GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

HIDRANT, hidrante, s. n. Dispozitiv la conductele de distribuție a apei sub presiune, care permite deschiderea și închiderea unuia sau a mai multor furtunuri în același timp. [Pl. și: (m.) hidranți] – Din fr. hydrante, germ. Hydrant.

HIDROMONITOR, hidromonitoare, s. n. Instalație pentru săparea pământului, formată dintr-o conductă metalică prin care se proiectează o vână de apă sub presiune. – Din fr. hydromoniteur, germ. Hydromonitor, rus. ghidromonitor.

HIDRANT ~e n. (la conductele de distribuire a apei) Dispozitiv pentru captarea apei sub presiune dintr-o conductă. [Sil. hi-drant] /<fr. hydrante, germ. Hydrant

HIDROMONITOR ~oare n. Instalație pentru spălat pământul, constând dintr-o conductă metalică prin care se proiectează un jet de apă sub presiune foarte mare. /<fr. hydromoniteur, germ. Hydromonitor

A PURJA ~ez tranz. tehn. (instalații, conducte) A curăța în interior de depuneri și de impurități (cu ajutorul apei sub presiune). /<fr. purger

SIFON ~oane f. 1) Tub în formă de U, folosit pentru trecerea unui lichid de la un nivel superior la un nivel inferior. 2) Butelie în care se păstrează sub presiune apa gazoasă. 3) Piesă montată pe o conductă de canalizare pentru a împiedica ieșirea gazelor din canal în încăpere. 4) Aparat pentru spălarea și dezinfectarea unor cavități ale corpului (nas, gură etc.). 5) Organ de locomoție în formă de tub la unele moluște marine. /<fr. siphon, lat. sipho, ~onis, germ. Siphon

SPRINKLER s.n. Extinctor automat în legătură cu un rezervor de apă sub presiune, care, în caz de incendiu, declanșează o stropire abundentă. [< engl., fr. sprinkler].

HIDROMONITOR s. n. dispozitiv component al unei instalații de excavat pământ, dintr-o conductă metalică prin care se proiectează un jet de apă sub presiune. (< fr. hydromoniteur, germ. Hydromonitor)

JACUZZI s. n. inv. mic bazin de jeturi de apă sub presiune, care creează vârtejuri relaxante. (< fr. jacuzzi)

SPRINKLER s. n. extinctor automat în legătură cu un rezervor de apă sub presiune, care, în caz de incendiu, declanșează o stropire abundentă. (< fr., engl. sprinkler)

BORCHÍȘ s. n. Nisipuri fine, cu conținut de particule prăfoase și argiloase în stare afînată și saturate cu apă sub presiune care, la deschiderea lor prin lucrări miniere sau săpături în gropi de fundație, devin o masă fluidă vîscoasă, ce năvălește în lucrarea respectivă.

HIDROMONITÓR (< germ.) s. n. Dispozitiv folosit la tăierea și la transportul hidromecanizat al pământului, al rocilor friabile sau al minereurilor metalifere dezagregate; este compus dintr-o țeavă metalică cu ajutaj, racordată la o conductă de apă sub presiune și care proiectează un jet puternic de apă.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

HIDRANT, hidranți, s. m. Dispozitiv la conductele de distribuție a apei sub presiune, care permite deschiderea și închiderea unuia sau a mai multor furtunuri în același timp. [Pl. și: (n.) hidrante] – Din fr. hydrante, germ. Hydrant.

HIDROMONITOR, hidromonitoare, s. n. Instalație pentru săparea pământului, formată dintr-o conductă metalică prin care se proiectează o vână de apă sub presiune. – Din fr. hydromoniteur, germ. Hydromonitor.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

HIDRANT, hidrante, s. n. Dispozitiv care permite legarea mai multor furtunuri în același timp la conductele de distribuție a apei sub presiune.

HIDROMONITOR, hidromonitoare, s. n. Instalație pentru săparea pămîntului cu ajutorul unei vine de apă sub presiune.

HIDRO-₁ „apă, lichid, fluid, ser, serozitate, apos, acvatic”. ◊ gr. hydor, hydatos „apă” > fr. hydro-, germ. id., engl. id. > rom. hidro-. □ ~arheologie (v. arheo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază felul de viață și cultura popoarelor vechi pe baza descoperirilor făcute prin săpături sub apă; ~bie (v. -bie), s. f., însușire a organismelor de a trăi și evolua într-un mediu acvatic; ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază procesele biologice animale și vegetale din mediul acvatic; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme care cresc și se dezvoltă în mediu acvatic; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar acvatic; ~carpie (v. -carpie), s. f., proces de maturizare a fructelor sub apă; ~carpotrop (v. carpo-₁, v. -trop), adj., care prezintă mișcări de curbare pentru maturizarea fructelor sub apă; sin. hidrocarpotropic; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., hidrocarpotrop*; ~caul (v. -caul), s. n., ax subțire chitinos, prezent la graptoliții axonofori, care unește rabdozomii într-o colonie complexă; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de hidrocefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., boală manifestată printr-o acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului; ~cel (v. -cel₂), s. n., acumulare seroasă în tunica vaginală a testiculului; ~cenoză (v. -cenoză₂), s. f., evacuare apoasă a fecalelor; ~centru (v. -centru), s. n., regiune geografică bogată în ape și în energie hidraulică; ~chineziterapie (hidrokineziterapie) (v. chinezi/o-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu ajutorul mișcărilor și exercițiilor în apă; ~cit (v. -cit), s. n., celulă vegetală de acumulare și de conducere a apei; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., cleistogamie datorită dezvoltării florilor în mediul subacvatic; ~clinie (v. -clinie), s. f., fenomen de curbare a tulpinii sau a frunzelor sub influența apei; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., dilatare a veziculei biliare prin acumulări de lichid seros; ~coleretic (v. col/o-₃, v. -eretic), adj., s. n., (medicament) care stimulează secreția biliară, mai ales pe seama apei; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror fructe sau semințe sînt adaptate la diseminare prin intermediul curenților de apă; ~corie (v. -corie₂), s. f., mod de răspîndire a plantelor hidrocore; ~corm (v. -corm), s. n., tulpină subacvatică sau plutitoare; ~cratic (v. -cratic), adj., relativ la mișcările suprafeței mărilor și oceanelor, provocate de schimbările volumului de apă; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante cu organele vegetative scufundate complet în apă; ~cultură (v. -cultură), s. f., procedeu de cultivare a plantelor în apă sau în soluții nutritive, renunțîndu-se la pămînt; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la legile mișcării lichidelor; ~encefalocel (v. encefalo-, v. -cel₂), s. n., hidrocefalie asociată cu hipersecreție ventriculară; ~enterocel (v. entero-, v. -cel₂), s. n., enterocel complicat cu hidrocel; ~enteromfal (v. enter/o-, v. -omfal), s. n., hernie ombilicală complicată cu o aglomerare de serozități în sacul herniar; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de apă; ~fan (v. -fan), s. n., substanță minerală ușoară și poroasă, constituind o varietate de opal; ~filă (v. -fil₂), s. f., frunză a hidrofitelor; ~file (v. -fil₁), adj., s. f. pl., 1. adj., Care are afinități pentru apă, care se îmbibă ușor cu apă. 2. s. f. pl., Plante la care polenizarea se face prin intermediul apei; ~filie (v. -filie₁), s. f., 1. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofilă. 2. Capacitate a țesuturilor organice de a absorbi apa. 3. Caracteristică a plantelor hidrofile; ~fită (v. -fit), adj., s. f., (plantă) adaptată la viața acvatică; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., studiul plantelor de apă; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., 1. adj., (Despre substanțe) Care nu intră niciodată în combinație cu apa. 2. adj., (Despre plante) Care nu se poate dezvolta într-un mediu cu un grad ridicat de umezeală. 3. adj., s. m. și f., (Persoană) care suferă de hidrofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., 1. Teamă patologică de apă. 2. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofobă; ~fon (v. -fon), s. n., aparat pentru semnalizarea sub apă cu ajutorul sunetelor, format din microfoane acționate electromagnetic; ~for (v. -for), adj., s. n., 1. adj., (Despre țesuturi) Care înmagazinează sau care conduce apa. 2. s. n., Instalație mecanică pentru împingerea apei din conducte la o anumită înălțime; ~fug (v. -fug), adj., (despre un material) care nu permite pătrunderea umidității sau a apei; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care florile se polenizează în apă sau la suprafața acesteia; ~gamie (v. -gamie), s. f., fertilizare a plantelor sub apă sau deasupra acesteia; ~gen (v. -gen₁), s. n., element chimic gazos, incolor, inodor, insipid și inflamabil, obținut prin electroliza apei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de îmbibare cu apă a rocii-mamă; ~genoliză (v. geno-₁, v. -liză), s. f., reacție simultană de hidrogenare și de rupere a unei catene de atomi de carbon; ~geolog (v. geo-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrogeologie; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul distribuției și genezei apelor subterane; ~grad (v. -grad), s. n., unitate de măsură a nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Specialist în hidrografie. 2. s. n., Grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă,^[1] egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul apelor de suprafață dintr-o regiune. 2. Știință care se ocupă cu elaborarea hărților marine; ~gramă (v. -gramă), s. f., grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă într-o anumită unitate de timp; ~hemartroză (v. hem/o-, v. -artroză), s. f., revărsare de lichid serohematic în cavitatea articulară; ~hematoree (v. hemato-, v. -ree), s. f., pierdere seroasă sau serohematică; ~hernie (v. -hernie), s. f., infiltrare a țesutului conjunctiv cu lichide și reducere a depozitului adipos subcutanat; ~izobată (v. izo-, v. -bat₁), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața unui teren în dreptul cărora adîncimea nivelului hidrostatic este constantă între două adîncimi convenționale; ~izodinamă (v. izo-, v. -dinam), s. f., curbă reprezentînd grafic suprafața de depresiune creată într-un strat acvifer sub acțiunea și în timpul drenării acestuia; ~izohipsă (v. izo-, v. -hipsă), s. f., linie care unește punctele de pe un teritoriu avînd aceeași înălțime a nivelului apei freatice; ~izopieză (v. izo-, v. -pieză), s. f., linie care unește punctele cu același nivel hidrostatic la stratele acvifere cu nivel ascendent; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește punctele cu aceeași temperatură a apei din rocile acvifere respective; ~lacolit (v. laco-, v. -lit₁), s. n., formă pozitivă de relief cu aspect circular din zonele subpolare, avînd în substrat o lentilă de gheață acoperită cu un material mineral; ~lit (v. -lit₁), s. n., hidrură de calciu; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Proces de descompunere a unor compuși prin acțiunea apei. 2. Reacție chimică între un compus organic și apă, care se produce în prezența unui catalizator; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în hidrologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice, chimice și mecanice ale apelor de la suprafața scoarței terestre; ~manie (v. -manie), s. f., tendință patologică de a se arunca în apă; ~megaterm (v. mega-, v. -term), adj., (despre plante) care reclamă multă apă și căldură; ~meningocel (v. meningo-, v. -cel₂), s. n., hernie în afara cutiei craniene a membranelor creierului, împinse de lichidul cefalorahidian; ~metalurgie (v. metal/o-, v. -urgie), s. f., disciplină care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluțiilor apoase; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază circulația apei în atmosferă; ~metrie₁ (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă sau al unei conducte; ~metrie₂ (v. -metrie₂), s. f., acumulare de lichid seros în cavitatea uterină; ~metru₁ (v. -metru₁), s. n., 1. Aparat pentru măsurarea densității și a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu care se măsoară nivelul unui curs de apă; ~metru₂ (v. -metru₂), s. n., colecție de serozități în uter; ~microencefalie (v. micro-, v. -encefalie), s. f., asociere de microcefalie cu hidrocefalie internă; ~mielie (v. -mielie), s. f., afecțiune caracterizată prin dilatarea segmentară a canalului ependimar; ~mielocel (v. mielo-, v. -cel₂), s. n., mielocistocel*; ~morf (v. -mort), adj., (despre teren) ale cărui caractere se datoresc prezenței temporare sau permanente a apei; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) adaptat la viața subacvatică; ~morfie (v. -morfie), s. f., hidromorfoză*; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., ramură a hidrologiei care studiază formele și geneza albiilor apelor curgătoare sau stătătoare; ~morfometrie (v. morfo-, v. -metrie₁), s. f., ramură a hidrografiei care se ocupă cu determinarea mărimilor care caracterizează dimensiunile și forma albiilor apelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor structurale ale organelor plantelor acvatice; sin. hidatomorfie, hidromorfie; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare de curbare, de închidere sau de deschidere a florilor, frunzelor etc., ca răspuns la variația umidității aerului sau a solului; ~pat (v. -pat), adj., care tratează bolile prin hidroterapie; ~patie (v. -patie), s. f., hidroterapie*; ~pexie (v. -pexie), s. f., 1. Fixare a apei în țesuturile organismului. 2. Însușire pe care o prezintă unele corpuri sau substanțe de a fixa apa; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f., totalitatea vegetalelor planctonice din ape; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., constituent lichid al protoplasmei; ~plast (v. -plast), s. n., formațiune în formă de vacuolă în care se produc granule de aleuronă; ~ragie (v. -ragie), s. f., trecere a apei din plasma sanguină în spațiile interstițiale ale organismului; ~rahiocenteză (v. rahio-, v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală și eliminare a unei cantități de lichid în caz de hidropizie a canalului rahidian; ~ree₁ (v. -ree), s. f., scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată; ~sarcocel (v. sarco-, v. -cel₂), s. n., sarcocel complicat cu hidrocel vaginal; ~sferă (v. -sferă), s. f., înveliș de apă al globului terestru; ~spor (v. -spor), s. m., spor diseminat prin intermediul apei; ~static (v. -static), adj., referitor la echilibrul fluidelor; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare a plasmodiului unor mixomicete sub influența uscăciunii în direcția substratului mai umed sau invers; ~tecă (v. -tecă), s. f., fiecare dintre căsuțele chitinoase în care sînt adăpostiți polipii hidrozoarelor; ~tehnic (v. -tehnic), adj., referitor la studiul folosirii energiei hidraulice; ~terapie (v. -terapie), s. f., folosirea terapeutică a apei la diverse temperaturi, sub formă de băi, aburi, dușuri etc.; sin. hidropatie; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a apelor termale; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de realizare a fotografiilor în culori, cu ajutorul unor coloranți solubili în apă; ~tomie (v. -tomie), s. f., procedeu de disecție, constînd în injectarea arterelor cu apă sub presiune; ~trofie (v. -trofie), s. f., dezvoltare inegală a unor părți de organe vegetale datorită diferenței de umiditate; ~trop (v. -trop), adj., referitor la procedeul de fierbere a materiilor prime vegetale, în vederea obținerii de produse fibroase; ~tropic (v. -tropic), adj.^[2], despre un fenomen prin care se mărește solubilitatea în apă a combinațiilor greu solubile, organice sau anorganice; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de celenterate dulcicole și marine, coloniale sau solitare, cuprinzînd hidrele și meduzele; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., totalitate a hidrotecilor care constituie o colonie fixată de hidrozoare. corectat(ă) modificată

fibrociment sn [At: LTR / Pl: ~uri / E: fr fibrociment] (Teh) Material fabricat prin presarea unui amestec umed de fibre de azbest cu ciment și prin întărirea lui ulterioară într-o atmosferă de vapori de apă sub presiune Si: azbociment.

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

hidraulic, ~ă a [At: PONI, F. 45 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr hydraulique] 1 sf Știință care studiază legile de echilibru și de mișcare ale lichidelor și aplicarea lor în tehnică. 2 a Specific hidraulicii (1). 3 a Referitor la hidraulică (1). 4 a Care aparține hidraulicii (1). 5 a (Îs) Presă ~ă Presă al cărei mecanism este alcătuit dintr-un cilindru cu piston acționat de apă sub presiune.

hidromonitor sn [At: LTR² / Pl: ~oare / E: fr hydromoniteur, ger Hydromonitor, rs гидромонитор] Instalație pentru săparea pământului, formată dintr-o conductă metalică prin care se proiectează o vână de apă sub presiune.

încălzire sf [At: IOANOVICI, TEHN. 110/ Pl: ~ri / E: încălzi] 1 Provocare cuiva a senzației de cald Si: încălzit¹ (1), (înv) încălzitură (1). 2 Senzație de cald Si: încălzit¹ (2), (înv) încălzitură (2). 3-4 Aducere a unui corp la o temperatură (mai) ridicată Si: încălzit¹ (3-4), (înv) încălzitură (3-4). 5 Creștere a temperaturii aerului Si: încălzit¹ (5), (înv) încălzitură (5). 6 Ridicare, prin diverse sisteme, a temperaturii dintr-o locuință, pentru a o face propice existenței umane Si: încălzit¹ (6). 7 Aducere a alimentelor la temperatura optimă pentru a putea fî consumate Si: încălzit¹ (7). 8 (Fig) Consum al unei cantități de alcool Si: încălzit¹ (8), (înv) încălzitură (6). 9 (Fig) Batere a cuiva Si: încălzit¹ (9), (înv) încălzitură (7). 10 Efectuare a unor exerciții fizice pregătitoare pentru efort sportiv Si: încălzit¹ (10). 11 (Fig) Înflăcărare. 12 (Îs) ~ centrală Sistem de ridicare a temperaturii aerului într-o clădire, prin folosirea unei surse unice producătoare de căldură care difuzează, sub presiune, apă caldă sau aer încălzit în radiatoare special amenajate. 13 Complex de exerciții fizice efectuate înaintea unui efort sportiv deosebit. 14 Ansamblu al procedeelor de încălzire (12).

resteu sn [At: ANON. CAR / V: (reg) ~tău, ~tei, ~tel (Pl: ~eluri, restei), ras~, răs~, răstiu, rășteu, ~teu, răstel, răștel, lăstău, răstrău (Pl: răstaie), răstăi, Ies~ / Pl: ~eie, (reg) ~eauă, ~ri, ~ei / E: nct] 1 Fiecare dintre cele două cuie, făcute din lemn sau din fier, cu care se închid laturile jugului după înjugarea vitelor. 2 (Îe) A lua (pe cineva) cu ~l A se purta (cu cineva) aspru Si: a amenința (4). 3 (Îl) Cu ~l la brâu sau a umbla cu ~l A fi cicălitor, arțăgos. 4 (Îe) A ajunge la ~l de alun A sărăci de tot. 5 (Reg) Cui de fier sau de lemn, asemănător cu resteul (1), cu diverse întrebuințări. 6 Retevei (1). 7 Spetează care ține obezile să nu se desfacă roata morii sub presiunea apei. 8-9 (Reg) Rustem (1-2).

trompă¹ sf [At: AR (1829), 175¹/11 / V: (îvr) ~mbă / Pl: ~pe / E: fr trompe, it tromba] 1 (Înv) Trompetă (1). 2 (Îvr) Corn¹ de vânătoare. 3 (Fam) Claxon. 4 (Pan) Organ muscular tubular provenit mai ales din dezvoltarea musculaturii nărilor care prelungește nasul la elefant, la tapir etc. și care servește la pipăit și la apucat Si: (îvr) trombă¹ (5). 5 (Pan) Prelungire a capului sau a gurii la unele animale nevertebrate și la insecte (care servește la supt) Si: (îvr) trombă¹ (6). 6 (Atm; îs) ~pa lui Eustache (sau Eustah), ori (rar) ~pa urechii Canal interior al urechii, care face legătura între timpan și faringe Si: (îvr) trompeta (4) lui Eustache, trâmbița (9) lui Eustaș. 7 (Atm; șîs ~ uterină) Canal prin care se elimină ovulele formate în ovar Si: oviduct, (îvr) trompeta (3) mătricei. 8 (Teh; șîs ~ de apă) Dispozitiv folosit în scopul realizării vidului prin antrenarea gazului de către o vână de apă sub presiune. 9 (Îvr; șîs ~mbă de vânt) Tub (de pânză sau de metal) prin care se ventilează încăperile de jos ale unui vapor. 10 (Înv; îs) ~mbă de zgură Canal pentru evacuarea zgurii. 11 (Aht) Element de construcție în formă de boltă trunchiată, înlesnind de obicei trecerea de la un plan pătrat la un plan poligonal sau circular.

*CARBONIC adj. 🔬 1 Care conține carbon în mare cantitate ¶ 2 Acid ~ sau anhidridă ~, acid gazos format dintr’o parte de carbon și din două părți de oxigen, bioxid de carbon (CO²); disolvat în apă, sub presiunea a 4-5 atmosfere, constitue „apa gazoasă” [fr.].

SIFON, sifoane, s. n. 1. Tub în formă de U răsturnat folosit pentru a face ca un lichid să treacă de la un nivel la alt nivel, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Dispozitiv în formă de S, de U sau de P montat la punctul de legare dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare, cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în instalație. 3. Butelie etanșă de sticlă, de material plastic etc., cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune a apei acidulate cu bioxid de carbon; p. ext. apă gazoasă obținută prin saturarea cu bioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile. 4. Aparat pentru spălarea și dezinfectarea anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoție sau de circulație în formă de pâlnie la unele animale acvatice inferioare. – Din fr. siphon, lat. sipho, -onis, germ. Siphon.

GURĂ ~i f. 1) (la oameni) Cavitate în partea inferioară a feței, delimitată de buze. * ~-cască a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestând interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care stă nedumerită, neînțelegând ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepăsătoare și distrate. ~-de-lup defect congenital al feței omului, constând dintr-o fisură la buza și gingia superioară, prin care cavitatea bucală comunică cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emoție, de oboseală etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mână până la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a săruta pe cineva. 2) (la om și la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. * De-ale ~ii alimente; hrană. A pune (sau a lua) ceva în ~ a mânca puțin. A da și bucățica de la ~ a da și puținul pe care-l are. A-i lua pâinea de la ~ a lipsi de mijloace de existență. A da (cuiva) mură-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a dispărea fără urmă. A țipa (sau a striga) ca din ~ de șarpe a striga disperat. ~a-leului plantă erbacee decorativă cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului plantă erbacee cu frunze alungite și cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cât se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singură dată; îmbucătură. 4) Persoană (membru al unei familii) care trebuie hrănită. 5) Parte a aparatului de vorbire. * A închide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva să tacă. A tăcea din ~ a nu vorbi. Cu jumătate de ~ fără mare dorință. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea să spună altul, în momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destăinui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ spartă a fi prea vorbăreț. A avea o ~ cât o șură a) a avea gură mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fără să se țină de cuvânt. A intra în ~a lumii a fi vorbit de rău. A se pune în ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A se lua după ~a cuiva a acționa după sfatul cuiva. A sări cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele bârfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ◊ A nu i se auzi ~a a fi tăcut. A striga (sau răcni, a țipa) cât îl ține ~a, a striga (sau a răcni, a țipa) în ~a mare a striga foarte tare, din răsputeri. A nu avea ~ (să răspundă, să vorbească ceva) a nu îndrăzni să răspundă sau să vorbească. 7) Deschizătură (a unei încăperi, instalații, a unui obiect etc.) prin intermediul căreia se introduce sau se evacuează ceva. ~a cămășii. ~ de canal. ~a beciului. ◊ ~ de foc armă grea de foc. A lega ~a pânzei a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. 8) Loc unde se varsă o apă (curgătoare). ~a râului. ◊ ~ de incendiu gură de apă la care se racordează un furtun pentru a lua apa aflată sub presiune, în caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula

INJECTOR s.n. Dispozitiv pentru pomparea sub presiune a apei în cazanul unei mașini cu vapori sau pentru introducerea și pulverizarea combustibilului în camera de ardere a unui motor etc. [< fr. injecteur].

SIFON, sifoane, s. n. 1. Tub în formă de U răsturnat folosit pentru a face ca un lichid să treacă de la un nivel la alt nivel, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Dispozitiv în formă de S, de U sau de P montat la punctul de legare dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare, cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în instalație. 3. Butelie etanșă de sticlă, de material plastic etc., cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune a apei acidulate cu dioxid de carbon; p. ext. apă gazoasă obținută prin saturarea cu dioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile. 4. Aparat pentru spălarea și dezinfectarea anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoție sau de circulație în formă de pâlnie la unele animale acvatice inferioare. – Din fr. siphon, lat. sipho, -onis, germ. Siphon.

sifon sn [At: I. GOLESCU, C. / V: (îrg) ți~ / Pl: ~oane / E: fr siphon, lat sipho, -onis] 1 Țeavă îndoită, cu două brațe inegale, folosită la transvazarea lichidelor între două niveluri diferite. 2 Dispozitiv în formă de S, de U sau de P montat la punctul de legare dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare, cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în instalație. 3 Butelie etanșă de sticlă sau plastic, cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune, prin deschiderea unei supape, a apei acidulate cu bioxid de carbon. 4 (Pex) Apă acidulată obținută prin saturarea cu bioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile Si: (pop) apă gazoasă, (rar) sodă. 5 (Fam; îe) A-i veni (cuiva) cu ~ A se supăra (11). 6 Aparat de uz medical pentru spălarea și dezinfectarea anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 7 Organ de locomoție sau de circulație în formă de pâlnie, la unele animale acvatice inferioare. 8 (Arg) Sifilis. 9 (Gfg; înv) Vânt foarte puternic în formă de vârtej. asemănător cu tromba¹.

HIDRANT s.n. Dispozitiv de închidere și de deschidere a apei din conducte sub presiune, la care se pot adapta unul sau mai multe furtunuri. [Pl. -nte, -nturi, (s.m.) -nți. / < germ. Hydrant].

HIDRANT s. n. dispozitiv de închidere-deschidere a apei din conducte, sub presiune, la care se pot racorda unul sau mai multe furtunuri. (< fr. hydrante, germ. Hydrant)

hidrant sn [At: DN³ / Pl: ~e și ~uri / E: ger Hydrant] Dispozitiv de închidere și deschidere a apei din conducte sub presiune, la care se pot adapta unul sau mai multe furtunuri.

PURJA vb. I. tr. (Tehn.) A curăța o instalație de impuritățile depuse de un fluid care a circulat prin ea. ◊ A purja balastul = a goli balastul de apă prin introducerea aerului sub presiune, la submarine. [< fr. purger].

PURJA vb. tr. (tehn.) a curăța o instalație de impuritățile depuse de un fluid care a circulat prin ea. ♦ a ~ balastul = a goli balastul de apă prin introducerea aerului sub presiune, la submarine. (< fr. purger)

autoclavizat, -ă adj. Tratat cu aburi sub presiune ◊ „Mai ușor decât apa, betonul celular autoclavizat are proprietăți superioare de izolator termic și fonic.” Sc. 12 V 64 p. 1; v. și R.l. 1 VII 81 p. 1 (din autoclavă; DEX-S)

tasa¹ [At: VINEA, L. II, 52 / Pzi: 3 ~sează / E: fr tasser] 1 vr (D. terenuri, materiale granulare etc.) A deveni mai compact ca urmare a îndesării sub acțiunea greutății proprii, a apelor de infiltrație sau sub presiunea unor sarcini externe Si: a se îndesa. 2 vt A reduce volumul unui obiect, al unui material prin lovire, apăsare, strângere Si: a comprima. 3 vr (D. construcții) A-și coborî nivelul (în urma lăsării terenului de fundație din cauza greutății construcției).

purja vt [At: SFC IV, 297 / Pzi: ~jez / E: fr purger] (Teh) 1 (C. i. instalații tehnice, cazane, recipiente) A evacua în timpul funcționării o cantitate de apă cu un conținut ridicat de săruri, pentru împiedicarea formării pietrei etc. 2 (Îe) A ~ balastul A goli balastul de apă prin introducerea aerului sub presiune, la submarine.

acumulare gravitațională, (engl. = gravitational sedimentation)1. (petrogr.), aspect al procesului de acumulare a min. femice în primele etape ale cristalizării fracționate a magmelor; min. grele (olivina și piroxenii) se separă ca șlire sau strate lenticulare în nivelurile inf. ale topiturii. Paralel cu a.g. în magmă pot avea loc și acumulări prin flotare. V. diferențiere magmatică; 2. (sedim.), în „avalanșă”, acumularea sedimentelor cu rată mare de depunere, la vărsarea marilor fluvii, la baza taluzurilor continentale etc. (ex. delta Gangelui, golful Mexic etc.). acviclude, roci ∼ (engl. = aquiclude rocks) (hidro.), despre un agregat natural (rocă) prin care apa nu poate circula decât sub presiune. R.a au o porozitate capilară și subcapilară (ex. marne). acvifer, rocã acviferã, strat ∼ (engl. = aquifer rock, bed) (hidro.), despre un produs natural (rocă, strat) care reține și permite mișcarea apei. R.a. sunt roci poroase, cu pori suprapapilari, prin care apele pot circula ușor și răspund legilor hidrodinamice (nisipuri, pietrișuri, gresii slab cimentate etc.). S.a. constituie un corp tabular, permeabil delimitat în bază printr-un nivel impermeabil și proprietăți hidrodinamice omogene. În s.a. se deosebesc: o zonă de alimentare, o zonă de acumulare a apei și o zonă de → drenare (descărcare) marcată prin iz-voare. S.a. pot fi → freatice și → captive.

freatic, (ă), apă ∼, (engl.= phreatic water) (hidro.), despre un strat acvifer cu → nivelul hidrostatic liber, adesea localizat în sedimente și aluviuni recente. În pânza f. apele se deplasează liber sub acțiunea presiunii hidrostatice.

IZVOR (<sl.) s. n. 1. Loc de ivire la suprafața pământului a apei dintr-un strat acvifer sau a surplusului de apă dintr-un teren mlăștinos sau turbos, constituind de multe ori obârșia unui curs de apă; i. este considerat uneori și locul prin care se produce deversarea unui lac. După durata curgerii, se deosebesc: i. permanente, periodice și intermediare. În funcție de temperatura apei, există: i. reci (cu temperaturi sub 20°C) și i. termale (cu temperaturi mai mari de 20°C). După compoziția chimică, se deosebesc: i. ordinare (cu conținut până la 0,1% săruri minerale), i. minerale (care conțin între 0,1 și 5% săruri minerale) și i. radioactive. După particularitățile hidrogeologice sunt: i. descendente (apariția la suprafață a apelor subterane care circulă în stratul acvifer conform gravitației) și i. ascendente (apariția la suprafață a apelor din stratul acvifer sub influența presiunii hidrostatice). ◊ I. carstic = ivirea la suprafața pământului a apei acumulate în fisurile și în golurile din calcare. 2. (FIZ.) Sursă de lumină, de căldură etc. 3. Fig. Sursă, cauză, obârșie, origine. 4. Fig. Document (științific, istoric); izvod, informație. ◊ I. bibliografic = publicație, lucrare sau document scris, folosit la studierea unei probleme sau la întocmirea unei lucrări științifice. 5. Izvoarele dreptului = forme de exprimare a dreptului: legea, decretul, Constituția, Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă.

MOTOR, -OARE, motori, -oare, s. n., adj. I. S. n. Mașină de forță care transformă o formă de energie oarecare în energie mecanică convertibilă în lucru mecanic (pentru acționarea altei mașini, a unui vehicul etc.). ◊ Motor termic = motor care transformă energia termică a unui combustibil în energie mecanică. Motor electric = motor care transformă energia electrică în energie mecanică. Motor eolian = motor care transformă energia vântului în energie mecanică. Motor hidraulic = motor care transformă energia hidraulică (a unei mase de apă în mișcare sau a unui fluid sub presiune) în energie mecanică. Motor cu plasmă = motor cu reacție în care agentul motor este constituit dintr-un gaz ionizat aflat în stare de plasmă. Motor fotonic = motor cu reacție la care agentul motor îl constituie fotonii. Motor ionic = motor cu reacție în care agentul motor este constituit din particule încărcate cu aceeași sarcină electrică (ioni pozitivi) accelerate prin mari diferențe de potențial. Motor nuclear = motor acționat cu ajutorul energiei nucleare obținute prin fisiune. ◊ Compus Motor-rachetă = sistem de propulsie folosit în atmosfera rarefiată sau în spațiul cosmic, la care combustibilul este un amestec de carburant și comburant. II. 1. Adj. Care pune ceva în mișcare, care produce o mișcare, care comandă o mișcare; motoriu. 2. Adj., s. n. Factor, agent (persoană) care declanșează o acțiune, care stimulează pe cineva sau ceva, care dă impuls unei acțiuni. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.

ÎMPROȘCA, împroșc, vb. I. Tranz. 1. A împrăștia apă sau noroi stropind în toate părțile; (adesea fig.) a stropi pe cineva cu apă, cu noroi etc. ♦ Spec. (Tehn.) A împrăștia sub presiune un lichid sau o pulbere pe suprafața unui obiect. 2. A arunca întruna, a zvârli fără încetare în toate părțile proiectile, pietre etc.; a arunca cu ceva asupra cuiva. – Cf. bg. prăskam, scr. prskati.

A SFÂRÂI pers. 3 sfârâie intranz. 1) A produce un zgomot caracteristic continuu și ascuțit (cauzat de o mișcare); a face „sfâr”. Fusul sfârâie. ◊ Fuge de-i sfârâie călcâiele fuge foarte tare. 2) (despre obiecte umede ce ard) A produce un zgomot specific ușor în timpul arderii; a șâșâi. 3) (despre alimente puse la prăjit) A produce un zgomot șuierător caracteristic (cauzat de evaporarea apei aflate în aliment). 4) (despre gaze care ies sub presiune printr-un orificiu îngust) A produce un zgomot șuierător, înăbușit; a fâsâi. 5) (despre insecte) A scoate sunete repetate, scurte și ascuțite, caracteristice speciei; a face „sfârr-sfârr”; a țârâi. /sfâr + suf. ~âi

vulcani noroioși (pl.), (engl.= mud volcano) produse ale emanațiilor de gaze, în general din zăcăminte de petrol sub presiune, care traversând rocile pelitice le îmbibă cu apă de zăcământ. Prin revărsarea noroiului la supr. solului sunt generate forme conice asemănătoare celor vulcanice, în centrul cărora se află „craterul”; înălțimea conului variază între 1 și 8 m, iar diametrul „craterului” are câțiva cm sau dm. V.n. nu sunt legați de o activitate vulcanică propriuzisă, deși pot fi uneori întâlniți în reg. vulcanice active (ex.: Rotorrua din Noua Zeelandă). V.n. se întâlnesc în reg. cu zăcăminte de petrol degradate, aflate aproape de supr. În România, v.n. se cunosc în zona Berca-Arbănași (Valea Buzăului) și la Hășag (jud. Sibiu). Sin. gloduri, ochiuri, pâcle, bolboroase, zalțe. (V.M.)

PIEZOMÉTRIC, -Ă (< fr.) adj. Nivel p. (sau suprafață p.) = nivel până la care se pot ridica apele subterane captive, care se aflaseră sub acțiunea unei presiuni hidrostatice ridicate, atunci când are loc egalizarea acesteia cu presiunea atmosferică (de ex. cu prilejul unor foraje); dacă n.p. este ridicat, apele țâșnesc deasupra nivelului solului (ape arteziene).

ÎMPROȘCA, împroșc, vb. I. Tranz. 1. A împrăștia apă sau noroi stropind în toate părțile; (adesea fig.) a stropi pe cineva cu apă, cu noroi etc. ♦ Spec. (Tehn.) A împrăștia sub presiune un lichid sau o pulbere pe suprafața unui obiect. 2. A arunca întruna, a zvârli fără încetare în toate părțile proiectile, pietre etc.; a arunca cu ceva asupra cuiva. – Cf. bg. prăskam, sb. prskati.

CIȘMEA, cișmele, s. f. 1. Instalație prevăzută cu o pompă sau cu un robinet din care curge apa adusă prin țevi de la o conductă sub presiune, de la un rezervor sau de la un izvor. Cum însera... pornea încet către cișmea. CAMILAR, N. I 26. Ghiță Brebu poate... să se răcorească, dacă e vară, și să-și încălzească sîngele, iarna, punîndu-și capul sub cișmeaua din curte. PAS, L. II 51. Caii trecură pe la jgheab; căci nu se putea să intre în Iași cal neadăpat la cișmeaua Păcurarului. SADOVEANU, Z. C. 94. ◊ Expr. A curge ca dintr-o cișmea = a curge mult și continuu. 2. Șipot. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe. MACEDONSKI, O. I 63. ◊ (Poetic) Izvor. Iar unde-mi cădea... Cișmea izvora, Cu apă curată, Trecută prin -piatră. TEODORESCU, P. P. 470.

injector [At: IONESCU-MUSCEL, ȚES. 627 / Pl: ~oare / E: fr injecteur] 1 sn (Med) Instrument folosit pentru a introduce un lichid într-o cavitate. 2 sn (Teh) Aparat care servește la injectarea combustibilului lichid sau pulverulent în camera de ardere a unui motor cu ardere internă sau care, la instalațiile cu focar, servește la amestecarea combustibilului cu aerul carburant și la suflarea acestui amestec în focar. 3 sn Aparat care servește la alimentarea cu apă a cazanelor de abur în care apa este antrenată de un curent de abur sub presiune, dispozitiv folosit la unele turbine hidraulice. 4 sn Parte dintr-un atomizator care reglează gradul de umidificare al unei săli. 5 a Care servește pentru injectare (1).

FIERBE, fierb, vb. III. 1. Intranz. (Despre un lichid) A trece în stare de vapori, prin clocotire în toată masa, sub acțiunea căldurii. V. clocoti. Apa fierbe la 100° Celsius, la presiunea atmosferică normală. (Tranz.) Am fiert bine laptele. ◊ (Subiectul e vasul în care fierbe un lichid) Samovarul fierbe. ◊ Expr. Nu-ți băga nasul (sau mîna) unde nu-ți fierbe oala = nu te amesteca în lucruri care nu te privesc. A se amesteca unde nu-i fierbe oala v. amesteca. ♦ Fig. (Despre apa unui rîu, a unei mări etc.) A se agita puternic, a face valuri. În jurul clădirii negre, fierbeau apele spumegînd. SADOVEANU, O. I 406. Marea luă o culoare mai întunecată; se încreți și începu a fierbe. BOLINTINEANU, O. 270. Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare, Se sparg țișnind în aer și fierb scoțînd scîntei. ALECSANDRI, P. II 136. 2. Intranz. (Despre mîncări, alimente etc.) A fi supus acțiunii de fierbere a apei (sau a altui lichid) în care e pus pentru a fi preparat. Pune carnea la fiert. ▭ În cetate-aici erau... toți străjerii și așteptau... Chisălița să le fiarbă. COȘBUC, P. I 326. Lasă bucatele la foc să fiarbă. CREANGĂ, P. 30. ◊ Expr. A fierbe toți într-o oală v. oală. ♦ Tranz. A prepara, a găti (un aliment) prin fierberea lichidului în care e pus. Fierb cartofi. ▭ Culege o poală de somnoroasă pe care o fierbe... cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. ♦ Tranz. A supune un corp acțiunii fierberii apei, în anumite scopuri. Am fiert rufele. 3. Intranz. Fig. (Despre oameni) A fi cuprins de un sentiment puternic, de o pasiune; a fi agitat, a fi într-o stare de mare frămîntare. Își aduse aminte de cealaltă obrăznicie, suferită în cursul dimineții din partea prințului. Acum fierbea de rușine și de furie. DUMITRIU, N. 33. Fierbeam de nemulțumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atîta ușurință despre tata. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cucoanelor. CARAGIALE, O. I 46. ◊ (Cu inversarea construcției) Urmase să fiarbă în ea necazul împotriva omului. DUMITRIU, N. 47. În glasul lui sălbatic fierbea mînia. SADOVEANU, O. I 304. ♦ (Despre sîngele oamenilor) A clocoti, a se înfierbînta din cauza unui sentiment puternic, a unei pasiuni etc. Tomșa tresări cu sîngele fierbînd în vine. SADOVEANU, O. VII 11. Sîngele Mușatinilor n-are astîmpăr, fierbe, năvălește ca haiturile de la munte. DELAVRANCEA, A. 99. ♦ Tranz. (Complementul indică o persoană) A frămînta, a necăji, a chinui. Uite-așa mă fierbe de-un ceas! REBREANU, R. I 193. O fierbe ciuda pe urîta, Că-s mai frumoasă decît ea. COȘBUC, P. I 129. Nu știi cum mă fierbe el pe mine de două săptămîni de zile? CARAGIALE, O. I 45. ◊ Expr. A fierbe (pe cineva) fără apă v. apă. ♦ Tranz. (Rar; cu privire la acțiuni) A pune la cale, a pregăti prin mari agitații. (Refl. pas.) La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași... Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani. CREANGĂ, A. 161. 4. Intranz. Fig. (Despre văzduh, despre o întindere etc.) A vui, a răsuna, a clocoti de zgomot. În pulberea lunii cîntecul se înălța înmulțit parcă, – împrejurimile fierbeau, și în răstimpurile de tăcere, de departe se auzeau ca răspunsuri, în hugeaguri și livezi, alte cîntece de privighetori. SADOVEANU, O. VI 331. Fierbea văzduhul ca un iad De boambe, de șrapnele. ALECSANDRI, P. III 441. 5. Intranz. (Despre unele lichide și amestecuri) A fi în stare de efervescență (din cauza fermentării). Vinul aspriu fierbea, cînd țîșnea în cofe. SADOVEANU, O. I 69. Nevastă, du-te, adă Vin de cel ce fierbe-n cadă. ALECSANDRI, P. P. 131. 6. Tranz. Fig. (Cu privire la dansuri, jocuri, cîntece etc.) A executa cu foc, din toată inima. Prinzînd moș Bodrîngă la inimă, să nu înceapă a cînta din fluier o corăbiască de cele frămîntate în loc?... Și așa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa. CREANGĂ, A. 98. Pe tot drumul, ca să uite de aleanu de acasă... au pe cîte unul ce le fierbe din fluier cîntece de jele, mai rar de joc. ȘEZ. IV 17. – Forme gramaticale: perf. s. fiersei, part. fiert.

CĂLDARE, căldări, s. f. I. 1. Vas mare, rotund, de obicei de aramă, în care se păstrează sau se fierbe apă. ◊ Căldare de aburi = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decît cea atmosferică; cazan de aburi. Căldare de rachiu = cazan de distilat rachiul. 2. Găleată. II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; scobitură în albiile apelor curgătoare, pricinuită de eroziunea în vîrtejuri la baza unei cascade; cazan. – Lat. caldaria.

CĂLDARE, căldări, s. f. I. 1. Vas mare, rotund, de obicei de aramă, în care se păstrează sau se fierbe apă. Căldare de fiert rufe. ▭ Pe unul am să-l pun la frigare și pe celălalt am să-l fierb în căldare. ALECSANDRI, T. I 444. Căldare de aburi = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decît cea atmosferică; cazan de aburi. 2. Găleată. Turnară peste el cîteva căldări cu apă. SAHIA, N. 35. 3. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; adîncitură, scobitură în albiile apelor curgătoare pricinuită de eroziunea în vîrtejuri la baza unei cascade; cazan.

căldare sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 194/1 / V: cal~ / Pl: ~dări / E: ml caldaria] 1 Vas mare, tronconic sau cilindric, prevăzut cu o toartă la partea superioară, folosit pentru păstrarea și transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase. 2 Conținut al unei căldări (1). 3 Vas împreună cu conținutul. 4 (Îs) ~ de abur Instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în aburi, cu o presiune mai mare decât cea atmosferică Si: cazan cu abur. 5 (Îs) ~ de rachiu Alambic pentru distilarea rachiului Si: alambic, cazan. 6 (Ggf) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase, în zona munților înalți. 7 (Ggf) Scobitură în albiile apelor curgătoare, la baza unei cascade Si: cazan. 8 (Îs) ~ glaciară Circ glaciar. 9 (Muz) Semisferă de aramă pe care este întinsă pielea timpanelor. 10 (Bot; reg) Căldărușă (8) (Aquilegia vulgaris).

aducție sf [At: DA / V: (înv) ~iune (Pl: ~iuni) / Pl: ~ii / E: lat adductio, -onis, fr adduction] 1 (Teh) Transportare. 2 (Teh) Îndreptarea apei către un anumit loc. 3 (Îs) Conductă de ~ Conductă sau canal sub presiune cu nivel liber, care transportă un lichid de la punctul de captare până la cel de distribuție. 4 Ansamblu hidrotehnic constituit din astfel de conducte. 5 (Îs) ~ de apă Apeduct. 6 (Atm) Mișcare efectuată de un mușchi aductor. corectat(ă)

CHIFTI, chiftesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide, mai ales despre apă) A ieși din locul unde se află (de obicei din pămînt) sub o (ușoară) presiune. Cînd unealta pătrundea mai adînc [în pămîntul nisipos] chiftea apa din el. PAS, L. I 164. ♦ (Despre obiecte îmbibate cu lichid; urmat de determinări) A elimina (la o ușoară apăsare) puțin lichid; a musti. Mergeau șchiopătînd, abia tîrîndu-și bocancii chiftind de glod. CAMILAR, N. I 10 Snopi de strujeni chiftind de o sevă putredă. CAMILAR, N. II 262. 2. (Despre partea lichidă a unor alimente expuse la foc) A ieși la suprafața fierturii. Amestecul... numit balmoș se fierbe și se mestecă pînă ce chiftește... untul pe deasupra. ȘEZ. VII 115.

CCD (engl.= carbonate compensation depth), limita de compensație a carbonaților, respectiv, adâncimea, într-un bazin de sedimentare până la care este posibilă precipitarea carbonaților și sub care începe dizolvarea lor. CCD-ul este determinat de creșterea presiunii CO2 în apă și marchează, astfel, echilibrul între rata precipitării CaCO3 și rata dizolvării sale. V. și lizoclina.

A EVACUA ~ez tranz. 1) (spații, localități, regiuni, imobile etc.) A părăsi în masă din necesitate sau prin ordin. 2) (răniți, bolnavi etc.) A transporta din teatrul operațiilor militare în spatele frontului. 3) (trupe militare) A scoate, din motive tactice sau sub presiunea inamicului, dintr-o regiune sau dintr-o localitate deținută anterior; a retrage. 4) (gaze, apă, reziduuri etc.) A elimina printr-o operație specială. 5) (fecale) A elimina din intestine. [Sil. -cu-a] /<fr. évacuer, lat. evacuare

cameră sf [At: MACEDONSKI, O. I, 140 / Pl: ~re / E: it camera, fr caméra, eg camera] 1 Încăpere într-o clădire Si: cămară (1), odaie. 2 (Îs) ~ de culcare Dormitor. 3 (Îs) ~ mobilată Cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. 4 (Îs) ~ de lucru Birou într-o casă particulară. 5 (Îs) Muzică de ~ Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. 6 (Îs) ~ obscură încăpere neluminată în care se execută developarea, fixarea și alte operații fotografice. 7 Dispozitiv cu ajutorul căruia se obține, pe un ecran (sau pe un clișeu), imaginea răsturnată a unui obiect. 8 (Îs) ~ de comandă încăpere specială în care se efectuează, în mod automat, controlul și conducerea unei întreprinderi, a unei acțiuni, campanii etc. 9 (Îs) ~ frigorifică (sau refrigerentă) Încăpere izolată termic, în care se menține o temperatură mai joasă decât a mediului ambiant. 10 (Îs) ~ de combustie Spațiu în care arde un combustibil, într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere internă, în vederea folosirii energiei gazelor rezultate. 11 (Îs) ~ ra cartușului Partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde are loc explozia pulberii. 12 (Îs) ~ de luat vederi (sau de filmat) Aparat cu ajutorul căruia se obțin imaginile succesive ale obiectelor în mișcare pe pelicula cinematografică. 13 (Îs) ~ fotografică Camera neagră a unui aparat fotografic. 14 (Îs) ~ de sunet Aparat folosit în cinematografie pentru înregistrarea sunetelor pe o peliculă fotosensibilă. 15 (Îs) ~ de transpunere Aparat pentru înregistrarea optică a sunetelor în cinematografie. 16 (Îs) ~ de televiziune (sau ~ videocaptoare) Aparat complex, cu ajutorul căruia se realizează captarea imaginii și transpunerea ei în semnale video. 17 Tub de cauciuc unit la capete, care se umflă cu aer și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule. 18 Balon de cauciuc situat înăuntrul anvelopei, care se umflă cu aer, la mingile de sport. 19 (Pex) Recipient cu pereți extensibili în care se introduce aer sub presiune. 20 (Îs) ~ de captare Construcție de zidărie (de obicei subterană) cu pereții etanși, care captează apele de izvor, le ferește de infectare și le ține la dispoziție pentru consum. 21 (Îs) ~ de vizită Mică construcție subterană din zid sau beton, servind la coborârea în adâncime pentru controlul și manipularea instalațiilor subterane. 22 (Îs) ~ de gazare încăpere etanșă pentru exerciții sau pentru experiențe care se fac într-o atmosferă gazată. 23 (Zlg; Îs) ~ paleală sau ~ ra mantalei Spațiu cuprins între pereții mantalei și corpul moluștei. 24-26 (Îs) Camera Superioară Senat (cu localul și personalul aferent). 27-29 (Îs) Camera Inferioară (sau Camera Deputaților) Prima instanță legislativă în unele țări (cu localul și personalul aferent). 30-32 (Înv; îs) Camera de Punere sub Acuzare Instanța care confirmă sau infirmă mandatele de arestare (cu local și personal). 33 (Îs) Camera de Consiliu Jurisdicție instituită pentru a judeca urgent și cu dezbateri sumare anumite procese. 34-36 (Iuz; îs) Camera de Muncă Instituție (cu local și personal aferent) care se ocupă de problemele muncitorilor și arbitrează conflictele de muncă. 37-39 (Iuz; îs) Camera de Comerț și Industrie Instituția (cu local și personal aferent) cu caracter privat care apără interesele agenților privați dintr-o anumită regiune, înregistrarea firmelor, declararea falimentului, lichidarea contractelor cambiale etc. 40-42 (Iuz; îs) Camera de Comerț Exterior Instituție bugetară (cu localul și personalul aferent) care se ocupa cu participarea țării la târgurile internaționale, cu organizarea expozițiilor în țară, cu propaganda și reclama comercială etc.

SOLUȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. (CHIM.) Amestec monofazic constituit din două sau mai multe substanțe dispersate la scară moleculară. Pot exista s. gazoase, lichide și solide. Denumirea de s. se folosește în special pentru s. lichide la care se disting: dizolvantul (de obicei apa) și substanța dizolvată. ◊ S. coloidală = coloid S. molală = s. care conține o moleculă-gram (un mol¹) de substanță dizolvată în 1.000 g de solvent. S. tampon = s. care are proprietatea de a menține constantă concentrație ionilor de hidrogen când i se adaugă acizi sau baze tari. S. nutritivă = s. care conține sărurile minerale necesare dezvoltării plantelor; este folosită în studii experimentale sau pentru realizarea de culturi intensive pe soluri cu fertilitate scăzută sau pe substrat artificial. 2. (GEOL.) Soluții juvenile = s. care provin din condensarea vaporilor degajați de magmă și din care se depun uneori în crăpăturile rocilor filoane hidrotermale. Soluții reziduale = s. care reprezintă produsele finale ale consolidării magmatice și din care se depun uneori în crăpăturile rocilor zăcăminte de minereuri. Soluții vadoase = s. care provin prin infiltrațiile de la suprafață, circulă prin porii și fisurile rocilor din partea superficială a scoarței terestre, dizolvând sau depunând diverse săruri, și apar uneori sub formă de izvoare. Soluție fiziologică salină = s. de apă cu săruri minerale, având același pH, presiune osmotică și concentrație de săruri ca și lichidele din organism. Păstrate într-o asemenea soluție, organele și țesuturile animale prelevate din organism pot fi menținute în stare de funcționare timp de mai multe ore. 3. Modalitate de a rezolva o dificultate, o problemă, de a ieși dintr-un impas etc. ♦ Răspuns la o problemă. ♦ (MAT.) Element al unei mulțimi care verifică o ecuație dată pe acea mulțime.

PÓMPĂ¹ (< fr.; cuv. olandez) s. f. Mașină de forță generatoare sau aparat care servește la deplasarea sau/și comprimarea unui fluid. După natura fluidului se deosebesc: p. hidraulice și p. pneumatice. P. hidraulice deplasează lichidele prin aspirație, în general, de la un nivel inferior și le refulează la un nivel superior. Ele pot fi cu piston, cu rotor, cu membrană, cui palete etc. P. pneumatice deplasează gazele sau/și le comprimă într-un spațiu închis (compresor) sau le aspiră dintr-un spațiu închis (ex. p. de vid). ◊ P. de adâncime = a) p. cu unul sau mai multe rotoare folosită la pomparea apei din puțuri adânci (ex. p. submersibilă care se introduce sub pânza de apă); b) p. cu piston introdusă în gaura de sondă sub nivelul lichidului, folosită la pomparea țițeiului (când presiunea stratului este insuficientă pentru a asigura ridicarea țițeiului la suprafață). ◊ P. de injecție = p. cu piston folosită la motoarele cu ardere internă (în special la motoarele Diesel), pentru introducerea sub presiune a combustibilului în cilindrii motorului. P. de i. folosite la automobilele moderne realizează presiuni de peste 2.000 atm. (2 x 10⁸ Pascali) li, comandate de un calculator, efectuează până la 5 injecții la fiecare cursă a pistonului. ◊ P. de vid = p. destinată producerii, într-un spațiu închis, a unei presiuni inferioare presiunii atmosferice. Pot fi p. mecanice (cu rotor, cu palete etc.) sau p. de difuzie (bazate pe difuzia într-o vană de vapori a moleculelor gazului din recipientul vidat), p. cu getter, care pot realiza presiuni de până la 10-{10} mm Hg (1,3332 x 10^-8 Pascali) etc.

gazos, ~oasă a [At: DA / Pl: ~oși, ~oase / E: gaz + -os cf fr gazeux] 1 (D. unele corpuri sau d. starea lor fizică) Care are structură de gaz¹. 2 (D. lichide) Care conține dizolvat, sub presiune, un anumit gaz¹. 3 (Iuz; îs) Bomboane ~oase Preparat special care servește la pregătirea, într-un aparat special, a apei gazoase.

MARMÍTĂ s. f. 1. (Franțuzism învechit, rar, în sintagma) Marmita lui Papin = dispozitiv format dintr-un vas cilindric de metal închis ermetic cu un capac, cu ajutorul căruia se demonstra forța elastică a vaporilor de apă. Pentru a dovedi că temperatura fierberei crește cînd presiunea devine mai mare, ne putem servi de. . . [un] aparat cunoscut sub numele de marmita lui Papin. PONI, F. 126. 2. Vas mare (de fier) cu două toarte și cu capac, în care se transportă mîncarea caldă. Sleite de apa chioară a cazonelor, de apa leșietică a marmitelor, infanteriile grăbeau spre pădurea morții. CAMILAR, N. I, 243. - Pl. : marmite. – Din fr. marmite.

CAPSULĂ, capsule, s. f. 1. Tip de fruct uscat care la maturitate se deschide de la sine, punînd semințele în libertate. 2. Un fel de cutiuță rotundă făcută dintr-o materie solubilă, în care se închid unele medicamente cu gust neplăcut, pentru a fi înghițite mai ușor. 3. Vas făcut dintr-un material rezistent la căldură, în care se încălzesc diferite substanțe în laboratoare. 4. Cutie cu capac care se deformează sub acțiunea variațiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibilă a unor barometre). 5. Capac de tinichea cu care se astupă sticlele de bere, de apă minerală etc. – Fr. capsule (lat. lit. capsula).

SIFON, sifoane, s. n. 1. Tub îndoit în formă de U răsturnat, cu brațe neegale, folosit pentru a face să treacă un lichid de la un nivel superior la un nivel inferior, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Piesă de fontă sau de plumb, în formă de S, de U sau de P, montată la legătura dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în încăperea în care se află obiectul. 3. Sticlă ermetic închisă, în care se introduce o băutură gazoasă sub presiune și care, la apăsarea pe un mîner de metal, lasă să curgă lichidul; băutura conținută în această sticlă. Un sifon... bîzîia pe gîtul de metal coclit. C. PETRESCU, S. 69. 4. Aparat pentru spălarea și asepsia anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoție, în formă de pîlnie, la animalele cefalopode.

VENUS 1. (În mitologia romană) Străveche divinitate a frumuseții, a primăverii și a forțelor vegetative. Considerată mama eroului troian Eneas. Îi sunt consacrate mirtul și lebedele. Unele izvoare consideră că era fiica lui Iupiter și a Dionei, soția lui Vulcan și mama lui Cupidon. Asimilată mai târziu cu Afrodita. 2. Cea de a doua planetă a sistemului nostru solar, la o depărtare medie față de Soare de 108,14 mil. km. Cel mai strălucitor astru de pe Cer, după Soare și Lună. Când are strălucire maximă, V., prezentând faze analoge celor ale Lunii, mărimea sa stelară ajunge la -4, fiind vizibilă pe Cer chiar în plină zi. Diametrul: 12.102 km, masa de 48 • 10²³ kg. Rotație: 243.01 zile terestre; Se rotește în jurul axei sale în sens retrograd. Posedă o atmosferă densă, alcătuită din dioxid de carbon (c. 90%), azot (sub 5%), oxigen (c. 1%), vapori de apă (sub 1%), urme de oxid de carbon, gaze inerte, acid clorhidric și acid fluorhidric. Cu ajutorul sondelor spațiale s-a determinat că temperatura suprafeței este de 430-475°C, iar presiunea de c. 100 at. O dată la c. 18 luni, V. are o depărtare minimă față de Pământ. Explorarea planetei a început la 27 aug. 1962 o dată cu lansarea stației automate americane „Mariner 2”. La 12 și 16 nov. 1965, U.R.S.S. a trimis spre V. o pereche de stații, „Venus 2” și „Venus 3”. Stația „Mariner 5”, lansată la 14 iun. 1967, a indicat un câmp magnetic foarte slab. În ian. 1969 au fost lansate stațiile „Venus 5” și „Venus 6” care au efectuat (mai 1969) primele coborâri line pe V., transmițând date despre atmosfera planetei. Stația „Venus 8” lansată la 23 mart. 1972 a transmis (aug. 1972) date privind circulația curenților atmosferici, iar stațiile „Venus 9” și „Venus 10”, lansate în iun. 1972, au devenit primii sateliți artificiali ai planetei, modulele lor de explorare transmițând primele fotografii de la solul acesteia. Ulterior (1991, 1993) au fost lansate sondele americane „Magellan”. Se mai numește Luceafărul sau Steaua ciobanului.

vas s.n. 1 Recipient de sticlă, de metal, de lemn, de lut etc., de diferite forme și mărimi, care servește la păstrarea (și transportul) lichidelor, al unor materii solide sau ca obiect de ornament, de cult etc. ◊ Vase comunicante v. comunicant. Vas de ud v. ud. ◊ Expr. A turna în el (ca într-un vas) v. turna. A lua țanc (sau țancul) (la un vas), a da cu țancul ori a da țanc (la un vas) v. țanc. A lua țenchi de la un vas v. țenchi. ◊ Fig. Vas de lut = trupul omenesc. ♦ (bis.; mai ales cu determ. ca „ales”, „dumnezeiesc”, „rău”) Persoană înzestrată cu har divin sau cu însușiri malefice, diavolești. Pîntece sfînt și vas dumnezeiesc (ANTIM). ♦ (mai ales la pl.) Nume generic dat farfuriilor, oalelor, castroanelor etc. folosite la masă și la pregătirea mîncării; fiecare dintre aceste farfurii, oale, castroane etc. A pus pe masă multe vase cu bucate. ◊ Vas-minune = vas de bucătărie a cărui construcție permite prepararea rapidă a mîncărurilor, prin fierbere sub presiune; oală cu presiune. Vas de iena v. iena. 2 (adesea cu determ. care indică felul, mijlocul de propulsie, scopul etc.) Vehicul amenajat și echipat pentru transportul pe apă al călătorilor, al mărfurilor sau pentru destinații speciale; navă. În port se află mai multe vase comerciale. ◊ Vas-pilot = pilotină. Vas-amiral v. amiral. Vas petrolier v. petrolier. 3 (anat.) Fiecare dintre formațiile tubulare închise prin care circulă sîngele, limfa etc. în interiorul organismului. ◊ Vase aferente v. aferent. Vase capilare v. capilar. Vase coronare v. coronar. Vas pulsant v. pulsant. Vas sîngifer v. sîngifer. 4 (bot.) Celulă vegetală alungită sau tub capilar gol, format prin fuziunea mai multor celule, prin care circulă seva în plante. 5 (înv.; la pl.) Instrumente, unelte, ustensile. Sfeșnicul luminii și toate vasele lui (BIBLIA 1688). • pl. -e, (înv.) -uri. /lat. vasum; cf. și fr. vaisseau, it. vaso.

brizant, -ă adj., s.m. 1 adj. (despre explozive) Care se descompune într-un timp extrem de scurt, cu degajare de gaze sub presiune, capabil să distrugă corpurile solide înconjurătoare. ♦ (despre bombe) Care conține un astfel de exploziv. Obuz brizant. 2 s.m. Perete sau colț de stîncă (ieșite la suprafața apei) de care valurile se sparg cu putere și cu zgomot. ♦ Val care se rostogolește și se sparge în apropierea țărmului, izbindu-se de stînci, recife etc., producînd spumă sau care semnalează adîncimea redusă, a apei ori prezența unui banc de nisip. • pl. -ți, -te. /<fr. brisant.

INJECTOR, injectoare, s. n. Aparat pentru introducerea și pulverizarea, sub presiune pneumatică sau hidraulică, a combustibilului lichid sau pulverulent în camera de ardere a unui motor sau într-un focar. ♦ Aparat cu ajutorul căruia se proiectează vîna de apă pe cupele rotorului unei turbine hidraulice. ♦ Aparat pentru alimentarea unui cazan de aburi cu apă, pe care o antrenează cu ajutorul unui curent de aburi.

presiune sf [At: MARIN, PR. I, 20/35 / S și: (îvr) ~ssi~ / P: ~si-u~ / V: presie / E: fr pression, lat pressio, -onis] 1 Mărime fizică egală cu raportul dintre intensitatea unei forțe care apasă perpendicular și uniform pe suprafața unui corp și aria acelei suprafețe. 2 Forță care apasă perpendicular și uniform pe unitatea de suprafață ori pe suprafața unui corp. 3 Apăsare. 4 (Îs) ~ atmosferică (sau a atmosferei) Presiune (2) pe care o exercită atmosfera asupra suprafeței pământului și a corpurilor situate pe ea, indiferent de orientarea acestei suprafețe și care variază în funcție de condițiile atmosferice, de altitudine, de latitudine etc. 5 (Îs) ~ radiculară Presiune (2) care apare în celulele vii ale rădăcinii unei plante și care determină împingerea apei în sus. 6 (Îs) ~ arterială (sau sangvină, ~a sângelui) Forță elastică reactivă a pereților arterelor față de forța exercitată asupra lor de presiunea sângelui impulsionat de inimă Si: tensiune. 7 (Îlav) Sub ~ Gata de a începe, de a se pune în funcționare sub acțiunea presiunii (2). 8 (Fig) Constrângere economică, politică, socială, morală etc. exercitată asupra cuiva pentru a face ceva împotriva dorinței, preferinței etc. sale. 9 (Fig) Stare de apăsare sufletească.

subpresiune sf [At: LTR² / P: ~si-u~ / Pl: ~ni / E: sub¹- + presiune cf ger Unterdruck] 1 Presiune a unui sistem fizico-chimic mai joasă decât presiunea normală a sistemului sau decât o presiune de referință. 2 Presiune pe care o exercită de jos în sus apa liberă din teren asupra construcțiilor.

noroi¹ sn [At: ANON. CAR. / V: (îvp) năr~, (rar) nar~ / Pl: ~oaie / E: bg нарои] 1 Pământ muiat de apa ploilor sau a zăpezilor topite Si: mocirlă, nămol (2), (rar) noroială, (reg) glod, năglod, nămală¹, pahnă, tină. 2 Pământ depus pe fundul, pe marginea apelor sau pe terenuri inundabile Si: mâl. 3 Loc, teren cu noroi (2). 4 (Reg; îcs) De-a ~ul Joc popular, în care jucătorii se prefac, pe rând, înnămoliți în noroi, de unde vin fetele să-i scoată. 5 (Reg) Făgaș sau râpă plină cu cioturi, făcută de șuvoiul ploilor. 6 (Rar) Murdărie (1). 7 (Reg) Pământ muiat cu apă, amestecat cu paie și cu pleavă, frământat cu picioarele, din care se construiesc pereții unor case. 8 (Reg) Pământ care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a spart țelina. 9 (Reg) Pârloagă. 10 (Îs) ~ de sapă (sau de foraj, de sondă) Fluid constituit dintr-un amestec de argilă sau marnă și apă, folosit în timpul săpării găurii de sondă, având un rol important în procesul de dislocare a rocii, în transportul ei la suprafață și în asigurarea contrapresiunii necesare asupra unor straturi de fluide sub presiune. 11 (Nob; fig; udp „de”) Cantitate mare de oameni, de lucruri, de fapte etc.) Si: mulțime. 12 (Fig) Ceea ce copleșește. 13 (Fig) Ceea ce murdărește și trebuie înlăturat Si: murdărie. 14 (Fig) Caracter, atitudine, faptă josnică, vrednică de dispreț Si: murdărie. 15 (Fig) Decădere morală. 16 (Fig) Corupție. 17 (Fig) Mediu decăzut din punct de vedere moral. 18 (Îe) A împroșca (pe cineva) cu ~ sau a zvârli (sau a izbi) cu ~ (în cineva) A calomnia pe cineva.

șpilung sn [At: CV 1950, nr. 2, 28 / A: nct / Pl: ? / E: ger Spülung] (Teh) Fluid constituit dintr-un amestec de argilă sau mamă și apă, folosit în timpul săpării găurii de sondă, având un rol important în procesul de dislocare a rocii, în transportul ei la suprafață și în asigurarea contrapresiunii necesare asupra unor straturi de fluide sub presiune.

capsulă sf [At: IONESCU-MUSCEL, FIL. 330 / Pl: ~le / E: fr capsule, lat capsula] 1 Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji care, la maturitate, se deschid de la sine și având numeroase semințe, pe care le împrăștie Si: măciucă, măciulie. 2 Înveliș al unor organe și organisme inferioare. 3 Mic înveliș solubil făcut din amidon, gelatină sau cheratină, care conține diferite medicamente pulverulente sau cu gust neplăcut, pentru a putea fi înghițite mai ușor. 4 Vas făcut dintr-un material rezistent la căldură, în care se încălzesc, în laborator, diverse substanțe Si: capsă (6). 5 Mic cilindru metalic care conține bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea de băuturi gazoase în sifoane speciale. 6 Cutie cu capac care se deformează sub acțiunea variațiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibilă a unor barometre). 7 (Îs) ~ telefonică Cutiuță care conține un microfon sau un receptor într-un aparat telefonic. 8 Capac de tablă cu care se astupă sticlele de bere, de apă minerală etc. 9 (Îs) ~ cosmică Compartiment etanșeizat al navei spațiale, capabil să se desprindă de restul vehiculului și să coboare pe un corp cosmic. corectat(ă)

CAPSULĂ, capsule, s. f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji și având numeroase semințe, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semințele în libertate; măciucă (3), măciulie (2). 2. înveliș al unor organe și organisme inferioare. Capsulă bacteriană. 3. Mic înveliș solubil, făcut din amidon, gelatină sau cheratină, care conține diferite medicamente pulverulente cu gust neplăcut, pentru a putea fi înghițite mai ușor. 4. Vas făcut dintr-un material rezistent la căldură, în care se încălzesc, în laborator, diverse substanțe; capsă (3). 5. Mic cilindru metalic care conține bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei băuturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformează sub acțiunea variațiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibilă a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsulă telefonică = cutiuță care conține (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupă sticlele de bere, de apă minerală etc. 9. (În sintagma) Capsulă cosmică = compartiment etanșeizat al navei spațiale capabil să se desprindă de restul vehiculului și să coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.

MARÉE (< fr.) s. f. Oscilație periodică a nivelului Oceanului Planetar, datorată forței de atracție exercitată de Lună și Soare, materializată prin flux și reflux. Unde de m. se deplasează în jurul Pământului, fluxul producându-se în general de două ori în 24h și 50′, urmărind cu oarecare întârziere trecerea Lunii la meridianul locului și la meridianul opus. Când soarele și Luna acționează conjugat (la Lună nouă și la Lună plină), m. atinge cea mai mare amplitudine (apele vii), pe când la primul și al treilea pătrar, m. atinge cea mai mică amplitudine (apele moarte). Înălțimea m. este mai mică în largul oceanelor și crește de-a lungul țărmurilor, în strâmtori și în golfurile înguste (ex. coastele statului Maine, S.U.A. și în golful Fundy, Canada, m. ating înălțimea medie de 16,3 m, cea mai mare de pe glob). Sub acțiunea forțelor de atracție ale Lunii și Soarelui, precum și a forței centrifuge a Pământului au loc deformări ale părții solide a Pământului, cunoscute sub numele de m. ale Pământului. M. constituie importante surse de energie. ◊ M. atmosferică = variație periodică a presiunii atmosferice datorită atracției exercitate de lună și de Soare asupra atmosferei terestre. ◊ M. neagră = peliculă de petrol ajunsă pe suprafața apei marine sau oceanice accidental (de la petroliere avariate sau naufragiate, de la erupții ale sondelor petroliere marine etc.), care plutește o perioadă și atinge în final zona litorală.

CAPSULĂ, capsule, s. f. 1. Tip de fruct uscat, dehiscent, uneori divizat în mai multe loji și având numeroase semințe; măciucă (3), măciulie (2). 2. Înveliș al unor organe și organisme inferioare. Capsulă bacteriană. 3. Mic înveliș solubil, din amidon, gelatină sau cheratină, al unor medicamente pulverulente cu gust neplăcut, pentru a putea fi înghițite mai ușor. 4. Vas fabricat dintr-un material rezistent la căldură, în care se încălzesc, în laborator, diverse substanțe; capsă (3). 5. Mic cilindru metalic care conține bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei băuturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformează sub acțiunea variațiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibilă a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsulă telefonică = cutiuță care conține (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tablă subțire, utilizat la închiderea sticlelor de bere, de apă minerală etc. 9. (În sintagma) Capsulă cosmică = compartiment etanșat al navei spațiale capabil să se desprindă de restul vehiculului și să coboare pe suprafața unui astru. – Din fr. capsule, lat. capsula.

sui [At: PSALT. HUR. 113^v/3 / V: (reg) ~a / Pzi: sui / E: ml subire] 1-3 virt (D. ființe care se pot mișca sau aflate în mișcare, mai ales, d. oameni ori d. vehicule; de obicei cu determinări introduse prin pp „la”, „pe”, sau (îvp) „în”, „întru”, (reg) „peste” etc.) A se deplasa (pe jos sau într-un vehicul) sau a merge pe un teren, pe un loc (formă de relief, localitate etc.) care este (din ce în ce) mai înalt (în raport cu un punct de referință sau cu locul în care se află, la un moment dat, cineva sau ceva) Si: a (se) urca Vz: escalada. 4-5 vri (Spc; d. oameni care se deplasează pe jos) A (se) sui (1) (dinspre vărsare) către izvoarele unei ape curgătoare. 6-7 vri (Spc; d. oameni aflați pe o ambarcație) A pluti (1) în amonte Si: a (se) urca. 8-9 vit (D. văi, drumuri, scări etc.) A o lua în sus la…, spre… Si: a se întinde în sus, a ajunge, îndreptându-se în sus, până la…, a urca la… 10-11 vri (Îvr; d. oameni care se deplasează pe jos) A se porni. 12 vi (Îvr; pan; d. oameni) A porni spre larg. 13 vr (Rar; fig; d. oameni) A înainta în vârstă. 14 vr (Fig; d. legătura de rudenie în raport cu ascendenții) A ajunge până la un anumit grad (în trecut). 15 vr (Înv; fig; d. oameni) A merge îndărăt în timp, cu mintea, până în…, până la… 16 vr (Înv; fig; d. oameni) A căuta retrospectiv până în…, până la… 17 vi (Fig; d. fenomene, procese, evenimente etc. sau d. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) A exista sau a data din…, de (pe) la… 18-19 vri A se deplasa într-o mișcare de jos în sus sau a (se) duce (agățându-se, ajutându-se cu mâinile, cu picioarele etc.) și a se așeza pe ceva aflat mai sus în raport cu un punct de referință sau cu locul în care se află, la un moment dat, cineva sau ceva Si: a se cățăra (2), a se cocoța (2), a se ridica, a se urca, (pop) a se aburca (2), a se țuțuia, (reg) a se burica¹ (3), a se cucuia¹ (1), a se găibăra, a se popoța², a se pupuia, a se suliga, a se zgăibăra. 20-21 vri (Îlv) A (se) ~ călare (sau pe cal, în șa etc.) A încăleca. 22-23 vri (D. actori; îlv) A se ~ pe scena teatrului (sau pe scenele teatrelor) A juca (în multe teatre). 24-25 vrt (Îe) A se ~ în scaun (sau pe tron) A ajunge sau a face, a pune pe cineva domn sau (înalt) demnitar (bisericesc). 26 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) în cap (sau, rar, în spate) A abuza de bunătatea, de răbdarea etc. cuiva. 27 vr (Îae) A pune stăpânire pe cineva. 28-29 vri (Pex; d. oameni) A se deplasa în sus, pășind pe (treptele de la) o scară, pentru a ajunge la un nivel (etaj, pod, platformă etc.) superior (în raport cu un punct de referință sau cu locul în care se află, la un moment dat, cineva) al unei clădiri, al unei construcții etc. Si: a se ridica, a (se) urca. 30 vt (Îe) A ~ scările cuiva A solicita cuiva un serviciu (umilindu-se). 31 vt (Pex; îae) A se umili (ploconindu-se în fața cuiva). 32 vr (Spc; d. oameni) A se deplasa într-o mișcare de sus în jos (ajutându-se cu mâinile, cu picioarele etc.) sau a păși pe treptele unei scări, pe o pasarelă (în pantă) etc. și a le parcurge pentru a ajunge ori pentru a intra (și a se așeza) într-un mijoc de transport (sau într-o parte a acestuia), cu scopul de a călători. 33-34 vri (Pex) A călători cu un mijloc de transport Vz: arunca, îmbarca, sălta, urca. 35 vr (Îvp; euf) A se sui (12) pe cineva pentru a îndeplini actul sexual. 36 vr (Pan; d. plante agățătoare sau d. părți ale lor) A se ridica pe măsură ce crește, prinzându-se (cu cârceii) pe araci, de ziduri etc. 37 vr (Pan; d. fluidele din coloanele unor aparate de măsură aflate în circuit închis și sub o anumită presiune) A ajunge până la un anumit nivel (măsurând și indicând temperatura, presiunea etc.) Si: a se ridica, a (se) urca. 38 vr (Îe) A (i) se sui (cuiva) sângele în obraz (sau obraji, ochi, la cap) A se congestiona (de mânie, de rușine etc.). 39 vr (Pex; îae) A se rușina sau a se mânia (înroșindu-se la față). 40 vr (Pfm; îe) A (i) se ~ (cuiva) băutura, vinul etc. la (sau în) cap (ori la creier) A se ameți de bătură. 41 vr (Îae) A se îmbăta. 42 vr (Îe) A i se ~ (fumurile) la cap A deveni îngâmfat, plin de sine. 43 vr (Pan; d. corpuri sau d. ființe, mai ales pești, scufundate în apă) A se deplasa spre sau a ieși la suprafață Si: a se înălța, a se ridica, a (se) urca. 44-45 vri (Pan; prin sinecdocă; d. aparate de măsură construite cu fluide aflate în circuite închise și sub o anumită presiune) A măsura și a indica o anumită valoare a temperaturii, a presiunii etc. (în funcție de nivelul la care a ajuns fluidul pe baza căruia funcționează) Si: a se ridica, a (se) urca. 46-47 vri (D. ceață, aburi, nori etc., d. fum, flăcări etc; pex, d. obiecte propulsate sau autopropulsate sau d. ființe, de obicei, păsări) A (se desprinde de pe sol sau a porni din vecinătatea acestuia și a) se deplasa (direct) în aer (spre bolta cerească), până la o înălțime (relativ) mare Si: a se înălța, a se ridica, a (se) urca. 48 vr (Pan; în diferite concepții religioase; d. divinitate în toate ipostazele ei, d. ajutoarele acesteia sau d. sfinți ori sufletele celor fără de prihană; de obicei cu determinări ca „în cer”, „în sus la cer”, „în nori la cer”, înv, „în cerul cerului” etc.) A (se) porni de pe pământ și a se deplasa în văzduh până la cer, considerat drept sediu al divinității și rai¹ pentru cei fără păcate Si: a se înălța, a se ridica, a (se) urca. 49 vr (Îe) A se ~ la cer A muri (mergând în rai). 50 vt (Asr) A ~ (pe cineva sau ceva) în (ori, înv, întru) slavă (sau slăvi) ori (înv) a ~ (până) la ceruri A slăvi. 51 vr (Pan; d. aștri; pex, d. zori, d. ziuă etc.) A apărea la orizont și a se deplasa (aparent) pe bolta cerească spre zenit Si: a se ivi, a se înălța, a răsări¹, a se ridica, a (se) urca. 52 vr (Îvr; îe) A se ~ zorile A începe să se facă ziuă, a se lumina de ziuă. 53 vr (Pan; d. zgomote, sunete sau d. voce, glasuri, cântări etc.) A se propaga în înălțime. 54 vr (Pan; d. zgomote sau d. voce, glasuri, cântări etc.) A se propaga în atmosferă, fiind auzit cu putere (până departe) Si: a se înălța, a se ridica, a (se) urca. 55-57 virt (Fig; d. voce; pex, d. cântăreți, păsări cântătoare, instrumente muzicale etc.) A emite sunete (muzicale) din ce în ce mai înalte. 58-60 virt (Fig; d. voce; pex, d. cântăreți, păsări cântătoare, instrumente muzicale etc.) A trece de la registrul grav la cel ascuțit. 61-63 vtf, vir (Asr; fig; subiectul sau c.i. oameni) A (se) ridica. 64-66 virt (Înv; fig; subiectul sau c.i. indică oameni sau nivelul lor spiritual, cultural, științific etc.; cu determinări modale care arată domeniul) A progresa. 67 vrp (Înv; fig; d. produse, mărfuri etc.) A se scumpi. 68-70 vrit (Asr; fig; d. numere sau d. mulțimi, cantități, valori, venituri, pagube etc. evaluate numeric) A se ridica până la ... 71 vtrp (Asr; fig; d. bani sau d. cursul lor ori d. prețurile mărfurilor, serviciilor etc.) A crește (22). 72 vr (Înv; d. oameni; cu determinări introduse prin pp „împotriva”) A se ridica. 73 vrr (D. oameni) A se certa (2). 74 vi (D. mânie) A se îndrepta asupra cuiva.

SAPRO- „putrefacție, putred, poluat”. ◊ gr. sapros „putred” > fr. sapro-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. sapro-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., studiul biologic, fiziologic și biochimic al degradărilor bazinelor acvatice produse de materiile organice putrescibile; ~bionte (v. -biont), adj., s. n. pl., (organisme) care prezintă nutriție saprofitică; ~biotic (v. -biotic), adj., care trăiește în apele poluate sau pe resturi organice în stare de putrefacție; ~bioză (v. -bioză), s. f., mod de viață propriu organismelor din apele poluate cu resturi organice în putrefacție; ~carp (v. -carp), s. n., fruct cărnos care prezintă țesuturi suculente în care se depozitează substanțele nutritive; ~col (v. -col₃), s. n., sapropel transformat într-un gel solid, sub acțiunea timpului și a presiunii; ~fag (v. -fag), adj., (despre organisme) care se nutrește cu materii organice în curs de descompunere; ~fil (v. -fil₁), adj., 1. Care preferă resturile organice. 2. Care crește pe humus; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (plante) care se hrănesc cu resturi organice; ~fitic (v. -fitic), adj., care crește pe reziduuri organice aflate în descompunere; ~fob (v. -fob), adj., (despre organisme) care se dezvoltă numai în apele încărcate cu substanțe organice; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. (Despre bacterii) Care provoacă putrezirea substanțelor organice. 2. Care crește pe substanțe aflate în stare de putrefacție; ~geofite (v. geo-, v. -fit), s. f. pl., încrengătură de plante saprobiotice cu flori; ~pel (v. -pel), s. n., mîl bogat în substanțe organice în curs de descompunere, aflat pe fundul lagunelor și al mărilor; ~pelic (v. -pelic), adj., (despre plante) care se dezvoltă pe substanțele în curs de putrezire de pe fundul apelor cu mîl; ~xene (v. -xen), adj., s. n. pl., (organisme) care se dezvoltă în ape curate sau încărcate cu substanțe organice.

cazan sn [At: LET. III, 278/56 / V: căzan / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: tc kazan] 1 Vas mare de aramă de formă cilindrică sau tronconică, folosit în gospodărie sau în tehnică, la încălzit sau la fiert Cf ceaun, căldare, tuci. 2 Conținutul unui cazan (1). 3 Vasul împreună cu conținutul. 4 (Pop; îe) A dat un ~ și a luat o căldărușă A dat un lucru de preț și a primit altul de mică valoare. 5 Rezervor metalic în care este încălzită apa (și transformată în aburi). 6 Conținutul unui cazan (5). 7 Vasul împreună cu conținutul. 8 (Îs) ~ de abur Instalație constând dintr-un focar, un sistem de supraîncălzire etc., utilizată pentru producerea aburului necesar în centralele termoenergetice, în industria textilă etc. 9 Instalație pentru vaporizarea, sub presiune, a lichidelor în vederea întrebuințării vaporilor ca forță motrice, la încălzirea caloriferelor etc. 10 (Îs) ~ de țuică Instalație alcătuită dintr-un cazan (1) și un refrigerent, folosită la distilarea alcoolului. 11 (Pan) Formațiune geologică sau de altă natură semănând cu un cazan (1) Cf căldare. 12 (La tătari) Familie formată din 10 persoane. 13 (Înv) Regiment de ieniceri. 14 (Reg; îc) Oaie-~ă Oaie cu lâna roșietică. 15 (Ggf) Căldare.

CAZAN, cazane, s. n. 1. Vas mare de metal, de formă cilindrică sau tronconică, deschis, care servește, în gospodărie sau în tehnică, la încălzit sau la fiert. 2. Rezervor metalic în care se poate introduce apă pentru a fi încălzită (și transformată în aburi). ◊ Cazan de abur = instalație constituită dintr-un focar, dintr-un sistem fierbător, supraîncălzitor de abur etc., utilizată pentru producerea aburului necesar în centralele termoenergetice, în industria textilă etc. ♦ Instalație, folosită pentru vaporizarea sub presiune a lichidelor în vederea întrebuințării vaporilor ca forță motrice, la încălzirea caloriferelor etc. ♦ Instalație compusă dintr-un vas prin care trec o serie de tuburi, folosită la distilarea alcoolului. 3. (Geogr.) Căldare (II). Cazanele Dunării. – Din tc. kazan.

CAZAN, cazane, s. n. 1. Vas mare de metal, de formă cilindrică sau tronconică, deschis, care servește, în gospodărie sau în tehnică, la încălzit sau la fiert. 2. Rezervor metalic în care se poate introduce apă pentru a fi încălzită (și transformată în aburi). ◊ Cazan de abur = instalație constituită dintr-un focar, dintr-un sistem fierbător, supraîncălzitor de abur etc., utilizată pentru producerea aburului necesar în centralele termoenergetice, în industria textilă etc. ♦ Instalație, folosită pentru vaporizarea sub presiune a lichidelor în vederea întrebuințării vaporilor ca forță motrice, la încălzirea caloriferelor etc. ♦ Instalație compusă dintr-un vas prin care trec o serie de tuburi, folosită la distilarea alcoolului. 3. (Geogr.) Căldare (II). Cazanele Dunării. – Din tc. kazan.

CAMERĂ, camere, s. f. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. A rămas în fața casei. Ce măruntă și nemernică i se pare! O cameră și o sală. SAHIA, N. 96. Pustie și albă e camera moartă... Și focul sub vatră se stinge scrumit. MACEDONSKI, O. I 140. ◊ Cameră de culcare (sau de dormit) = dormitor, iatac. Mioara a venit de alături ca să aducă vasele cu flori din camera de dormit. CAMIL PETRESCU, T. II 143. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Cameră mobilată = cameră de închiriat, cu mobila proprietarului. Muzică de cameră = compoziție muzicală pentru un număr restrîns de instrumente. ♦ (În denumirea unor instituții din regimul burghezo-moșieresc) Camera agricolă. Camera de muncă. Camera deputaților. Camera Comunelor v. comună. ◊ (În vechea organizare judecătorească) Camera de punere sub acuzare. 2. Nume dat unor încăperi cu destinație specială: Cameră obscură = a) încăpere în care se fac diverse operații fotografice (prepararea plăcilor, developarea etc.); b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran (sau clișeu) imaginea răsturnată a obiectului. Cameră de comandă = încăpere specială de unde se comandă, în mod automat, activitatea unei centrale electrice. Camera pompelor = încăpere subterană în care sînt instalate pompele pentru evacuarea apei din lucrările miniere. ♦ Spațiu gol închis, în interiorul unui aparat sau al unei mașini. ◊ Cameră de combustie = încăpere în care se aprinde amestecul la un motor cu ardere internă. ♦ Tub de cauciuc cu capetele unite, în care se introduce aer sub presiune și care se pune, înăuntrul anvelopei, pe roată; (la mingi de sport) balon de cauciuc în care se introduce aer cu pompa și care se pune înăuntrul anvelopei.

CALITATE, calități, s. f. 1. Totalitatea însușirilor esențiale care determină un fenomen și care, schimbîndu-se prin salturi în urma acumulărilor cantitative, dau naștere altui fenomen cu trăsături esențiale superioare primului. Simpla creștere sau scădere cantitativă produce un salt calitativ la anumite puncte nodale determinate, de exemplu la încălzirea sau la răcirea apei, la care punctul de fierbere și cel de îngheț sînt nodurile la care se produce saltul spre o nouă stare de agregare – la presiune normală – la care deci cantitatea se transformă în calitate. ENGELS, A. 53. 2. Însușire (bună sau rea), fel de a fi (bun sau rău). Sub impulsul marilor transformări economice, sociale și politice... numărul și calitatea publicului cititor s-a modificat în mod sensibil. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 111, 1/2. 2. Caracteristică pozitivă, însușire bună, frumoasă. Lupta pentru calitatea produselor, a După proclamarea dictaturii proletariatului, în Romînia a fost introdus principiul socialist al retribuirii potrivit cantității și calității muncii prestate, ceea ce a avut drept urmare ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 372. Brigadă de calitate = brigadă de muncitori care luptă pentru ridicarea nivelului calitativ al produselor. ◊ Loc. adj. (Eliptic) De calitate = de calitate superioară. Fabricile dau azi produse multe și de calitate. 4. Poziție, situație, titlu, condiție (socială, politică, juridică) care constituie sau dă un drept, o îndreptățire. Pentru a-și apăra și dezvolta caracterul de avangardă, partidul trebuie să ridice la o tot mai mare înălțime calitatea de membru de partid, să fie o fortăreață ale cărei porți se deschid numai celor vrednici, celor mai cinstite și revoluționare elemente ale clasei muncitoare și poporului muncitor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605. Calitatea mea, domnule Ruset, se pare că-mi dă dreptul s-ascult confesiuni. SADOVEANU, Z. C. 73. Prefectul, neuitîndu-și calitatea, își luă pentru început un aer de gravitate, pe care însă îl lepădă repede, ca să nu-și strice pofta de mîncare. REBREANU, R. I 218. ◊ Loc. conj. În calitate de... = ca..., fiind..., cu dreptul de..., cu titlul de... ♦ (La șah) Diferența de valoare între un turn pe de o parte și un nebun sau un cal pe de altă parte.

SIFON¹ s. n. 1. tub curbat sub formă de U întors, pentru a transversa un lichid între două niveluri diferite. 2. piesă de metal, de porțelan etc. care se montează pe o conductă de canalizare cu scopul de a opri trecerea gazelor din canal în instalație. 3. butelie de sticlă pentru apă gazoasă; apa însăși. 4. aparat pentru spălarea cu presiune a anumitor cavități ale corpului. 5. organ în formă de tub sau de pâlnie, la cefalopode, servind pentru locomoție sau hrănire. 6. canal natural de forma literei U întors prin care sunt drenate apele din grote sau din alte goluri subterane. (< fr., gr. siphon, germ. Siphon)

fâsâi [At: LB / V: (Trs; Ban) ~săi, fâșăi, (Mol; Buc) fosăi / Pzi: fâsâi, (reg) ~esc / E: fâs] 1 vi (D. gaze sub presiune) A produce un zgomot șuierător și surd la ieșirea printr-un orificiu strâmt. 2 vi (Buc; pex) A produce un zgomot slab. 3-4 vir (Pfm; d. ființe) A da vânturi fără zgomot. 5 vi (D. ființe) A scoate (pe nas) sunete șuierătoare. 6 vi A produce un sunet asemănător celui pe care-l face apa când începe să fiarbă. 7 vi (D. lemnele verzi puse pe foc, d. un obiect încins în contact cu apa) A produce un sunet șuierător, caracteristic emisiunii de aburi. 8 vi A pronunța peltic consoanele siflante. 9 vi A nu putea pronunța bine pe „s”. 10 vi (Reg) A pălăvrăgi. 11 vi (Îvp; fig; d. lucrări) A merge încet. 12 vr (Îe) S-a fâsâit! Exprimă convingerea vorbitorului că momentul oportun pentru a întreprinde ceva a trecut.

FIÉRBE vb. III. În gastronomie, mod de a prepara un aliment într-un lichid (apă, zeamă, supă) care fierbe; în expr. a fierbe la foc mic, la foc potrivit sau la foc puternic; a fierbe în clocot = într-un lichid care face valuri; a fierbe fără clocot = a poșa; a fierbe înăbușit = cu puțin lichid, în vas cu capac; a fierbe în aburi = într-o oală specială cu grătar sau sub presiune, fără ca alimentul să fie imersat în lichid.

SIFON s.n. 1. Tub curbat sub formă de U întors, folosit pentru a transvaza un lichid între două niveluri diferite. 2. Piesă de metal, de porțelan etc. care se montează pe o conductă de canalizare cu scopul de a opri trecerea gazelor din canal în instalație. 3. Butelie de sticlă pentru apă gazoasă. ♦ Apa gazoasă dintr-o astfel de butelie. 4. Aparat pentru spălarea cu presiune a anumitor cavități ale corpului. 5. Organ al cefalopodelor în formă de tub, care servește pentru locomoție. 6. Canal natural de forma literei U întors prin care sunt drenate apele din grote sau din alte goluri subterane. [< fr. siphon, cf. lat., gr. siphon].

volum sn [At: AR (1832), 260 ²/22 / V: ~e, ~en / Pl: ~e, (înv) ~uri, ~i / E: fr volume, lat volumen, -is] 1 Spațiu pe care îl ocupă un corp, în funcție de cele trei dimensiuni ale acestiuia și independent de masa² lui Si: (pop) întinsoare, cuprindere, (înv) întregime, trup, voluminitate. 2 Număr care exprimă măsura unei mărimi tridimensionale. 3 (Aht; Art) Element construit în funcție de cele trei dimensiuni. 4 (Pex) Contur (2). 5 (Pex) Formă¹ (1). 6 Masă² de apă debitată de o sursă. 7 (Fiz; Chm) Cantitatea de materie a unui corp (gazos) sau a unui corpuscul considerată (ca o mărime caracteristică) în raport cu masa². 8 (Fiz; Chm; îs) ~ specific (sau masic) Volum (7) ocupat de unitatea de masă² dintr-o substanță. 9 (Fiz; Chm; îs) ~ critic Volum (7) ocupat de un gram dintr-o substanță la temperatura critică și sub presiunea critică. 10 (Fiz; Chm; îs) ~ atomic Raportul dintre greutatea atomică a unui element și densitatea acestuia, reprezentând volumul (7) ocupat de un atom-gram din elementul respectiv. 11 (Fiz; Chm; îs) ~ molecular Volum (7) ocupat de o moleculă gram a unei substanțe gazoase. 12 (Fiz; Chm; îs) ~ redus Raportul dintre volumul (7) și volumul critic al unei substanțe. 13 Capacitatea fizică și intelectuală a unei persoane. 14 Proporțiile unei activități umane. 15 (Pex) Numărul de unități dintr-un întreg măsurabil Si: cantitate. 16 (Ecn) Totalitatea bunurilor existente, consumate sau produse într-o perioadă de timp de către o unitate economică. 17 (Ecn; îs) ~ul circulației mărfurilor (bancnotelor sau investițiilor) Cantitatea de mărfuri, bancnote sau investiții care circulă într-o perioadă de timp. 18 (Ecn; îs) ~ul comerțului Totalitatea schimburilor comerciale interne sau externe ale unei țări, regiuni etc. 19 (Ecn; îs) ~ul fizic al producției Volumul (16) unui produs în expresie naturală sau al unei producții eterogene văzută ca masă de valori de întrebuințare. 20 Amploare a sunetelor emise de o voce sau de un instrument muzical. 21 Nivel de intensitate sonoră a semnalelor auditive (în transmisiunile de radio, televiziune). 22 (Îs) ~ acustic Mărimea undei electrice într-un circuit electric, corespunzătoare sunetelor audibile măsurate cu un volumetru. 23 Număr mare de pagini tipărite sau manuscrise, legate sau broșate. 24 Fiecare dintre părțile legate sau broșate ale unei lucrări unitare ample Si: tom. 25 (Îe) A fi tipărit (ori publicat) în ~ ori a tipări (sau a publica) în ~ A aduna într-un volum (23) scrieri de dimensiuni reduse apărute în diverse publicații periodice. 26 (Rar) Grup de foi scrise, prinse la capăt cu un bețișor în jurul căruia se înfășurau și care alcătuiau, în Antichitate, un manuscris. 27 Text amplu care reprezintă o scriere unitară Si: carte (16), (liv) op². 28 Conținutul unui volum (27).

REACTÓR (< fr.) s. n. 1. (CHIM.) Aparat industrial sau de laborator în care se efectuează reacții chimice (catalitice sau necatalitice) în scopul obținerii anumitor substanțe. R. constituie partea principală a unei instalații chimice. Există r. în care materiile prime se introduc o singură dată, la început, iar după terminarea reacției se scot produsele finite (r. discontinuu), sau în care se introduc materiile prime și se scot produsele finite în mod continuu (r. continuu). După natura procesului chimic se deosebesc r. termice, electrochimice, biochimice și fotochimice, iar după fazele prezente în proces se deosebesc r. în care fazele reactante sunt gaze (gaz-gaz), lichide (lichid-lichid omogen sau neomogen), solide și gaz (gaz-solid) etc. (ex. r. pentru oxidarea amoniacului în amestec cu oxigen și vapori de apă, r. pentru nitrarea benzenului etc.) 2. (AV.) Motor termic folosit pentru asigurarea propulsiei unor vehicule (de obicei avioane), în interiorul căruia are loc transformarea energiei chimice a combustibilului în energia cinetică a unui curent de fluid (jet de gaze de ardere), în scopul producerii forței de propulsie (care apare datorită efectului de reacțiune provocat de gazele de ardere de viteză mare). R. la care aerul necesar arderii combustibilului este introdus în camera de ardere, sub presiune, de către un compresor (axial sau centrifugal) antrenat de o turbină cu gaze se numesc turboreactoare. Principalele elemente componente ale unui turboreactor sunt: difuzorul (care are rolul de a frâna curentul de aer atmosferic la intrarea în motor), compresorul, camera de ardere, turbina cu gaze și efuzorul (în care are loc destinderea gazelor evacuate din turbină). În prezent, turboreactoarele cu compresor centrifugal sunt prevăzute cu camere de ardere individuale, iar cele cu compresor axial au camere de ardere inelare (camere bloc). R. care echipează avioanele cu viteze de zbor supersonice pot fi construite fără compresor, comprimarea aerului necesar arderii făcându-se în difuzor (datorită vitezei foarte mari cu care aerul atmosferic intră intră în motor). R. fără compresor pot fi: statoreactoare, când aerul și gazele de ardere circulă în curent continuu în interiorul motorului, și pulsoreactoare, în care circulația gazelor este intermitentă (pulsatorie); r. fără compresor pot funcționa numai după ce avioanele pe care sunt montate au fost lansate în zbor prin alte mijloace (rachete, catapulte etc.). Sin. motor cu reacție. 3. (ELT.) Bobină electrică cu reactanță mult mai mare decât rezistența ei electrică, utilizată în instalațiile electrice pentru limitarea curenților de scurtcircuit.

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Formație cornoasă care acoperă corpul păsărilor, compusă dintr-un cotor gol pe dinăuntru pe care sînt așezate simetric, lateral, fire (pufoase). Nu știam că rățoiul cel mare... e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochii de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre. ODOBESCU, S. III 16. Amîndoi ne potrivim, Și la ochi și la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. *Expr.Ușor în pene = îmbrăcat subțire, cu veșminte sumare; p. ext. rău îmbrăcat, zdrențăros. Căldura după ce trece Și începe vîntul rece, Țiganul ușor în pene... Acum vede că îi pasă. PANN, P. V. I 107. Smuls de pene = rușinat, umilit. Viteji din gură, care s-au întors acasă smulși de pene, de nu ș-au mai venit în fire. La TDRG. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a lua (pe cineva) la ceartă. Fără grijă, se duce la împăratul. Acolo, măria-sa, gata să-l ia prin pene. PAMFILE, M. R. I 90. A se umfla în pene = a se îngîmfa, a se fuduli. Poți să te umfli-n pene! Am să te-ascult. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 13. Mă umflam în pene ca și cînd prin vitejia mea s-ar fi fost isprăvit această izbîndă. La TDRG. ◊ Fig. Chipul ei din calea noastră orice piedică gonea Și făcea din mine pană și din roibu-mi rîndunea. EFTIMIU, Î. 36. ◊ Compus; pana-zburătorului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori mari violete; crește prin pădurile umbroase de la munte (Lunaria anua). 2. (La pl.) Material pentru umplerea pernelor, a saltelelor etc.; penele (1) de pasăre sau firele pufoase desprinse de pe cotoarele penelor (1), folosite în acest scop. V. fulg, pu f. Se suie iute în pod și scoboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. CREANGĂ, P. 5. 3. Podoabă făcută din una sau din mai multe pene colorate (1), care se poartă la pălării; penaj care împodobește coifurile; panaș, pompon. Și eu trimite-voi Ce-i mai mîndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul și cu ramurile, Coiful nalt cu penele. EMINESCU, O. I 149. ♦ (Transilv.) Podoabă făcută din alt material decît din pene, în special floare sau buchet de flori naturale sau artificiale (purtată la pălărie de flăcăii de la țară); broderie în formă de floare. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii. DAN, U. 3. Știi, fetiță, ce ți-am spus, La cules de cucuruz: Să porți pană de colie, Să-mi fii dragă numai mie? BIBICESCU, P. P. 64. ♦ Aripă de gîscă sau de altă pasăre, folosită la ștergerea prafului de pe obiecte, la scuturatul vetrei etc. ♦ Smoc de pene (1) de la aripi sau din coada păsărilor, folosit pentru ungerea cu grăsime a foilor de plăcintă. ♦ Plută făcută din cotorul unei pene (1) de pasăre, pentru a ține cîrligul undiței la adîncimea voită. Doi băiețandri zvîrleau și trăgeau undițele și urmăreau cu ochii, încordați, fuga pe unde a penei. SADOVEANU, la TDRG. 4. Ustensilă de scris făcută din pană de pasăre (mai ales de gîscă), ascuțită și despicată la vîrf, întrebuințată înainte de inventarea penițelor de metal; p. ext. toc de scris, condei. Diacul sta neclintit la pămînt... ținînd în dreapta, cape un lucru scump, pana de gîscă. SADOVEANU, O. VII 25. Împărăteasa, luînd o pană, a-nceput să scîrțîie pe hîrtie. CARAGIALE, O. III 89. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Fig. Sub pana lui Eminescu limba romînească s-a înmlădiat armonios. SADOVEANU, E. 73. ♦ Fig. Stilul, felul de a scrie al unui autor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. Cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut și o altă călătorie în Moldova... unde s-a găsit în strînsă legătură cu Alecu Rusu, și nu este de mirat că acești doi tineri să-și fi ezersat (= exersat) în comun pana și imaginațiunea lor, unul în limba romînă, celălalt în limba franceză. GHICA, S. A. 145. Și istoria noastră are întîmplări, are portrete, care nicidecum n-ar rămînea mai prejos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s-ar scoate aoreola poetică cu care pana geniului i-a înfrumusețat. KOGĂLNICEANU, S. A. 56. 5. (Prin analogie; regional) Pănușă. Încep prin a desface penele sau pănușele știuleților... trăgîndu-le apoi în jos. PAMFILE, A. R. 218. II. 1. Bucată de lemn sau de metal, de forma unei prisme triunghiulare, întrebuințată pentru despicarea lemnelor, pentru spargerea unor corpuri, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Manipulațiunea despicării bilei...cere o dexteritate practică cu atît mai admirabilă, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o custură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. ♦ Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașină, a unor elemente de construcție etc. Coada se întărește în urechea sapei prin ajutorul unei pene de lemn sau unui piron sau cui de fier. PAMFILE, A. R. 74. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip pentru a le spația. ♦ Partea lată, plană a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. Numai privirile agere se furișau de sub sprîncene spre boier, strălucind ca pene de săbii. SADOVEANU, P. 51. Vîslea hoțește, fără să scoată pana lopeții din apă. BART, E. 329. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vîrf. 3. Bețișor cu care se strînge frînghia ferăstrăului pentru a întinde pînza; cordar (2). 4. (În expr.) Pana căpăstrului = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Partea unei cîrme de navă, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei pentru a schimba direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ating coardele cobzei; plectru. ♦ Lama unor instrumente de suflat; ancie. 7. (În expr.) Pană de somn = bucată de somn, de la pîntece sau de la coadă, sărată sau preparată în oțet. 8. (Sport; în expr.) Categoria pană = categorie în care intră luptătorii și boxerii cu greutatea corpului cuprinsă între 54 și 57 kg. – Variantă: peană (COȘBUC, P. II 256, ODOBESCU, S. A. 136, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39, ALECSANDRI, P. P. 3) s. f.

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămîni cu o anumită forță sau presiune; a expira forțat aerul. Își sufla în pumni ca să-și dezghețe degetele. VLAHUȚĂ, O. A. 136. Purcelul... suflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc, de la bordeiul moșneagului... pînă la palatul împăratului. CREANGĂ, O. A. 169. ◊ A sufla în lumînare (sau în lampă) = a stinge lumînarea sau lampa (expirînd cu putere aerul deasupra flăcării). Am închis ochii. Învățătorul a suflat în lampă și a ieșit din odaie cu pași nesimțiți. SADOVEANU, E. 109. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A-i sufla cuiva în borș (sau a sufla în borșul cuiva) = a se amesteca (nechemat) în treburile cuiva. Dar, la urma urmelor, de omorît n-a omorît pe nimeni... în borșul nimănui n-a suflat. SLAVICI, O. I 323. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai precaut decît este necesar. A sufla a pagubă v. pagubă (1). A sufla în buze v. buză (1). ◊ Tranz. Suflă văpaie din gura ei. ISPIRESCU, L. 26. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie, să se risipească (sub acțiunea aerului expirat cu putere). Praful l-a suflat în vînt. RETEGANUL, P. IV 40. ◊ Fig. Pe cîți filozofi nu-i scoate din fire, suflîndu-le sistemele ca pe niște pînze de păianjen. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas (sau, mai rar, pe sub nas) = a-și însuși cu îndrăzneală, fără a se sfii, lucrul altuia; a șterpeli. Citea gazetele consumatorilor de primprejur – «îmi dai voie un moment?» – și-ți sufla gazeta de sub nas. C. PETRESCU, Î. I 42. Eu mai că suflasem în gînd aproape toate ciupercile din traista călugărului. HOGAȘ, M. N. 116. I-am suflat moșioara de sub nas. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a scoate sunete. Astăzi nu e nevoie de țiuitoare. Cu timpul ai să înveți să sufli. SAHIA, N. 102. Adă fluierul ca să suflu în el. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ (Despre instrumente muzicale) A suna, a răsuna, a cînta. Bat tobele, suflă trîmbițele. RETEGANUL, P. IV 12. ◊ (În contexte figurate) Deodată, în fericirea ta a suflat trîmbița războiului. SADOVEANU, O. VI 51. 2. Intranz. A respira (cu greu, cu efort); a răsufla. V. gîfîi. Turcii suflau zgomotos și-și pîrpîleau la flăcări mînile și picioarele. SADOVEANU, O. VI 128. În mijlocul drumului picotește cîinele... cu ochii întredeschiși, suflînd greu. REBREANU, I. 10. Abia mai sufla de osteneala goanei; dar era mulțumit și se simțea în stare să fugă ca un om tînăr. POPA, V. 145. (Fig.) Din susul apei vine un vapor. Suflă greoi și pare să fie încărcat. SAHIA, U.R.S.S. 128. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a fi mort; fig. a fi liniștit, a sta cuminte; (în specia!) a nu protesta, a nu crîcni. Animalul nu mai sufla. PREDA, Î. 139. Micuțul... i se suie pe genunchi, i se lipește încetinel de piept și stă așa frumușel, nici nu suflă. La TDRG. Mare a fost... că de mărirea lui nu mai sufla nici un boier. DELAVRANCEA, A. 54. 3. Intranz. (Despre foale, compresoare etc.) A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 4. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică cantitate de sticlă topită (căreia i se dă apoi forma dorită). 5. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios. Icoane înșiruite și îmbrăcate în alamă sau suflate cu aur și argint. DUMITRIU, B. F. 137. Se încinse pe deasupra șalului cu o curea lată acoperită cu ținte aurite în care băgă două pistoale suflate cu aur. NEGRUZZI, S. I 23. Dărui căpeteniei deputației un lanț de aur și la soții săi cîte un pahar de argint suflat cu aur. BĂLCESCU, O. II 266. 6. Intranz. (Despre vînt sau despre curenți de aer) A se manifesta, a acționa, a se face simțit; a bate. Îi suflă în față un vînt așa de tare, că-l azvîrli înapoi. GALACTION, O. I 54. Ieri a suflat întîiul vînt de toamnă. MACEDONSKI, O. I 12. Crivățul suflă aspru din partea munților, ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. ◊ (În contexte figurate) Pe la finele anului 1846 un vînt de libertate sufla peste toată Europa. GHICA, S. A. 150. Suflă vîntul relei soarte Pe pămîntul îngrozit! ALECSANDRI, P. I 144. Viscolul pustiirei a suflat pe acest pămînt. RUSSO, O. 43. ♦ Tranz. A duce cu sine la distanță, p. ext. a face să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtînd). Urmele noastre le suflase vîntul. DELAVRANCEA, O. II 216. Primăvara, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. ◊ (Poetic) Ce vînt te-a suflat pe sub atîta negureală de pădure... pînă la moară la mine? GALACTION, O. I 47. ◊ Expr. Slab de-l suflă vîntul v. slab (J). 7. Tranz. (Cu complementul «nasul») A curăța de mucozități; a elimina mucozitățile. Dascălul nostru ne privea... Avea ochii umezi. Ca să nu băgăm de seamă că s-a înduioșat, a scos batista din buzunar, și-a suflat nasul tare, și-a șters obrazul și fruntea de sudoare. STANCU, D. 322. Își sufla cu zgomot nasul. SADOVEANU, O. III 582. Își sufla pe urmă nasul. C. PETRESCU, Î. II 161. 8. Tranz. (Adesea întărit prin «la ureche») A vorbi (cuiva) încet, în secret, (strecurînd insinuări sau căutînd să-l cîștige); a informa pe ascuns. V. șopti. I-o fi suflat cineva, ceva, la ureche. C. PETRESCU, O. P. I 220. Toate cele ce am zis mi-au fost suflate de d-lor. NEGRUZZI, S. I 230. ◊ Expr. A nu sufla un cuvînt = a nu spune nimic, a păstra un secret. Nici unul nu suflă un cuvînt. GALACTION, O. I 289. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva (în special unui elev, la școală) răspunsul la întrebările la care nu poate răspunde singur. Cei din bancă suflau lecția celor de la tablă. PAMFILE, la CADE.

AERO- „aer, oxigen, atmosferă, gaz”. ◊ gr. aer, aeros „aer” > fr. aéro-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. aero-. □ ~bacter (v. -bacter), s. n., gen de bacterii aerobe, larg răspîndite în natură; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază organismele aerobionte; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme a căror viață este condiționată de folosirea oxigenului liber din atmosferă; ~bioscop (v. bio-, v. -scop), s. n., aparat utilizat pentru determinarea conținutului bacterian din aer; ~biotic (v. -biotic), adj., (despre organisme) care poate trăi numai în aer liber; ~bioză (v. -bioză), s. f., formă de viață a unor organisme care consumă oxigenul molecular liber din atmosferă; ~carpie (v. -carpie), s. f., maturizare a fructelor supraterestre în aer liber; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., care prezintă mișcări de răsucire pentru maturizarea fructelor aflate în aer liber; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat pentru realizarea hărților și a planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cartografie (v. carto-, v. -grafie), s. f., tehnică a realizării hărților și planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cel (v. -cel₂), s. n., formațiune tumorală datorată distensiei excesive, cu aer sau cu gaz, a unei cavități anatomice; sin. chist aerian; ~cist (v. -cist), s. n., veziculă aeriană de pe organele vegetale ale unor plante acvatice; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de explorare radiologică a vezicii urinare, care constă în efectuarea unui clișeu după distensia cu aer a acesteia; ~cistoscop (v. cisto-, v. -scop), s. n., instrument utilizat în endoscopia vezicală; ~cistoscopie (v. cisto-, v. -scopie), s. f., examinare a vezicii urinare cu ajutorul aerocistoscopului; ~colie (v. -colie₂), s. f., acumulare de gaze în intestinul gros; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre vehicule) construit astfel încît să întîmpine, la înaintare, o rezistență minimă din partea aerului; ~drom (v. -drom), s. n., teren amenajat pentru decolarea, aterizarea și staționarea avioanelor; ~embolie (v. -embolie) s. f., astupare cu gaz a unui vas sanguin sau limfatic; ~fagie (v. -fagie), s. f., deglutiție exagerată a aerului care pătrunde odată cu alimentul în esofag și stomac; ~fil (v. -fil₁), adj. 1. Care conține aer. 2. Care are nevoie de aer pentru creștere și dezvoltare; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., 1. (Plante) care trăiesc complet în aer, atașate de alte plante, fără a fi însă parazite. 2. (Plante) cu muguri de regenerare aerieni; ~fitobionte (v. fito-, v. -biont), s. n. pl., organisme vegetale cu viața condiționată de oxigenul din natură; ~fob (v. -fob), adj., s. m., care se teme de contactul cu aerul; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de aer; ~for (v. -for), adj., care conține sau care conduce aerul; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., tehnica fotografierii unui obiectiv arheologic de la bordul unui avion; ~fotogramă (v. foto-, v. -gramă) s. f., fotogramă aeriană; ~game (v. -gam), s. f. pl., fanerogame*; ~gastrie (v. -gastrie), s. f., acumulare excesivă de gaze în stomac; ~gen (v. -gen₁), adj. 1. Care este produs prin intermediul aerului atmosferic. 2. De origine respiratorie. 3. (Despre bacterii) Care descompune unele substanțe solide și lichide în substanțe gazoase; ~geneză (v. -geneză), s. f., procesul de producere a aerului; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., ansamblu de informații geologice culese de la bordul unui avion; ~graf (v. -graf), s. n., aparat pentru pulverizarea culorilor lichide sub acțiunea aerului comprimat; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care studiază aerul și proprietățile sale; ~gramă (v. -gramă), s. f. 1. Comunicare transmisă prin telegrafie fără fir. 2. Scrisoare cu un format special, destinată poștei aeriene; ~hidroterapie (v. hidro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare a apei și a aerului în tratamentul unor boli; ~ionoterapie (v. iono-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu aer conținînd ioni negativi, pozitivi sau amestecați; ~lit (v. -lit₁), s. n., corp mineral incandescent, cu aspect de piatră, care cade pe pămînt din spațiul interplanetar; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în aerologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază păturile superioare ale atmosferei; ~magnetometrie (v. magneto-, v. -metrie₁), s. f., metodă de măsurare din avion a prospecțiunilor magnetice terestre, cu ajutorul aeromagnetometrelor; ~magnetometru (v. magneto-, v. metru₁), s. n., aparat folosit la ridicările și prospecțiunile magnetice de la bordul unui avion; ~mamografie (v. mamo-, v. -grafie), s. f., radiografie mamară, executată după insuflarea aerului în spațiul retromamar; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice ale aerului pe baza efectelor lui mecanice; ~metru (v. -metru₁) s. n., instrument pentru măsurarea densității aerului; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., acțiune morfogenetică a aerului asupra dezvoltării organelor animale sau vegetale; ~naut (v. -naut), s. m. și f., persoană care conduce un vehicul aerian; ~nautic (v. -nautic), adj., 1. Referitor la tehnica construirii și conducerii aeronavelor. 2. Relativ la știința navigației aeriene; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care studiază proprietățile fizice și chimice ale straturilor superioare ale atmosferei; ~patie (v. -patie), s. f., maladie provocată de schimbările presiunii atmosferice; ~piezoterapie (v. piezo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului comprimat sau rarefiat în cura de altitudine; ~piezotermoterapie (v. piezo-, v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului cald sub presiune; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f. pl., plante microscopice vii, care plutesc în aerul atmosferic; ~pletismograf (v. pletismo-, v. -graf), s. n., aparat care înregistrează modificările volumului toracic în timpul respirației; ~scop (v. -scop), s. n., aparat pentru măsurarea cantității de praf din aer; ~sialografie (v. sialo-, v. -grafie), s. f., metodă medicală de explorare a glandelor salivare și de înregistrare radiografică după insuflarea cu aer; ~siderolit (v. sidero-₁, v. -lit₁), s. n., meteorit în a cărui compoziție se află metale și piatră; ~stat (v. -stat), s. n., aeronavă mai ușoară decît volumul aerului dezlocuit; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare de orientare a microorganismelor din apă în funcție de repartiția oxigenului; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă de tratament a unor boli pulmonare cronice cu ajutorul aerului montan sau marin; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare a aerului cald în scop terapeutic; ~tonometrie (v. tono-, v. -metrie₁), s. f., măsurare a tensiunii gazelor din lichidul sanguin și a unor lichide din organism; ~tonometru (v. tono-, v. -metru₁), s. n., aparat cu care se măsoară tensiunea gazelor din sînge și a unor lichide din organismul uman; ~topograf (v. topo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric pentru executarea unor hărți și a unor planuri topografice la scară mare; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., tehnică a măsurătorilor terestre cu ajutorul fotogramelor aeriene; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre plante) care se curbează către o sursă de aer; ~ureteroscop (v. uretero-, v. -scop), s. n., instrument endoscopic pentru examinarea uretrei, după distensia acesteia cu aer.

ȚÎȘNI, țîșnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide, aburi) A ieși cu presiune printr-o crăpătură sau printr-o deschizătură. V. răbufni. Sîngele țîșnea și gîlgîia pe prag. DUMITRIU, N. 63. Laptele bogat țîșnește din ugerele grase. SADOVEANU, O. I 50. Unde intră sonda, țîșnește ca berea de la butoiul cu presiune. C. PETRESCU, A. 548. ◊ (În contexte figurate) În asfințit, nourii se sparg deodată, și asupra Iezerului, prin spărturi, țîșnesc izvoarele sîngeroase ale amurgului de flăcări. SADOVEANU, O. III 686. ◊ Fig. Toată patima care mocnea de zile îndelungi... țîșnea prin luminile ochilor lui Ion. DUMITRIU, N. 191. ♦ A sări, a împroșca. Băltoacele țîșneau în pînze galbene de apă sclipitoare. DUMITRIU, N. 31. Călcînd de-a dreptul cu talpa, vîrtos, în gîrlele de unde țîșneau proaște de apă lutoasă. C. PETRESCU, A. R. 49. 2. A ieși, a sări pe neașteptate de undeva; a intra brusc undeva, a da buzna, a irupe. Flăcăul cel voinic țîșni pe ușă în urma controlorului, cu pumnii încleștați. DUMITRIU, N. 7. Ușa trosni, sări din clampă, și în birou țîșni un omuleț. GALAN, B. I 6. Iepurele țîșnește toamna dintre ierburi uscate. STANCU, D. 430. Husarii țîșnesc îngroziți de după garduri. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. ♦ A porni brusc, a se repezi, a se năpusti. Ridicîndu-se... în două picioare, calul vru să țîșnească înainte. PREDA, Î. 139. Ca un șarpe, Mură a țîșnit în pieptul Saftei. GALACTION, O. I 73. Șalupa țîșni ca o săgeată sub forfoteala helicei. BART, E. 110. 3. A se ivi deodată, a izbucni cu putere. Muguri noi țîșnesc din putregai, Înfrunzește și-nflorește țara. BENIUC, V. 80. Undeva, la spatele lor, după hornuri, țîșni lumina unei lanterne. CAMILAR, N. I 76. Din pămîntul rădăcinii, țîșniseră îndrăzneț cîteva vlăstare crude. C. PETRESCU, S. 14. Luminile țîșniră brusc în sala încinsă de căldură. REBREANU, R. I 201. ◊ Fig. Din clopotul fierbinte al vieței celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Din toate, așa cum le primea, țîșnea o bucurie ciudată, nouă. PREDA, Î. 69. ♦ (Despre sunete, zgomote) A domina. De afară se auzeau strigăte ce țîșneau deasupra murmurului mulțimii. DUMITRIU, N. 71. – Variantă: țișni (CREANGĂ, A. 6) vb. IV.

CÎMP (lat. campus; unele sensuri după fr.) s. n. 1. Suprafață mare de pămînt, de obicei, plană, destinată agriculturii; șeș, cîmpie; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca cîmpului = lucrarea pămîntului. ◊ Artilerie de cîmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai la șeș sau pe un teren puțin accidentat. ◊ Loc. În plin cîmp sau în cîmp deschis = sub cerul liber, departe de orice așezare omenească. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) cîmpii = a) a porni orbește, fără țintă; b) a înnebuni, a o lua razna. ◊ A bate cîmpii = a divaga ♦ (GEOGR.) Porțiune de cîmpie, nefragmentată, situată între două văi principale (ex. C. Colentinei). ◊ C. de dune = porțiune de teren rezultată din îngemănarea dunelor, barcanelor etc. ◊ C. de pietre = cîmp alcătuit din blocuri sau sfărîmături adeseori mobile, formate prin dezagregare pe pantele slab înclinate. ◊ C. de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață formată din blocuri, care, mărindu-și dimensiunile, se contopesc; aisfild. 2. (METEOR.) C. baric = distribuția în spațiu a presiunii atmosferice la un moment dat. Pe hărțile sinoptice de la sol se reprezintă prin izobare, iar pe cele de la înălțime prin izohipse. ◊ C. de înaltă presiune v. anticiclon; c. de joasă presiune v. ciclon. 3. (MILIT.) C. de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. ◊ C. de tragere = a) porțiune de teren amenajată pentru executarea exercițiilor militare cu cu trageri; b) unghi orizontal sau vertical în limitele căruia poate executa trageri o gură de foc numai prin modificarea poziției țevii, fără deplasarea afetului. ◊ C. de mine = porțiune de teren sau de apă pe care s-au plantat mine pentru a împiedica trecerea inamicului. ◊ C. de observare = spațiu cuprins cu privirea sau cu un aparat optic în limitele căruia se desfășoară o activitate de observare. ◊ C. vizual = porțiune de spațiu cîtă poate fi cuprinsă cu privirea. ♦ (FILOZ.) C. ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și obiectelor care desemnează limitele istorice în interiorul cărora se elaborează o știință, o doctrină, o creație culturală etc. ◊ C. epistemologic = ansamblul schemelor sau configurațiilor inconștiente dintr-o perioadă istorică dată ce stau la temelia cunoașterii. ◊ C. de activitate = domeniu de activitate; limitele între care se desfășoară o activitate. 4. (FIZ.) Regiune în spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată (ex. c. acustic, c. de viteze etc.); mărimea (scalară, vectorială, tensorială sau spinorială) care caracterizează starea locală a acestei regiuni. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita pondero-motoare asupra corpurilor. Ex. c. gravitațional (v. gravitațional), c. electric (v. electric), c. magnetic (v. magnetic) etc. ♦ Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule (ex. c. electromagnetic, c. mezonic etc.). 5. Mulțime de valori ale uneia sau ale mai multor mărimi variabile. ◊ C. de toleranțe = intervalul dintre valorile maximă și minimă admise în care se poate găsi dimensiunea efectivă a unei piese. 6. (MED.) C. operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ Fîșie de pînză sterilă care delimitează plaga operatorie. 7. (ARTE PL.) Fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine pastică, un motiv ornamental etc. ♦ Suprafața colorată a scutului pe care se înscriu armele. ♦ (CINEMAT.) Spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea pe o peliculă cinematografică. 8. (INFORM.) Componentă adresabilă a unei structuri date. 9. (MAT.) Corp comutativ (ex. Cîmpul lui Galois). ◊ C. de evenimente = perechea formată dintr-o mulțime de evenimente aleatoare (numite evenimente elementare) și un clan (corp) borelian de părți ale acesteia.