în mijlocul drumului”. Dosoftei este un scriitor la care apar din belșug improprietățile; dacă aceasta n-ar fi una din ele, s-ar putea presupune că întîmpla provine efectiv din lat. templum, dar nu din limbajul tehnic al augurilor, ci din sensul său etimologic, care pare a fi cel al unui dim. al lui tempus, ca în extemplo; în acest caz, sensul primitiv al lui întîmpla trebuie să fi fost cel de „a se petrece, a se produce cu timpul”. Der. de la lat. intempĕrāre (Crețu 339) sau de la *temporāre (Koerting 5065; Byhan 32), nu pare posibilă. Der. întîmplare, s. f. (hazard; ceea ce se întîmplă, fapt, eveniment, accident; aventură; circumstanță); întîmplător, adj. (incidental, accidental).

JITIE ~i f. pop. 1) Expunere a aventurilor sau a vieții cuiva. 2) Boală incurabilă. /<sl. žitije

JOHNSON [dʒónsn] 1. Martin Elmer J. (1884-1937), naturalist și explorator american al unor regiuni din Africa (1921-1934) și Asia (1914, efectuând expediții în ins. Solomon și Noile Hibride; a studiat viața triburilor din ins. Borneo, 1917-1919, 1935). L-a însoțit pe romancierul Jack London într-o călătorie în jurul lumii (1906-1907). Autor de filme științifice („Aventuri în junglă”, „Vânătorii de capete din Mările Sudului”) și, împreună cu soția sa, a unor cărți („Țara canibalilor”, „Cu aparatul de fotografiat în Africa”). 2. Osa Helen J. (1894-1953), exploratoare americană. Soția lui J. (1). A continuat activitatea de cercetare în Africa a soțului său. Autoare a unor filme științifice („Chemarea junglei”) și a unor cărți („Copiii junglei”).

KALEVALA („Țara lui Kaleva”), epopee națională finlandeză. Alcătuită de folcloristul Elias Lönnrot, pe baza unor balade, cântece lirice și incantații transmise oral (în care sunt redate faptele de vitejie și aventurile eroilor din țara de basm Kaleva). A fost publicată în 1835; ediția definitivă (amplificată) în 1849.

KEROUAC [kéruæk], Jack (pe numele adevărat Jean Louis Lebris de K.) (1922-1969), prozator american. Reprezentant al generației „beat”. Romane prezentând lumea dezrădăcinată a vagabonzilor, aventura, erotismul paroxistic, într-un limbaj argotic, spontan („Pe șosea”, „Cei din subteran”, „Doctorul Sax”, „Îngerii dezamăgirii”). Versuri („Mexico City blues”).

KISCH [kiʃ], Egon Erwin (1885-1948), ziarist și scriitor ceh de limbă germană. Participant la Războiul Civil din Spania. Activitate antifascistă. Supranumit „reporterul frenetic” (după titlul volumului său cu același nume). Reportaje revelatoare prin autenticitatea evocării („Raiul american”, „Asia se schimbă din rădăcini”, „Aventură în cele cinci continente”).

KRASICKI [krasítski], Ignacy (1735-1801), prelat și scriitor polonez. Iluminist. Arhiepiscop de Gniezno (1795). Poeme eroicomice („Monachomachia”, „Antimonachomania”). Creator al romanului modern național („Aventurile lui Nikolai Doświadczyński”). Celebru îndeosebi prin „Fabule și apologuri”, o violentă satiră ridiculizând decadența morală a epocii sale.

KULEȘOV, Lev Vladimirovici (1899-1970), regizor și teoretician rus de film. Unul dintre fondatorii cinematografiei sovietice. Autor al teoriei montajului asociativ (efectul K.). Filmele sale, asimilând imaginea cuvântului, compuse pe trei planuri (al realului, al invenției și al povestirii) excelează prin forță și unitate dramatică („Aventurile neobișnuite al lui Mister West în țara bolșevicilor”, „Raza morții”, „Marele consolator”, „Potrivit legii”). A exercitat o influență deosebită asupra unor tineri regizori de mare talent.

LANCASTER [lænkəstər], Burt (pe numele adevărat Stephen Burton Lancaster) (1913-1994), actor american de teatru și film. A debutat în 1946 în filmul „Ucigașii”. Aspectul atletic și zâmbetul fermecător, la care se adaugă o mare expresivitate artistică, îl consacră ca vedetă în aproape în toate genurile de film, de la cele de suspans și de aventură („Vera Cruz”, „Profesioniștii”), până la drame psihologice („Omul care aduce ploaia”, „Trapez”, „Aeroportul”, „Ghepardul”, „Grup de familie într-un interior”, „Păsărarul din Alcatraz”). Roluri în seriale TV („Moise”, „Marco Polo”, „Logodnicii”). Premiul Oscar: 1960 („Elmer Gantry”).

libret (< it. libretto „cărticică”; fr. livret; engl. textbook, book; germ. Textbuch, Buch) 1. Textul literar al unei opere*, operete*, balet*, cantate*, oratoriu*. Apare în sec. 17 odată cu opera. Primele l. au fost scrise de Ottavio Rinuccini (1562-1621) pentru operele lui Peri, Caccini și Monteverdi. Tematica foarte diversă (mitologie, istorie, aventură, exotism, comedie, fantastic, tendințe moralizatoare, simbolică filozofică etc.) oglindește în tot lungul istoriei gustul literar al timpului. L. este un gen cu o estetică proprie și nu trebuie judecat după criterii pur literare. Au existat numeroase controverse privitoare la echilibrul dintre text și muzică, dar marile reușite ale textului liric sunt strâns legate de o anumită muzică și determinite stilistic de aceasta. Libretiști și colaborări celebre: Philippe Quinault – Lully; Pietro Metastasio – D. Scarlatti, Händel, Mozart; Goldoni – Vivaldi, B. Galuppi; Lorenzo da Porte – Mozart; Eugène Scribe – Auber, Meyerbeer; Francesco Maria Pave și Arrigo Boito – Verdi; Hugo von Hoffmanstahl – R. Strauss etc. Sub impulsul individualismului romantic, Berlioz, Wagner își scriu singuri l., urmați, în sec. 20, de Berg, Schrecker, Menotti, Orff etc. Creația românească cunoaște și ea compozitori-libretiști ca Drăgoi, Negrea, P. Constantinescu, Gh. Dumitrescu, Bentoiu etc. 2. Broșura conținând textul unui l. (1). Primele l., tipărite în sec. 17 în broșuri luxoase, cu gravuri, dedicații și prefețe, constituie azi piese de bibliofilie și prețioase surse de informație.

LODGE [lodʒ], Thomas (c. 1558-1625), scriitor englez. Autor al unui roman pastoral („Rosalinda”), care l-a inspirat pe Shakespeare în „Cum vă place”. A considerat aventura ca ideal și stil de viață.

LOUYS [luí], Pierre (1870-1925), scriitor francez. Operă influențată de simbolism și parnasianism. Versuri („Astarte”), poeme în proză „Cântecele lui Bilitis”) și romane („Afrodita”), evocând moravuri ale Greciei antice. Romane psihologice („Femeia și paiața”) și fanteziste („Aventurile regelui Pausol”).

MACLEAN [məklí:n], Alistair (1922-1987), scriitor scoțian. Romane de război și aventuri de mare succes („Tunurile din Navarrone”, „The Golden Gate”, „Santorini”). Numeroase ecranizări.

MACORLAN [makorlã], Pierre (pseud. lui P. Dumarchais) (1882-1970), scriitor francez. Povestiri satirice și romane de aventuri din lumea piraților, a contrabandiștilor și a Legiunii străine („Cheiul cețurilor”). Ecranizări.

MAGELLAN 1. (sp. MAGALLANES [magajánes] Fernando de ~ sau port. MAGALHᾹES [məgəλəiʃ], Fernão) (c. 1480-1521), navigator portughez. În căutarea unui drum prin V spre ins. Moluce (de unde portughezii aduceau mirodenii), a întreprins, cu cinci nave, prima călătorie în jurul Pământului (1519-1522), în serviciul regelui spaniol Carol I, ocolind America pe la S. În cursul acestei călătorii a descoperit strâmtoarea care îi poartă numele (1520), a traversat Oc. Pacific și a debarcat în ins. Filipine, unde a fost ucis (27 apr. 1521), expediția continuând sub conducerea lui Juan Sebastián El Cano care, ocolind Africa, s-a întors în Spania, ajungând la Sevilla (9 sept. 1522) cu o singură navă și 18 supraviețuitori. Istoricul italian Antonio Pigafetta, participând la expediția lui M., a relatat marea aventură a călătorie în lucrarea „Relatare asupra primei călătorii în jurul lumii” (1525). 2. Strâmtoare între extremitatea continental-sudică a Americii de Sud și ins. Țara de Foc, care unește Oc. Atlantic de Oc. Pacific. Lungime: 563 km; lățimea minimă: 3,3 km; lățimea max.: 38 km. Ad. max.: 1.170 m. Port pr.: Punta Arenas. Navigație dificilă din cauza stâncilor subacvatice, a vânturilor puternice și a ceții. 3. Sondă americană automată pentru explorarea planetei Venus, lansată la 5 mai 1989. După ce a realizat 15.000 de revoluții în jurul lui Venus și a cartografiat 98% din suprafața planetei, informație transmisă pe Pământ, s-a prăbușit pe suprafața venusiană la 12 oct. 1994.

MASEFIELD [méisfi:ld], John Edward (1878-1967), scriitor englez. Supranumit „poet al mării”. Poeme de evocare realistă, cu implicații fantastice, a vieții marinarilor („Baladele mării”, „Eternă îndurare”), drame („Tragedia lui Nan”), romane de aventuri pentru copii („Căpitanul Margareta”, „Pasărea zorilor”); pagini autobiografice („O experiență îndelungată”); eseuri critice („William Shakespeare”).

MAY [maj], Karl (pseud. lui Karl Hohenthal) (1842-1912), scriitor german. Romane de aventuri, evocând mai ales lumea indienilor americani („Comoara din lacul de argint”, „Winnetou”, „Old Shurehand”).

MÉLIÈS [meliés], Georges (1861-1938), cineast francez. Pionier al artei cinemotografice. Iluzionist la teatrul „Robert Houdin” din Paris. În studiourile construite de el (1897), la Montreuil, a realizat peste 400 de filme, utilizând procedee ale artei sale de prestidigitator. Inventator al trucului cinematografic. Predilecție pentru feerie și genul științifico-fantastic („Călătoriile lui Gulliver”, „Afacerea Dreyfus”, „Călătoria în lună”, „Aventurile baronului Münchausen”, „La Polul Nord”).

MELVILLE [mélvil], Herman (1819-1891), scriitor american. Călătoriile sale pe mări și oceane au constituit sursa de inspirație a majorității povestirilor sale, pline de exotism sau a celor de factură simbolică, arhetipală, pornind de la încleștarea dramatică dintre om și natură („Taipi”, „Omoo, povestirea aventurilor în mările Sudului”, „Redburn”, „Tunică albă”, „Povestirile din Piazza”, „Moby Dick” – capodopera sa). Versuri în care celebrează eroi ai războiului civil („Poezii despre bătălii viziuni de război”) sau evocă peisajul marin („John Marr și alți marinari”); meditații lirico-filozofice („Timoleon”).

MORGAN [mó:gən], Sir Henry (1635-1688), corsar englez. Răpit de copil și vândut ca sclav în America. Amiral al corsarilor din Jamaica (1666); a condus mai multe expediții împotriva coloniilor spaniole din America Centrală. Prins și închis în Turnul Londrei, a fost reabilitat de Carol II, care, în 1674, l-a numit guvernator în Jamaica. Figură devenită populară datorită romanelor de aventuri.

MÜNCHHAUSEN [münhauzən], Karl Friederich Hieronymus, baron von Feiherr (1720-1797), ofițer german. Devenit personaj literar, simbol al lăudăroșeniei și mistificării, prin povestirile sale de aventuri publicate, inițial, în engleză de R.E. Raspe și apoi reluate și amplificate în germană de G.A. Bürger și K.L. Immermann sub titlul „Minciunile baronului Münchhausen”.

muzică serială, sistem de organizare a obiectului* sonor care, este bazat pe o riguroasă tehnică a detaliului, presupune nașterea oricăror configurații sonore dintr-o serie* de bază inițial construită. Serialismul reprezintă o cucerire a muzicii sec. nostru fiind o continuare firească a căutărilor și împlinirilor romantismului* târziu al cărui personaj central a fost R. Wagner, „înconjurat” de nume sonore ca Brahms, Mahler, R. Strauss ș.a. Mobilul dezagregării sistemului (II, 3) tonal: excesiva cromatizare a limbajului armonic pe care Wagner a împins-o până la ultimele consecințe (Tristan) lăsând loc unui Mahler, dar mai ales unui R. Strauss să treacă dincolo de pragul tonalității (1) (Electra), a însemnat necesitatea lărgirii limbajului muzical și totodată a expresiei. După o perioadă de tatonări în zone nebuloase, care impuneau din ce în ce atonalitatea* (perioada dodecafonică*), a urmat o limpezire datorită cristalizării unui nou sistem ce punea ordine între cele 12 sunete folosite liber de către unii compozitori ai vremii: serialismul dodecafonic. Gruparea componistică ce s-a format cunoscută azi prin denumirea de „noua școală vieneză”, reprezentată de A. Schönberg și A. Webern, descoperea un alt univers sonor bazat pe organizarea celor 12 sunete după reguli precise care urmăreau principiul nonrepetabilității și anularea atracției tonale. Astfel se creează serii de 12 sunete care sunt tratate după principiul variațiunii (1) perpetue (inițiat de Schönberg) urmărindu-se, prin înlăturarea dublajelor instr. (este interzisă octavizarea) și a excesului de culoare postromantică, ajungerea la timbrurile* pure – idee pe care A. Webern o va exploata la maximum printr-un stil cameral, trasparent, confesiv, aproape imploziv. Teoreticianul, și bineînțeles cel care aplică primul în practică noul sistem prin Piesa nr. 5 intitulată „Vals” din lucrarea Cinci piese pentru pian op. 23, a fost A. Schönberg. Piesa datează din 1923. (Se pare că înaintea lui Schönberg, Hauer a creat un alt tip de organizare dodecafonică – v tropi (4)). Tehnica serială presupune o serie de bază de 12 transpoziții* și 4 forme: directă, inversă*, recurentă*, recurentă inversă. Deci cele 4 forme a câte 12 transpoziții fiecare înseamnă 48 de posibilități de a lucra cu o singură serie. Desigur conceperea seriei la începutul practicii seriale era încă legată de ideea de tematism. Cu cât s-a câștigat în tehnică și în expresia noii estetici, depărtarea de influențele tematice a fost tot mai vizibilă. Astfel A. Webern ajunge în creațiile sale să depășească încorsetările tradiționale, chiar și ideile estetice ale impresionismului* și să creeze o artă abstractă unde vechile concepte nu își găseau locul. El este inițiatorul stilului punctualist* prin tehnica „melodiei timbrurilor” (Klangfarbenmelodie) pe care o utilizează încă din 1909, în op. 6, și primul care reușește să spargă formele* clasice (în care erau turnate majoritatea lucrărilor seriale ale lui Schönberg sau Berg), prin construirea de forme noi bazate alăturări de secțiuni date de utilizarea seriei. Totuși, nici el, nici ceilalți doi compozitori nu s-au putut elibera de principiul variațional care le-a dominat creația și de sistemul polif. linear*, deși în multe creații se poate observa o noutate în privința scriiturii polif.: organizarea obiectelor sonore pe o dimensiune oblică* (în special la Webern). O altă caracteristică a grupării de la Viena este concentrarea în timp. Lucrările seriale, cu precădere creațiile weberniene, au aspectul unor „concentrate”. (Toată creația lui Webern se poate audia în aproximativ 3 ore). Această esențializare a însemnat un pas înainte în expresia muzicală abstractă fiind totodată conformă cu gradul de percepere a noii organizări a materialului sonor. Care au fost ecourile conceptului serial? Bineînțeles cei care au urmat și au privit cu alți ochi creațiile școlii vieneze au putut observa și limitele acesteia. Cei trei compozitori reprezintă o bază solidă de plecare pentru aventura muzicii europ. de mai târziu. Ei s-au oprit în a organiza serial doar înălțimile (2) sunetelor. În schimb, în 1949 compozitorul fr. O. Messiaen propune în piesa Mode de Valeurs et d’Intensités din Quatre Études de Rythmes o organizare pe bază modală* (de unde și serialismul modal care provine din procedeul de a folosi tronsoane ale seriei, răspândit până în zilele noastre) a tuturor parametrilor* cu care operează (înălțimi, durate*, intensități (2)). Un an mai târziu, Pierre Boulez, plecând de la o sinteză a muzicii weberniene și a sugestiei date de Messiaen, ajunge la metoda de organizare denumită serialismul integral. Metodologia serialismului integral presupune crearea seriilor de înălțimi, durate, intensități și timbru [mai târziu: spațiul (II)] precum și derivarea sau conjugarea lor, de unde rezultă complexele acordice*, blocuri sonore (provenite din creația lui E. Varèse), diferite tipuri de densități sonore etc. Serialismul integral operează mai ales cu microstructuri, obținute prin structurarea multiserială, care la rândul lor sunt serializate și dispuse în macrostructuri formale (v. structură). Limita, atât teoretic cât și practică, reiese din faptul că sintaxa noului vocabular nu rezolvă problemele formei. Înlănțuirea structurilor și realizarea unei structuri rămân în afara preocupărilor serialismului total, deși viziunile teoretice ale lui Boulez prezentate în cartea sa Penser la musique aujourd’hui (Geneva, 1964) deschid unele perspective în acest sens. Cartea insistă însă pe studiul morfologic și numai parțial pe cel al sintaxei (2). De această barieră s-au lovit și ceilalți serialiști de după anii ’50, fie că făceau parte din grupul serialiștilor it. în frunte cu Nono, fie din cel germ. avându-l ca personaj principal pe Stockhausen. Totodată, ei nu au putut depăși scriitura polif. liniare care în ideea organizării multiseriale devenea ineficientă anulându-și detaliile. A trebuit să apară compozitorul Y. Xenakis care, stabilit la Paris în 1955, declanșează un „atac” împotriva concepției serialismului integral, arătând că în s. total perceperea detaliului se pierde. Astfel, o atare tehnică devine în acest caz un nonsens. Xenakis propune un sistem mai potrivit de structurare a fenomenului, prin evenimente sonore ce se realizează în planul ansamblului care să fie controlate de media mișcării obiectelor cu ajutorul calculului probabilistic (v. stochastică, muzică). Tot în ideea neputinței perceperii detaliului ci doar a fenomenului global, în Europa se introduce treptat aleatorismul* în muzică, provenit de la compozitorii de peste Ocean. Aleatorismul privește într-un mod nou punerea în timp a evenimentelor aducând o notă de prospețime și de adevăr (poate chiar de natural) în această direcție. Chiar una dintre ultimele, și cele mai cunoscute lucrări integral seriale, Gruppen für drei Orchester, semnată de Stockhausen, se contrazice în organizarea totală prin serializarea tempo(2)-urilor (celor trei orch. suprapuse) care, până la urmă, intră în sfera aleatoriului, neputând fi realizate practic, ci doar pe hârtie. Cu toate neajunsurile ei, s. rămâne totuși o aventură deosebită a intelectului și a spiritului uman.

NAIBA f. Una din numirile populare ale diavolului. * La ~! se spune, când cineva vrea să se lepede de ceva. Ce ~! se spune pentru a exprima nerăbdarea sau nemulțumirea. Al ~ii! se spune pentru a exprima mirarea. Dat ~ii a) care pricinuiește multă bătaie de cap; b) care este foarte dezghețat și descurcăreț. Pe ~! se spune pentru a nega ceva. Nici pe ~ absolut nimic. A căuta pe ~ a se aventura în ceva, care poate avea urmări neplăcute. A da de ~ (sau a vedea pe ~) a nimeri într-o încurcătură. A da (sau a lăsa) pe cineva sau ceva la ~ (sau ~ii) a renunța la cineva sau ceva. Du-te (sau fugi) la ~! sau du-te ~ii!, lua-te-ar ~!, fire-ar (sau fir-ar) al ~ii (să fie)! se spune pentru a exprima o imprecație sau un blestem. [G.-D. naibei] /Orig. nec.

NAMÏK, Kemal Mehmet (1840-1888), scriitor turc. A făcut parte din organizația „Junilor turci”; a întemeiat, împreună cu Ziya Pașa, ziarul „Hüriyet” („Libertatea”), publicat la Londra (1868-1870). Unul dintre reprezentanții importanți ai romantismului turc. Drame sociale și patriotice (Patria sau Silistra, „Sărmana copilă”). Romanul de analiză psihologică „Deșteptarea sau aventurile lui Ali Bey” este considerat primul roman turc modern. Versuri polemice; eseuri literare.

NICOLAESCU, Sergiu (n. 1930, Târgu Jiu), regizor, actor de film și om politic român. Abordează documentarul experimental („Memoria trandafirului”), filmul istoric de mare montare („Dacii”, „Mihai Viteazul”), de război („Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, „Triunghiul morții”), polițist și de aventuri („Cu mâinile curate”, „Capcana mercenarilor”), comedia („Nea Mărin miliardar”), precum și pe cel de actualitate („Zile fierbinți”). Ecranizări („Ultima noapte de dragoste”).

NOCTURN adj. (rar) noptatic. (Aventuri ~.)

NORRIS [nóris], Frank (1870-1902), jurnalist și scriitor american. Corespondent de război în Africa de Sud (1895-1896) și Cuba (1898-1899). Operă influențată de Emil Zola. Precursor al romanului naturalist american („McTeague”, „Vandover și bruta”, „Caracatița”, „Groapa”). Romane de aventuri („Moran și Lady Letty”); poeme romantice.

NOVARRO, Ramon (1899-1968), actor american de origine mexicană. Chipul expresiv, bărbătesc, l-a impus ca june-prim romantic în melodrame și filme de aventuri („Prizonierul din Zelda”, „Scaramouche”, „Ben-Hur”, „Mata Hari”).

NÚÑEZ [núñes] CABEZA DE VACA, Álvaro (c. 1490-c. 1557), cronicar spaniol. L-a însoțit pe Pánfilo Narváez în expediția din Florida (1527-1528), unde a fost prizonier la indigeni timp de șase ani, aventură pe care a povestit-o în lucrarea sa „Naufragii”. Întors în Spania (1537), a condus expediția către reg. Río de la Plata, traversând partea de S a Braziliei și Paraguayului (1541-1542). Guvernator în Paraguay (1542-1544).

ODISEE s. f. Călătorie lungă și plină de aventuri; șir de întâmplări neprevăzute; viață plină de peripeții. [Pr.: -se-e] – Din fr. odyssée.

ODISEE s.f. Călătorie lungă și plină de aventuri; șir de întîmplări neprevăzute. [Pron. -se-e, pl. (rar) -ei. / < fr. odyssée, cf. gr. odysseia < Odiseu – rege în Itaca, unul dintre principalii eroi ai războiului troian].

ODISEE s. f. călătorie lungă și plină de aventuri; șir de întâmplări neprevăzute. (< fr. odyssée, gr. Odysseia)

O’FLAHERTY [ouflεəti], Liam (1897-1984), scriitor irlandez. Romane și nuvele („Soția vecinilor”, „Suflet negru”, „Foametea”, „Denunțătorul” – capodopera sa) inspirate din lupta de eliberare a poporului irlandez, la care a participat, sau din viața încă primitivă a pescarilor și țăranilor în continuă luptă cu natura vitregă, influențate de de naturalism și psihologism. Literatură de aventuri (romanul „Asasinul”, vol. de nuvele „Lebăda sălbatică”).

om-maimuță s. m. ◊ „Un om-maimuță în Spania zilelor noastre? Locuitorii satului Villen din regiunea Alicante au prins, la poalele munților Sierra del Aguila, o creatură dotată cu o putere musculară deosebită, înalt de 1,25 m. Nu vorbește, se hrănește cu ierburi și rădăcini de plante și doarme în pomi.” R.l. 11 IV 72 p. 6. ◊ „Graficianul B.H. a fost calificat de o revistă franceză ca «al doilea tată al lui Tarzan». H. este cunoscut pentru pasiunea cu care s-a dedicat ani de zile ilustrării aventurilor trăite de omul-maimuță.” R.l. 4 VI 74 p. 6 (din om + maimuță)

orchestrație, componentă a actului creator în muzică, răspunzătoare atât de transcrierea specifică, sonoră, timbrală*, a procesului muzical în partitura* oricărei lucrări, cât și de imaginea adecvată, de manifestarea convingătoare a tuturor parametrilor* gândirii muzicale în funcție de datele concrete fonice și expresive ale formației* instrumentale sau vocale, camerale sau orchestrale alese. Privită în general doar ca o tehnică de realizare, de redactare finală a unei elaborări simf., o., în calitate de exponentă a dimensiunii sonore în gândirea muzicală, are temeiuri mult mai profunde în mecanica actului creator, participând activ și determinant alături de celelalte coordonate ale componisticii (melodică-polif.-heterofonă-arm.-ritmică-arhitectonică) la conturarea întregului demers artistic, făcând astfel constitutiv parte din nucleul de energii imaginative ce asigură unitatea superioară a creației autentice, concepută instr., vocal, orch., și nu doar adaptată ulterior – mai mult sau mai puțin fericit – unor realități sonore. Deși astfel definită, o. apare ca fiind implicată în orice gen de creație muzicală, putându-se spune cu aceeași îndreptățire despre un trio (2) sau cvartet (2) cameral, o piesă corală (2) sau o compoziție (1) simf. că este bine (sau rău) orchestrată, în sensul atât al fuzionării, al acumulării substanței și gestualității muzicale la resursele sonore și particularitățile interpretative ale formației instr. sau vocale chemate să le materializeze, cât și al eficienței (uneori chiar al măiestriei) combinațiilor timbrale, al soluțiilor de scriitură, al punerii în pagină, noțiunea subliniază totuși aplicabilitatea ei majoră în special în acele construcții muzicale destinate asamblurilor (1, 2) orch. de variate proporții, presupunând angajarea complexă a tehnicii și artei specifice o. În înfăptuirea unor atari proiecte, o. ține seama de legi proprii dramaturgiei variabilă în raport de gen (I, 1, 2) componistic și componență instr., de perioadă istoric-stilistică, sau zonă de cultură, de personalitate creatoare etc., sprijinindu-se pe imaginația sonoră ce la rându-i își extrage argumentele din virtuțile cântecului și jocului instr.-voc., din inepuizabila alchimie timbrală, din mulțimea soluțiilor combinatorii de scriitură, de formulare individuală și de asamblu. ♦ O. are roluri diferite în creație și în practica muzicală: a) în genurile (I, 1) cameral*, simfonic*, voc.-simf., operă*, balet*, realizează configurația sonoră finală a compoziției, fixată în partitură (semnată în general de autor), singura în măsură să exprime ideile muzicale cuprinse în paginile sale, în așa fel încât referirea la un concerto grosso* de Vivaldi, un oratoriu* de Bach, o simfonie mozartiană, un balet stravinskian sau o operă wagneriană subînțelege întotdeauna partitura-mărturie unică a respectivului opus*; b) Poate fi însă îndeletnicire autonomă când își propune să modifice identitatea sonoră originară a unei lucrări muzicale, traducându-i (cu un grad variabil de rigoare, în funcție de gen) datele componistice de bază într-un limbaj timbral (în special orch.) diferit de cel imaginat inițial. În cazul categoriilor muzicale mai sus amintite (a), travaliul semnifică cu precădere valorificarea orch. a unor lucrări – de obicei pianistice – ce conțin evidente sugestii gestuale, dinamice*, cromatic-timbrale specific simf. (v. transcripție). Proiecția lor în câmpul valorilor expresive proprii unui ansamblu instr.-orch. se face însă întotdeauna cu severa respectare a semnificațiilor și chiar a literei textului muzical ales, orchestratorul adăugându-i fantezia timbrală și de scriitură ce poate duce la rezultate asemeni acelora din versiunea orch. a Suitei pianistice mussorgskiene „Tablouri dintr-o expoziție”, datorată lui Ravel. În genurile de divertisment [de la aria* sau cupletul (II) de operetă* și șlagărul de muzică ușoară*, la muzica de jazz* și la cea pop.], genuri destinate unei largi circulații, deci unor variate formule interpretative, o. este în schimb chemată să se adapteze la mereu alte formații instr. și țesături vocale, chiar elementele primare, de natură melodică, armonică, ritmică ale acestor categorii de piese muzicale reformându-le în cadrul unei mari libertăți de acțiune, de la simpla înveșmântare instr. până la prelucrarea (3) și parafraza* cu aspect de nouă creație. Este și motivul pentru care aceste tipuri de travalii, ce apelează la diferite tehnici prelucrătoare, din care o. face parte mai mult ca simplă instrumentație*, nu vor fi analizate aici. Evoluția o. în istoria culturii muzicale europ. a stat deopotrivă sub semnul marilor mutații stilistice operate în gândirea componistică cât și sub cel – tot atât de hotărâtor – al procesului de perfecționare tehnic-constructivă a instrumentalului și de constituire a familiilor timbrale, a întregului aparat orch., proces el însuși stimulat continuu de cutezanța fanteziei timbrale a compozitorilor, de tot mai spectaculoasa dramaturgie sonoră a marilor forme simf., paginile orch. reflectând un timp interdependența acestor factori. Astfel, în perioada preclasică, sobrietatea discursului muzical predominant liniar-polif. (v. și liniarism) (reclamând planuri sonore omogene și de largă respirație, optime derulării texturilor* contrapunctice) și-au aflat o exprimare ideală în formații instr. dăruite tocmai cu virtutea unității sonor-timbrale, interpretative precum orch. de coarde (de timpuriu constituită și emancipată ca ansamblu muzical complet), căreia i se puteau asocia alte familii timbrale de asemenea omogen alcătuite (grupuri de suflători de lemn sau din alamă). O. este în atare modalitate creatoare prea puțin preocupată de contrastul și relieful timbral, de jocul alert al valorilor sonore, concentrându-se însă asupra eficienței și diversității expresive ale cântului instr. în toate registrele (1) orch. animate de dialoguri și replici contrapunctice*, generatoare de mai multe ori de scriituri vecine cu virtuozitatea*. În etapa clasic-romantică, dominată de principiul componistic clădit pe idei și teme* muzicale pregnant profilate și plasate la timona acțiunilor muzicale, vizând construirea unor ambițioase arhitecturi simf., o. capătă un rol din ce în ce mai mare atât în înveșmântarea timbrală a personajelor tematice, cât și în susținerea amplelor dezbateri muzicale. Și acestea le realizează prin atente diferențieri ale planurilor sonore, prin exploatarea intensivă a resurselor interpretative ale unui corp instr. armonios alcătuit și perfecționat constructiv, prin amplificarea gestului orch. gândit în limitele generoase – din punct de vedere timbral, dinamic*, al spațiului sonor – oferite de un ansamblu simf. uneori supradimensionat. O dată cu impresionalismul*, cu deplasarea centrului de greutate al preocupărilor creatoare în sfera dialecticii discursive, proprii tematismului clasic, spre cea a plasticității muzicale, a creionărilor aluzive, a irizărilor sonore insinuate drept elemente ale unui nou limbaj componistic, o. capătă ponderea unui argument esențial. În elaborarea rafinată a partiturii, ea cheltuie cu dărnicie luxurianța cromatic-timbrală a aparatului orch. modern, reevaluat funcțional (în special în acele compartimente influențate și de practica muzicii de jazz* – instr. din alamă și de percuție*), folosind chiar surse sonore provenite din practici extraeurop. (instr. de culoare) sau din muzici europ. evoluate (ex. oboe d’amore,* clavecin*). În fine, creația sec. 20, ce poate fi privită ca o impresionantă aventură în căutarea unor noi tărâmuri ale artei sunetelor, punând cu temeritate în discuție structurile sintactice* și morfologice ale limbajului specific (așa cum erau ele concepute anterior), s-a ancorat întotdeauna temeinic în rațiunea cea mai fermă, concretă și în același timp generoasă a gândirii muzicale, realitatea sonoră, în special în aspectele ei timbrale. Concentrarea interesului în direcția explorării febrile a resurselor coloristice ale muzicii (menite uneori să suplinească inconsistența altor modalități de exprimare, în special melodică și armonică) a plasat treptat fantezia sonoră, tehnica o. în prim planul creației muzicale din ultimele decenii. Beneficiare a unei largi deschideri de orizont, datorită atât noilor tehnici de realizare și prelucrare electronică a sunetului cât și prospectării asidui a unor străvechi culturi muzicale (indiene, extrem orient., africane etc.), gândirea sonoră din zilele noastre dispune de un considerabil ascendent în travaliul componistic, de multe ori cu o reală funcție coordonatoare a întregului act imaginativ. ♦ Pe lângă aceste aspecte de ordin stilistic-istoric, o. a avut întotdeauna funcționalități și modalități deosebite de manifestare în cadrul celor două mari filoane ale creației muzicale – ce s-au conturat dintru început și au evoluat paralel de-a lungul veacurilor, cu tendințe periodice de delimitare sau fuzionare, dar mereu influențându-se reciproc. În primul rând (cuprinzând în special genuri scenice ca opera, baletul, muzica de teatru* sau de film*), muzica; fie intim asociată acțiunii dramatice, fie destinată ilustrării ideilor literare sau evoluțiilor vizuale, a permis întotdeauna o mai mare libertate de desfășurare a fanteziei sonore-timbrale decât în genurile celei de-a doua categorii (cameral, simf.), în care imperativul concentrării substanței expresive în scopul susținerii discursului muzical sever arcuit în structurile sale formale abstracte, a presupus epurarea limbajului sonor-timbrală de orice efect exterior, de orice amănunt nesemnificativ. În muzica de operă, nu numai componenta instr. a orch., dar și exploatarea ei au fost mereu mai bogată și mai nuanțată comparativ cu formațiile și scriiturile mai austere, mai reținute, propice însă desfășurării argumentației camerale sau simf. voit reduse la esențial. Așa se face că o voce de remarcabilă valoare sonor-timbrală și utilitate orch. cum este cea a trb., abil integrată chiar în partitura considerată printre primele acte de naștere ale operei, în Orfeu de Monteverdi – și încă în număr relativ mare de instr. asemenea – pentru a ilustra (la 1600!) cum nu se poate mai sugestiv tenebrele infernului, va fi multă vreme (până la finalul triumfal al Simfoniei a V-a de Beethoven) dificil de asociat narațiunii muzicale de tip simf. Haydn îl folosește curent în oratoriile* sale (adevărate drame vocal-orch.), dar niciodată în numeroasele sale simf. La fel Mozart, lăsându-l deliberat în afara captivantului său joc de idei, nu s-a putut însă lipsi de cântul grav și viril al acestui instr. În unele din operele sale (scena Comandorului din Don Giovanni rămâne un ex. edificator) sau în „Tuba mirum” din Requim. Dealtfel, același Mozart (unul din puținele cazuri fericite din istoria muzicii de firească și desăvârșită exprimare deopotrivă în operă și în genurile „pure”), în timp ce-și transcria, într-un aparat orch. de o excepțională modestie, un adevărat testament de gândire muzicală și trăire umană, în paginile ultimei triade simf. (Simfoniile nr. 39, 40, 41), în dramele sau feriile sale, se lasă cu dezinvoltură sedus de sugestiile timbrale (cu referiri curente la acțiuni scenice) ale unor instr. de excepție pe atunci ca triunghiul*, talgerele*, mandolina* sau jocul de clopoței*. Tot așa Beethoven, deși își taie monumentalele simf. într-un material muzical cu un ambitus sonor și dinamic mult amplificat față de cel al precedesorilor săi amintiți, rezervă totuși întotdeauna trp. un rol secundar (ritmic și dinamic) în susținerea tensionatelor sale demersuri orch., deși unica sa operă Fidelio, aceluiași instr. îi acordă chiar rolul unui veritabil personaj solistic într-un anumit moment al dramei. Peste timp, se regăsește aceeași dihotomie la Enescu, care în Oedip apelează (în contextul unei saturate densități orch.) chiar și la vocea senzuală a sax. (fie și numai pentru două scurte intervenții cu motivația „leit-timbrului”) sau la impresionantul efect al unui glissando* de ferăstrău* în scena morții Sfinxului; își încredintează totuși ultima destăinuire muzicală, încărcată de grele semnificații, unui ansamblu orch. de numai 12 instr. (Simfonia de cameră). Iar atunci când aceste trasee ale creației muzicale se întâlnesc fie sub pana unui compozitor de statura lui Richard Wagner, fie sub zodia programatismului*, suplețea și plasticitatea o. dramatice dobândește acea consistență și organizare superioară proprii marilor forme orch. – ca în cazul epopeilor wagneriene – sau suflul amplu al scriiturii simf. asimilează organic gesturi sonore cu capacități sugestive, descriptive, onomatopeice chiar, ca în Simfonia fantastică de Berlioz, în poemele* simf. ale lui Richard Strauss sau Listz, în Marea de Debussy, în Suita sătească și Vox maris de Enescu etc. Tot atâtea pagini ce măsoară, în fond, aria problematică a tehnicii și strădaniei artistice numită o. ♦ Teoretizarea multiplelor și complexelor aspecte de ordin practic și artistic ale o., deși sumar sau fugar abordate în unele tratate muzicale mai vechi, ca preocupare temeinic ordonată și aprofundată apare totuși abia în sec. 19, o dată cu desăvârșirea configurației instr.-sonore a amplei orch. simf. și ca o firească consecință a rolului o. în creația muzicală modernă. Dintre lucrările cu acest profil ce s-au impus pot fi menționate: Hector Berlioz, Mare tratat de o. și instrumentație (1844, completat în 1905 de Richard Strauss și Charles-Marie Widor, în special cu îmbunătățirile tehnic-constructive aduse unor instr.), François-Auguste Gevaert, Curs metodic de o. (1885), Hugo Riemann, O. (1902), Nikolai A. Rimski-Korsakov, Principii de o. (1913, trad. rom. 1959), Tehnica o. contemporane (1950, trad. rom. 1965), datorat muzicienilor it., compozitorul Alfredo Casella și dirijorul Virgilio Mortari, precum și voluminosul Tratat de o., în patru cărți, al lui Charles Koechlin (1954).

PALADIN s.m. Nobil care slujește la palatul regal. V. palatin. ♦ Cavaler medieval rătăcitor, dornic de aventuri. ♦ (Fig.) Voinic, om îndrăzneț, animat de sentimente cavalerești. [Cf. fr. paladin, it. paladino < lat. palatinus].

PALADIN, paladini, s. m. (În evul mediu, în Europa apuseană) Nobil slujitor la palatul unor regi; p. ext. cavaler rătăcitor din evul mediu, în continuă căutare de aventuri eroice. ♦ Fig. Bărbat voinic, îndrăzneț, însuflețit de sentimente cavalerești. – Din fr. paladin, it. paladino.

PALADIN ~i m. (în evul mediu) 1) Nobil care servea la curtea unui monarh. 2) Cavaler rătăcitor (și mereu în căutare de aventuri eroice). 3) Bărbat cu sentimente și atitudini cavalerești. 4) Om devotat unei cauze sau unei persoane. /<fr. paladin, it. paladino

PALADIN s. m. 1. nobil care slujește la palatul regal; (p. ext.) cavaler medieval rătăcitor, dornic de aventuri. 2. (fig.) om curajos, îndrăzneț, cavaler (II, 1). (< fr. paladin, it. paladino)

PARODIE (< fr.; {s} para¹- + gr. ode „cântec”) s. f. 1. Scriere cu caracter umoristic sau satiric, constând într-o imitație caricaturală a unei opere literare sau muzicale, prin reluarea, în manieră comică, a temelor, a motivelor și a mijloacelor artistice specifice acesteia. Au scris p. Aristofan, Cervantes, Rabelais, Fielding, iar în literatura română Caragiale, Topîrceanu, M. Sorescu. Spiritul p. și al pastișei este cultivat abundent de scriitori portmoderni, atenți la aventura limbajului artistic (R. Petrescu, M.H. Simionescu, C. Olăreanu, M. Cărtărescu). V. și pastișă. 2. Imitație persiflantă, caricaturală; p. ext. imitație nereușită.

PAYRO, Roberto Jorge (1867-1928), scriitor argentinian. Romane de inspirație istorică („Falsul inca”, „Căpitanul Vergara”), picarescă („Aventurile hazlii ale nepotului lui Juan Moreira”, „Căstoria lui Laucha”) și nuvele naturaliste („Povestiri noi din Pago Chico”) cu pertinente observații asupra societății argentiniene. Piese de teatru („Cântec tragic”, „Marco Severi”). A întemeiat mai multe publicații literare.

PĂȚANIE ~i f. 1) Întâmplare neobișnuită (din viața unei persoane); pătăranie. 2) mai ales la pl. Întâmplare riscantă (descrisă într-o operă literară); peripeție; aventură. [G.-D. pățaniei] /a păți + suf. ~anie

PĂȚANIE, pățanii, s. f. Întâmplare (neplăcută) ieșită din comun, neașteptată sau neobișnuită pe care o trăiește cineva; pătăranie, pățeală; p. ext. (la pl.) peripeții, aventuri. [Var.: (reg.) pățenie s. f.] – Păți + suf. -anie.

PĂȚEALĂ, pățeli, s. f. (Rar) Pățanie, aventură. – Păți + suf. -eală.

păți (pățesc, pățit), vb. – 1. A pătimi, a suferi, a se chinui. – 2. A i se întîmpla ceva (neplăcut). – Mr. pat, pățăscu, pățîre; megl. pățos, pățori. Lat. patῑre (Candrea-Dens., 1359; REW 6294), cf. it. patire, sp., port. padecer. – Der. pățanie (var. pățenie), s. f. (întîmplare neplăcută, experiență neașteptată); pătăranie (var. pataranie, pataramă), s. f. (nenorocire); pățeală, s. f. (aventură, pățanie); pățitanie, s. f. (rar, pățanie). – Din rom. provine bg. din Trans. patem (Miklosich, Bulg., 130).

PECK, Gregory [Eldred] (1916-2003), actor american de film. Președinte al Academie de Arte și Științifice Cinematografice din Los Angeles (1967-1970), președinte al Institutului american de film (1967-1969). Eroii pe care i-a interpretat se remarcă prin forța morală și fizică, eleganță, inteligență, cinste și sinceritate. A abordat aproape toate genurile de film: drame, comedii, western-uri, filme de război sau de aventuri („Cheile împărăției”, „Fascinație”, „Pe cuvânt de onoare”, „Moby Dick”, „Vacanță la Roma”, „Ultimul țărm”, „Tunurile din Navaronne”, „Promontoriul groazei”, „Zăpezile de pe Kilimanjaro”, „Himera”, „Forța tăcerii”, „Old Gringo”, „MacArthur”). Premiul Oscar: 1962 („Să ucizi o pasăre cântătoare”).

PERIPEȚIE ~i f. 1) Întâmplare imprevizibilă și impresionantă care intervine în viața cuiva; istorie. 2) Întreprindere riscantă (descrisă într-o operă literară); pățanie; aventură. [G.-D. peripeției] /<fr. péripétie

PEYRE [peré], Joseph (1892-1968), scriitor francez. Romane de aventuri de mare succes („Escadronul alb”, „Sânge și lumini”, „Meterezele de la Cadix”).

PICARESC ~scă (~ști) (despre opere literare, mai ales spaniole, din sec. XVI-XVII) Care investighează diverse moravuri, medii sociale, reliefând, în mod sarcastic, amănuntul pitoresc, ineditul aventurii, prin intermediul personajelor din mediul interlop (cerșetori, aventurieri etc.). /<fr. picaresque

PICARÉSC, -Ă (< fr.; din sp. picaresco < picaro aventurier) adj. Literatură p. = gen de literatură în proză (nuvelă sau roman), de esență realistă, cultivat inițial în Spania (sec. 16-17). Care prin intermediul personajului-tip „picaro”, investighează, cu accente satirice, cele mai diverse medii sociale, moravuri ș.a., reliefând amănuntul pitoresc și ineditul aventurii, într-un limbaj plin de elemente argotice, familiare etc. Prototipul genului a fost „Viața cavalerului Guzmán de Alfarache” de M. Aléman; a apărut și în alte literaturi europene până la mijlocul sec. 18. Elemente p. se regăsesc și mai târziu la mari scriitori, ca Gogol („Suflete moarte”), M. Twain („Huckleberry Finn”), Th. Mann („Confesiunile lui Felix Krull”).

PIERSIC, Florin (n. 1936, Cluj), actor român. Dezinvolt, exuberant, dar și cu mari disponibilități pentru jocul interiorizat, a creat numeroase roluri de june-prim, apoi roluri de compoziție atât în comedii cât și în drame (în teatru: „Tragedia optimistă”, „Discipolul diavolului”, „Orfeu în Infern”, „Oameni și șoareci”, „Un fluture pe lampă”, „Năpasta”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”; în film: „Haiducii lui Șaptecai”, „De-aș fi... Harap Alb”, „Rug și flacără”, „Drumul oaselor”, „Trandafirul galben”, „Racolarea”, „Mihai Viteazul”, „Pintea”,„Columna”). Foarte popular datorită rolurilor din filme de aventuri și aparițiilor în show-uri de televiziune.

PINOCCHIO, celebru personaj al romanului pentru copii cu același nume scris de C. Collodi, care prezintă aventurile unei marionete, devenită un mic băiețel. Popularitatea personajului a devenit extraordinară în întreaga lume după ce Walt Disney a creat (1940) desenele animate, care-l aveau drept erou.

PISCATOR, Erwin (1893-1966), regizor și teatrolog german. Inițiator și organizator al teatrului politic din Berlin (1927-1932). În 1934 a emigrat în U.R.S.S., apoi în Franța și S.U.A. Reîntors în țară după război, a condus teatrul „Freie Volksbühne” (1962-1966). Împreună cu B. Brecht, a fundamentat teatrul epic, folosind o serie de inovații tehnice (scenă turnantă, decorul etajat, proiecția cinematografică). Viziune expresionistă cu intenții agitatorice („Hopa, trăim!” de E. Toller, „Aventurile bravului soldat Svejk” de Brecht, „Hoții” de Schiller, „Muștele” de Sartre). Eseuri („Teatrul politic”).

POE [pəu], Edgar Allan (1809-1849), scriitor și critic literar american. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai literaturii fantastice. Lirică străbătută de accente romantice și viziuni halucinante, păstrând o desăvârșită rigoare formală („Tamerlan”, „Corbul”, „Ulalume”, „Annabel Le”, „Clopotele”); proză fantastică („Aventurile lui Arhur Gordon Pym”, „Prăbușirea casei Usher”, ciclul „Povestiri extraordinare”) și de factură enigmistică, P. fiind printre primii reprezentanți ai literaturii polițiste („Cărăbușul de aur”, „Crimele din Rue Morgue”, „Misterul Mariei Rogêt”, „Pisica neagră”, „Scrisoarea furată”); studii de teorie literară („Filozofia compoziției”, „Principiul poetic”). Eseuri („Eureka”). Viața plină de excentricități i-a provocat prematur moartea. Necunoscut de compatrioți, opera sa a fost revelată europenilor prin traducerile lui Baudelaire, exercitând o puternică influență asupra simbolismului și suprarealismului datorită cultivării misterului și macabrului.

PORTER [pórtər], Edwin Stanton (1869-1941), regizor american de cinema. Pionier al filmului mut, anticipându-l pe D. Griffith în multe aspecte. A avut o contribuție importantă la definirea genului și a primelor elemente de limbaj cinematografic („Fata bătrână”, „Cleptomana”, „Aventurile lui Alice în Țara Minunilor”, „Tess din ținutul furtunilor”). A realizat primul western din istoria cinematografiei („Atentatul din tren”) cu efecte spectaculare.

POTTER [pótə], Beatrix (Helen) (1866-1943), scriitoare engleză și ilustratoare de cărți pentru copii. Gravuri și desene alcătuind un univers miniatural, în cărțile de format mic, în care povestește aventurile iepurilor Peter Rabbit sau Benjamin Bunny, ale rățoiului Jemima Puddle Duck ș.a. („Povestea lui Peter Rabbit”, „Benjamin Bunny”).

PREFERINȚĂ s. 1. predilecție, (înv.) protimis. (~ pentru filmele de aventuri.) 2. v. gust. 3. v. aptitudine.

PREVOST d’EXILES [prevó degzíl], Antoine François, abatele (1697-1763), scriitor francez. Precursor al prozei franceze moderne. Celebru îndeosebi prin romanul „Manon Lescaut” (din ciclul „Memoriile și aventurile unui om de calitate”), remarcabil prin sinceritatea tonului și precizia analizei psihologice. Lucrări de erudiție, traduceri (Cicero), publicistică.

QUINN [kuin], Anthony (1915-2001), actor american de film. Înzestrat cu o deosebită forță expresivă, interpret al unor personaje pline de o forță vitală inepuizabilă, cu o etică frustă, aparținând unei umanități aspre, senzuale. De o longevitate artistică extraordinară, a jucat într-un număr impresionant de filme, aparținând unor genuri foarte diverse („Orhideea neagră”, „Vizita bătrânei doamne”, „Van Gogh”, „Legământ sfânt”, „Ultimul tren din Gun Hill”, „Zorba Grecul”, „Moștenirea Ferramonti”, „Salamandra”, „Cel mai bogat om din lume”, „Ultima aventură”, „Atât aproape de cer”). Premiul Oscar, 1952 („Viva Zapata”), 1954 („La Strada”).

RASPE, Rudolph Erich (1737-1794), scriitor german. Erudit. Preocupări în științele naturii, matematică; anticar și editor; traduceri din literatura engleză. Celebru pentru lucrarea sa „Aventurile baronului Münchhausen”.

REININGER, Lotte (1899-1981), regizoare germană. Pionier al filmului de animație mondială. Utilizează în principal tehnica „umbrelor mișcătoare” („Aventurile prințului Ahmed”).

RICARDOU, Jean (n. 1932), scriitor francez. Reprezentant al direcției „Noului roman”, căreia i-a consacrat și două texte teoretice („Problemele Noului roman”, „Pentru o teorie a Noului roman”). Primul său roman („Observatorul de la Cannes”) e mai curând „aventura unei scriituri” decât „scriitura unei aventuri”. S-a îndreptat spre romanul cu temă istorică („Cucerirea Constantinopolului”, „Revoluția minusculă”).

RICCI, familie de pictori italieni. 1. Sebastiano R. (1659-1734). Arta lui a reprezentat o sinteză a influențele lui Annibale Carracci, Caravaggio și Correggio și a exercitat la rându-i o puternică influență asupra picturii din N Italiei și din Anglia (unde R. a lucrat între 1712 și 1716), introducând acolo primele principii ale „compoziției grandioase” pe care o va dezvolta pictura academică din cea de-a doua jumătate a sec. 18. 2. Marco R. (1676-1730). Nepotul lui R. (1). Autor al unor peisaje și al unor compoziții înfățișând aventuri de vânătoare, atacuri ale briganzilor, scene de luptă, în maniera lui Salvatore Rosa („Peisaje din Valea râului Piave”). A lucrat câțiva ani în Anglia, unde repertoriului său obișnuit a adăugat imagini și portrete din cartierele londoneze sărace.

RIMBAUD [rẽbó], Jean Nicolas Arthur (1854-1891), poet francez. Predecesor al simbolismului. Prieten cu Verlaine. Talent exploziv, copil minune al poeziei, și-a încheiat activitatea literară la 19 ani, ducând apoi o viață de peregrinări și aventuri în Asia și Africa. Oscilând între lucid și halucinant, sublim și grotesc, angelic și demonic, într-o continuă confruntare cu sine și cu realitățile exterioare, înzestrat cu o fantezie debordantă, vizionară, se impune prin arta rafinată a transfigurării realului în sinteze de senzații, gânduri și afecte, de o originalitate expresivă unică („Iluminări”). Poeme în proză („Un anotimp în infern”). Creator al versului liber și al sinesteziei, procedeu mult folosit de simboliști.

*rizíbil, -ă adj. (fr. risible, d. lat. risibilis). Care poate rîde (ca omu). Ridicul, demn de rîs: aventură rizibilă.

ROBINSONADĂ s. f. 1. povestire despre naufragiați pierduți; acțiune neobișnuită; aventură; fantezie în care individul izolat apare trăind în afara societății. 2. săritură acrobatică executată de un jucător dintr-o echipă (de fotbal) (< germ. Robinsonade)

1) *román n., pl. e (fr. roman, vfr. romanz, d. lat. pop. *románice, în limba romană saŭ în latina populară [adv.]; it. romanzo, sp. romance. V. romantic). În evu mediŭ, povestire adevărată orĭ imaginară, în proză orĭ în versurĭ, scrisă în limba pe care o vorbea poporu din țările latine; astăzĭ, povestire închipuită (mult maĭ mare de cît nuvela) în care se descriŭ aventurĭ, moravurĭ și pasiunĭ: romanele istorice ale luĭ Dumas tatăl îs pline de interes. Fig. Povestire care pare de necrezut: ceĭa ce spuĭ tu e curat roman. Aventură: maĭ lasă-te de romane, măĭ prietene! – Forma cea maĭ bună ar fi romanț, pl. urĭ saŭ e, cum s’a și zis la început (după it. romanzo) și se maĭ zice și azĭ ironic. Asemenea s’a zis și se maĭ zice rar pin Moldova și romans, pl. e (după rus. románs, romanță).

ROMAN¹ s. n. lucrare, operă literară epică în proză, de mari proporții, care oglindește evenimente, episoade ale vieții unei societăți etc. ◊ (fig.) împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile; serie de aventuri extraordinare. (< fr. roman)

ROMAN¹ ~e n. 1) Specie a genului epic în proză (mai rar în versuri), de proporții mari, cu acțiune complexă, pe mai multe planuri, la care participă un număr mare de personaje. 2) pop. Aventură amoroasă. /<fr. roman

ROMÁN¹ (< fr.) s. n. (LIT.) 1. (În Ev. med.) Operă narativă în proză sau versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de la Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acțiune de o relativă amploare și complexitate, desfășurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje și care presupune un anumit grad de adâncime a observației sociale și a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din Antic. (Petronius, Apuleius, Longos, Heliodor) și Ev. med. (sub forma r. cavalerești, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). În perioada Renașterii, r. cunoaște primele sale concretizări moderne, ca viziune și modalitate, o sferă de cuprindere tematică și tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. În epocile următoare, în funcție de schimbările sociale care au loc, de îmbogățirea continuă a ariei de cunoaștere, de dezvoltarea generală a științei și filozofiei, a literaturii și artei înseși, ca și prin contribuțiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atât sub raportul problemelor abordate, cât și sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (începând mai cu seamă din sec. 19), una dintre speciile cele mai reprezentative și mai cultivate, exprimând gustul și mentalitatea momentului istoric respectiv și tinzând să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franța), Dostoievski, Tolstoi (în Rusia) ș.a., r. își demonstrează exemplar viabilitatea și adaptabilitatea. Cunoscând numeroase modalități și devenit, prin aceasta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impunând atenției, și în sec. 20, câteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franța), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Undset, K. Hamsun, S. Lagerlöf (în țările scandinave), Dreiser, Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Șolohov, Leonov (în Rusia) ș.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalității curentului artistic în care se integrează există r. romantic (V. Hugo), realist (Flaubert), naturalist (Zola), suprarealist (R. Queneau), filozofic (Voltaire), sentimental (G. Sand), umoristic și de moravuri (Dickens), exotic (Bernardin de Saint-Pierre), psihologic (Dostoevski), istoric (Scott), de aventuri (Dumas), pedagogic (Rousseau), fantastic (Gautier), terifiant (H. Walpole), pastoral (Montemayor), picaresc (M. Alemán), epistolar (Laclos), pamfletar (Swift), bildungsroman (Goethe), epopeic (Tolstoi), de analiză (Proust), ciclic (R. Martin du Gard), fluviu (Rolland), foileton (Sue), pentru copii (Mark Twain), polițist (Doyle), științifico-fantastic (Wells), existențialist (Camus), „noul roman” (Robbe-Grillet), al tinerilor furioși (J. Osborne) etc. În literatura română, cea dintâi încercare de r. tipărit aparține lui M. Kogălniceanu („Tainele inimei”, fragment, 1850). Urmează o etapă de de căutări, în care se remarcă D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) și „Elena” (1862), și mai ales N. Filimon, cu „Ciocoii vechi și noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul 20 să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezewntanții ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, M. Eliade, M. Blecher, M. Preda, E. Barbu, Petru Dumitriu, N. Breban, M. Nedelciu ș.a.

ROTUNNO, Giuseppe (n. 1923), operator italian de film. Colaborator constant al regizolor Luchino Visconti și Federico Fellini („Rocco și frații săi”, „Ghepardul”, „Amarcord”, „Casanova”), dar și cu alți mari regizori italieni și de alte naționalități („Marele război”, „Tot acest jazz”, „Aventurile baronului Münchhausen”). El lucrează cu egală virtuozitate în alb-negru și color, pentru ecran normal sau cinemascop.

ROUGEMONT [ruʒmõ], Denis de (1906-1985), eseist elvețian de limbă franceză. Analiză a valorilor civilizației contemporane de pe pozițiile unui apărător al federalismului european („Jurnalul unui intelectual în șomaj”, „Federalism și naționalism”, „Aventura occidentală a omului”).

SĂRI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal = a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”). A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.

Scylla 1. Fiica lui Nisus, regele Megarei. Cînd Minos a venit cu război împotriva lui Nisus, Scylla și-a trădat tatăl (tăindu-i din cap firul de aur care-l făcea de neînvins) de dragul frumosului străin și în schimbul făgăduielii acestuia că o va lua în căsătorie. Scîrbit de trădarea ei, Minos însă a ucis-o. 2. Întruchipare monstruoasă, cu înfățișare de femeie și cu partea de jos a corpului formată din mai mulți cîini, zămislită de Phorcys și de Ceto (după o versiune, după o alta de către Typhon și Echidna). Înainte de a deveni temutul monstru marin care nimicea corăbiile și-i înghițea pe corăbierii care se aventurau în strîmtoarea Messinei, Scylla fusese o fecioară iubită de Glaucus. Trezind gelozia și mînia Circei, ea a fost metamorfozată de puternica vrăjitoare într-un monstru marin, care străjuia alături de Charybdis trecătoarea îngustă ce despărțea Italia de Sicilia. Scylla a fost ucisă de Heracles, drept pedeapsă pentru că a furat o parte din boii lui Geryon, cînd eroul îi mîna spre casă (v. și Heracles).

SENTIMENTAL adj. 1. afectiv. (O viață ~ bogată.) 2. amoros, galant. (Aventură, intrigă ~.) 3. liric. (Vorbea pe un ton ~.) 4. languros, (rar) sentimentalist, (fig. peior.) dulceag, siropos. (Declarații ~.)

SMOLLETT [smólit], Tobias George (1721-1771), scriitor scoțian. Romane pitorești remarcabile prin satira acidă, umorul grotesc, reprezentarea caricaturală a personajelor și folosirea jargonului profesional („Aventurile lui Roderick Random”, „Istoria și isprăvile unui atom”, „Expediția lui Humphry Clinker”). Traduceri.

STUNT MAN [Pron.: stant men] s. m. (cinem.) acrobat expert în salturi mortale, căderi spectaculoase, sărituri etc., care dublează actorii sau apare în figurația filmelor de aventuri. (< engl. stunt man)^[1]

STUNT MAN s.m. (Cinem.) Acrobat expert în salturi mortale, căderi spectaculoase, sărituri etc. care dublează actorii sau apare în figurația filmelor de aventuri. [Pron. stant men. / < engl., it., fr. stunt man].

știință-ficțiune s. f., adj. (Film, scriere) Care are caracter științifico-fantastic ◊ „Am cunoscut și strămoșii italieni ai filmelor de aventuri, ai filmelor de știință-ficțiune, ai comediei briante și absurde.” Cont. 4 VII 69 p. 5. ◊ „Editura Calmann-Levi, în cadrul scrierilor știință-ficțiune, a tipărit volumul [...]” I.B. 2 XII 74 p. 7 (din știință + ficțiune, după engl., fr. science-fiction; PR 1950)

*trágic, -ă adj. (vgr. tragikós). De tragedie: pĭesă tragică, poet tragic, actor tragic. Fig. Trist, jalnic, nenorocit (nu din întîmplare, ci din pricina caracteruluĭ persoaneĭ): tragica moarte a luĭ Mihaĭ Viteazu. S. m. Autor tragic: Eschil, Sofocle și Eŭripide îs mariĭ tragicĭ aĭ antichitățiĭ. Actor tragic: Ralma fu un mare tragic al primuluĭ imperiŭ francez. S. n., pl. urĭ. Genu tragic în literatură. Caracteru tragic: tragicu unor situațiunĭ. Adv. În mod tragic: aventura sfîrși tragic. V. comic.

TRĂIRISM s. n. curent voluntarist în filosofia românească dintre cele două războaie mondiale, care, proclamând primatul „vieții”, al inconștientului asupra rațiunii, opunea „trăirea” mistică cunoașterii logice, cultiva obsesia morții, a neantului, făcea apologia „aventurii”, a „acțiunii” iresponsabile, lipsită de criterii morale. (< trăire + -ism)

WESTERN, westernuri, s. n. Gen de film de aventuri (creat în America), a cărui acțiune se petrece de obicei în timpul colonizării vestului Statelor Unite ale Americii. [Pr.: uestern] – Din engl. western.

WESTERN [UESTERN] s. n. film de aventuri, creat în America, a cărui acțiune se petrece de obicei în timpul colonizării vestului Statelor Unite. (< engl. western)

WESTERN [pr.: uestern] ~uri n. Film de aventuri a cărui acțiune se petrece de obicei în timpul colonizării vestului Statelor Unite ale Americii. /Cuv. engl.

WESTERN s.n. Gen de film de aventuri creat în America, a cărui acțiune se petrece de obicei în timpul colonizării vestului Statelor Unite. [Pron. ues-tărn. / < engl. western].

XENOFON (XENOPHON) din Efes (sec. 2 sau 3 d. Hr.), scriitor grec. Autor al romanului „Întâmplări din Efes”, narând aventurile a doi îndrăgostiți, Antheia și Habrokomes; este considerat precursor al romanului de dragoste.

ZVÂNTURAT ~tă (~ți, ~te) 1) Care privește totul cu ușurință; lipsit de seriozitate; ușuratic. 2) (mai ales despre copii) Care nu stă locului nici un moment; fără astâmpăr; neastâmpărat; zburdalnic; zvăpăiat; zbanghiu. 3) Care este înclinat spre aventuri; căruia îi plac aventurile. /v. a se zvântura