ADMIRAȚIE. Subst. Admirație, admirare (înv.), adorație, adorare, slăvire (înv.), idolatrie (fig.), extaz, venerație, venerare (rar). Preamărire, slăvire, preaslăvire, glorificare (livr.), zeificare (fig.), idolatrizare, divinizare. Elogiu, elogiere, panegiric, encomion (grecism înv.), apologie, ditiramb (fig.); osanale, aclamație, aplaudare, aplauze, ovație, urale. Admirator, adorator, idolatru (fig.). Idol (fig.), fetiș (fig.), zeu (fig.). Adj. Admirabil, adorabil, venerabil, respectabil. Minunat, fermecător, încîntător, desfătător, mirabil (poetic), splendid, excepțional, fascinant, fascinator (rar), captivant, seducător, magnific (livr.), superb, divin (fig.), extraordinar, grandios, măreț. Adorat; preaslăvit, slăvit. Vb. A admira, a adora, a venera, a se extazia, a slăvi (înv.). A preamări, a preaslăvi (rar), a ridica pe cineva pînă la cer, a ridica în slăvi; a glorifica (livr.), a diviniza, a fetișiza (fig.), a zeifica (fig.), a idolatriza (fig.). A fermeca, a se uita la cineva ca la soare (ca la o icoană), a se uita la cineva ca la un cireș copt. A aclama, a ovaționa, a aplauda. Adv. Admirativ; cu admirație, cu venerație. V. frumusețe, glorie, ostentație, respect, servilism, succes, superlative.

*adór, a -á, v. tr. (lat. ad-óro, -oráre). Mă închin luĭ Dumnezeŭ. Fig. Iubesc cu pasiune: a adora muzica.

ADORA, ador, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, fără limită, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slăvi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.

ADORA vb. a diviniza, a idolatriza, a venera, (înv.) a cinsti, a slăvi. (Își ~ soția.)

A ADORA ador tranz. 1) A iubi cu patimă. 2) (persoane, ființe sau lucruri) A trata cu dragoste sau admirație exagerată; a respecta în mod deosebit; a venera; a idolatriza; a zeifica; a diviniza. /<fr. adorer, lat. adorare

ADORA vb. tr. 1. a iubi foarte mult, fără limite. 2. a diviniza; a venera. (< fr. adorer, lat. adorare)

ADORA vb. a diviniza, a idolatriza, a venera, (înv.) a cinsti, a slăvi. (Își ~ soția.)

ADORA, ador, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cei mai înalt grad, a avea un cult pentru cineva sau (familiar) pentru ceva. Amîndoi adorau marea. BART, E. 51. Ea asculta cu îngăduință povestele lor și juca cu dînșii preferansul, încît ei o adorau. NEGRUZZI, S. I 110. 2. A slăvi o divinitate, a i se închina cu evlavie mistică. Vechii greci adorau numeroși zei.

ADORA, ador, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slăvi o divinitate. – Fr. adorer (lat. lit. adorare).

adora vb., ind. prez. 1 sg. ador, 3 sg. și pl. adoră

ADORA vb. I. tr. 1. A iubi foarte mult, fără limite. 2. A slăvi, a diviniza; a venera (o divinitate). [< fr. adorer, cf. it., lat. adorare].

adora (a ~) vb., ind. prez. 3 adoră

ADORA, ador, vb. I. Tranz. 1. A iubi cu pasiune, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slăvi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.

adorà v. 1. a se închina lui D-zeu; 2. a avea un fel de cult pentru cineva, a iubi cu pasiune: el își adoră copiii.

adorabil a. demn de a fi adorat.

ADORABIL, -Ă adj. vrednic de adorat; fermecător; admirabil. (< fr. adorable, lat. adorabilis)

ADORABIL, -Ă adj. Vrednic de adorat; fermecător. [Cf. fr. adorable, it. adorabile, lat. adorabilis].

ADORABIL, -Ă, adorabili, -e, adj. Vrednic de a fi adorat, plin de farmec, fermecător. Îl rugă s-o asculte și pe ea, spunînd c-o adorabilă naivitate că-i place psihologia și literatura. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37.

ADORARE s. f. Faptul de a adora. 1. Iubire înfocată, admirație nemărginită. Simt o adorare în inima mea pentru tine. EMINESCU, N. 116. 2. Cult, venerație pentru o divinitate.

adorare s. f., g.-d. art. adorării

adorare, adorări s. f. 1. Faptul de a adora; adorație. 2. Atitudine profund religioasă, însoțită de ritual și gesturi, prin care se exprimă dependența și supunerea totală față de Dumnezeu ca domn atotputernic și atotțiitor, constituind cultul suprem care se cuvine numai persoanelor Sfintei Treimi; divinizare, venerare, cinstire, închinare. – Din adora.

ADORARE s. 1. divinizare, idolatrizare, venerare. (~ cuiva.) 2. adorație, extaz, extaziere. (Stare de ~.)

ADORARE s. f. Faptul de a adora; iubire sau admirație nemărginită, divinizare. ♦ Cult, venerație, slăvire.

adorare s. f., g.-d. art. adorării

ADORARE s. 1. divinizare, idolatrizare, venerare. (~ cuiva.) 2. v. adorație.

ADORARE s.f. Faptul de a adora; adorație. [< adora].

ADORAT, -Ă adj. (adesea s.) Foarte iubit. ♦ Venerat, slăvit. [< adora].

ADORAT, -Ă, adorați, -te, adj. Care este iubit pînă la adorare. Un chip de-apururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zîne ce străbat Din timpurile vechi. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Substantivat) Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei. EMINESCU, O. I 154.

ADORAT adj. divinizat, idolatrizat, venerat, (înv.) cinstit. (Persoană ~.)

ADORAT, -Ă, adorați, -e, adj. (Adesea substantivat) Extrem de iubit. ♦ (Despre o divinitate) Slăvit, cinstit, venerat. – V. adora.

ADORAT, -Ă, adorați, -te, adj. (Adesea substantivat) Extrem de iubit. ♦ Venerat, slăvit. – V. adora.

ADORAT adj. divinizat, idolatrizat, venerat, (înv.) cinstit. (Persoană ~.)

ADORAT, -Ă, adorați, -te, adj. (Adesea substantivat) Extrem de iubit. ♦ (Despre o divinitate) Slăvit, cinstit, venerat. – V. adora.

ADORATOR, -OARE, adoratori, -oare, s. m. și f. Persoană care adoră pe cineva sau ceva; îndrăgostit. Acea seară fu o neuitată și impresionabilă sărbătoare pentru toți adoratorii marelui poet. DEMETRESCU, O. 156.

ADORATOR, -OARE, adoratori, -oare, s. m. și f. Persoană care adoră pe cineva sau ceva. – Fr. adorateur (lat. lit. adorator).

adorator m. cel ce adoră, ce iubește cu pasiune.

ADORATOR, -OARE s. m. f. cel care adoră pe cineva sau ceva. (< fr. adorateur, lat. adorator)

ADORATOR, -OARE s.m. și f. Cel care adoră pe cineva sau ceva. [Cf. fr. adorateur, it. adoratore, lat. adorator].

*adoratór, -oáre s. (lat. adorator). Care adoră: adoratoriĭ puteriĭ.

ADORATOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Persoană care adoră (pe cineva sau ceva). /<fr. adorateur, lat. adorator

ADORAȚIE f. 1) v. A ADORA. 2) Iubire nemărginită. 3) Manifestare a încântării și a respectului. [G.-D. adorației; Sil. -ți-e] /<fr. adoration, lat. adoratio, ~onis

ADORAȚIE s. f. Adorare. – Fr. adoration (lat. lit. adoratio, -onis).

ADORAȚIE s. 1. idolatrie, venerație. (Simte pentru ea o adevărată ~.) 2. adorare, extaz, extaziere. (Stare de ~.)

ADORAȚIE s. 1. cult, idolatrie, venerație. (Simte pentru ea o adevărată ~.) 2. adorare, extaz, extaziere. (Stare de ~.)

ADORAȚIE s.f. Dragoste, iubire nemărginită. ♦ Cult, venerație pentru o divinitate; adorare. [Gen. -iei, var. adorațiune s.f. / Cf. fr. adoration, it. adorazione, lat. adoratio].

ADORAȚIE s. f. Dragoste nemăsurată; adorare. Iubire dusă pînă la adorație. – Pronunțat: -ți-e.

*adorațiúne f. (lat. adorátio, -ónis). Acțiunea de a adora; iubire extremă. – Și -áție și -áre.

adorați(un)e f. 1. fapta de a adora; 2. iubire extremă; 3. manifestarea gingășiei și a respectului.

Amon m. Mit. zeul soarelui, la Fenicieni, adorat în Egipt ca o divinitate supremă.

ANTROPOLATRIE s.f. Adorație a omului (care caracterizează mai ales o erezie creștină). ♦ Cult al lui Dumnezeu, conceput în formă omenească. [Gen. -iei. / < fr. anthropolâtrie, cf. gr. anthropolatreia < anthropos – om, latreia – adorare].

ANTROPOLATRU, -Ă s. m. f. 1. cel care divinizează omul. 2. cel care adoră o divinitate reprezentată în forme umane. (< fr. anthropolâtre)

ANTROPOLATRU, -Ă s.m. și f. Cel care adoră o divinitate în forme umane. ♦ Cel care adoră și divinizează omul. [< fr. anthropolâtre].

ANUBIS (în mitologia egipteană), zeu funerar, adorat sub forma unui șacal, cîine sau om cu cap de șacal. Identificat cu Hermes în mitologia greacă.

APIS (în mitologia egipteană), taur sacru, adorat la Memfis. Considerat încarnare a lui Osiris sau a lui Ptah.

Apis m. divinitate, pe care Egiptenii o adorau sub chipul unui bou.

ARC, arcuri și (2) arce, s. n. 1. Armă primitivă alcătuită dintr-o vargă flexibilă de lemn sau de metal încovoiată și dintr-o coardă prinsă de cele două extremități; era folosită la aruncarea săgeților. Și eu mă uit la vechile-mi poeme Ca un tanchist la suliță și arc. BENIUC, V. 133. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Un arc de aur pe-al ei umăr. Ea [Diana] trece mîndră la vînat Și peste frunze fără număr Abia o urmă a lăsat. EMINESCU, O. I 229. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt, Și ca nouri de aramă... vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ Fig. Tot ceea ce are formă încovoiată (ca a unui arc). Observă în fugă arcul sprîncenei și mărimea curioasă a pleoapelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. În farmecul dulcelui somn Sub arcuri de ramuri în floare, Lăsat-ai pe-al codrului domn. NECULUȚĂ, Ț. D. 59. ♦ (Poetic) Cișmeaua aceea a Păcurarului era un monument alcătuit dintr-o lespede de piatră... străpunsă de o țeavă de aramă prin care se arunca, într-un arc, izvor limpede. SADOVEANU, Z. C. 94. Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri mărețe EMINESCU, O. IV 96. 2. Porțiune anumită dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. În același cerc sau în două cercuri egale, la unghiuri la centru egale corespund arce egale și coarde egale. GEOMETRIA P. 71. 3. Deschizătură în formă arcuită într-o construcție. Și pe-a degetelor vîrfuri în ietacul tăinuit Intră – unde zidul negru într-un arc a-ncremenit. EMINESCU, O. I 76. ◊ Arc de triumf = a) construcție monumentală în forma unui mare portic arcuit, ridicată în amintirea unui fapt însemnat; b) construcție decorativă provizorie, formînd o arcadă, da obicei la intrarea într-o localitate, ridicată cu prilejul sărbătoririi unui eveniment. ♦ (Poetic) Boltă. O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie, în mausoleu-ți mîndru, al cerurilor arc, Tu adorai și dulce al nopților monarc! EMINESCU, O. I 69. 4. Piesă elastică formată din lame de oțel suprapuse (la vagoane, automobile, trăsuri) sau dintr-o sîrmă de oțel îndoită în spirală, care se întrebuințează ca dispozitiv pentru amortizarea șocurilor și realizarea unei bune suspensii. V. drot. Arcurile canapelei. ▭ Cupeaua a fost desfăcută din toate încheiturile, cercetată de meșter cum cercetează doctorul pe un bolnav, i s-au dres beteșugurile, i s-au pus alte arcuri. PAS, L. I 84. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă, ageră. ♦ Piesă elastică de oțel special care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; resort. Arc de ceasornic. 5. (În expr.) Arc electric sau arc voltaic = formă a transportului de sarcină electrică în medii fluide, care are înfățișarea de coloană gazoasă incandescentă.

Belzebut (Beelzebul, Baalzebub), zeu adorat de canaaneni și de filisteni; (în Noul Testament) căpetenie a demonilor.

BUFĂ, bufe, s. f. Cută înfoiată, umflată, bufantă la îmbrăcăminte și mai ales la rochii. Adora, în forma și culoarea vestmîntului, în bufele mari ale umerilor și în căldura mătăsoasă a atlasului... făptura și gîndul logofetesei din alte vremuri. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 284.

Calistene m. filozof grec care nu vru s’adore pe Alexandru-cel-Mare și fu osândit de acesta la moarte sub pretext de conspirațiune (328 a. Cr.). El scrise istoria isprăvilor eroului macedonean, care deveni izvorul principal al legendelor medievale despre Alexandru-cel-Mare, așa numita Alexandria, pe nedrept atribuită filozofului (Pseudo-Calistene).

1) ce pron. indecl. (lat. quĭd). Rel. Care: Omu ce vine, omu ce vezĭ venind, baniĭ ce doreștĭ, scrisoarea ce scriĭ (în limba vorbită se zice numaĭ care, pe care: scrisoarea pe care o scriĭ). Ceĭa ce: fă ce vreĭ. Prov. Ce țĭ-e scris, în frunte țĭ-e pus, destinu e inevitabil. – Interog.: Ce? Ce vreĭ? Ce e de făcut? Ce-țĭ e? (ce aĭ? ce te-a apucat?) Ce mĭ-e una, ce mĭ-e alta? (ce diferență e între una și alta?). Adj. și adv. Cît de mult, cît de mare (intensitate, extensiune și cantitate): Ce bun e! Ce om! Ce minune! Ce-aș maĭ rîde! Ce-aș rîde! Ce mult grîŭ! Ce vînt! (ce e maĭ uzitat de cît cît de). Ce de saŭ ce maĭ de, cît de mult: Ce de lume! Ce maĭ de oamenĭ! Ce maĭ, ce (ca admirațiune ironică): Ce maĭ om! Ce maĭ fleac! Cum (exclamativ): Așa de prost ce arde lampa asta! Așa de prost ce arde n’am maĭ văzut! Subst. Ceva (numaĭ unit cu un): averea e un ce relativ (maĭ ob. și maĭ elegant: ceva relativ). De ce saŭ numaĭ ce și pentru ce, din care cauză: De ce n’aĭ venit? Ce tot rîzĭ? La ce, de ce, cu ce scop, spre ce folos: La ce te ducĭ? La ce bun (după fr. à quoi bon) a adora baniĭ? În ce, întru cît: în ce-s eŭ vinovat? Ca ce, în ce calitate: Ca ce să fiŭ eŭ? Ca păzitor. De oare ce, de vreme ce, fiind-că: doarme, de oare ce e ostenit. Odată ce, fiind-că, fiind constatat că: odată ce plînge, înseamnă că-l doare. Îndată ce, (maĭ rar și maĭ urît) de îndată ce, pe dată ce, imediat ce, cum, în momentu’n care: îndată ce auzi semnalu, straja veni. Din ce în ce, tot maĭ mult: apa scade din ce în ce (adică maĭ mult), sunetu se aude din ce în ce maĭ puțin (aci maĭ puțin nu poate lipsi, c’ar însemna că se aude maĭ mult). După ce, în urma unuĭ lucru: a rîs după ce a citit (după citire). De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce ascult, de ce maĭ mult îmĭ place (cu cît, cu atît e maĭ ob. și maĭ elegant). Cu mare ce, cu mare dificultate. Cît pe ce (est), aproape, maĭ-maĭ, cît pe aci: Numaĭ ce văd că, de odată văd că, ĭacătă că văd că: numaĭ ce văd că’ncepe să se clatine.

CHEMA, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune cuiva să se apropie, a invita pe cineva (adesea rostindu-i numele sau întrebuințînd o interjecție, un gest etc.) să vină aproape (sau într-un loc anumit). Frate-meu o cheamă pe mama. STANCU, D. 313. Duduca Leona... a chemat cu dragoste prefăcută pe Colțun. SADOVEANU, N. F. 35 Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice... CREANGĂ, P. 19. Mă chemi, drăguță? Iată-mă-s. ALECSANDRI, T. 263. Și strigă seara pe lună: Hai, mîndră, la apă bună! Și mă cheamă dimineața: Hai, mîndro, de-ți spală fața! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ Fig. Sînt suflet blestemat. Întîmplările mă cheamă unde miroase a sînge și a praf de pușcă. SADOVEANU, O. I 422. ◊ (Complinit prin «pe nume») Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Atunci Ileana Simziana... le chemă pe nume. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Refl. reciproc. (Poetic) Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe vîrfuri de nuielușe mlădioase. SADOVEANU, O. III 355. ◊ Intranz. O păsărică cu pieptul cărămiziu chemă de cîteva ori pe o ramură, cu viers subțire – apoi se mistui în desișul de alun. SADOVEANU, O. IV 486. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la») A pofti să participe la o acțiune, Ia un eveniment etc.; a solicita, a apela la..., a ruga. Ipate se trezește într-o zi cu socru-său, că vine și-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. CREANGĂ, P. 169. Tatăl meu... chemă pre nașu-meu Păcală, mă încredința lui și apoi muri. NEGRUZZI, S. I 247. ♦ A striga. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. ♦ A îndemna, a mobiliza la o acțiune comună. În cinstea zilei de 1 Mai colectivul nostru de muncă a chemat la întrecere celelalte colective. ▭ Partidul cheamă pe muncitori, tehnicieni și ingineri să se preocupe necontenit de ridicarea productivității muncii și de reducerea prețului de cost. GHEORGHIU-DEJ, Î. DEM. 20. Vă chem să luptăm. Vă chem s-alipiți glasul de-al meu. Vă chem să măriți puterea de-asalt a forțelor păcii. BANUȘ, B. 110. ♦ (Poetic) A evoca. Prindeau toți a vorbi de trecutul prăpădit în negura de sînge, chemau umbrele vitejilor, și în pacea luncilor, în rumeneala flăcărilor, se închegau și luau zbor legendele străbunilor. SADOVEANU, O. I 129. 3. A ordona, a impune cuiva să se prezinte într-un anumit loc, în fața unei autorități (pentru a îndeplini o obligație). ◊ Expr. A chema în judecată = a cita în justiție. A chema la ordine = a cere să se respecte disciplina și liniștea. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. 4. Fig. A scoate, a aduce. Adori Frumosul?... Nu-l căta prin nori: Învață tu de-l cheamă la lumină. TOMA, C. V. 174. II. 1. Tranz. unipers. A se numi, a avea numele... O cheamă Agripina pe nevastă-mea. STANCU, D. 257. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 88. De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb, aista ți-i numele. CREANGĂ, P. 207. Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tatăl meu, Călin. EMINESCU, O. I 84. Minciună... Nu mă cheamă nici Pîrlea, nici Lăcustă... mă cheamă Pepelea. ALECSANDRI, T. 397. ◊ Refl. pas. Ce fel de vorbă-i asta, tată... la d-ta urșii se cheamă găini? CREANGĂ, P. 188. La noi, ea se cheamă... cum se va fi chemînd?... Știu desigur că în județele de munte ale Moldovei... poartă numele de ierunci. ODOBESCU, S. III 33. ◊ Refl. însă eu am bani și minte, Căci mă chem jupîn Arvinte. ALECSANDRI, T. 317. Eu mă chem acum Leonte Dianeu, sau Leonachi Dianeu. BUDAI-DELEANU, Ț. 66. 2. Refl. impers. (Familiar) A însemna, a se zice, a se socoti, a se înțelege, a considera. Ca să nu se cheme că a murit la pușcăria lor, călăii l-au trimis [pe C. Frimu] la spital. PAS, Z. IV 115. Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia, sărind ca un vultur între dînșii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta? CREANGĂ, A. 113. ◊ Expr. Se cheamă că... = e vorba că..., vrea să zică, doar. Apoi să-mi dați tohoarcă, opinci și căciulă, că de-acu se cheamă că vine iarna. SADOVEANU, B. 24.

cinste s. f. – 1. Onoare, probitate, integritate. – 2. Onoare, prestigiu. – 3. Onoare, cumințenie, castitate, neprihănire. – 4. Onoare, demnitate, distincție. – 5. Onoare, considerație, respect, stimă. – 6. Dar, cadou, plocon. – 7. Invitație, poftire la băutură sau mîncare. – 8. Funcție, slujbă, demnitate. – 9. (Pl.) Dar propter nuptias oferit de rudele miresii. Sl. čĭstĭ „venerație” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52); čistiti „respectat.” N pare să se fi introdus din epoca sl., prin contaminare cu čęstĭ „parte, soartă” (DAR). Der. cinsteș, adj. (onest, drept; demn; impunător, mîndru); cinstaș, s. m. (persoană care oferă un dar miresei); cinsteț (var. cinstelnic), adj. (cinstit; distins), de la vreun nume de plantă sl., ca rut. čistec, pol. czysciec, sb. čistac, cf. Berneker 158 și DAR; cinsti, vb. (a onora, a respecta; a venera; a adora; a ține, a păstra, a respecta; a onora, a acorda distincții, a distinge, a recompensa; a face cadou, a dărui; a invita, a pofti, a oferi mîncare sau băutură; a închina paharul), din sl. čistiti, cu evoluție semantică paralelă lui cinste; cinstit, adj., (respectabil, distins, venerabil, demn; onest, drept, corect; înv., nobil; f. curată, castă, pură, inocentă, neprihănită; fam., cherchelit, afumat); cinstitor, adj. (politicos, amabil; care cinstește); necinste, s. f. (dezonoare, rușine, terfelire, lipsă de onestitate); necinsti, vb. (a dezonora, a păta; a profana; a dezonora, a viola, a forța, a silui), necinstit, adj. (dezonorat; incorect; profanat; f. violată; siluită); necinstitor, adj. (lipsit de respect; siluitor); descinsti, vb. (rar, a dezonora, ca silui).

cinsti vb. v ADORA. DIVINIZA. IDOLATRIZA. RESPECTA. ȚINE. VENERA.

CINSTI vb. v. adora, diviniza, idolatriza, respecta, ține, venera.

cinstit adj. v. ADORAT. DIVINIZAT. IDOLATRIZAT. VENERAT.

CINSTIT adj. v. adorat, divinizat, idolatrizat, venerat.

cult, culte s. n. 1. Totalitatea actelor, a formelor și a rânduielilor sfinte prin care Bis. cinstește pe Dumnezeu și împărtășește credincioșilor harul Său sfințitor. ◊ Act de cult = formă de exprimare a sentimentelor religioase ale omului față de Dumnezeu; ritual. ◊ Cult agrar = practică religioasă primitivă, de origine htonică, legată mai ales de agricultură și de fertilitatea pământului. ◊ Cult solar = sistem de credințe, mituri și practici religioase legate de adorația Soarelui, îndeosebi în țările cu radiație solară mare. ♦ Totalitatea ritualilor unei religii. ♦ Adorare a unor ființe reale (eroi, strămoși, personalități etc.) sau a unor entități abstracte (frumusețe, rațiune etc.). 2. Religie (considerată în manifestările ei exterioare), biserică, confesiune, credință. ◊ Cultul idolilor = idolatrie. ♦ (La pl.) Totalitatea religiilor sau a confesiunilor dintr-un stat. 3. Sentiment de admirație, de respect, de dragoste adâncă față de cineva sau ceva. – Din fr. culte, lat. cultus.

1) cult n., pl. urĭ și e (lat. cultus). Adorare, venerațiune: cultu luĭ Dumnezeŭ, cultu bineluĭ. Religiune, biserică: ministeru cultelor (maĭ bine culturilor). A avea un cult pentru ceva, pentru cineva, a admira, a venera (un lucru, o persoană).

CULT¹ s. n. 1. adorare mistică, religioasă a unor obiecte, forțe naturale, ființe reale sau fantastice ori a unor abstracțiuni personificate; act religios făcut în cinstea unei divinități. ◊ sentiment de venerație, de respect, de dragoste profundă pentru cineva sau ceva. ♦ ~ ul personalității = atitudine de admirație sistematică față de un conducător politic. 2. totalitatea ritualurilor unei religii. 3. religie, confesiune (2). (< fr. culte, lat. cultus)

CULT s.n. 1. Adorare mistică a unor ființe reale sau fantastice ori a unor idei abstracte; act religios făcut în cinstea unei divinități. ♦ Totalitatea ritualurilor unei religii. 2. Religie, confesiune. 3. Sentiment de admirație, de respect, de dragoste profundă pentru cineva sau ceva. [Pl. -te, -turi. / < fr. culte, cf. lat. cultus].

A DEIFICA deific tranz. 1) (ființe sau lucruri) A trata cu dragoste sau admirație exagerată; a iubi ca pe un zeu; a adora; a zeifica; a diviniza; a idolatriza; a venera. 2) (ființe) A trece în rândul zeităților; a diviniza; a zeifica; a idolatriza. [Sil. de-i-] /<lat. deificare, fr. déifier

DEMON, demoni, s. m. 1. (În concepțiile religioase) Diavol, drac. Eu cunosc de mult năravul acestei paseri: aș putea spune că-i mai degrabă demon decît pasere. SADOVEANU, D. P. 42. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. EMINESCU, O. I 30. Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă. NEGRUZZI, S. II 60. ♦ Fig. Om rău. Cînd te-am întîlnit... după acest demon... am intîlnit un stîlp de lumină... El era în viața mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare. CAMIL PETRESCU, T. I 224. Nu mă mai tem de tine... ți-o spui acum, ție care ești demonul meu. NEGRUZZI, S. III 486. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. Am urmat pămîntul ista, vremea mea, viața, poporul, Cu gîndirile-mi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mă-mpace. EMINESCU, O. I 53. O, ești frumos, cum numa-n vis Un demon se arată. id. ib. 172. 3. (În gîndirea mitică și în poezie) Geniu bun sau rău, considerat ca forță care stîrnește dorințe și pasiuni. Îndată s-a aflat în țară despre toate, ca și cum... s-ar fi înșurubat demonul veștilor pe vînt și pe nouri. SADOVEANU, Z. C. 328. Mușcat de demonul ambiției... i-am lăudat în termeni excesivi pe d-na Timotin. IBRĂILEANU, A. 141. Ades cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinței demon neîmblînzit, Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele. ALEXANDRESCU, M. 77.

DEMONOLATRIE f. Adorare a demonilor. [Art. demonolatria; G.-D. demonolatriei; Sil. -tri-e] /<fr. démonolâtrie

DEMONOLATRIE s. f. adorare a demonilor. (< fr. démonolâtrie)

DEMONOLATRU, -Ă, demonolatri, -e, adj., s. m. (Persoană) care adoră demonii. – Din fr. demonolâtre.

DENDROLATRIE s. f. adorare a arborilor, considerați ca divinități în mitologiile arhaice. (< dendro- + -latrie)

* divinitáte f. (lat. divínitas, -átis). Calitatea de a fi divin, dumnezeire, zeitate: divinitatea luĭ Hristos. Dumnezeŭ, sfînt: a adora divinitatea. Pl. Zeĭ, zeițe, sfințĭ, sfinte: divinitățĭ păgîneștĭ, creștineștĭ.

divinitate f. 1. esență, natură divină; 2. D-zeu însuș: a adora divinitatea; 3. zeu păgân, zeiță păgână.

DIVINIZA vb. 1. v. zeifica. 2. (livr.) a apoteoza. (În antichitate, unii eroi erau ~.) 3. v. adora.

DIVINIZA, divinizez, vb. I. Tranz. 1. A iubi nespus de mult pe cineva; a adora, a proslăvi. 2. A trece pe cineva în rândul divinităților, a atribui cuiva putere divină, a deifica. – Din fr. diviniser.

DIVINIZA vb. tr. 1. a trece în rândul zeilor, al divinităților. 2. a iubi, a adora nespus pe cineva, a idolatriza. (< fr. diviniser)

A DIVINIZA ~ez tranz. 1) (ființe) A trece în rândul divinităților; a deifica; a idolatriza; a apoteoza; a zeifica. 2) (persoane, ființe sau lucruri) A trata cu dragoste sau admiratie exagerată (ca pe o divinitate); a respecta în mod deosebit; a adora; a venera; a deifica; a idolatriza; a zeifica. /<fr. diviniser

DIVINIZA, divinizez, vb. I. Tranz. 1. A iubi nespus de mult pe cineva; a adora, a idolatriza. 2. A trece pe cineva în rândul divinităților, a atribui cuiva putere divină; a deifica. – Din fr. diviniser.

DIVINIZA, divinizez, vb. I. Tranz. A iubi (pe cineva) nespus de mult, a adora, a proslăvi. ♦ (În concepțiile mistice) A considera ca divinitate. Unele popoare din antichitate au divinizat soarele.

DIVINIZA vb. 1. a deifica, a zeifica, (înv.) a îndumnezei. (A ~ un pămîntean.) 2. (livr.) a apoteoza. (În antichitate, unii eroi erau ~.) 3. a adora, a idolatriza, a venera, (înv.) a cinsti, a slăvi. (Își ~ soția.)

DIVINIZA vb. I. tr. A iubi, a adora (ca pe un zeu, ca pe o divinitate). ♦ A pune în rîndul zeilor, al divinităților. [< fr. diviniser].

DIVINIZARE s. 1. deificare, zeificare, (înv.) îndumnezeire. (~ unui muritor.) 2. (livr.) apoteoză. (~ unui erou, în antichitate.) 3. v. adorare.

DIVINIZARE s. 1. deificare, zeificare, (înv.) îndumnezeire. (~ unui muritor.) 2. (livr.) apoteoză. (~ unui erou, în antichitate.) 3. adorare, idolatrizare, venerare. (~ iubitei.)

DIVINIZARE s.f. Acțiunea de a diviniza și rezultatul ei; adorare. [< diviniza].

DIVINIZAT adj. 1. deificat, zeificat, (înv.) îndumnezeit, înzeit. (Pămîntean ~.) 2. adorat, idolatrizat, venerat, (înv.) cinstit. (Iubită ~.)

DIVINIZAT adj. 1. deificat, zeificat, (înv.) îndumnezeit, înzeit. (Pământean ~.) 2. v. adorat.

DIVINIZAT, -Ă, divinizați, -te, adj. Proslăvit, adorat. ♦ Considerat ca divinitate.

DRAGOSTE. Subst. Dragoste, drag (pop.), iubire, iubit, libov (înv.), amor; afecțiune, pasiune, patimă. Îndrăgostire (rar), îndrăgire (rar), înamorare (livr.). Dragoste maternă; dragoste paternă; dragoste filială. Dragoste trupească, dragoste lumească. Sentiment de dragoste. Puterea dragostei. Prima dragoste, prima iubire. Focul dragostei, văpaia dragostei, flăcările dragostei, flăcările iubirii, fiorii dragostei. Dragoste nebună, extaz, extaziere, exaltare. Simpatie, atracție, încîntare, admirație, admirare; fascinație, vrajă, vrăjire (rar). Ardoare, adorație, venerație, venerare (rar), divinizare, idolatrizare, idolatrie (fig.). Dragoste pură, dragoste la prima vedere; dragoste platonică. Tandrețe, duioșie, gingășie, căldură (fig.). Dezmierdare, alintare, alint, mîngîiere. Plăcere, desfătare, voluptate, senzualitate; erotism. Iubit, drag (fam.), drăguț (fam.), iubițel (dim. și fam.), mîndru (pop.), mîndruț (dim. și pop.), mîndrișor (pop.), ibovnic (pop.), ibovnicel (dim. și pop.), amant, amorez (fam.). Crai, donjuan (fam. și ir.), craidon (înv.). Iubită, dragă (fam.), drăguță (fam.), iubițică (dim. și fam.), mîndră (pop.), mîndruță (dim. și pop.), mîndrișoară (pop.), mîndruleană (pop.), mîndrulică (pop.), mîndruliță (pop.), ibovnică (pop.), ibovnicuță (dim. și pop.), amantă, amoreză (înv.), îndrăgostit, adorator, admirator. Adj. Îndrăgostit, amorezat, înamorat (livr.), îndrăgit (rar), îndrăgostit lulea. Drăgăstos, iubitor, iubăreț, iubeț (pop.), libovnic (înv.), afectuos, pasionat, înflăcărat, înfocat (fig.), ardent (livr.), aprins (fig.). Iubit, adorat, scump. Tandru, duios, gingaș, cald (fig.), dezmierdător, alintător, mîngîietor, mîngîios, voluptuos, senzual. Vb. A iubi, a libovi (înv. și arh.), a fi îndrăgostit, a fi amorezat. A nutri sentimente de dragoste, a nu avea ochi decît pentru..., a i se scurge ochii cuiva după cineva, a muri de dragoste pentru cineva, a fi mort după cineva, a se topi după cineva, a muri de dragul cuiva, a iubi la nebunie, a fi nebun de dragostea cuiva, a iubi ca ochii din cap, a suspina după cineva, a se da în vînt după cineva. A se îndrăgosti, a se amoreza, a se înamora, a se aprinde pentru cineva, a i se aprinde (a-i sfîrîi) călcîiele după cineva, a cădea în mrejele cuiva, a-i cădea cuiva cu drag, a-i cădea cu tronc la inimă, a prinde drag (de cineva), a se îndrăgosti pînă peste urechi. A simpatiza, a îndrăgi; a adora, a admira, a venera, a idolatriza, a diviniza. A se extazia. A dezmierda, a alinta, a mîngîia. A atrage, a fermeca, a captiva, a prinde în mrejele dragostei, a ispiti, a fura inima cuiva, a cuceri, a seduce, a-i întoarce (a-i suci) cuiva capul (mințile), a ademeni, a subjuga, a înrobi, a orbi. A flirta, a cocheta, a face ochi dulci. A curta, a face curte, a curteni (înv.), a face cuiva avansuri, a umbla după fuste, a trage clopotele. A se iubi, a se avea dragi; a se îndrăgosti (pop.); a avea pe cineva drag. Adv. Cu (multă) dragoste, cu drag, cu toată dragostea, cu iubire, cu patimă; din dragoste. V. admirație, cochetărie, desfrîu, imoralitate, prietenie, simpatie.

Dumnezeu (dumnezei), s. m. – Ființă supremă, creator și cîrmuitor al lumii. – Mr. dhumnidză(u) megl. dumnizesc. Lat. dǒmĭnĕ dĕus (Pușcariu 558; REW 2734), cf. it. domeneddio, v. prov. domerdieus, v. fr. damnedieu. Cf. zău. – Der. dumnezeiesc, adj. (divin; milostiv); dumnezeiește, adv. (minunat, divin); dumnezei (var. îndumnezei), vb. (a diviniza; a adora ca pe Dumnezeu); dumnezeire, s. f. (divinitate; divinizare; înv., religiozitate); nedumnezeire, s. f. (înv., impietate); dumnezeiță (var. dumnezeoaie, dumnezeoaică), s. f. (înv., zeiță).

Dumnezeu m. 1. divinitatea creștină (în opozițiune cu cea păgână, numită simplu zeu); adesea în exclamațiuni de uimire, de îndurare, de tăgăduire: cum Dumnezeu! păcat de Dumnezeu! ferească Dumnezeu!; 2. uneori (la pl.) și cu sensul special al lui zeu: se roagă de toți dumnezeii, ca să-i dea ajutor CR. 3. ființă supremă, creatorul și conservatorul a tot ce există: a adora pe Dumnezeu; 4. fig. obiect de entuziasm, de venerațiune profundă. [Lat. DOMINE DEUS, lit. Doamne Dumnezeule!]. V. zeu și zău.

dumnezéŭ m. (lat. dómine déus, domnule zeŭ, doamne zeule; it. domeneddio. Gen al luĭ Dumnezeŭ, cînd e vorba de cel creștinesc și al dumnezeuluĭ, cînd e vorba de un zeŭ oare-care. Când urmează un pronume posesiv, nu se face diferență: al dumnezeuluĭ nostru. Totușĭ se zice și al lu Dumnezeu nostru; voc. Doamne și maĭ rar Dumnezeule). Ființă supremă, creatoru și conservatoru lumiĭ. Zeŭ. Fig. Persoană saŭ lucru adorat: dumnezeu multora e banu. Cum dă Dumnezeŭ, V. cum. A apuca pe Dumnezeŭ de picĭor, a da peste un mare noroc. – Cultu adevăratuluĭ Dumnezeŭ era neștiut de ceĭ vechĭ. Egipteniĭ aŭ avut ideĭa unuĭ zeŭ unic, și de la eĭ aŭ luat Jidaniĭ. Cîțĭ-va filosofi, între alțĭ Socrate și Platone, aŭ avut această ideĭe, pe care apoĭ a epurat-o creștinizmu.

egări s.m.pl. (vest.) Colanți lungi până la glezne ◊ „S.T. adoră slănina cu ceapă și poartă numai egări negri.” R.l. 10 VII 93 p. 15. ◊ „La Brașov, ciudatul personaj cunoscut sub numele de «spintecătorul de egări», continuă să facă noi victime, în ciuda faptului că Poliția a realizat un portret-robot al acestuia.” R.l. 4 XII 93 p. 9 (cf. engl. jaeger „țesătură sau tricotaj din lână pentru lenjerie”)

EGOLATRIE s.f. (Rar) Adorare de sine, divinizare a propriei persoane. [Gen. -iei. / cf. lat. ego – eu, gr. latreia – adorație].

EGOLATRIE f. Adorare a propriei persoane. /Ego- + -latrie

EXTAZ s. adorare, adorație, extaziere. (Stare de ~.)

*fáună f., pl. e (d. Fáuna, fiĭca orĭ soția luĭ Fáunus [un rege străvechĭ în Lațiŭ], care ĭ-a învățat pe Romanĭ agricultura și a fost adorat după moarte ca zeŭ de pădure și de cîmp. Faunĭ s’aŭ numit pe urmă o mulțime de zeĭ cîmpeneștĭ păroșĭ și cu picĭoare de țap). Totalitatea animalelor uneĭ țărĭ, uneĭ regiunĭ. Carte care tratează despre aceste animale. V. floră.

*fetíș m. (fr. fétiche, d. pg. feitiço, care e lat. facticius, factice). Un obĭect oare-care venerat ca idol de către sălbaticĭ. Fig. Persoană saŭ lucru foarte adorat.

FETIȘISM s. n. Faptul de a adora fetișuri, deificarea diferitelor obiecte și lucruri cărora li se atribuie o forță supranaturală, misterioasă, inaccesibilă înțelegerii omenești; fig. adorație totală, lipsită de discernămînt, pentru o idee, un principiu, o concepție. Sîntem contra fetișismului cuvîntului, precum sîntem contra oricărei exagerări. GHEREA, ST. CR. I 248. ◊ (Ec. pol.) Fetișismul mărfurilor (sau al mărfii) = idee falsă, iluzorie, pe care și-o fac oamenii despre mărfuri, bani și capital, atribuindu-le însușiri care în realitate provin din relațiile sociale existente în societatea capitalistă. Misterul fetișismului banilor nu este deci nimic altceva decît misterul fetișismului mărfurilor, devenit vizibil și strălucitor. MARX, C. I 116. Anarhia în producție și concurența constituie o lege economică a capitalismului. Fetișismul mărfii ascunde oamenilor adevărata esență a relațiilor lor sociale. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 96.

FETIȘIZA vb. I. tr. A adora fetișuri. ♦ (Fig.) A adora nemotivat un principiu, o idee etc. [< fetiș + -iza, cf. rus. fetișizirovati].

GASTROLATRIE s.f. (Fam.) Preocupare excesivă pentru mîncare. [Gen. -iei. / < gastrolatru, cf. gr. gaster – stomac, latreuein – a adora].

1) govésc v. tr. (vsl. govĭeti). Vechĭ. Respect, onorez, venerez, ador: bun govitor (după vsl. blago-govĕinŭ). Azĭ. Olt. Staŭ pe lîngă mireasă în semn de onoare, cum obișnuĭesc prietenele eĭ.

HELIOS (în mitologia greacă), zeul Soarelui. Unul dintre titani; fiul lui Hiperion și al Theiei. Reprezentat ca un tânăr de mare forță și frumusețe. Adorat mai ales în ins. Rhodos, unde se afla odinioară o celebră statuie a sa, Colosul din Rhodos. Treptat, H. a fost înlocuit de Apolo și adorat sub numele de Phoibos Apollon. În mitologia romană se numea Sol.

HONSU (în mitologia egipteană), zeul Lunii. Fiul lui Ammon și al zeiței Nut. Zeu al destinului și divinitate oraculară, H. va fi adorat ulterior pentru puterea de a desface vrăjile duhurilor rele, dar și de a patrona fertilitatea și creșterea. Reprezentat ca mumie a unui bărbat sau ca un om cu cap de șoim purtând pe creștet discul lunar.

icoană (icoane), s. f. – 1. Imagine pictată care reprezintă un sfînt. – 2. Imagine, portret, reprezentare. – Mr. icoană. Ngr. εἰϰόνα (Murnu 29; Sandfeld 21), în parte prin intermediul sl. (bg., sb.) ikona. – Der. iconar, s. m. (pictor de icoane); iconărie, s. f. (pictură religioasă). Comp. iconoboreț, s. m. (înv., iconoclast), din sl. ikonoborĭcĭ, sec. XVII; iconoborenie, s. f. (luptă iconoclastă); iconoclast, adj., din fr. iconoclaste; iconografie, s. f., din fr.; iconografic, adj., din fr.; iconolatrie, s. f. (adorare excesivă a icoanelor), din fr.; iconologie, s. f., din fr.; iconomah, s. m. (iconoclast), din ngr. ἐιϰονομάχης; iconomahie, s. f. (luptă iconoclastă), din ngr. ἐιϰονομαχία; iconostas, s. n. (catapeteasmă), din ngr. ἐιϰονοστάσιον, în parte prin intermediul sl. ikonostasi.

ICONOLATRU ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care adoră icoanele. /<fr. iconolâtre

*iconolátru¹, -ă s. și adj. (vgr. eikon, imagine, icoană și latréŭo, ador; ngr. ikonolátris). Care se închină icoanelor.^[1]

ICONOLATRU, -Ă s.m. și f. Cel care se închină la icoane. [< fr. iconolâtre, cf. gr. eikon – imagine, latreuein – a adora].

idol (idoli), s. m. – 1. Divinitate păgînă. – 2. Demon. – Mr., megl. idol. Ngr. εἴδωλος (Murnu 29), în parte prin intermediul sl. idolŭ, cf. bg. idol, alb. idhulj. Este popular cu al doilea sens. – Der. idoloaică, s. f. (diavoliță); idoliță, s. f. (diavoliță); idolesc, adj. (referitor la idoli; păgîn; diabolic); idolean, adj. (idolatru), sec. XVII, înv.; idolniță, s. f. (templu păgîn), din sl. idolŭnica, sec. XVII; idolniciar, adj. (idolatru), sec. XVII., înv.; idoluslujenie, s. f. (idolatrie), împrumut literar înv., din sl. idolosluzenije; idolatru (var. înv. idololatru), adj., din fr. idolâtre și var. din gr. εἰδωλολάτρης, cf. Gáldi 198; ido(lo)latrie, s. f. (adorare a idolilor; adorație exagerată); idolatr(iz)a, vb. (a venera ca pe un idol; a iubi în mod exagerat).

IDOLATRIE s. f. 1. adorare a idolilor. 2. (fig.) adorație, iubire exagerată. (< fr. idolâtrie)

idolatrie f. 1. adorare de idoli, cultul zeilor falși; 2. fig. iubire excesivă.

IDOLATRIE s.f. 1. Adorare a idolilor, închinare la idoli. 2. (Fig.) Adorație, iubire exagerată. [Gen. -iei. / < fr. idolâtrie, lat. idolatria, cf. gr. eidolon – idol, latreia – închinare].

IDOLATRIZA vb. tr. a slăvi, a adora, a venera, a diviniza. (după fr. idolâtrer)

A IDOLATRIZA ~ez tranz. 1) (ființe sau lucruri) A trata cu dragoste sau cu admirație exagerată; a iubi ca pe un idol; a diviniza; a deifica; a zeifica; a venera; a adora. 2) (ființe) A trece în rândul idolilor; a diviniza; a deifica; a zeifica; a apoteoza. /idolatru + suf. ~iza

IDOLATRIZA vb. I. tr. A slăvi, a adora (pe cineva sau ceva) ca pe un idol. [Cf. fr. idolâtrer].

IDOLATRIZA, idolatrizez, vb. I. Tranz. A slăvi pe cineva sau ceva ca pe un idol, a iubi cu pasiune; a adora. Trebuința veche de a idolatriza ceva... încă n-a dispărut în fieștecare din noi. ANGHEL-IOSIF, C. L. 44.

IDOLATRIZA vb. v. adora.

IDOLATRIZARE s. v. adorare.

IDOLATRIZARE s. f. Faptul de a idolatriza; admirație excesivă; adorare.

IDOLATRIZAT adj. v. adorat.

*idolatrizéz v. tr. (d. idolatrie, fr. idolâtrer. Cp. cu concretizez). Ador, ĭubesc cu pasiune: o mamă care-șĭ idolatrizează copiiĭ.

*idolátru, -ă^[1] adj. și s. (îld. idololatru; lat. idololatra, d. vgr. eidololátres, d. eidolon, idol, și latreúo, ador. V. zoolatru). Care se închină idolilor.

IGNICOL s.m. (Rar) Adorator al focului. [< fr. ignicole, cf. lat. ignis – foc, colere – a adora].

închín, a -á v. tr. (lat. in-clino, -áre; it. inchinare, pv. enclinar, vfr. encliner. V. de- și in-clin). Aplec, inclin: a închina steagu (fig. „a te preda”). Dedic, consacru, hărăzesc: a închina averea ta unuĭ spital, a închina o biserică unuĭ sfînt (care devine patronu eĭ), o carte unuĭ om ilustru. Beaŭ în sănătatea cuĭva, rîdic un toast: a închina în (saŭ întru) sănătatea cuĭva. Fig. Predaŭ, fac tributar: Ștefan cel Mare murind, neavînd încredere în veciniĭ creștinĭ, ĭ-a sfătuit pe Moldovenĭ să închine țara Turcilor. V. refl. Salut cu plecăcĭune: s’a închinat luĭ (saŭ la el) și a ĭeșit. Ador, mă prostern: oameniĭ se închină luĭ Dumnezeŭ, la icoane, (fig.) avaru se închină banilor. Îmĭ fac, spun rugăcĭunea către Dumnezeŭ: el se închină dimineața și seara.

închinà v. (activ) 1. a pleca în jos, a înclina: oștirea a închinat steagul; 2. a supune, a face tributar: cu temeiuri bune țara să ’nchinăm BOL.; 3. a hărăzi, a consacra: a închinat toată averea sa mănăstirii Neamțului CR.; 4. a dedica: a închina o carte cuiva; 5. a bea în sănătatea cuiva: pentru Moldova paharul meu închin AL. ║ (neutru) 1. a saluta cu plecăciune: s’a închinat până la pământ; 2. a adora, a se ruga, a se prosterna: Nilul alb cărui se ’nchină un cumplit negru popor AL.; 3. fig. a se încrede orbeșțe: te’nchini la vorbe proaste din timpi de altădată? AL. [Lat. INCLINARE].

îndumnezăiciune s.f. (înv.) îndumnezeire; divinizare, zeificare, adorare.

îndumnezei, îndumnezeisc vb. IV. Tranz. A adora pe cineva ca pe Dumnezeu; a diviniza, a preamări. ♦ A glorifica, a preamări. ♦ Refl. A deveni asemănător cu Dumnezeu. – Din pref. în- + Dumnezeu.

KHEPRI (în mitologia egipteană), zeul scarabeu al Egiptului antic, adorat la Heliopolis ca una dintre formele Soarelui care răsare.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

LOGOFETEASĂ, logofetese, s. f. (Învechit) Soția logofătului. Să fii sănătoasă, dumneata, logofeteasă Marie. SADOVEANU, N. P. 41. Adora în forma și culoarea vestmîntului... făptura și gîndul logofetesei din alte vremuri. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 284.

MAUSOLEU, mausolee, s. n. Mormînt cu aspect și dimensiuni monumentale, ridicat în memoria unor oameni iluștri, a unor eroi etc. V. cavou. Am ajuns să cinstim, într-un mausoleu demn, acest simbol. SADOVEANU, E. 61. Mărețele mausolee de bronz și marmură. NEGRUZZI, S. I 192. ◊ Fig. O, dormi în pace... În mausoleu-ți mîndru, al cerurilor arc, Tu adorat și dulce al nopților monarc! EMINESCU, O. I 69. – Pronunțat: ma-u-.

Mithra (Mitra), zeu arhaic iranian, al cărui cult a fost introdus de Artaxerxe II, adorat ca zeu al luminii cerești și al Soarelui, simbol moral al fidelității, în opoziție cu Varuna, care personifică noaptea. Spre sfârșitul mileniului I î. Hr., cultul său s-a răspândit larg în Asia mică și întreg Imperiul roman.

Moloh, zeul fenician al războiului, adorat mai ales în Cartagina, căruia i se sacrificau copii mici, de obicei în vreme de război, pentru atragerea bunăvoinței sale. Este menționat în Biblie. ♦ (Livr.) Simbol al cruzimii, lăcomiei și rapacității.

MONARH, monarhi, s. m. Conducător suprem (rege, împărat etc.) al unei monarhii; suveran. Un Ludovic e mai întîi monarh, și numai în urmă francez. CAMIL PETRESCU, T. II 385. ◊ (Poetic; în forma monarc) O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie... În mausoleu-ți mîndru, al cerurilor arc, Tu adorat și dulce al nopților monarc! EMINESCU, O. I 69. – Variantă: (învechit) monarc s. m.

MONOLATRIE s. f. adorare a unei singure divinități. (< engl. monolatry)

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). 4. (top.) Vârful Omul (1931 m.), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, „amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipașcu 1940); cf. Vf. Omul, din M-ții Bucegi, Omul de Piatră, din M-ții Făgăraș, cu sensul de „om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) „cap, vârf”, fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu 1966). 5. (mit. loc.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Omul Vântului, Feciorul Pădurii, Fercheșul Pădurii). „Înfățișat uneori ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele, când mare, când mic, Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, o prinde, o omoară, rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă” (Eretescu 2007: 11). Un personaj mitologic oarecum similar există în legendele abhaze (din Caucaz) pe numele Abnauayuh „omul pădureț” (Kernbach 1989). – Lat. homo „om”.

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). ♦ (top.) Vârful Omul (1.931 m), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, „amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipașcu, 1940); cf. Vf. Omul, din Munții Bucegi, Omul de Piatră, din Munții Făgăraș, cu sensul de „om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) „cap, vârf”, fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu, 1966). 4. (mit.) Omul Apei, personaj imaginar din basmele maramureșene: „Omul Apei este un spirit malefic, cu toate că în unele legende este inofensiv. Este imaginat în chip de om și locuiește în apele adânci, fiind și stăpânul peștilor, cu care îi atrage pe cei pe care îi întâlnește, pentru a-i îneca și mânca. Unele legende iau aspect de basme, deoarece Omul Apei le dăruiește peștișorul de aur, simbol al bogăției” (Bilțiu, 1999: 30). 5. (mit.) Omul Fiarelor (Sălbatice), personaj mitologic local, numit și Împăratul Lupilor: „Omul Sierelor era înalt, cât un brad de o sută de ani și avea numai jumătate trup, de-a lungul, adică din creștetul capului și până la talpa piciorului. Și această jumătate ardea ca focul, de nu te puteai uita la el de groază și spaimă, căci cine cuteza a se uita la el murea în scurtă vreme” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 46). 6. (mit.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Feciorul Pădurii, Omul Vântului), personaj mitologic înfățișat ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele (Eretescu, 2007:11). Era un om „cu fălci și cu dinți ca de cal”, cu ochii „cât boul” și cu nasul „cât pumnul” (Bilțiu, 1999: 31). Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, pe care o prinde, o omoară rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă (Eretescu, 2007). „Omu Nopții sare într-un picior ca și iepurele când merge. Și umblă pe dealuri și pe păduri. Pe Fata Pădurii o ia și o pune pe foc. Îi face capătul. Nu-i bine să te întâlnești cu el. Dacă îl vezi, nu-i bine a zice către el nimic” (Ioan Ivănciuc, 54 ani, Cornești, cf. Bilțiu, 1999: 173). „Tată-meu o fo’ pribeag mare, șî venea la el Fata Pădurii șî trecea șî să ducea. După ceea o zinit Omu Nopțî. Da o-ntrebat: N-ai văzut pă Ileana Sân-Ziana? Da’ zice pribeagu’ că n-o văzut-o. Omu Nopții zicea: Eu mă duc după ea să o găsăsc. Dară, să ducea după ea / Șî o găsea, / Țâțele i le tăia, / Pădurea după ea zdera / Și tătă că o rupea” (Ileana Codrea, Vadu Izei, 1922, cf. Papahagi, 1925). 7. (astr.) Omul, numele popular al constelației Hercule. Potrivit unei legende românești, la facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ. Însă, într-o zi, o femeie ce îngrijea un copil nou-născut a aruncat spre cer un scutec murdar, încât era gata să mânjească cerul cu el. Dumnezeu s-a supărat și a îndepărtat cerul de pământ. Atunci, Omul s-a hotărât să plece la cer, la Dumnezeu, să-l convingă să aducă cerul înapoi, aproape de pământ. A luat cu el Carul Mare, cu patru boi, Carul Mic, Candela, Crucea de la biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul, Cloșca cu pui, Scroafa, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul, Porcarul, Hora din sat etc. Cam pe la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer, s-a întâlnit cu Dracul, cu care s-a luat la harță. Diavolul a scos din traistă Balaurul, Ursul, Scorpia. Omul s-a luat la trântă cu dracul și l-a învins. Urmele acestei bătălii se văd și astăzi pe cer. – Lat. homo „om, muritor, bărbat” (Scriban, Șăineanu; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

1) om m., pl. oamenĭ (lat. hŏmo, hóminis, it. uomo, pv. om, fr. on [în on dit, se zice] și homme, sp. hombre, pg. homem. V. nimenea). Ființă înzestrată cu rațiune și vorbire articulată: neamu omenesc se întinde peste tot pămîntu. Neamu omenesc în general: omu e supus morțiĭ. Bărbat, ființă omenească adultă virilă: se vedea venind un om și o femeĭe. Bărbat din popor, soldat, simplu lucrător: a venit un om (în opoz. cu domn, boĭer), patru oamenĭ și un căprar, armată de 120,000 de oamenĭ, echipaj de 200 de oamenĭ, a da mîncare oamenilor. Bărbat (individ) curajos, inimos, nobil, om de omenie: acesta e adevărat om. Persoană, ins: la intrare se plătește un franc de om. Bărbat, soț (în gura țărancelor): eŭ și omu meŭ. Cu înțelesu de „el, cineva, lumea” (ca fr. on): are dreptate omu să se supere. Om bun, om care nu-țĭ face răŭ: Cine-ĭ acolo? – Om bun, oamenĭ bunĭ! Ca termin de adresare față de oameniĭ din popor (ca domnilor față de boĭerĭ): sărițĭ, oamenĭ bunĭ, că arde casa! Oamenĭ buni, oamenĭ care, în vechime, îl ajutaŭ pe jude și pe pîrgarĭ servind ca marturĭ; Om mare, om ilustru. Primu om, Adam. Fiu omuluĭ, Hristos. Om de lume, om care frecŭentează societatea. Om de bine, om milos, caritabil. Om de nimic, om fără caracter, mizerabil. Om de stat, om priceput în conducerea uneĭ țărĭ, om politic. Om de litere, literat. Om de știință, savant în știință. Om de legĭ, jurist. Om de arme, militar distins. Om al banuluĭ, om interesat, om care adoră baniĭ. Om de casă, 1. om casnic, căruĭa-ĭ place domiciliu, 2. servitor saŭ alt om de încredere care face serviciĭ pe la o casă. A fi din oamenĭ, a fi de bună familie, din „oamenĭ” (că „ceĭ-lalțĭ” îs „oamenĭ de nimica” saŭ „de rînd”. V. neom). Ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cade saŭ bun: a vorbi ca oameniĭ, o casă ca oameniĭ. – Omu se distinge de celelalte animale pin ținuta verticală a corpuluĭ, pin mărimea craniuluĭ și greutatea creĭeruluĭ și pin vorbirea articulată. Corpu omuluĭ se compune din cap, trunchĭ și membre. Talia mijlocie, maĭ înaltă la bărbat de cît la femeĭe, variază, după rase, d. la 1, 40 m. Pînă la 1, 80 m. orĭ maĭ multe. Un om de 100 kg. E format din 62 kg. 810 oxigen, 19, 310 cărbune, 9, 310 idrogen, 5, 148 azot, 1, 380 calciŭ, ĭar de la 640-005 gr. sulf, fosfor, sodiŭ, potasiŭ, clor, magneziŭ, fluor și fer. Cea maĭ mare parte din oxigen și idrogen fiind combinat supt formă de apă, rezultă că vre-o 60 kg. sînt apă. După coloarea peliĭ și formă, oameniĭ de pe tot pămîntu se împart în rase: 1. rasa albă saŭ caŭcaziană (cu ochiĭ marĭ orizontalĭ, cu păru supțire, negru, blond saŭ [maĭ rar] roș), care locuĭește în Eŭropa, nordu Africiĭ, vestu Asiiĭ și în parte și în America; 2. rasa galbenă saŭ mongolică (cu pelea variind dela alb la galben întunecat și verde măsliniŭ cu ochiĭ micĭ oblicĭ, cu păru negru lins), care locuĭește în Asia întreagă aproape, o parte a Oceaniiĭ și a Madagascaruluĭ; 3. rasa arămie saŭ roșie (care e un derivat al celeĭ galbene, cu ochiĭ și păru cam tot așa), care locuĭește în cele doŭă Americĭ; 4. rasa neagră saŭ etiopiană (cu pelea variind de la cafeniŭ la negru, cu păru gros negru creț, cu buzele groase și botu ĭeșit) care locuĭește în Africa (afară de nord), Australia, Melanesia, și o parte a Polinesiiĭ, sudu Asiiĭ și pin America. Număru tuturor oamenilor la un loc e evaluat la 2,000,000,000, și anume: cam 431,000,000 în Eŭropa, 949,000,000 în Asia, 141,000,000 în Africa, 162,000,000 în America și 7,000,000 în Australia.

pagodă f. 1. templul unor popoare aziatice (Chinezi, Indieni, Siamezi): 2. idol adorat într’însele; 3. mică figură de porțelan cu capul mobil.

PAGODĂ s. f. (< fr. pagode; cuv. al unei limbi din India) 1. Templu, edificiu religios (hindus, budist sau brahman), la unele popoare orientale, alcătuit din mai multe etaje care se retrag succesiv și ale căror streșini sunt întoarse în sus, dând edificiului o formă piramidală. ♦ Abajur-pagodă = abajur a cărui formă este asemănătoare cu acoperișul unei pagode. 2. Idol, zeu adorat într-o pagodă. 3. Mică figurină chinezească, cu capul mobil, fabricată în China, în sec. 17-18. 4. Monedă de aur indiană cu circulație în sec. 17-19.

păgân m. 1. cel ce adoră mai mulți zei; 2. epitet aplicat de popor neamurilor necreștine (Turci, Ovrei) sau neortodoxe (Armeni, Litfani, Nemți, Unguri): 3. fig. om crud și nelegiuit: inimi rele de păgâni AL. [Lat. PAGANUS, sătean (locuitorii dela țară sustrăgându-se influenței creștinismului triumfător în orașe: de unde sensul religios de necreștin sau idolatru)]. ║ a. 1. relativ la cultul idolilor: religiune păgână; 2. adorator de zei falși: popoare păgâne; 3. fig. cumplit: căci te iubeam cu ochi păgâni și plini de suferinți EM.

PERUN (în mitologia slavă), zeul panslav la fulgerelor și tunetului sau, în general, al furtunii cu trăsnete, adorat de mai multe neamuri slave; la ruși și bulgari era, mai târziu, protectorul cnejilor. Începând din sec. 6, în aria slavă răsăriteană a devenit zeul principal și divinitatea protectoare a războiului, ocrotitorul semănăturilor și unicul stăpân al lumii. I se construiau temple în pădurile de stejar, copac care îi era consacrat. Sacrificii și sărbători comunale se oficiau la 20 iul. în cinstea sa, obicei celebrat în Rusia până în timpurile moderne.

Perun, zeu panslav al fulgerului și tunetului sau, în general, al furtunii cu trăsnete, adorat de mai multe ramuri slave (Perun la ruși, Pirin sau Perunoveț la bulgari etc.). O dată cu domnia cnejilor ruși în sec. 6 d. Hr., devine zeu principal și zeu al războiului, ocrotitorul semănăturilor și singurul stăpân al lumii.

ploconì v. a se închina (ca semn exterior de politeță): la pământ se ploconia POP. [Slav. POKLONITI, a se închina, a adora].

pogorâre, pogorâri s. f. Coborâre. ◊ Pogorârea Sfântului Duh = una dintre cele 12 mari sărbători domnești ale Bis. creștine, în amintirea zilei când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra apostolilor în chip de limbi de foc, așa cum Iisus promisese apostolilor înainte de înălțarea Sa la cer. Se mai numește Cincizecime, pentru că are loc la 50 de zile după Înviere, precum și Ziua Duhului Sfânt, pentru că în această zi adorăm a treia persoană a dumnezeirii. Se prăznuiește din cele mai vechi timpuri la 50 de zile după Paști; Rusalii, Cincizecime. – Din pogorî.

proschinitár n., pl. e (ngr. proskynitári, loc de pelerinaj, d. proskynó, ador, salut, mă închin). Sec. 18-19. Loc de pelerinaj. Un fel de scaun scund pe care îngenunchezĭ la rugăcĭune. Iconostas. Carte de rugăcĭunĭ și de informațiunĭ despre locurile sfinte: Proschinitar saŭ Închinătoru Sfintelor Locurĭ de Anton Pan (1852).

PROSLĂVIRE, proslăviri, s. f. Acțiunea de a (se) proslăvi; preamărire, glorificare, adorare, laudă... Adunînd într-o unire, Pentru a ta proslăvire, Pîn’la margini lumea toată. CONACHI, P. 36.

Ptaf, zeu principal al egiptenilor, adorat în special la Memfis. Inițial un zeu al pământului, a fost asociat ulterior cu alți zei ai morții, luând forma unui om mumificat. Forma sa vie era reprezentată de vestitul taur Apis. Romanii l-au identificat cu Hefaistos.

RA (RE), divinitate egipteană, zeu al Soarelui și al luminii ca izvor de forță vitală, dar și ca astru. Vreme îndelungată adorat ca divinitate supremă, era considerat ziditor al lumii și creator al oamenilor. Reprezentat ca un om cu cap de șoim și cu un disc solar pe cap. O dată cu ascensiunea Tebei (milen. 2 î. Hr.), s-a contopit cu zeul acestui oraș, Amon, luând numele de Amon-Ra.

SABAZIUS, zeu trac sau frigian al vegetației și al forței fertile. Identificat la greci cu Dionysos, uneori chiar cu Zeus. Reprezentat ca un șarpe. Adorat în cadrul unor ceremonii religioase orgiastice, era socotit patronul unor dansuri rituale din Tracia și Frigia. Tradiția îi atribuie fapte de erou civilizator.

Savaot, (la creștini) unul dintre numele liturgice ale lui Dumnezeu; (la evrei, în forma Sabaot) atribut al lui Iahve, ca divinitate războinică, exprimând suveranitatea sa asupra universului, inclusiv calitatea sa de căpetenie divină a oștilor lui Israel, cărora le garantează victoria. În Vechiul Testament este adorat ca stăpân al oștirilor îngerești, al aștrilor și al tuturor forțelor cosmice.

SERVILISM. Subst. Servilism (livr.), atitudine servilă, servilitate (rar), obsecviozitate (livr.), slugărnicie, slugărire (fig.), slugărie (fig.). Docilitate, supunere, supușenie, obediență (livr.), ascultare, smerenie, smerire (înv.). Ploconire, ploconeală, plecăciune, căciulire, căciuleală, îngenunchere, încovoiere (fig.), prosternare, prosternație. Umilire, umilință, înjosire. Lingușire, lingușeală, lingușitură (rar), lingăreală, periere (fig., fam.), adulare, adulație, flatare, flaterie (rar), măgulire, măguleală, măgulitură; adorare, preamărire, glorificare (livr.), divinizare, fetișism, fetișizare; apologie, panegiric, ditiramb (fig.). Slugă (fig.), slugoi (augm.), lacheu (fig.), om de paie, lichea, licheluță (fam., depr.); lingușitor, lingău, perie (fam., depr.), periuță (fam., depr.), adulator, proslăvitor (rar), apologet, panegirist. Adj. Servil (livr.), slugarnic, obsecvios (livr.). Docil, supus, obedient (livr.), ascultător, smerit; umil, plecat, aplecat, preaplecat (înv.). Umilit, înjosit, dezonorat. Înjositor, umilitor, dezonorant, degradant, compromițător. Lingușitor, lingău, laudativ, măgulitor, ditirambic (fig.), apologetic, elogios; măgulit, preamărit, preaslăvit. Vb. A fi servil (docil, slugarnic), a slugări (fig.), a se supune, a se pleca, a se apleca (fig.), a-și pleca capul (fruntea, grumazul, genunchiul), a se smeri, a se ploconi, a se căciuli, a se încovoia (fig.), a se prosterna, a se închina pînă la pămînt, a se tîrî, a se umili, a se înjosi, a face sluj (fig.), a sta în patru labe, a da din coadă, a se gudura (fig., depr.), a fi coada cuiva, a juca cum i se cîntă, a pluti în apele cuiva, a face jocul cuiva, a-i cînta în strună, a-i ține hangul. A (se) linguși, a (se) lingări, a măguli, a flata, a adula, a peria (fig., fam.), a umbla cu periuța, a-i căuta cuiva (a scărpina pe cineva) în coarne, a gîdila pe cineva la inimă, a atinge pe cineva la coarda simțitoare, a tămîia (fig.), a-i da cu cădelnița la nas; a adula; a preamări, a preaslăvi (rar), a proslăvi, a ridica în slavă (în slăvi), a glorifica (livr.), a fetișiza, a diviniza. A intra în grațiile cuiva, a se băga (a se vîrî) sub pielea cuiva, a se pune (a se lua, a se da) bine cu cineva (pe lîngă cineva). Adv. Cu slugărnicie, slugărește (rar); cu supunere, cu smerenie. (În mod) servil, slugarnic; ca o slugă, ca un lacheu. V. admirație, politețe, respect, umilință.

SIMBOL, simboluri, s. n. 1. Tot ce reprezintă, în mod convențional, sau deșteaptă, prin analogie, o noțiune, o idee, un sentiment. Simbolul străduinților nobile ale părinților noștri a fost Alecsandri. SADOVEANU, E. 61. O mamă care cade în genunchi înaintea copilului ei și-l roagă plîngînd este, poate, cel mai mare și mai sfînt simbol de iubire, de jertfă și de durere. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Simbolul de avuție, Plugul binevestitor, Ne aduce bucurie, An de bunuri roditor. BELDICEANU, P. 66. ◊ Simbolul credinței = text care cuprinde expunerea principalelor dogme ale creștinismului. V. crez. (Fig.) Dacă s-ar face aceasta și acei bărbați învățați ne-ar face onoare a ne întreba care e ideea noastră în acest obiect, ne-am mărturisi simbolul credinței noastre literare cam în felul următor. NEGRUZZI, S. I 348. ♦ (În literatură și artă) Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească și care înlocuiește o serie de reprezentări. În momentul întîlnirii noastre, dv. iubeați frumosul, ideea clară și apostolatul social. Eu, dimpotrivă: adoram simbolul, eram mistic și visam hlamida sacerdotală. GALACTION, O. I 335. Am pictat și eu destule naturi moarte cubice, geometrice... și destule simboluri. Acum gîndesc altfel. CAMIL PETRESCU, T. II 69. Coșbuc, ca un adevărat artist, a deslușit ceea ce trăiește nedeslușit în inima poporului și i-a dat o formă artistică și toate aceste simboluri încep să vorbească o limbă dureros de tristă, batjocoritor de amară. GHEREA, ST. CR. III 335. 2. Semn convențional folosit în diverse discipline științifice și practice și care reprezintă sume, cantități sau noțiuni. Denumirile conturilor se înlocuiesc în contabilitate printr-un simbol. Fierul se notează în chimie prin simbolul «Fe». ♦ (Mat.) Semn care reprezintă o mărime sau o operație matematică. ♦ (Tehn.) Semn grafic care reprezintă un instrument, un aparat sau o mașină.

*slăvesc v. tr. (vsl. sîrb. slaviti, a slăvi, rus. slávitĭ). V. proslăvesc. Glorific, laud, înalt cu vorba: a slăvi faptele strămoșilor. Ador, laud: a-l slăvi pe Dumnezeŭ.

SLĂVI, slăvesc, vb. IV. Tranz. 1. A preamări, a lăuda, a glorifica, a ridica în slavă pentru merite deosebite. Pretutindeni popoarele Uniunii slăvesc pe poetul libertății, Pușkin. SADOVEANU, E. 205. Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el, Sub a numelui tău umbră. EMINESCU, O. I 134. Te slăvesc, o! zi ferice, sfîntă zi de libertate. ALECSANDRI, O. 74. ◊ (Poetic) Paserile slăveau în desișuri mîndreța sfîrșitului de primăvară și duioșia sfîrșitului zilei. SADOVEANU, O. I 104. 2. (Învechit) A adora, a iubi. Ei, de vreme ce ai să-mi fii soțior... fă-mi puțintică curte... Spune-mi că mă iubești, că mă slăvești... că ești fericit...! ALECSANDRI, T. I 210. Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere și cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseți. NEGRUZZI, S. I 38. Mă aflam într-o grădină Cu frumoasa ce slăvesc. VĂCĂRESCU, P. 169.

SLĂVI vb. v. adora, diviniza, idolatriza, venera.

slăvì v. 1. a lăuda, a glorifica: fiu al astor ruine, țărâna lor o slăvesc GR. AL.; 2. a adora: preoții egipteni ’n templuri îi slăvesc GR. AL. [Slav. SLAVITI, a celebra].

SLĂVIRE, slăviri, s. f. Faptul de a slăvi; preamărire, laudă, glorificare; adorare.

soare m., pl. sorĭ (lat. sôl, soare; it. sole, pv. cat. sp. pg. sol; pv. și soleih, fr. soleil, d. lat *sôliculus, dim. d. sôl. V. solar). Astru care luminează pămîntu și alte planete și a căruĭ strălucire constitue ziŭa: soarele luminează ziŭa, ĭar luna noaptea. Lumina și căldura soareluĭ: soarele arzător al Sahareĭ, nu e plăcut să umbli vara pin soare, nu pleca pe așa soare arzător, a sta la soare saŭ la umbră. Imaginea soareluĭ: mușchetariĭ purtaŭ un soare pe pept. Fig. Strălucire: adevăru e soarele inteligențeĭ. Supt soare, pe pămînt, pe lume: nimic nou supt soare. Rupt din soare, uĭmitor de frumos: o fată ruptă din soare. A adora soarele care răsare, a linguși un personaj ajuns acuma la putere. Regele soare, Ludovic XIV al Franciiĭ. Soare sec, insolațiune. – Soarele e centru sistemeĭ noastre planetare și regulatoru mișcăriĭ pămîntuluĭ și altor planete. E izvoru călduriĭ și luminiĭ și principiŭ învietor al tuturor ființelor organizate. Astronomiĭ îĭ atribuĭe un sîmbure solid, obscur, înconjurat de o atmosferă luminoasă. Distanța soareluĭ de la pămînt e de vre-o 38,000,000 de leghĭ. El e de 1,300,000 de orĭ maĭ mare de cît pămîntu. În ainte de Copernic, se credea că soarele se întorcea cu tot ceru în prejuru pămîntuluĭ: astăzĭ se știe că pămîntu se învîrtește în prejuru soareluĭ executînd mișcarea luĭ de translațiune. Soarele a fost obiectu adorațiuniĭ celor maĭ multe popoare primitive.

soare, s.m – (mit.) Astru al zilei, care a generat, la fel ca la toate popoarele antice (egipteni, incași, caldeeni, indieni etc.) un cult special; în unele culturi a devenit, o vreme, divinitate principală a panteonului. Se știe faptul că religia mitraică a fost larg răspândită pe teritoriul Daciei. Simboluri solare au fost identificate în ornamentația ceramicii de la Lăpuș (datată 1.300-1.000 a.H.): „Avem de a face cu o comunitate care se închina anumitor forțe ale naturii, între care soarele avea probabil chiar rolul principal” (Vulpe, 2001 în Marmația, 2003: 426). Pe niște străchini de la Lăpuș apăreau motive tipic solare, reprezentate foarte realist (nu doar simbolic, sub formă de spirale), cu un soare cu raze; aceleași motive s-au regăsit pe discul unor topoare de luptă (C. Kacsó, idem). În general, soarele a fost adorat până târziu în toate aceste culturi, dar cu timpul și-a pierdut rolul principal. Însă, se poate presupune, pe baza documentelor folclorice, faptul că divinizarea soarelui s-a menținut mult timp în rândul comunității maramureșene. Soarele rămâne un personaj activ, cu care oamenii interacționează frecvent, în diferite împrejurări: „Da’ la turmă cine șede? / Șede, șede sfântul Soare” (Calendar, 1980: 10); „Mult mă-ntreabă roșu Soare / Ce m-am uscat pă pticioare” (Calendar, 1980: 89); „De m-a da, de nu m-a da, / Pe fereastră mi-i fura, / La Soare ne-om cununa” (Memoria, 2001: 95). Într-o etapă ulterioară, semnalăm invocarea soarelui în diferite împrejurări, fie sub formă de rugăciune, fie chemarea ca martor, fie pentru a oblădui, a vindeca (în descântece): „Un obicei frecvent la naștere era închinarea copilului la Soare. Tânăra mamă lua copilul în brațe, se uita la el înălțându-l în direcția Soarelui: Mândru Soare, mândru Soare, / Răsai cu patruzeci și patru de răzișoare, / Da’ nu răsai numai pe Țibleș ori pe tău, / Cu răsai pe capul și trupușorul coconului meu, / Și din cap până-n picioare / Să strălucească ca tine, mândru Soare” (Calendar, 1980: 17; Borșa). În dimineața Anului Nou, când se ivește Soarele, fetele se așezau în genunchi și, cu mâinile troiță, se rugau: „Sfinte Soare, sfinte Soare, / Răsai cu 24 de răzișoare: / Cu tri încalță-mă, / Cu tri încinge-mă, / Cu tri pe obraz mângâie-mă, / Cu tri pe gură îndulce-mă, / Cu tri pe umeri împodobe-mă; / Tri în gene, / Tri în sprâncene, / Tri în păr împlete-mi-le, / Să fiu frumoasă / Și drăgăstoasă / Și strălucitoare / Ca tine, mândru Soare” (Memoria, 2001: 33; Ieud). „E atestată închinarea la Soare, când răsare sau apune, însoțită de invocația: Sfinte Soare, ajută-mă!” (Kernbach, 1989: 549). Soarele mai era invocat în timpul muncilor agricole de primăvară: „Când aruncă sămânța sub brazdă, plugarul maramureșean mai întâi o închină Soarelui. Iar alaiul care îl poartă pe sărbătorit la Tânjaua de pe Mara, după ce a înconjurat de trei ori țarina în care s-a tras întâia brazdă, se oprește cu fața către Soare, își descoperă capul și unul dintre ei, marele pogonici, cu brațele întinse către Soare, ca într-o rugă, rostește cu glas tare: Mândru Soare călător / Apleacă-te pe ogor / Și-ncălzește semințele / Să rodească holdele” (Memoria, 2002: 486-488). O altă dovadă a rolului major pe care Soarele l-a jucat în mitologia maramureșenilor este prezența discului solar pe porți, pe leagăn, ori pe lăzile cu zestre. O dată cu ascensiunea creștinismului, rolul Soarelui e preluat de Dumnezeu, ca divinitate supremă. Chiar și în aceste condiții, bătrânii satelor nu abandonează străvechiul cult al Soarelui: „Când ies din beserică, apoi ia nănașu’ colacu și mirele și mireasa se uită pân el, colea în ușa besericii, să uită la Soare, d-ipce să fie frumoși coconii” (Papahagi, 1925; Mara). Reminiscențe ale acestui cult s-au semnalat până în secolul XX, în credințele populare: „Soarele nu e voie să fie arătat cu degetul” (Calendar, 1980: 103); „Nu se aruncă gunoi spre Soare nici când răsare, nici când apune” (Calendar, 1980: 92). ♦ (top.) Dealul Soarelui, deal situat între Seini și Săbișa: „Venind dinspre Baia Mare, de la Valea Hotarului, care desparte Seiniul de satul Săbișa, în partea dreaptă a drumului E 58, te întâmpină Dealul Soarelui” (Zynir, 2003: 56). Pe vârful dealului se află o cruce de piatră din mari dimensiuni. ♦ (onom.) Soare, nume de familie (27 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. sol, -is (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

supracinstire, supracinstiri s. f. Atributul cu care este cinstită Maica Domnului, spre deosebire de adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, și de cinstire, care se cuvine îngerilor și sfinților; preacinstire, preamărire. – Din supra- + cinstire.

șerpar, șerpari s. m. Adept al unei secte gnostice din sec. 2 care adora șarpele, reptila care a determinat pe Adam și pe Eva să nu mai asculte de Dumnezeu; ofit. – Din șarpe + suf. -ar.

teleast s. m. ♦ 1. Realizator sau autor de emisiuni de televiziune ◊ „Un termen nou trebuie introdus în vocabular, pentru că din ce în ce mai des va trebui să numim pe acei pionieri care fac ca această artă nouă să-și ocupe locul ei sub soare. Foarte, foarte curând va trebui să spunem teleast, cu ușurința cu care rostim celălalt cuvânt al culturii moderne: cineast.” Cont. 30 XII 66 p. 4. ◊ „Ioan Grigorescu subliniază cum românii – constructori, arheologi, teleaști – vor avea o contribuție substanțială.” Sc. 4 IV 79 p. 4; v. și Cont. 10 II 67 p. 5, Luc. 27 V 78 p. 4; v. și hanta. ♦ 2. Amator de programe serioase de televiziune ◊ „Altminteri, ador televiziunea, dar nu sunt teleast, ci televizorist, adică îmi place să mă și distreze ceea ce văd.” Săpt. 2 II 73 p. 6 (din fr. téléaste; DMN 1963; FC I, V 21, Fl. Șuteu în P.N. 5/67 p. 267, RRL 1/69 p. 2122, F. Hassan în LR 3/74 p. 195, A. Giurescu M.C. 41; DN3, DEX-S)

*totém m. (cuv. american). Animal considerat de uniĭ salbaticĭ, maĭ ales în America de Nord, ca strămoșu raseĭ și adorat ca atare.

Toth, (în mitologia egipteană) zeul Lunii, adorat sub forma păsării ibis sau a unei maimuțe cu botul lung (babuin). Era scribul și consilierul zeilor și i se atribuia invenția scrisului și compunerea cărților sacre.

TRĂDA, trădez, vb. I. Tranz. 1. A înșela în mod perfid încrederea cuiva, săvîrșind acte care îi sînt potrivnice, pactizînd în mod interesat cu dușmanul; a fi neloial față de cineva sau de ceva; a vinde (3). A-și trăda patria. ▭ Să se hotărască ce să facă cu orașul Clujului, care de mai multe ori... trădase autoritatea împărătească. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ A dovedi inconsecvență față de o idee, un sentiment, a părăsi o acțiune începută, a se abate de la o linie de conduită. ♦ A comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie; a înșela. Tu m-ai trădat pe mine?... Pe mine m-ai trădat? O! dumnezeu, știi bine Cît eu l-am adorat. ALECSANDRI, T. II 183. 2. A da pe față, a divulga (un secret, un plan etc.). ♦ Fig. A lăsa să se observe sentimentele, gîndurile, intențiile cuiva; a da de gol. Și n-a vorbit cu nimeni de pag Teotolinda... Și n-au trădat-o ochii, nici zîmbetul deschis Dar visul – ah! iubirea te vinde mult în vis. COȘBUC, P. II 199. ♦ (Cu privire la sentimente, intenții, însușiri) A face evident, a scoate la iveală; a vădi, a arăta. V. exprima. Fața pătrată a lui Toma, colțuroasă și aspră, dar simpatică, plăcută... trăda un om hotărît, dîrz, neșovăitor. V. ROM. februarie 1952, 121. Un sentiment de rușine parcă îl oprea de a face cel mai mic gest care ar trăda o urmă de gelozie. BART, E. 49. Un om jovial... trădează o sănătate morală. ANGHEL, PR. 155. ♦ Refl. A se dezvălui, a se descoperi prin imprudență. Gîndurile se trădau în privirile lor. BART, E. 50. 3. Fig. (Despre facultăți fizice sau psihice) A nu mai sluji, a nu mai funcționa (bine). Îl trădează memoria.

TROPIC, tropice, s. n. 1. Fiecare dintre cele două paralele aflate la nord și la sud de ecuatorul ceresc, determinate de punctele cele mai depărtate de ecuator ale eclipticei descrise de mișcarea aparentă a soarelui în jurul pămîntului. 2. Fiecare dintre cele două paralele terestre aflate la 23° 27’ 27″ la nord și la sud de ecuator, mărginind zona caldă a pămîntului. Înainte de a trece tropicul, i-a prins o furtună cumplită. BART, E. 275. ◊ Tropicul cancerului (sau racului) = paralela terestră aflată la 23° 27’ 27″ latitudine nordică. Ador havaianele acestea... Aș vrea să le văd dansate... în Honolulu, sub tropicul cancerului. C. PETRESCU, C. V. 167. Tropicul capricornului = paralela terestră aflată la 23° 27’ 27″ latitudine sudică. 3. (La pl.) Zonă, regiune aflată în jurul celor două tropice (2); zonă tropicală. Căldura a devenit de nesuportat. Parcă ne-am afla la tropice. STANCU, U.R.S.S. 168. Păsările migratoare Se rentorc din tropice. Gîzele depun la soare Ouă microscopice. TOPÎRCEANU, P. 223. ◊ Loc. adj. De tropice = de la tropice, din regiunea tropicală. Un snop de banane... Fructe bizare și aurite de tropice. C. PETRESCU, C. V. 119. ◊ (Adjectival, numai în expr.) An tropic v. a n² (II).

UNIRE, uniri, s. f. Acțiunea de a (se) uni și rezultatul ei. Să mai glumim... dar să mergem într-o unire. SADOVEANU, P. M. 132. Să facem sfînta unire, adecă înfrățirea dorită de strămoșii noștri. CREANGĂ, A. 162. Vino să te prinzi cu mine, Și la viață cu unire Și la moarte cu-nfrățire. ALECSANDRI, P. A. 104. Să luminăm poporul, să-l facem să simtă trebuința unirii, dacă vrem să facem o revoluție adevărat democratică. BĂLCESCU, O. I 327. ♦ Căsătorie. Maică-sa e contra unei asemenea uniri, dar copila e gata să urmeze oriunde în lume pe cel pe care îl adoră. SADOVEANU, E. 237.

URMA, urmez, vb. I. 1. Tranz. A merge în urma cuiva, a pleca sau a se lua după cineva, a păși pe urmele cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, însoțindu-l, stîndu-i alături. Îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, N. 50. Copila e gata să urmeze oriunde în lume pe cel pe care îl adoră. SADOVEANU, E. 237. Ne urmați și dumneavoastră, rosti maiorul îndreptîndu-se cătră ceilalți ofițeri. MIRONESCU, S. A. 25. Călărețul apucă înainte, peste cîmp, și trăsura se puse a-l urma, suind și coborînd. ALECSANDRI, O. P. 93. ◊ Fig. Iar roșul soare îi urmează-ncet pe ei. EMINESCU, O. IV 137. Privesc trecînd mulțime de vase călătoare... Și gîndu-mi le urmează sub cerul fără nori. ALECSANDRI, P. A. 79. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Intranz. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. (Rar, construit cu dativul) Urmînd cucernicului sihastru... se duseră pînă în poiana arătată. MARIAN, T. 42. Această lamă fiind de parte femeiască și întîmplîndu-se a avea doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ♦ Fig. A seconda pe cineva, a fi alături de cineva. Și-a urmat prietenii și la bucurii și la năcazuri. SADOVEANU, E. 117. Trebuie să mă urmezi... într-o lungă controversă. ODOBESCU, S. III 24. 2. Refl. A merge unul după altul, formînd un șir. Carele se urmau scîrțîind rar, dar fără oprire. DUMITRIU, N. 87. 3. Tranz. A-și îndrepta pașii după un fir conducător. Porniră la asfințit, urmînd linia Nistrului. SADOVEANU, O. VII 77. ♦ A respecta o indicație, a se conduce după..., a proceda conform cu... Mihai urmă sfaturile acestui bărbat. ISPIRESCU, M. V. 54. Ai știut chiar și în materie de vînătorie să urmezi părinteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Urmează dieta care o urmez eu. NEGRUZZI, S. I 207. Ciobănașul urmă întocmai cele ce-l învățase acei necunoscuți. ȘEZ. I 208. ◊ Intranz. După sfatul acesta a și urmat șerpoaica de maică. SBIERA, P. 31. Mult se gîndi bietul om ce-ar face și cum ar urma ca să nimerească mai bine. RETEGANUL, P. I 44. Așa a trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. ◊ Refl. pas. (Învechit) Ce să urmează după obiceiul pămîntului n-are nevoie de scris. DELAVRANCEA, O. II 137. (Impers.) Să propuie în cameră votarea pensiei întregi a frate-meu pentru văduva lui, precum s-a urmat pentru văduva lui beizade Iancu Ghica. ALECSANDRI, S. 171. ♦ (Rar) A urmări o problemă științifică, un studiu. [Filimon] a studiat și a urmat dezvoltarea ciocoiului. GHICA, S. A. 81. 4. Tranz. A frecventa un curs școlar. Dacă tot ai urmat chimia, cin’ te-a pus să te bagi în alimentare... în bucătărie? BARANGA, I. 153. ◊ Intranz. Familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. REBREANU, I. 61. 5. Intranz. A veni în timp după cineva sau ceva, a succeda (luînd locul). Urmau alți bulgări, care rămîneau curați. DUMITRIU, N. 151. ◊ Tranz. Cînd unul trece, altul vine În astă lume a-l urma. EMINESCU, O. I 204. ◊ Refl. Ca azi va fi ziua de mîne, Ca mîni toți anii s-or urma. EMINESCU, O. I 212. ♦ A succeda la tron sau în altă funcție. Urmași în scaun viteazului Bogdan. DELAVRANCEA, O. II 90. Iliaș, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă și desfrînată domnie se duse la Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 143. 6. Intranz. A-și avea locul după cineva într-o ierarhie. După gradul de caporal urmează cel de sergent. 7. Tranz. A duce mai departe un lucru început (și întrerupt); a continua. Urmîndu-și călătoria, ajunseră în cele din urmă în vîrful Hulei, de unde se vede Blajul. CĂLINESCU, E. 107. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător și pleca înainte, urmîndu-și inspecția. BART, S. M. 60. Închizînd ochii își așeză iar capul să-și urmeze somnul. CARAGIALE, O. III 68. ◊ (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) Trenul își urmează drumul de la Periș către Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, O. II 163. Au lăsat-o să-și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor. CREANGĂ, O. A. 182. Ea-și urma cărarea-n codru. EMINESCU, O. IV 235. (Întărit prin «înainte») Harap-Alb ca de foc se ferea și urmîndu-și calea înainte la stăpînu-său le ducea. CREANGĂ, P. 228. Să lăsăm cetatea asta și să ne urmăm drumul înainte. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ (Urmat de propoziții completive sau de construcții infinitivale) Urmă să lucreze, ca să se încălzească. DUMITRIU, P. F. 17. Putem să urmăm a spune «umbrelă» cînd obiectul îl folosim pentru ploaie? SADOVEANU, E. 38. Urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor. REBREANU, I. 18. ◊ Intranz. Jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. REBREANU, I. 12. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta și în lipsa lui. CARAGIALE, O. I 128. ◊ Expr. Va urma = indicație pusă la sfîrșitul unui text tipărit într-o publicație periodică, pentru a arăta că textul este numai o parte a unei lucrări mai mari, care va apărea în fragmente succesive în numerele următoare ale publicației. ♦ Intranz. (Cu sensul reieșind din context) A continua vorba începută, a spune mai departe, a vorbi. Eu îl cunosc pe Ion Creangă, urmă el cu oarecare mîndrie. SADOVEANU, E. 111. Avocatul, urmează, privind vesel împrejur. DELAVRANCEA, H. T. 213. O, bunul meu domn, viteazul meu soț, urmă ea, destul! NEGRUZZI, S. I 142. 8. Intranz. A avea loc, a se produce, a se desfășura. Nu cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi. CREANGĂ, P. 207. Vorba între ei urma latinește. NEGRUZZI, S. I 285. ◊ Refl. (Rar) Voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui. ALEXANDRESCU, M. 331. 9. Tranz. (Urmat de o completivă dreaptă, de un infinitiv sau de un conjunctiv) Are valoare de semiauxiliar, dînd acțiunii verbului următor o nuanță de viitor sau de necesitate, care decurge sau rezultă dintr-o acțiune anterioară. Descoperirea voastră urma să dea pe lîngă fontă și un metal rar, care înlocuiește cositorul. BARANGA, I. 198. [Mitropolitul] urma să treacă chiar în acea după-amiază, cu sobor de preoți și mare alai. SADOVEANU, O. VIII 248. Ziua a doua de crăciun urmau să o petreacă toți la Gogu. REBREANU, R. I 229. ◊ Impers. Urma deci să stau acolo încă o săptămînă. BARANGA, I. 171. Dar pentru că este o providență... prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității. BĂLCESCU, O. II 10. Povățuiește pe unde urmează de a călători cineva dintr-un loc într-altul. DRĂGHICI, R. 7.

Varuna, zeu vedic al ordinii universale și conservatorul cunoașterii absolute, care devine mai târziu zeul cerului, apoi al oceanului. Era adorat ca zeu al nopții, în opoziție cu Mithra, zeul lumii și al zilei.

VENERA vb. 1. v. glorifica. 2. v. adora.

A VENERA ~ez tranz. (ființe sau lucruri) A trata cu dragoste sau admirație exagerată; a respecta în mod deosebit; a adora; a idolatriza; a diviniza; a zeifica; a deifica. /<fr. vénérer, lat. venerari

VENERARE s. v. adorare.

VENERAT adj. 1. v. preamărit. 2. v. adorat.

VENERAȚIE s. f. respect pios, adorare a ceea ce este considerat sacru. ◊ respect, stimă profundă. (< fr. vénération, lat. veneratio)

vițél m., pl. eĭ (lat. vitĕllus, it. vitello, pv. vedel, fr. veau, cat. vedell). Boŭ tînăr, puĭ de vacă nu încă junc. Pele de vițel: pantofĭ de vițel (V. teletin). Fig. Om prost: ce vițel! Vițel de mare, focă. A înjunghea vițelu cel gras, a întinde masă mare, a face mare veselie (pin aluz. la parabola Fiuluĭ perdut). A adora vițelu de aur, a te închina bogățiiĭ și maĭ ales banilor (pin aluz. la idolu pe care l-aŭ adorat Jidaniĭ la poalele munteluĭ Sinaĭ). Ca vițelu la poarta noŭă, V. poartă.

A ZEIFICA zeific tranz. 1) (persoane, ființe sau lucruri) A trata cu dragoste sau admirație exagerată; a iubi ca pe o zeitate; a idolatriza; a deifica; a diviniza; a adora. 2) (ființe) A trece în rândul zeităților; a diviniza; a deifica; a idolatriza; a apoteoza. [Sil. ze-i-] /Din zeu

ZOOLATRU, -Ă, zoolatri, -e, adj. Care se închină la animale. Triburi zoolatre. ◊ Fig. Acești poeți zoolatri nu adoră decît animalele. IONESCU-RION, C. 47.