*algébră și (maĭ rar) álgebră (fr. algebre, it. sp. álgebra d. ar. el-ğebr) f., pl. e. Acea parte a matematiciĭ care se ocupă de chestiunile de aritmetică și geometrie într’un mod general, înlocuind cu litere cantitățile știute și neștiute. Carte care tratează despre această știință. – Algebra, al căreĭ scop e să scurteze și să generalizeze soluțiunea chestiunilor relative la cantitățĭ, e de origine recentă față de aritmetică. Ĭa a fost introdusă în Europa pe la 950 de Arabĭ, care o descoperiseră în cărțile Grecilor, maĭ ales în ale luĭ Diofante din Alexandria (sec. 4 după Hristos). Leonardo din Pisa a răspîndit-o în Italia în sec. 14, și de atuncĭ a progresat răpede în Europa. În sec. 16, Francezu Viète introduse literele în algebră. Hariot, Girard și maĭ ales Descartes ĭ-aŭ dat și maĭ mare adîncime. Mult timp ĭa a fost știută numaĭ de savanțĭ, și de aceĭa, cînd vorbeștĭ de un lucru greu saŭ neștiut de cineva, zicĭ: asta e algebră pentru el.

*atașát m. (fr. attaché). Diplomat auxiliar pe lîngă un ambasador saŭ un ministru plenipotențiar. Atașat militar saŭ comercial, agent militar saŭ comercial alipit pe lîngă o ambasadă saŭ legațiune p. a se ocupa de chestiunile militare saŭ comerciale care interesează țara care l-a trimes. V. adjunct.

*FILOSOFA (-fez) vb. intr. 1 🦉 A se ocupa de chestiuni filosofice ¶ 2 A raționa, a discuta, a argumenta prea subtil: îți filosofează rece, ca cel mai sever logician VLAH. [fr.].

ÎNCURCAT, -Ă, încurcați, -te, adj. I. 1. (Despre fire, ață, păr etc.) Încîlcit, amestecat. Comandantul Onofrei, cel cu plete încurcate... Se zbătea, ca-n ceasul morții. COȘBUC, P. I 328. Și-mi porți coadă pieptănată, Cu beteală încurcată. SEVASTOS, N. 163. 2. (Despre drumuri) Greu de găsit, de urmărit; întortocheat. V-ați depărtat de mahalaua voastră și v-ați pomenit mai spre centru, pe străzi încurcate, cu case mari. PAS, Z. I 73. Drumurile... erau puțin cunoscute și foarte încurcate. CREANGĂ, P. 184. De urat am mai ura, Dar ne temem c-a-nsera, Și-s cărările-ncurcate. ALECSANDRI, P. P. 103. II. 1. (Despre idei, acțiuni etc. în curs de desfășurare) Greu de urmărit, confuz, complicat, neclar. Studentul începu să vorbească pe nerăsuflate, povestind o istorie încurcată. DUMITRIU, V. L. 78. Treburile astea încurcate au să mă albească, au să mă înnebunească. DEMETRIUS, C. 19. Acțiunea e încurcată, șovăielnică, lipsită de logică. GHEREA, ST. CR. II 280. O poveste lungă și-ncurcată. EMINESCU, N. 67. ◊ Expr. A lăsa (ceva) încurcat sau a o lăsa încurcată = a lăsa un lucru nelămurit, a nu se mai ocupa de o chestiune neclară; a se lăsa păgubaș. Măria-ta, vorbim și noi. – Ei, las-o încurcată! COȘBUC, P. I 196. [Controversa] să o lăsăm și de astă dată încurcată. ODOBESCU, S. III 68. 2. (Despre oameni) Stingherit, jenat, tulburat. Jandarmul încurcat și strein... nu știa ce să facă. C. PETRESCU, C. V. 36. Filip se văzu încurcat, nu se așteptase la asta. SAHIA, N. 32. Evident, nu m-am îndoit de trupe, zise Baloleanu, puțin încurcat. REBREANU, R. II 227. Cu tot planul făcut în grabă, se simțea cam încurcat, neștiind cum să înceapă, pentru ca să ajungă la țintă. BART, E. 270.

* CONSILIU (pl. -lii) sn. 1 Sfat, povață, îndemn: a da, a cere un ~ ¶ 2 ⚖️ Sfătuitor, persoană care sfătuește, avocat; ~ judiciar, persoană hotărîtă de justiție fără învoirea căreia un om declarat incapabil (risipitor sau slab de minte) nu poate dispune de averea sa ¶ 3 Adunare care deliberează asupra afacerilor publice sau private: ~ de miniștri ¶ 4 ⚚ ~ de administrație, persoanele alese de o societate, spre a conduce afacerile, spre a-i administra averea, etc. ¶ 5 ⏲ ~ comunal sau municipal, adunare aleasă dintre locuitori spre a se ocupa de interesele unei comune ¶ 6 ~ de disciplină, un fel de tribunal instituit pentru a menține disciplina într’un corp ¶ 7 🖋 ~ general al Instrucțiunii (publice), adunare compusă din reprezentanți ai tuturor gradelor de învățămînt care se convoacă în fie-care an spre a discuta împreună chestiunile privitoare la instrucțiunea publică ¶ 8 ⏲ ~ județean, adunare electivă care, împreună cu prefectul, discută și ia hotărîri cu privire la interesele județului ¶ 9 🖋 ~ permanent, adunare compusă din 3 membri ai învățămîntului care funcționează în permanență pe lîngă ministerul instrucțiunii, și care se ocupă cu diferite chestiuni privitoare la învățămînt ¶ 10 🎖️ ~ de războiu, tribunal care exercită justiția militară; ~ de recrutare, ~ de revizie, comisiuni care examinează pe recruți și repartizează pe cei buni pentru serviciul militar după aptitudinile lor, sau îi dispensează de obligațiunile militare ¶ 11 ⚖️ ~ de familie, adunare de rude care deliberează, în prezența unui judecător, cu privire la interesele unui orfan minor, unui absent sau unei persoane interzise ¶ 12 Ședința unui consiliu: ~ul a ținut două ceasuri ¶ 13 Locul unde se țin consiliile [lat. consilium + fr. conseil].

* DOSAR (pl. -are) sn. Teanc de acte privitoare la aceeași chestiune; a închide ~ul, a nu se mai ocupa de acea chestiune: îmi găsesc prietenul... cufundat într’un ~ gros și răsfoit (I.-GH.); a pune la ~, a lăsa baltă a nu se mai ocupa de ceva [fr. dossier].

SUBIECT s.n. 1. Materie, chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ♦ Pricină, motiv. ♦ Totalitatea evenimentelor, a întîmplărilor ce se petrec în desfășurarea unei narațiuni epice sau dramatice. 2. Partea principală a unei propoziții care indică cine îndeplinește sau cine suferă acțiunea verbului. ♦ (Log.) Parte, termen al unei judecăți despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. // s.m. (Fil.) Omul ca ființă înzestrată cu conștiință și voință. [Pron. -bi-ect. / < lat. subiectus].

SUBIECT I. s. n. 1. chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ◊ pricină, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie conținutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme în cadrul formelor polifonice bazate pe imitație (invențiune, ricercar, fugă). 2. partea principală a unei propoziții, care indică cine îndeplinește sau suferă acțiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecății de predicație, reprezentând noțiunea despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca ființă activă și conștientă. 2. persoană supusă observației, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizică sau juridică supusă unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, după fr. subjet)

* COMISIUNE, * COMISIE sf. 1 Însărcinare dată unei persoane de a face ceva (de a cumpăra un lucru, de a duce o veste, etc.) ¶ 2 Adunare de persoane însărcinate să se ocupe de o anumită chestiune, să studieze ceva, etc. ¶ 3 ⚖️ ~ rogatorie, însărcinare pe care o dă un tribunal unui judecător dintr’o altă reședință de a interoga martori, de a face o perchiziție, etc. [fr.].

MANAGER [MENE-] s. m. 1. cel care conduce o antrepriză, care gerează interesele unui sportiv sau ale unei echipe, care se ocupă cu organizarea și cu chestiunile financiare ale competițiilor; impresar. 2. exponent. (< engl. manager)

ziaristic, -ă s.f, adj. 1 s.f. Profesiunea de ziarist; activitatea de ziarist; gazetărie, jurnalistică. Ziaristica noastră... a avut timp puțin și spațiu restrîns pentru studiul chestiunilor sociale (GHICA). ♦ Știință care se ocupă cu metodele de elaborare, de redactare etc. a articolelor de ziar, de radio și de televiziune. ♦ Instituție de învățămînt în care se formează ziariști. 2 adj. Care ține de ziarist sau de ziaristică, care se referă la ziarist sau la ziaristică; gazetăresc, jurnalistic. Aceste lacune se pot suplini prin bogata activitate ziaristicăa vremii (CONST.). • sil. zi-a-. pl. -ci, -ce. /ziarist + -ic, după fr. journalistique.

MANAGER s.m. Însoțitor al unei echipe sau al unui campion, care se ocupă cu organizarea, cu conducerea și cu chestiunile financiare ale turneelor; impresar. [< engl., fr. manager].

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

biurou n. 1. masă de scris; 2. localul unde lucrează mai mulți funcționari; 3. personalul unui biurou sau al unei adunări, adică prezidentul, vice-prezidentul și secretarii; 4. (la Cameră ori la Senat), comisiunile însărcinate cu examinarea unor chestiuni; 5. biurou de plasare, agenție ce se ocupă cu plasarea de amploiați, servitori, etc.

TREABĂ s. 1. lucru, muncă, (rar) lucrare, (reg.) meșteșug, (înv.) deală, laboare. (A făcut o ~ de calitate; s-a apucat de ~.) 2. activitate, îndeletnicire, lucru, muncă, ocupație, preocupare, (livr.) travaliu, (înv.) ocupare, preocupație. (Își vede de ~ lui.) 3. afacere, chestiune, interese (pl.), problemă, (pop. și fam.) daraveră, (reg.) tamjă, (înv.) negoț. (Și-a rezolvat toate ~.) 4. ispravă, (pop. și ir.) pricopseală, (reg.) pricoapsă, (fam. și ir.) scofală. (N-a făcut mare ~.) 5. chestiune, lucru, poveste, pricină, problemă, socoteală, (înv.) madea, (rusism înv.) predmet. (S-a lămurit ~ aceea?)

treabă sf [At: CORESI, EV. 382 / V: (îrg) trabă, (reg) trăbă / Pl: treburi, trebi, (îrg) trebe, (înv) ~be / E: vsl трѣвь] 1 Chestiune (9). 2 (Pfm; îe) A avea ~ cu cineva (sau undeva) A avea de rezolvat cu cineva (sau undeva) anumite chestiuni. 3 (Fam; îe) A avea ~ A fi ocupat. 4-5 (Pfm; îe) A (nu) avea (nici o) ~ cu cineva (sau cu ceva) A (nu)-l interesa cineva sau ceva. 6 (Pfm; îae) A nu avea nici un amestec cu cineva sau cu ceva. 7 (Înv; îae) A se ocupa de... 8-9 (Pfm; îe) A (nu) fi ~ba mea (sau a ta, a lui etc.) ori a nu avea ~ A (nu) mă (sau te, îl etc.) interesa. 10 (Fam; îe) ~ba mea (sau a ta, a lui etc.) Este problema mea (sau a ta, a lui etc.).(Fam; îe) Cine are ~? Pe cine îl interesează? 12 (Fam; îe) Ce ~ am (sau ai, are etc.) (cu...)? Ce mă (sau te, îl etc.) interesează? 13 (Fam; îae) Ce legătură am (sau ai, are etc.) cu...? 14 (Reg; îe) A nu-i avea ~ (cuiva) A nu purta grija cuiva. 15 (Fam; îe) A-și face ~ba sau trebile) A-și face interesele sau munca cuvenită. 16 (Reg; îe) A-i umbla (cuiva) în ~ A se ocupa de interesele cuiva. 17 (Înv; îe) A-i merge pe ~ba (cuiva) A se desfășura lucrurile conform intereselor cuiva. 18 (Reg; îe) A se face pe ~ sau a-i face cuiva pe ~ A (se) face după interesele sau după placul cuiva. 19 (Înv; lpl) Interese de stat. 20 (Înv; îs) Ministerul trebilor dinăuntru sau trebile dinăuntru Ministerul afacerilor interne. 21 (Înv; îs) Ministerul trebilor din afară Ministerul afacerilor externe. 22 (Fam; îs) Treburi interne Probleme (politice, economice, sociale etc.) ale unui stat. 23 Afacere comercială Si: dever. 24 (Înv) Parte ce revine cuiva. 25 Muncă. 26 Activitate (1). 27 (Îrg; îla) De ~ Priceput. 28 (Fam; îal) Cumsecade (8). 29 (Fam; îe) A face ~ sau (reg) a o face pe ~ A face ceva bine. 30 (Fam; îe) A fi ~ A fi mult de lucru. 31 (Pfm; îe) A avea de ~ A avea de lucru. 32 (Pfm; îe) A se pune pe ~ A se apuca serios de lucru. 33 (Pop; îe) A se da la ~ A se apuca de lucru. 34 (Pfm; îe) A se lua cu ~ba A fi absorbit de muncă (uitând de ceva sau de cineva). 35 (Îvr; îe) A avea ~ să... A trebui să... 36 (Îvr; îe) A nu avea ~ să... A nu avea voie să... 37 (Fam; îe) A-și vedea (ori a-și căuta) de sau (înv) a-și căuta ~ba A lucra conștiincios, cu sârguință. 38 (Fam; îae; șîe a-și păzi ~ba) A-și vedea de ale sale, fără a se amesteca în lucrul sau în problemele altora. 39 (Pfm; îe) A se duce (ori a merge, a pleca etc.) În ~ și (sau în ori la ~ba lui, a ei etc., rar, în treburile lui, ale ei etc.) sau a-și vedea de ~ba lui (a ei etc.) A se întoarce la ocupațiile sale. 40 (Pop; îe) A-și face ~ba cu... A se servi de... 41 (Fam; îe) A se afla (ori a fi) în ~ (cu...) sau a-și face (ori a avea) – (cu...) A fi ocupat (cu...). 42 (Fam; îae) A~și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță. 43 (Reg; îe) A se face cu ~ sau a umbla a ~ A se preface că are de lucru. 44 (Reg; îe) A-și face (sau, rar, a-și prinde) ~ cu cineva A intra în relații cupersoană. 45 (Reg; îe) A avea (sau a-și face) ~ cu cineva A avea relații de dragoste cu cineva. 46 (Înv) Slujbă. 47 (Pop) Ispravă. 48 (Fam; irn; îe) Mare ~! Mare lucru! 49 (Reg) Împrejurare. 50 (Pop) Rânduială. 51-52 (Pop; îljv) Cu ~ (bună) (Care este) cu socoteală Si: cu măsură, cu rânduială. 53 (Fam; îe) A fi (sau a sta) ~ba așa (sau astfel) A fi lucrurile așa cum sunt. 54 (Reg; îe) Așa ți-e ~ba sau ți-e ~ba de așa sau (asta-i ~ba) Așa stau lucrurile. 55 (Pfm; îe) Se vede ~ba (că...) Se pare (că...). 56 (Pop; îe) A merge ~ba A se desfășura evenimentele (într-un anumit fel). 57 (Reg; îe) A fi ~ba pe... A se ajunge la... 58 (Reg; îe) A fi ~ba pe ciomag A se ajunge la bătaie. 59 (Reg; îe) Nu e ~ Nu-i speranță să se întâmple ceva bun. 60 (Reg) Obicei. 61 (Îrg) Folos (1). 62-63 (Înv; îljv) Fără (de) ~ (Care este) fără temei Si: nefondat, nejustificat. 64 (Reg; îlav) De ~ sau (înv) cu (bună) ~ Cum trebuie Si: bine. 65 (Pop; d. ființe; îe) A nu (mai) fi de ~ (ori de nici o ~) sau a (nu mai) fi nici de o ~ sau (înv) a fi (fără) de nici o ~ A fi foarte slăbit (din cauza oboselii, a unei boli etc). 66 (Pop; d. obiecte; îae) A fi inutil. 67 (Înv; îe) A se face de nici o ~ A deveni nefolositor. 68 (Reg; îe) A-l lăsa nici de o ~ A face (pe cineva) să devină neputincios, nefolositor. 69 (Înv) Necesitate. 70 (Îrg; îe) A fi de ~ A fi necesar. 71 (Reg; îe) De ce ~? Din ce cauză? 72 Scop. 73 (Pfm; euf) Eliminare din corp a urinei sau a materiilor fecale. 74 (Pfm; euf; îs) ~ mare Excremente. 75 (Pfm; euf; îs) ~ mică Urină. 76-77 (Pfm; euf; îe) A-și face ~ba (sau treburile) A urina sau a defeca. 78 (Reg; șip; și determinat prin „muieresc”) Menstruație. 79 (Pop) Organ genital. 80 (Pop; îe) A~și face ~ba (cu cineva) A-și satisface nevoile sexuale. 81 (Fam; îe) A-i merge cuiva ~ba A avea un profit important dintr-o afacere. 82 (Fam; îae) A avea rezultate bune într-o activitate.

*BIUROU, BIROU (pl. -ouri) sn. 1 Masă de scris cu sertare pentru ținut acte, dosare, etc. (🖼 491) ¶ 2 Camera sau localul în care-și are cineva biuroul sau în care lucrează mai mulți funcționari ai unei administrațiuni ¶ 3 Secțiune administrativă într’un minister și slujbașii cari fac parte din ea ¶ 4 Prezidentul, vice-prezidentul și secretarii unei adunări ¶ 5 Birourile Camerii, Senatului, comisiunile însărcinate cu studierea unor anumite chestiuni ¶ 6 ~ de plasare, ~ de servitori, stabiliment particular care se ocupă cu plasarea lucrătorilor, slugilor, funcționarilor, etc. ¶ 7 ~l populațiunii 👉 POPULAȚIUNE [fr.].

LUCRU s. 1. obiect, (înv.) materie, unealtă. (Ființe și ~uri.) 2. muncă, treabă, (rar) lucrare, (reg.) meșteșug, (înv.) deală, laboare. (A făcut un ~ de calitate; s-a apucat de ~.) 3. activitate, îndeletnicire, muncă, ocupație, preocupare, treabă, (livr.) travaliu, (înv.) ocupare, preocupație. (Își vede de ~ lui.) 4. faptă. (A comis un ~ nedemn.) 5. chestiune, problemă, subiect, temă, (înv. și reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulțimea ~urilor discutate; să trecem la ~ care ne interesează.) 6. chestiune, poveste, pricină, problemă, socoteală, treabă, (înv.) madea, (rusism înv.) predmet. (S-a lămurit ~ acela?) 7. chestiune, fapt, întîmplare. (A survenit un ~ neașteptat.) 8. (FIZ.) lucru mecanic = (ieșit din uz) travaliu.

PROBLEMĂ ~e f. 1) Chestiune teoretică sau practică care poate fi rezolvată pe baza anumitor cunoștințe și raționamente. ~ de aritmetică. ~ de șah. 2) Obiect de care se ocupă autorul unei lucrări sau al unei expuneri; temă. 3) Situație care are aspecte discutabile. 4) Afacere care necesită rezolvare; chestiune; treabă; lucru. 5) Lucru greu de înțeles sau de rezolvat. [G.-D. problemei] /<fr. problème, lat. problema

BIBLIO- „carte, de cărți”. ◊ gr. biblion „carte” > fr. biblio-, engl. id., germ. id., it. id. > rom. biblio-. □ ~clast (v. -clast), s. m. și f., distrugător de cărți; ~fag (v. -fag), adj., s. m. și f., (insectă) care se hrănește cu celuloza din cărți; ~fil (v. -fil₁), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Colecționar) de cărți rare și prețioase. 2. adj., (Despre ediții) Realizat în condiții grafice deosebite; ~filie (v. -filie₁), s. f., 1. Pasiune de a cunoaște, de a evalua și de a colecționa cărți rare și prețioase. 2. Ramură a bibliologiei care se ocupă cu studiul cărților rare și al valorii lor artistice; ~fob (v. -fob), s. m., persoană care urăște cărțile; ~fobie (v. -fobie), s. f., aversiune patologică față de cărți; ~graf (v. -graf), s. m., specialist în bibliografie (1); ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Ramură a bibliologiei care se ocupă cu studiul tipăriturilor, al edițiilor operelor etc. 2. Ansamblul lucrărilor unui autor sau al scrierilor referitoare la o anumită chestiune; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în bibliologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul cărților din punct de vedere al formei, al istoricului lor etc.; ~man (v. -man₁), adj., s. m. și f., (persoană) care manifestă pasiune excesivă pentru cărți; ~manie (v. -manie), s. f., pasiune exagerată pentru cărți; ~tecă (v. -tecă), s. f., instituție de cultură în care se adună, se organizează și se păstrează cărțile și publicațiile, pentru a putea fi puse la dispoziția cititorilor; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unor maladii nervoase prin lecturi adecvate.

*academíe f. (lat. academía și [greșit] académia, d. vgr. akadémeia și [greșit] akademía, grădina lui Academ, lîngă Atena, unde Platone îșĭ ținea cursurile; it. académia; rus. akadémiĭa). Societate de oamenĭ de litere, știință saŭ arte: Academia românească (fals română, cu toate că chear ĭa îșĭ zice așa!), Academia franceză, Academia de muzică (la Paris), Opera. Școală de pictură, de scrimă, de călărie și chear și de croitorie. Diviziune universitară în Francia, unde-s 16 academiĭ, dirijate de cîte un rector, asistat de cîte un inspector de academie de fiecare departament al circumscripțiuniĭ sale. În Germania, universitate care n’are toate facultățile. Academia de medicină, societate de medici la Paris, deosebită de institut. – Academia românească, înființată la 1867 și definitiv constituită la 1879, după modelu celeĭ franceze, are trei secțiunĭ (literară, istorică și științifică), cu 40 de membri ordinari și un număr oare-care de membri onorarĭ și corespondențĭ. Academia mihăileană a fost o școală înaltă (ceva mai mult de cît un liceŭ) înființată la Iași în 1835 supt Mihail Sturza. Academia franceză, fundată la 1634 de Richelieu (40 de membri), însărcinată cu redactarea Dicționaruluĭ. Academia de Inscripțiunĭ și Litere, fundată de Colbert la 1663 (40 de membri) care se ocupă de lucrări de erudițiune istorică saŭ arheologică. Academia de Științe morale și politice, creată de Convențiune (40 de membri), consacrîndu-se studiuluĭ chestiunilor de filosofie, economie politică, drept, istorie generală ș. a. Academia de Științe, înființată la 1666 de Colbert (65 de membri), pentru studiu chestiunilor de matematică, chimie, fizică ș. a. Academia de Arte frumoase (40 de membri), compusă din pictori, arhitecți, sculptorĭ și muzicanțĭ, ale căreĭ secțiunĭ (create pe rînd de Mazzarini și Colbert) fură unite la 1876. Toate aceste cincĭ academiĭ franceze formează Institutu.

consiliu n. 1. sfat, înștiințare dată cuiva spre a-l îndemna a face sau nu ceva; 2. adunare care trebue să delibereze asupra unor afaceri: consiliu de miniștri; consiliu comunal, adunare electivă, compusă după numărul locuitorilor din 7-31 consilieri, cari se ocupă cu interesele particulare ale comunei; consiliu general al instrucțiunii, corp deliberant, compus din reprezentanții tuturor gradelor de învățământ: se convoacă odată pe an- (1 – 25 Septemvrie) spre a discuta chestiunile din ramura instrucțiunii; consiliu județean, adunare electivă, compusă din 24 membri și alăturată pe lângă prefect spre a discuta despre interesele județului; consiliu permanent, alăturat pe lângă Ministerul de instrucțiune publică; consiliu de răsboiu, tribunal însărcinat a judeca pe militarii cari comit delicte sau crime; consiliu judiciar, persoană numită de un tribunal și fără consimțirea căreia un om, declarat risipitor ori slab de minte, nu poate dispune de averea sa; consiliu de familie, adunarea rudelor, prezidate de un judecător, spre a delibera în privință intereselor unui minor.

PALESTINA, regiune istorică în Orientul Apropiat, cuprinsă între M. Mediterană și deșertul Siriei. Locuită din Paleoliticul inferior, a fost ocupată de cananeeni (milen. 3 î. Hr.), care au dezvoltat primele așezări urbane fortificate (Hazor, Ierusalim, Jaffa, Gaza). Sub dominație egipteană (3000-1200 î. Hr.), a fost invadată în 1170, de popoarele mării (filisteni), ocupând litoralul P.; pe restul teritoriului triburile vechilor evrei au constituit (sec. 11) Regatul Israelito-Iudeu, care, la începutul sec. 10 î. Hr., s-a scindat în două regate: Israel (cucerit în 722 î. Hr. de Asiria) și Iudeea (cucerită în 587 î.Hr de Babilon). P. a fost ocupată succesiv de perși (sec. 4 î. Hr.), macedoneni (făcând apoi parte din Regatul Elenistic al Seleucizilor, sec. 4-1 î. Hr.), romani (63 î. Hr.), Bizanț (din 395 d. Hr.), arabi (638), turcii selgiucizi (sec. 11), cruciați (1099-1187) și de sultanii egipteni (Saladin ocupă Ierusalimul, 1187). Între 1516 și 1917 a făcut parte din Imp. Otoman. Ocupată de trupele britanice (1917), P. a fost, între 1920 și 1947, teritoriu sub mandat britanic. Proclamarea statului Israel (14 mai 1948) a determinat acutizarea chestiunii palestiniene. La 29 nov. 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluție prin care s-a stipulat crearea pe terit. P. a două state – arab și israelian. Orașul Ierusalim urma să devină o unitate administrativă autonomă sub conducerea O.N.U. Războiul din anii 1948-1949, declanșat împotriva Israelului de către statele arabe vecine, s-a încheiat cu victoria Israelului și ruperea de către acesta a unei mari părți din terit. P.; Iordania ocupă malul stâng al fl. Iordan, iar Egiptul reg. Gaza. Forțele armate ale Israelului au izgonit de pe terit. ocupat al P. c. 900 000 de palestinieni, care și-au găsit adăpost în statele arabe vecine, creându-se astfel problema refugiaților palestinieni. În cursul celui de-al treilea război arabo-israelian (iun. 1967), Israelul a ocupat în întregime terit. P., care fusese sub mandat, precum și alte terit. arabe (pen. Sinai, malul vestic al Iordanului, Ierusalimul vechi și zona Înălțimilor Golan). În aceste condiții numărul refugiaților a atins cifra de două milioane de oameni. În 1964, în Ierusalimul de Est, este creată Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care-și propune crearea unui stat arab palestinian pe terit. fostei Palestine, inițiind în deceniile următoare acțiuni armate și acte teroriste împotriva autorităților și populației israeliene, inclusiv mișcarea de rezistență din terit. arabe ocupate de Israel (Intifada). În 1988, la sesiunea Consiliului Național al P. – organul suprem al O.E.P., este proclamată crearea statului independent P. La 13 sept. 1993 este încheiat la Washington acordul dintre Yitzhak Rabin, prim-ministru al Israelului, și Yasser Arafat, președintele O.E.P., care prevedea recunoașterea reciprocă, urmat, la 4 mai 1994, de semnarea la Cairo a acordului privind autonomia provizorie palestiniană din Gaza (362 km² cu 800 000 locuitori) și din zona orașului Ierihon, ca parte a Cisiordaniei (5600 km², cu 1,1 mil. locuitori); în urma alegerilor din P., liderul O.E.P., Yasser Arafat este ales președinte al „Autorității palestiniene”. În pofida eforturilor de detensionare a relațiilor dintre israelieni și palestinieni, situația în zonă se menține extrem de încordată, din cauza repetatelor și sângeroaselor acțiuni teroriste sinucigașe, urmate de acțiunile de represalii ale trupelor israeliene. În acest context, Yasser Arafat l-a numit (19 mart. 2003) pe Mahmud Abbas în calitate de prim-ministru, care în mai 2003 a avut două runde de convorbiri cu prim-ministrul israelian Ariel Sharon (cu rezultate nesemnificative), în spiritul „Foii de parcurs” (acceptată în totalitate de „Autoritate palestiniană”, dar cu unele rezerve de Israel) propuse de S.U.A., Rusia, Uniunea Europeană și O.N.U. în vederea creării condițiilor de constituire în cursul anului 2005 a statului palestinian. La începutul lunii iun. 2003, la Aqaba (Iordania) a avut loc o întâlnire între președintele S.U.A., George W. Bush, și prim-miniștrii israelian și palestinian. La 6 sept. 2003 Mahmud Abbas a fost nevoit să-și prezinte demisia în condițiile noilor deteriorări ale relațiilor dintre israelieni și palestinieni; în locul său a fost numit A. Qorei. V. Israel; Iordania.

COMISIONAR, comisionari, s. m. (În orînduirea capitalistă) 1. Persoană care face oficiul de intermediar în chestiuni comerciale, în schimbul unei sume anumite. Cumpără toate tablourile cele mai prețioase dintr-o expoziție, fără ca să le vază măcar, prin comisionarul său. GHEREA, ST. CR. I 231. 2. (Ieșit din uz) Persoană care se ocupă cu transmiterea de scrisori sau pachete pe cale particulară. – Pronunțat: -si-o-.

ECONOMIE s. f. 1. totalitatea ramurilor muncii sociale existente într-o anumită orânduire socială, determinate de stadiul de dezvoltare a forțelor de producție și a relațiilor de producție. ◊ totalitatea relațiilor de producție care constituie cadrul desfășurării muncii sociale. ♦ ~ de piață = formă de organizare și funcționare a economiei în care oamenii își desfășoară activitatea în mod liber, autonom și eficient. ◊ ramură, sector de activitate productivă. ◊ gospodărire. 2. știința care se ocupă cu studiul economiei (1). ♦ ~ politică = știință socială care studiază legile producției sociale, ale repartiției și schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor orânduiri sociale în succesiunea lor istorică. 3. chibzuință, cumpătare (în cheltuieli). 4. (pl.) rezervă de bani: bani agonisiți. 5. alcătuire, compoziție a planului unei lucrări, a tratării unei chestiuni etc. (< fr. économie, lat. oeconomia, gr. oikonomia)

LUCRU ~ri n. 1) Obiect material (concret sau abstract, real sau imaginar). ~rile din casă. ◊ ~ prost (sau rău) se zice despre ceva care nu e bun de nimic. 2) la sing. Activitate, muncă pentru a realiza ceva. ◊ Zi de ~ zi în care se lucrează. ~ manual a) lucru de mână; b) obiecte lucrate de mână. Metodă de ~ metodă folosită în procesul muncii. A avea de ~ a) a fi ocupat cu ceva; b) a avea de furcă cu cineva. Nu e ~ curat e ceva la mijloc. ~ mecanic a) lucru efectuat cu ajutorul unei mașini care funcționează cu transmisii mecanice; b) lucru făcut în mod automat. 3) Rezultat al muncii. 4) Afacere care cere o rezolvare, o soluție; chestiune; problemă. 5) Întâmplare care a avut loc în realitate; fapt; eveniment. * ~ de nimic lucru fără însemnătate. Mare ~ a) ceva vrednic de mirare; b) lucru neînsemnat. [Sil. lu-cru] /v. a lucra

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

loc n. 1. spațiu ce ocupă un corp; 2. spațiu în genere: loc întins; 3. punct anumit, ținut: locul natal; locuri sfinte, mănăstiri și biserici (mai ales cele din Palestina); loc rău, răspântie locuită de duhuri rele: a călcat într’un loc rău; 4. rang, pozițiune: în primul loc; 5. timp potrivit: nu e aci loc de a trata această chestiune; din capul locului, dela început; pe loc, imediat; de loc, nici de cum; 6. pasaj dintr’un scriitor: Aristotele zice într’un loc; locuri comune, idei generale, verități banale. [Lat. LOCUS].

A FACE fac 1. tranz. I. 1) (bunuri materiale sau valori spirituale) A realiza prin efort fizic sau intelectual. ~o casă. ~ poezii. 2) (obiecte care necesită îngrijire) A aranja în ordinea cuvenită. ~ patul. 3) (avere, bani etc.) A aduna, sporind mereu. ◊ ~ banul cu ciocanul a câștiga ușor bani mulți. 4) (urmat de o propoziție complementară cu verbul la conjuctiv) A determina acționând într-un anumit fel. ~ să plece. 5) (persoane) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a numi; a califica; a eticheta; a considera; a taxa. ◊ A-l ~ (pe cineva) cum îi vine la gură a ocărî (pe cineva), folosind cuvinte la întâmplare. 6) (mai ales abstracte) A efectua, procedând într-un anumit fel. ~ un bine. ◊ Tace și face se spune despre cineva care înfăptuiește pe tăcute un lucru surprinzător. Una zice și alta face spune într-un fel și procedează altfel. Ușor de zis, greu de făcut (sau ușor a zice, greu ~) nu e ușor să rezolvi o problemă complicată. ~ pomană a) a dărui cuiva ceva; b) a face cuiva un mare bine. ~ abstracție a nu lua în considerare; a ignora. ~ uz de forță a folosi puterea în scopuri nepermise. A nu avea ce face (sau ce să facă) a) a nu fi ocupat cu ceva; b) a nu avea posibilitatea de a se împotrivi; a nu avea încotro. Ce are ~ ? a) ce importanță, ce legătură este? N-are ~ n-are importanță. 7) (supărări, necazuri, plăceri, bucurii etc.) A avea drept efect; a pricinui; a cauza; a provoca; a produce. ◊ A-i ~ cuiva de lucru a complica cuiva rezolvarea unei chestiuni. A i-o ~ bună (sau lată) a pricinui un mare rău. 8) (pictură, știință, politică etc.) A practica în mod sistematic. 9) (în îmbinări cu substantivul ce indică o instituție sau o formă de învățământ) A frecventa, studiind. ~ Universitatea. 10) (drumuri, distanțe) A străbate de la un capăt la altul; a parcurge. ◊ A-și ~ drum (la cineva) a căuta pretext pentru a vizita pe cineva. 11) (intervale de timp, perioade) A consuma, efectuând un lucru. ◊ ~ chindia a se odihni la chindii. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerează ideea de semnalizare) ~ (cuiva) cu degetul. ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi). 2) (sugerează ideea de transformare) ~ om (pe cineva). ◊ ~ de ocară (sau de rușine) a compromite, atrăgând oprobriul public. ~ (pe cineva) din cal măgar a-și bate joc de cineva, înjosindu-l. ~ (pe cineva) cuc (sau tun) a-l îmbăta tare (pe cineva). ~ (cuiva) coastele pântece a bate tare pe cineva. ~ praf (pe cineva) a nimici, a distruge pe cineva. ~ ochii mari a se mira. ~ fălci (burtă sau pântece) a se îngrășa. ~ genunchi a se evidenția urmele genunchilor la pantalonii purtați mult. 3) (sugerează ideea de îmbolnăvire) ~ gâlci. 4) (sugerează ideea de perpetuare a speciei) ~ copii. ~ fructe. ~ floare. 5) (sugerează ideea de relație) ~ prietenie. ◊ ~ gură a face gălăgie. III. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se imbină): ~ chef a chefui. ~ glume a glumi. A-și ~ griji a se îngrijora. ~ dragoste (sau sex) a săvârși actul sexual; a se împerechea. 2. intranz. I. 1) A acționa după cum dictează împrejurările sau conștiința; a proceda. 2) (mai ales în superstiții) A vesti apariția (unui fenomen sau a unui eveniment). ~ a ploaie. 3) (în povești și în superstiții) A lega prin vrăji; a vrăji; a fermeca. ~ de dragoste. 4) A prezenta o anumită valoare (bănească); a valora; a prețui; a costa. Cât face un palton? 5) A fi egal. Trei ori trei fac nouă. 6) A prezenta interes. Face să vezi acest oraș. 7) A fi convenabil. Face să zbori cu avionul. 8) (în vorbirea dialogată ca remarcă a autorului) A exprima prin grai; a reda prin cuvinte; a zice; a spune. 9) (urmat de un complement circumstanțial ce indică o direcție) A lua direcția; a se îndrepta; a apuca. ~ la stânga. ~ spre sat. 10) A căuta să apară altfel decât este. ~ pe deșteptul. II. (împreună cu onomatopeele formează locuțiuni verbale intranzitive) ~ hârști! ~ zdup. /<lat. facere

DOCUMENT, documente, s. n. 1. Act emanat de la o autoritate sau de la un particular, prin care se adeverește un fapt, se conferă un drept sau se recunoaște o obligație. Chestiunea pașaportului era ceva mai grea... totuși Constantin avea asigurări, de la un funcționar amic, cum că va avea la mînă prețiosul document peste două-trei zile. GALACTION, O. I 145. Tot ceea ce am cerut... este trecut în protocoale și întovărășit de documente. CAMIL PETRESCU, B. 185. 2. Text scris sau tipărit, inscripție sau altă mărturie servind la cunoașterea unui fapt actual sau istoric. Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 372, 5/3. Întîmplarea pe care vreau s-o povestesc e adevărată și ar putea sluji poate celor ce adună documente pentru psihologia mulțimii. SADOVEANU, O. VI 381. [Bălcescu] petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate de răposatul căpitan Cornescu Olteniceanu. GHICA, S. A. 142. 3. (În expr.) Document de partid = a) act conținînd o declarație, o hotărîre, o rezoluție emanată de la un organ de conducere al partidului (comitet central, conferință, congres) și în care, analizîndu-se o situație dată, se trasează calea de urmat pentru viitor; b) act privind calitatea de membru de partid sau activitatea unei organizații de partid.

CĂUTA (caut), CĂTA (cat) I. vb. tr. 1 A umbla să afle, să găsească ceva pierdut sau rătăcit: îmi caut pălăria; (P): cine caută, găsește, a) cine stăruește, izbutește: b) cine lucrează, agonisește; (P): caută ziua de ieri, caută fără să știe ce, caută un lucru ce nu se poate găsi; 👉 AC, IAPĂ, PAPURĂ ¶ 2 A umbla să găsească pe cineva: s’a dus să-l caute pe frate-său ¶ 3 A umbla după ceva, a se sili să afle, să capete sau să descopere ceva: ~ o slujbă; ~ să se însoare; ~ bătaie; ~ ceartă; ~ soluțiunea unei probleme ¶ 4 A scotoci: ~ prin buzunare ¶ 5 A încerca, a se sili: ~ să scape; conștiința lui vinovată căută să se apere (VLAH.) ¶ 6 A cerceta un bolnav și a-l îngriji: căuta bolnavii din sat și mîngiia pe săraci (ODOB.) ¶ 7 A îngriji, a administra: își caută singur moșia ¶ 8 A ținea seama, a lua în considerație: Nu-i căuta chipul, nu-i căuta anii (PANN) ¶ 9 A veni într’un loc (cu intențiuni bune sau rele), a se duce într’un loc spre a face ceva: n’ai ce~ în casa mea ¶ 10 A-și îndrepta privirile spre a vedea sau cerceta ceva, a privi, a se uita: cînd o căutai, era cu ochii scăldați în lacrămi (ISP.); 👉 CAL. II. vb. intr. 1 A privi, a-și îndrepta privirile, a se uita: copilul, cîndu-l botezi, trebue să caute cu fața cătră răsărit (PRV.-MB.); cătă într’o parte și într’alta și nu văzu nicăiri lumină (ISP.) ¶ 2 A ținea seamă, a lua în considerație: nu caut la preț; judecătorii ... să nu-l caute căci e sărac, ci să-l judece pe dreptate (PRV.-MB.); cît sînt eu de blînd și cît ești de bătrînă, nu-ți caut, te cotonogesc! (CAR.) ¶ 3 A se îngriji, a avea grijă: ~ de casă; a-și ~ de drum, a-și urma drumul, fără a se ocupa de alții sau de altele; a-și~ de treabă, a sta de-o parte, fără a se amesteca în treburile altora ¶ 4 ~ la (sau în) stele, ~ în cărți, a umbla să ghicească norocul cuiva prin cercetarea stelelor, prin așezarea cărților de joc. III. vb. refl. A se îngriji (vorb. de un bolnav), a-și vedea de sănătate: s’a căutat cu doctori și cu babe, dar nimic nu i-a folosit; F: ai dreptate, numai nu te cauți, se zice, în ironie, cuiva care se plînge de o nedreptate (într’o chestiune de puțină importanță). IV. vb. unipers. CAUTĂ (mai adesea cată , trebue: cată să-l asculți, dacă-ți poruncește ceva [lat. *cautare < cautus; forma căta a rezultat din căuta < căota, întocmai ca făreca < făureca].

TREABĂ treburi f. 1) Activitate de durată mai mare sau mai mică de care se ocupă cineva; îndeletnicire; ocupație. ◊ A avea (sau a fi în) ~ a fi ocupat. A-și căuta (sau a-și vedea) de ~ a) a lucra cu sârguință; b) a nu se amesteca în lucrul altuia. A se afla în ~ a lucra de ochii lumii. 2) pop. Efectuare a unor acțiuni utile; lucru. ◊ A se pune pe ~ a se apuca serios de lucru. A se lua cu ~a a uita de griji sau de necazuri, fiind absorbit de lucru. 3) Acțiune săvârșită de cineva; faptă; ispravă. ◊ Mare ~! mare lucru! De ~ de ispravă; cumsecade. Cu ~ cu rost. A face o ~ a face o poznă, o șotie. 4) Afacere care necesită rezolvare; problemă; chestiune; lucru. ◊ A avea ~ cu cineva (sau undeva) a avea interese cu cineva (sau undeva). Ce ~ ai? Ce te interesează? Nu-i ~a ta! Nu te privește! A nu fi de nici o ~ a nu fi bun de nimic. Se vede ~ că... se pare că...; se vede că.... [G.-D. trebii; Pl. și trebi] /trĕba

public, ~ă [At: (a. 1782) URICARIUL XI, 266 / V: (reg) pob~ / Pl: ~ici, ~ice / E: lat publicus, -a, -um, fr public] 1 sns Totalitate a unor persoane, considerată în raport cu ceva care îi este atribuit, adresat, destinat etc. Si: lume, obște. 2 sns Număr mare nedefinit de persoane Si: lume, mulțime, popor. 3 sn (Îs) Marele ~ sau (rar) ~ul cel mare Mase largi ale populației considerate în raport cu participarea la un eveniment social, cultural, artistic etc. 4-5 sn (Înv) sf (îljv) În ~ sau (înv) în ~ă (Care are loc) în văzul lumii Si: (înv) publicamente, (îvr) publicește. 6 sf (Îvr; îe) A da (ceva) în ~ă A aduce ceva la cunoștința unei colectivități. 7 sn (Reg; îe) A da (pe cineva) în poblic A demasca pe cineva. 8 sn (Spc) Totalitate a persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință, la o reuniune etc. Si: asistență (1), auditoriu (1-2), spectatori. 9 sn (Înv) Populație a unei așezări umane. 10 a La care asistă sau ia parte un număr mare de oameni. 11 a (Spc; d. examene, concursuri etc.) Care se desfășoară în prezența unui număr de oameni care pot aprecia. 12 a (D. examene, concursuri etc.) Care permite o participare a tuturor celor ce îndeplinesc condițiile prevăzute. 13 a (Spc) Care se face sau devine cunoscut unei colectivități umane prin publicare. 14 a Care aparține unei colectivități umane Si: comun (1-2), general (2-3), obștesc. 15 a Care provine de la o colectivitate umană Si: comun (7-8), general (2-3), obștesc. 16 a Privitor la o colectivitate umană Si: comun (3-4), general (2-3), obștesc. 17 a (Îs) Opinie (sau, îvr, opiniune) ~ă Părere a colectivității într-o anumită chestiune. 18 a (Îas) Colectivitate umană considerată din punctul de vedere al părerii, al judecății sale într-o anumită chestiune. 19 a Care aparține statului. 20 a Privitor la stat. 21 a Care provine de la stat. 22 a (Înv; îs) Drept ~ Subîmpărțire a dreptului care trata despre relațiile persoanelor, ca indivizi particulari, cu statul. 23 a (Înv; îas) Relații juridice stabilite pe baza acestui drept. 24 a (Înv) Minister ~ Minister. 25 a (Iuz; îs) Învățământ ~ sau instrucție (ori instrucțiune, școală) ~ă Învățământ sau școală organizate și controlate de stat. 26 a (Iuz; îs) Forță ~ă Poliție. 27 a (Îs) Viață ~ă Activitate politico-administrativă a unui stat. 28 a (Îas) Activitate a cuiva în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. 29 a (Îs) Datorie ~ă Suma totală datorată la un moment dat de către un stat în baza unor împrumuturi interne și externe. 30 a (Îs) Om ~ (sau persoană ~ă) Persoană care joacă, prin funcția sa, un rol important în viața politică și socială a unei țări. 31 a (D. persoane) Care ocupă o funcție de stat. 32 a Care este pus la dispoziția tuturor sau a unor anumite categorii de oameni. 33 a (Îs) Grădină ~ă Parc. 34 a (Înv) Femeie ~ă Prostituată. 35 a (Înv) Casă ~ă Bordel.

NATURAL, -Ă adj., adv., s. n. I. adj. 1. Care este conform cu natura (3) cuiva, înnăscut, nativ (2), (învechit) naturalnic (1), (învechit, rar) naturelnic; propriu, specific. Faptele acelea la care ne duc îndemnerile nepercepute, sau instincturii naturalii. iorgovici, o. 3/4. Agerimea lui naturală și nevoia, în curînd, îl deprinsără cu toate. asachi, s. l. ii, 36. Uite și acuma ești turmentat, ești băut... miroși cale d-o poștă... – Ăsta este mirosul meu naturel. caragiale, o. vi, 124. lată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură. oȚetea, t. v. 90. Nordicii ar fi... romantici în chip natural, născuți astfel, după cum, tot în chip natural, latinii erau clasici. oprescu, i. a. iii, 15. 2. (În opoziție cu artificial) Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului, (învechit) naturalnic (2); p. ext. veritabil, curat, pur, nealterat. Mi se pare că mirosul acestu se cade a se deschilini în naturale și artificiale (cu meșteșug). înv. vin. 34/7. Un vin poate ajunge pe cale de fermentare naturală pînă la 16-18° alcool. bnc. agr. v, 846. Capacitatea crescîndă a mătăsei artificiale, de a înlocui mătasea naturală, a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. ionescu-muscel, Fil. 14. Sînt peste treizeci de coroane, unele de flori naturale, altele de flori artificiale. stancu, u.r.s.s. 166. Ca productivitate piscicolă, cele mai interesante bazine naturale sînt, fără îndoială, bălțile dunărene. c. antonescu, p. 97. Lumina artificială... rămîne inferioară intensității luminii naturale. agrotehnica, i, 78. Folosirea îngrășămintelor naturale... reprezintă... un mijloc important de a mări fertilitatea. id. ib. 299. Pămîntul are un singur satelit natural, Luna. geologia, 6. ◊ Gaz natural = gaz format în natură (1), fără intervenția omului, folosit adesea drept combustibil; spec. gaz metan. În 1948 s-a întreprins o exploatare sistematică pentru căutarea zăcămintelor de gaze naturale. oncescu, g. 34. Sere... folosind ca sursă de căldură gazele naturale. agrotehnica, i, 66. La noi în țară în multe orașe este folosit gazul natural. Chim. an. călit. 286. ♦ Primitiv, rudimentar; simplu, necultivat. Te rog să iai în samă a fi obiectul aceștii cărți omul, în starea sa cea naturală. antrop. xv/v. Un buchet ieșit din mâinile ei e pururea un cap d-operă a bunului și naturalului gust. f (1897), 9. Ea se ridică în lumina pală, violetă... o frumusețe de linii arăta o cumințenie naturală. bacovia, o. 208. Boccaccio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său și proclamă idealul unei societăți naturale și libere, în care femeile triumfă prin istețimea lor, iar bărbații prin voința și energia lor. oțetea, r. 205. ♦ Economie naturală = formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. Cf. der. ♦ (Rar, despre rudenii) De sînge, adevărat. Norocul meu a făcut Ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire. pann, e. v, 20/2. Cînd un vasal murea fără moștenitori naturali, feudul lui revenea regelui. oțetea, r. 75. ♦ (Muz.; despre tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. cf. tim. popovici, d. m. ♦ (Mat.) Număr natural = fiecare dintre numerele întregi pozitive. cf. ltr², der. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu, (neobișnuit) nedresuit; care este realizat spontan, fără efort sau constrîngere, degajat. Stilul fabulei se cuvine a fi natural, familiar, ...grațios, naiv. heliade, o. ii, 75. Naivitatea lui ajunge pînă a te face a zice că el credea singur cîte spunea, atît e de natural. id. ib. 80. Traduse apoi Țiganii de Pușchin, poem atât de frumos și de natural. negruzzi, s. i, 333. Mi-au plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale. bolintineanu, o. 327. Tonul Laurei... nu mi se păru sincer; tristețea ce vibra în dînsul era mai mult forțată decît naturală. f (1903), 17. În rolul Paraschivei făcea impresiune foarte naturală și încîntătoare în costumu-i românesc. ib. (1906), 34. Ținuta trăgătorului trebuie să nu fie forțată, ci naturală. stoica, vîn. 43. ◊ (Adverbial) Dl învățător, costumat prea potrivit, a jucat natural. f (1906), 34. Măicuța nu e acasă? întrebă foarte natural Mimi. REBREANU, R. I, 184. 4. Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal (1), firesc. v. explicabil. Pentru dînsul era un lucru foarte natural și foarte lesne. gtn (1836), 1/23. Să căutăm a trage din acea revoluție tot folosul putincios și să-i dăm aliați naturali, adecă pe popoare, iar nu pe guvernuri. bălcescu, ap. ghica, a. 571, cf. negulici. E lege naturală cînd mori să fii uitat. macedonski, o. i, 52. Ceea ce i se pare curios lui Lange, nouă ni se arată ca un lucru foarte natural și de înțeles. gherea, st. cr. ii, 128. Aceste dregătorii erau consecința necesară, naturală, a însuși faptului întemeierii statelor românești. bul. com. Ist. v, 29. Concluzia la care ajungem în mod natural, după această sumară caracterizare a celor două atitudini, este că nu există decît un singur fel de a fi clasic. oprescu, i. a. iii, 12. Vom da aici cîteva aplicații ale acestei idei care ne va duce, după cum vom vedea, în mod natural... la unele clase de funcții deja întîlnite. stoilov, t. f. 285. Gradația care există între proprietățile elementelor și înlănțuirea lor naturală. Chim. an. călit. 16. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună. (fig.) Ne urmam drumul... trecînd pe sub gigantici brazi răsturnați de vijelie, ori de moarte naturală. hogaș, dr. i, 8. Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și în fotografie. Acesta este cadrul testamentului politicesc al lui Ștefan cel Mare, ideat de d. aga G. Asachi și adus întru împlinire în olei și în mărime naturală de d. Miler, artista de la Viena. ar (1834), 285¹/18. Bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani. eminescu, n. 38. S-a apucat să facă o statuă peste mărimea naturală. caragiale, o. vii, 433. [Tabloul] este în mărime naturală. f (1897), 50. (Gram.) Gen natural = gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. Pe măsură ce neutrul se dezvolta, se păstra și se întărea și ideea genului natural. ll i, 106. A existat o perioadă cînd genul gramatical corespundea genului natural. graur, i. l. 149, cf. 148. Alăptare naturală = hrănire a unui sugaci la sînul mamei (sau al unei doici). Alăptarea naturală (cu laptele din sînul mamei sau al unei doici) este alăptarea ideală. ygrec, m. n. 8. ◊ (Adverbial) Mulțimea obiectelor antice din țara noastră a fost natural să mă atragă din ce în ce spre un studiu serios în materie arheologică. bolliac, o. 265. Tipurile cele mai vii se găsesc – și aceasta e foarte natural – la scriitori eminamente creatori. ibrăileanu, s. l. 37. Nașterea arendașului a împiedicat trecerea pămîntului în mîinile țăranilor, cum ar fi fost natural și sănătos. rebreanu, r. i, 39. La ședințele Academiei de artă se discutau, după cum era natural, chestiuni estetice. oprescu, i. a. iii, 20. Activitatea scriitoricească rămîne, cum e și natural, închinată colectivului. sadoveanu, e. 186. Dacă este vorba apoi să investigăm originile, nu este natural să le căutăm în acele societăți moderne care mențin alături de noi formele cele mai vechi ale civilizației omenești? vianu, m. 14. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei, nelegitim, bastard; (rar, despre nașteri) care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. O lungă tragedie de lupte între feluriți copii naturali. hasdeu, i. v. 3. De la raporturile nașterilor legitime și naturali se capătă indicațiuni foarte importante pentru acei ce se ocupă cu moralitatea publică. i. ionescu, d. 83. Ceea ce mai ales încurca urcarea la tron era împrejurarea că fiii naturali erau puși pe aceeași linie cu acei legiuiți. xenopol, i. r. iii, 162. Afară de acești patru fii legiuiți din care numai Bogdan a supraviețuit tatălui său, mai rămase după moartea lui Ștefan și un fiu natural, Petru Rareș. id. ib. iv, 116, cf. 217. Despre legitimarea copiilor naturali. hamangiu, c. c. 80. Adoptase în secolul trecut o fată naturală. călinescu, s. 12. 5. Care aparține naturii (1), care se referă la natură, care se găsește în natură; (neobișnuit) naturesc. cf. costinescu, lm, barcianu. Condițiile de ordin natural și material, economic și social, au exercitat și aici o influență covîrșitoare. oțetea, r. 35. Odobescu... uită rareori să noteze temperatura mediului natural pe care-l descrie. vianu, m. 200. Printre factorii naturali care influențează direct germinația..., umiditatea și căldura sînt esențiali. săvulescu, m. u. i, 65. Cînd sînt pășuni naturale, se poate renunța la pășunatul pe pîrloagă. agrotehnica, ii, 969. Nu se mai supune condițiilor naturale atît de capricioase..., ci reglează după voie nivelul apelor. contemp. 1962, nr. 796, 2/4. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului. Am dori să descriem frumusețile și bogățiile naturale ale țării noastre. stoica, vîn. xi. Graniță naturală sau hotar natural, limită naturală = graniță, limită marcată de elemente ale naturii fizice (ape, munți, văi etc.). Hotarele sînt determinate prin limite naturale și anume, în cea mai mare parte prin pîraie. p. antonescu, a. 8. Pornind de la poziția pe care o are Țara Bîrsei în configurația geografică a țării noastre, cu hotare naturale aproape de jur-împrejur..., ne-am aștepta ca graiul populației române de aici să ofere un mai pronunțat caracter dialectal. l. rom. 1959, nr. 5, 79. (În concepția unor filozofi idealiști) Drept natural = drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orînduirilor sociale, decurgînd fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. Cf. der. (Ieșit din uz) Științe naturale sau (învechit) istorie naturală = științele naturii, v. natură (1). Vezi... încă și Istoria naturală a lui Pavel Chenghelaț. teodorovici, i. 37/16. Arătare a vro cîteva ființe din istoria naturală. pleșoianu, ab. 37/2. Cabinet de istorie naturală. heliade, o. ii, 108. Însercinase întru aceasta pe D. Sibott, profesorul istoriei naturale. ar (1830), 2572 /3. Face din porunca lui Ludovic, riga Franței, o călătorie înconjurînd globul..., aducînd descrieri foarte interesante pentru științele naturale. genilie, g. 60/8. Istoria naturală [Titlu], barasch, i. n. Cu istoria naturală în mînă... nici este permis cuiva de a urmări în Europa pe grifoni. hasdeu, i. c. i, 209. Se numește profesoru de științele naturale la școala de agricultură. f (1880), 214. Este și o colecțiune de istorie naturală. ib. (1897), 70. Așa mi-a spus azi dimineață, la școală, în cancelarie, m-me Voinea de științe naturale. sebastian, t. 203. Istoria naturală, care descrie animalele de vînat, cuprinde toate momentele care interesează pe vînător. STOica, vîn. 61. II. adv. (Adesea ca întărire a unei afirmații) Desigur, firește, bineînțeles. Natural că se constată și alte abateri de la normele arătate mai sus. iordan, g. 188. Destul te-am ținut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli și să aduci. – Natural! au adăugat copiii. ARGHEZl, c. j. 9. III. s. n. 1. (Învechit și regional; în forma naturel) Fire, temperament, natură (3). Fără să iei sama plecărei naturelului său. vîrnav, f. m. i, 77^r/8. Un naturel bun, gustul și citirea cea mare a autorilor celor vestiți sînt singure în stare a da învățăturile pentru cum trebuie a păzi cineva măsura. heliade, o. ii, 20. O să fie un urîcios actor daca neîngrijind naturelul său va voi să se facă copia altuia. gtn (1836), 2/44. Naturelul lor era astfel, sau toată purtarea asta fu numai o fățărie? f (1870), 75. El era nobil, de un naturel vesel. ib. (1897), 9, cf. barcianu. Omu mieu are naturel bun, că nu să mînie. MAT. DIALECT. I, 82. 2. (Astăzi rar) Naturalețe (2). Picturele... lasă să se vază lipsa de natural și inspirațiune poetică. filimon, o. ii, 154. În artele frumoase... le lipsește poezia și naturalul meridionalilor. id. ib. 163. Actorii, dupe gesticularea lor plină de naturel... îmi părură foarte buni. id. ib. 173, cf. 302. Vorbește cu o remarcabilă volubilitate, dar comod și cu mult natural. caragiale, o. vi, 511. Suavitatea și grația cu care se exprimă, cugetările în care și-o încadrează, armonia versurilor, naturalul acțiunii... formează un tot. macedónski, o. iv, 74. Toată scena respiră adevăr și natural. gherea, st. cr. ii, 160, cf. iii, 295. Cred că pricina hotărîtoare a succesului dlui Istrate e naturalul operei sale. ibrăileanu, s. l.134. – pl.: naturali, -e. – Și: (învechit și regional) naturel, -ă adj., s. n., (regional) nătural, -ă (alr ii/836), (învechit, rar) naturaliu adj., naturale (iorgovici, o. 54/10) adj. invar. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel. Pentru sensul III 1, cf. și germ. Naturell.

TREABĂ, treburi, s. f. 1. Activitate, ocupație, îndeletnicire. ◊ Expr. A avea treabă = a fi ocupat. A-și căuta (sau a-și vedea) de treabă = a) a lucra conștiincios, cu sârguință; b) a-și vedea de lucrul său, a nu se amesteca în lucrul sau în problemele altora. A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță. 2. Muncă, lucru. ◊ Expr. A se lua cu treaba = a uita de ceva muncind. A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru. E treabă = e mult de lucru. 3. Ispravă, faptă. ◊ Loc. adj. De treabă = bun, cinstit, cumsecade; de omenie; de ispravă. (Pop.) Cu treabă = cu rost, cu socoteală, cu rânduială, cu măsură. ◊ Expr. Mare treabă! = (de obicei ir.) mare, important lucru! 4. Chestiune, problemă; interes, afacere. ◊ Expr. A avea treabă cu cineva (sau undeva) = a avea anumite interese cu cineva (sau undeva). A nu fi de nici o treabă = a nu folosi la nimic, a fi inutil. Ce treabă am (sau ai etc.) cu...? = ce mă ( sau te etc.) interesează?, ce mă (sau te etc.) privește? Nu e treaba mea (sau ta, sa etc.)! = nu mă (sau te, îl etc.) privește! A-și face treaba = a-și face interesele sau munca cuvenită. 5. (Reg.) Nărav, obicei, deprindere. 6. (Reg.) Împrejurare, situație. ◊ Expr. A fi (sau a sta) treaba așa (sau astfel) = a fi lucrurile așa cum sunt, a se prezenta în felul cum se văd. Se vede treaba că... = se vede că..., se pare că..., probabil. [Pl. și: trebi] – Din sl. trĕba.

TREABĂ, treburi, s. f. 1. Activitate, ocupație, îndeletnicire. ◊ Expr. A avea treabă = a fi ocupat. A-și căuta (sau a-și vedea) de treabă = a) a lucra conștiincios, cu sârguință; b) a-și vedea de lucrul său, a nu se amesteca în lucrul sau în problemele altora. A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță. 2. Muncă, lucru. ◊ Expr. A se lua cu treaba = a uita de ceva muncind. A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru. E treabă = e mult de lucru. 3. Ispravă, faptă. ◊ Loc. adj. De treabă = bun, cinstit, cumsecade; de omenie; de ispravă. (Pop.) Cu treabă = cu rost, cu socoteală, cu rânduială, cu măsură. ◊ Expr. Mare treabă! = (de obicei ir.) mare, important lucru! 4. Chestiune, problemă; interes, afacere. ◊ Expr. A avea treabă cu cineva (sau undeva) = a avea anumite interese cu cineva (sau undeva). A nu fi de nicio treabă = a nu folosi la nimic, a fi inutil. Ce treabă am (sau ai etc.) cu...? = ce mă ( sau te etc.) interesează?, ce mă (sau te etc.) privește? Nu e treaba mea (sau ta, sa etc.)! = nu mă (sau te, îl etc.) privește! A-și face treaba = a-și face interesele sau munca cuvenită. 5. (Reg.) Nărav, obicei, deprindere. 6. (Reg.) Împrejurare, situație. ◊ Expr. A fi (sau a sta) treaba așa (sau astfel) = a fi lucrurile așa cum sunt, a se prezenta în felul cum se văd. Se vede treaba că... = se vede că..., se pare că..., probabil. [Pl. și: trebi] – Din sl. trĕba.

lucru s.n. I 1 (în opoz. cu „ființă”) obiect, <înv. și reg.> unelte (v. unealtă), <înv.> materie. Își investește banii în lucruri de artă. Își cumpără tot felul de lucruri inutile. 2 (jur.) lucru imobil = lucru nemișcător. Lucrul imobil nu poate fi strămutat dintr-un loc în altul; lucru mișcător = lucru mobil; lucru mobil = lucru mișcător. Lucrul mobil poate fi strămutat dintr-un loc în altul; lucru nemișcător = lucru imobil. 3 lucru consumptibil = <înv.> lucru chetuitor. Lucrul consumptibil își schimbă substanța de la prima întrebuințare; lucru neconsumptibil = <înv.> lucru nechetuitor. Lucrul neconsumptibil poate fi întrebuințat în mod repetat fără a fi distrus sau înstrăinat de la prima întrebuințare; (înv.) lucru chetuitor v. Lucru consumptibil; lucru nechetuitor v. Lucru neconsumptibil. 4 (în filos. lui Kant) lucru în sine = numen. Lucrul în sine este esența cognoscibilă numai prin rațiune, în opoziție cu fenomenul, cunoscut senzorial. 5 lucru rău v. a (pop.; eufem.; și lucru slab) Demon. Diavol. Drac. Duh al întunericului. Duh al răului. Duh necurat. Duh rău. Necuratul (v. necurat). Satană. Spirit al întunericului. Spirit al răului. Spirit necurat. Spirit rău. Tartor; b (ornit.; reg.) Turturică-de-India. Turturică-râzătoare (Streptopelia risorius); c (med.; reg.) Epilepsie. II 1 muncă, treabă, <rar> lucrare, lucrat¹, <pop. și fam.> slujbă, <reg.> honțăneală, meșteșug, <înv.> câștig, deală, <latin.; înv.> laboare. Lucrul stăruitor și pasionat este justificarea existenței omului. 2 activitate, îndeletnicire, muncă, ocupație, preocupare, treabă, <livr.> travaliu, <rar> operozitate, stare, <pop.> rost, <înv.> îndeletnicie, ocupare, preocupație. Lucrul său în cercetare a fost răsplătit cu numeroase premii. 3 (fiz.) lucru mecanic = <ieșit din uz> travaliu. Lucrul mecanic este energia dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări; lucru mecanic virtual = <înv.> moment virtual, muncă virtuală. Lucrul mecanic virtual este produs de forțele efectiv aplicate sistemului mecanic corespunzător unui ansamblu de deplasări virtuale. 4 (pop. și fam.) v. Datorie. Îndatorire. Însărcinare. Obligație. Sarcină. 5 (concr.; fam.) v. Creație. Lucrare. Operă. Producție. 6 (înv.) v. Avantaj. Beneficiu. Bine. Câștig. Folos. Profit. 7 (înv.) v. Esență. Fond. Materie. III 1 (adesea constr. cu vb. „a comite”, „a face”, „a înfăptui”) faptă, <înv. și reg.> urmare, <grec.; înv.> epiherimă. A comis un lucru de care îi este rușine. 2 chestiune, problemă, subiect, temă, <înv. și reg.> prochimen, <înv.> materie, obiect. Lucrurile care trebuie discutate sunt diverse. 3 chestiune, poveste, problemă, treabă, <astăzi rar> pricină, <fam.> socoteală, <înv.> madea, <rus.; înv.> predmet. S-a lămurit lucrul despre care i-ai vorbit? 4 fapt, întâmplare, <fam.> chestie. Nu a mai putut participa la întrunire pentru că a intervenit un lucru neprevăzut. 5 (la pl. lucruri) afacere, chestiuni (v. chestiune), interese (v. interes), probleme (v. problemă), treabă, <pop. și fam.> daraveră, <reg.> nim, tamjă, <înv.> negoț, nevoi (v. nevoie), trebuință. Nu-i place ca cineva să se amestece în lucrurile lui. 6 (înv. și pop.) v. Datină. Obicei. Rânduială. Tradiție. Uz. Uzanță. 7 (înv. și pop.) v. Ceremonial. Ceremonie. Etichetă. Protocol. Regulă. Rit. Ritual. Tipic¹. 8 (înv. și pop.) v. Cauză. Considerent. Mobil. Motiv. Pricină. Prilej. Rațiune. Temei. 9 (art.; pop. și fam.) lucrul diavolului = lucrul dracului = lucrul Satanei = <reg.> lucruri drăcești, <înv.> lucru diavolesc. Ceea ce s-a întâmplat nu poate fi decât lucrul dracului; (la pl.; reg.) lucruri drăcești v. Lucrul diavolului. Lucrul dracului. Lucrul Satanei; (înv.) lucru diavolesc v. Lucrul diavolului. Lucrul dracului. Lucrul Satanei. 10 (înv.) v. Adeverire. Confirmare. Împlinire. Îndeplinire. Realizare. 11 (milit.; înv.) lucru de oaste = lucru de război = (art.) lucrul războaielor v. Artă militară. Război¹. 12 (înv.) v. Normă. Precept. Principiu. Rânduială. Regulă. 13 (înv.) v. Învățătură. Normă. Precept. Principiu. Regulă. 14 (arg.) lucru manual v. Chiromanie. Masturbare. Masturbație. Onanie¹. Onanism.

țară sf [At: PSALT. HUR. 75^r/4 / V: (înv) țea~ (Pl: țeri, țere) / Pl: țări, (înv) țari, (reg; art) țărele, țarele / G-D: (înv) țăriei / E: ml terra] 1 (Îrg) Suprafața globului pământesc Si: pământ. 2 (Îrg; prc) Uscat. 3 (Înv) Țarină¹ (1). 4 (Înv) Sol³ (1). 5 Porțiune relativ omogenă din cuprinsul învelișului geografic, căreia îi sunt specifice anumite caracteristici (etnice, etnografice, de relief, de climă, ape, resurse economice etc.) Si: regiune, ținut¹ (20), zonă, (înv) oblastie. 6 Întindere de pământ (delimitată) pe care se exercită o anumită autoritate Si: teritoriu. 7 Denumire generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politică dezvoltată din instituția obștii sătești Si: ocol. 8 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc munte, deal) Șes. 9 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc pădure, codru) Loc deschis. 10 (În graiul ciobanilor) Locul unde ciobanii de la munte își au casele, familiile și gospodăriile lor stabile. 11 Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat. 12 (Pex) Stat. 13 (Îvp; art) Parte componentă în denumirea unor state sau ținuturi ~ra Ardealului, ~ra de Sus. 14 Provincie în vechea organizare politică și administrativă a României. 15 (În basme; îs) ~ra nimănui Țară (11) fără stăpân. 16 (Îas) Spațiu, neocupat de armate, între două fronturi de luptă. 17 (Srg) Drum de ~ sau drumul țării Șosea națională. 18 (Îs) ~ra lui Cremene (sau a lui Han-Tătar, a lui Papură-Vodă) Loc fără stăpân, unde fiecare face ce vrea, fără să dea nimănui socoteală. 19 (Îs) ~ra lui Papură-Vodă Loc în care e sărăcie mare. 20 (Îs) ~ra lui Papuc Loc în care domnește hoția și jaful. 21 (Îe) ~ra e largă! Ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. 22 (Îe) La colț (sau la capăt) de ~ și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de ~ Într-un loc prielnic, comod și ferit de primejdii. 23 (Îe) Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări Foarte departe. 24 (Îe) A pune ~ra la cale A conduce o țară. 25 (Pex; îae) A îndruma o afacere. 26 (Gmț; îae) A discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară. 27 (Gmț; pex; îae) A sporovăi. 28 (Îe) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în ~ A i se duce cuiva vestea Si: a ajunge de pomină. 29 (Îe) A plăti (cât) un colț (sau, reg un corn) de ~ A valora foarte mult. 30 (Fam; îe) Te joci cu ~ra-n bumbi? Formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. 31 (Îe) A nu mai avea ~ cu (cineva) A nu mai avea trai liniștit cu cineva. 32 (Îe) A sta prost (sau rău) cu ~ra A nu avea bani. 33 (Pop; îe) A se duce (sau a pleca)-n ~ (sau în țări, în lume și în țări) A se duce în lumea largă. 34 (Îe) A cutreiera ~ra în lung și-n lat A călători foarte mult. 35 (Reg; îc) ~-lungă Persoană care se ocupă de mai multe lucruri deodată și nu termină nici unul. 36 (Îe) Atâta pagubă în ~ra Moldovei Se zice pentru a arăta că ceva este lipsit de importanță. 37 (Reg) Nume dat României înainte de primul război mondial de către românii din Transilvania. 38 (Înv) Așezare statornică întemeiată într-o regiune nelocuită. 39 (Adesea determinat printr-un aps) Locul în care s-a născut sau trăiește cineva Si: patrie, (îvp) moșie¹. 40 (Îs) ~ mamă (sau mumă) Țara din care s-a desprins o altă țară (o provincie etc.), care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, de cultură etc. Si: patrie mamă. 41 (d. oameni, animale, bunuri etc. înv; îla) De ~ Indigen. 42 (Bot; reg; îs) Bostan (sau lobeniță) de ~ Dovleac (Cucurbita pepo). 43 (Bot; reg; îas) Dovleac (Cucurbita maxima). 44 (Îs) Pere de ~ Nume dat unei varietăți de pere nedefinite mai îndeaproape. 45 (Îs) Prune de ~ Nume dat unei varietăți de prune nedefinite mai îndeaproape. 46 Locuitorii unei țări (11) Si: popor, (îvp) norod¹, obște. 47 (Pex) Mulțime de oameni Si: lume. 48 (Îe) A afla târgul și ~ra A afla toată lumea. 49 (Îe) A se pune cu ~ra A intra în conflict cu toată lumea. 50 (Trs) Felul de a fi al unui om. 51 (Îe) Nu e ~ caldă Se spune despre un om care nu e vrednic de încredere. 52 (Fam) Termen cu care cineva se adresează unei persoane. 53 (Înv) Țărănime. 54 (Înv) Armată alcătuită din țărani. 55 (Înv; pex; csc) Oșteni proveniți din țărani. 56-57 (Îoc de oraș; îljv) De sau (de la) ~ Care trăiește sau care se află la sat. 58-59 (Îal) Specific satului. 60 (Îs) Drum de ~ Cale de importanță locală care leagă mai multe comune sau sate. 61 (Îla) (De) la ~ (De) la sat. 62 (Reg; îcs) De-a ~a Numele unui joc de copii, ce se desfășoară între două grupuri ai căror participanți, așezați în două șiruri față în față, se țin strâns de mână, membrii fiecărui grup încercând, pe rând, să rupă lanțul advers pentru a câștiga prizonieri în favoarea propriului grup. 63 (Reg; îacs) Șotron. 64 Locul unde stă fiecare jucător din echipa „la bătaie” la jocul de oină. 65 (art) Melodie după care se execută țara. 66 (art) Joc de brâu nedefinit mai îndeaproape. corectat(ă)

LUCRU, lucruri, s. n. I. Tot ceea ce există (în afară de ființe) și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. ◊ A lucra în sine = concept din filosofia kantiană care desemnează lucrurile așa cum sunt ele „în sine”, adică independent de cunoaștere, de ceea ce sunt ele „pentru noi”. (Jur.) Lucru imobil (sau nemișcător) = lucru care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau mișcător) = lucru care poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. ◊ Expr. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoană) de care suntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. ◊ Bun care aparține unei persoane sau unei colectivități; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizică sau intelectuală) întreprinsă pentru realizarea unui scop; muncă, treabă; acțiune, faptă. ◊ Front de lucru = porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe formații de lucru, echipate cu materialele și utilajele necesare. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. Zile de lucru; b) cu care se lucrează, folosit la treabă. Haine de lucru. c) întrebuințat la lucru, folosit într-o activitate. Metodă de lucru. ◊ Expr. A avea de lucru = a) a avea treabă, a fi (foarte) ocupat; b) a avea o ocupație, un serviciu; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultăți (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce sau unde să muncească; b) se spune când cineva nu-și vede de treabă sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. A-și face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță sau cu o persoană care creează dificultăți; a părea că lucrează; b) a-și crea singur încurcături. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. ♦ Lucru în (sau pe) bandă = organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează (continuu sau cu intermitență) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lanț = mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligație pe care o aveau în Evul Mediu țăranii dependenți din Țările Române și care consta în prestații de muncă în folosul domnului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componența forței care acționează asupra crapului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problemă, situație, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ◊ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanță, ceva fără însemnătate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).

LUCRU, lucruri, s. n. I. Tot ceea ce există (în afară de ființe) și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. ◊ Lucru în sine = noțiune a filozofiei lui Kant desemnând realitatea obiectivă, existentă independent de cunoașterea noastră, care, deși percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esența ei. (Jur.) Lucru imobil (sau nemișcător) = lucru care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau mișcător) = lucru care poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. ◊ Expr. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoană) de care suntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. ♦ Bun care aparține unei persoane sau unei colectivități; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizică sau intelectuală) întreprinsă pentru realizarea unui scop; muncă, treabă; acțiune, faptă. ◊ Front de lucru = porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe formații de lucru, echipate cu materialele și utilajele necesare. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. Zile de lucru; b) cu care se lucrează, folosit la treabă. Haine de lucru; c) întrebuințat la lucru, folosit într-o activitate. Metodă de lucru. ◊ Expr. A avea de lucru = a) a avea treabă, a fi (foarte) ocupat; b) A avea o ocupație, a fi în slujbă; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultăți (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce sau unde să muncească; b) se spune când cineva nu-și vede de treabă sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. A-și face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță sau cu o persoană care creează dificultăți; a părea că lucrează; b) a-și crea singur încurcături. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. Lucru în (sau pe) bandă = organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează (continuu sau cu intermitență) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lanț = mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligație pe care o aveau în evul mediu țăranii dependenți din țările române și care consta în prestații de muncă în folosul domnitorului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problemă. 2. Situație, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ◊ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanță, ceva fără însemnătate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).

LUCRU, lucruri, s. n. 1. (În sens larg, în opoziție cu ființă) Orice obiect material. Noaptea dormim ca lucrurile. SAHIA, N. 114. Ochii, ca microscopul, la lucruri ar da mărime. CONACHI, P. 268. ◊ (Rar, înglobînd și ființele) Două lucruri sînt prețioase în Munții Apuseni și le-au făcut faima: oamenii și aurul. BOGZA, Ț. 9. ◊ Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane de care sîntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. Lucrul rău nu piere cu una cu două. CREANGĂ, A. 16. Te-am lăsat în frîu tău Și te-ai făcut lucru rău. MARIAN, S. 4. Fost-ai, lele, cînd ai fost, dar acum ești lucru prost. ◊ Lucru în sine = realitate obiectivă, existentă independent de conștiința noastră, care după filozofia idealistă, deși percepută sub formă de reprezentare, ar fi absolut incognoscibilă. Kant admite însă existența «lucrurilor în sine», declarînd totuși «că ele nu pot fi cunoscute». LENIN, O. XIV 92. ♦ (La pl.) Efecte, obiecte (îmbrăcăminte, unelte de muncă etc.) care aparțin unei persoane sau unei gospodării și care servesc pentru anumite scopuri. De patru zile n-a mai fost pe-acasă și i-e dor de tată-său, de odaia, de lucrurile ei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Se întorcea numai într-un călcîi, cînd... așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. Țepoi, greblă și cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodari. CREANGĂ, P. 38. II. (Azi mai ales la sg.) 1. Activitate (mai ales fizică), întreprinsă în vederea unui scop; ocupație care cere o oarecare sforțare fizică sau intelectuală, în scopul de a realiza ceva; muncă, treabă. Tot pe dînsa o punea la lucrurile cele mai grele. ISPIRESCU, L. 28. Vitele sînt mari și mai mult cai decît boi întrebuințează la toate lucrurile cîmpului și la transporturi. GOLESCU, Î. 158. Și pe cîmp i-a dus Și pe toți i-a pus La lucrul pămîntului. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ Lucru manual v. manual. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140; b) cu care se lucrează. Haine de lucru. Unelte de lucru; c) întrebuințat la lucru. Metodă de lucru. ◊ Expr. Mînă de lucru v. mînă. A avea de lucru (regional a avea lucru) = a) a avea treabă, a fi ocupat. Am lucru cu caii. RETEGANUL, P. III 28. Știu că are să aibă de lucru la noapte. CREANGĂ, P. 301; b) (regional) a avea de furcă (cu cineva). Vedeau cu cine are de lucru. RETEGANUL, P. IV 17. Cu dînșii să am eu de acuma de lucru? SBIERA, P. 286. A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce (sau unde) să muncești, a nu fi ocupat; b) a nu avea de făcut altceva mai bun decît un lucru nepotrivit, nelalocul lui. A pune (pe cineva), la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. Chirică atunci... într-o clipă adună toată drăcimea și-o pune la lucru pe cîmp. CREANGĂ, P. 158. A-și face de lucru (cu ceva) = a-și găsi o treabă lipsită de importanță. Simina își făcea mereu de lucru prin șopron. SLAVICI, N. I 38. Văzîndu-l cu ce-și face el de lucru, l-a întrebat. ȘEZ. V 136. A-și face de lucru (cu cineva) = a avea de-a face cu cineva creîndu-și astfel încurcături. (Despre obiecte) A fi în lucru = a fi în curs de executare, de confecționare. Mobila e de mult în lucru. ◊ (Regional, în formule de salut) Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ♦ (Fiz.) Lucru mecanic = mărime egală cu produsul dintre valoarea unei forțe și deplasarea în direcția ei a punctului căruia i se aplică forța. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. Lucrul sporea văzînd cu ochii. BUJOR, S. 33. Una pe alta se îndemnau la treabă și lucrul ieșea gîrlă din mînile lor. CREANGĂ, P. 7. Văduvita sa mumă îl crescu cum putu din lucrul mînilor ei. EMINESCU, N. 40. 3. Acțiune, faptă. Nu-i lucru puțin ce facem noi. SAHIA, N. 30. Aice-n Iași, pe la d-voastră, toate lucrurile se fac pe dos. ALECSANDRI, T. I 149. ◊ Expr. Nu e lucru curat v. curat. ♦ (La pl.) Treburi. Deși avea destui slujbași foarte pricepuți și strașnici, tot voia să cunoască el singur cum merg lucrurile în împărăția lui. CARAGIALE, P. 124. III. (În sens larg) 1. Chestiune, problemă. Mă gîndeam la atîtea lucruri, la care n-am vreme să mă gîndesc în celelalte ceasuri zbuciumate ale vieții. SADOVEANU, E. 105. Am început a vorbi lucruri neînsemnate. C. PETRESCU, S. 163. Mă întrebi atîtea lucruri deodată, încît nu știu la care să-ți răspund mai întăi. NEGRUZZI, S. I 63. ◊ (Jur.) Lucru judecat v. judeca. 2. Situație, fapt, fenomen; (mai ales la pl.) întîmplare, eveniment. E grozav lucru a fi străin în orașele mari. VLAHUȚĂ, N. 6. De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta! CREANGĂ, P. 235. Poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ (Corespunzător lui «ceva») Lucru de mirare era acesta, nu șagă! CREANGĂ, P. 306. Mă întrebi un lucru care poate ți l-am spus de o mie de ori. NEGRUZZI, S. I 118. Ce lucru poate să fie Să mă bage în robie? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. Lucru de nimic (sau, rar, nimică) = ceva fără însemnătate. Atîta rîs pentr-un lucru de nimic... începea să-l indispuie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Cît mă rugai, deși era un lucru de nimică. DRĂGHICI, R. 115. (Cu accentul pe adjectiv) Lucru mare = a) ceva rar, extraordinar, realizare de valoare deosebită. Am jurat Să nu las să surpe nimeni lucrul mare ce-am durat. DAVILA, V. V. 116. A, sînt fericiți aceia... pe care îi îmbată... Toaca bunelor silabe și duioasa-ncredințare Că-nsemnați cu stemă-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare. VLAHUȚĂ, P. 135. Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare. EMINESCU, O. I 184; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit, lucru mare; c) (determinînd un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. Mare lucru = (de obicei cu valoare exclamativă sau ironică) ceva vrednic de mirare, fapt extraordinar, minunat. Întreab-o cînd a văzut întîi pe Alexandru și, dacă o ști, mare lucru. SADOVEANU, P. 104. Asta-i o treabă foarte grea și mare lucru să fie, ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157.

PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze între propoziții sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor „i”, „j” etc. ◊ Două puncte = semn de punctuație constând din două puncte (I 1) așezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constând dintr-un punct (I 1) așezat deasupra unei virgule, folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ◊ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esențial într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! 2. Semn convențional în formă de punct (I 1), care indică pe o hartă așezările omenești, care marchează zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale spre a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematică, indicând efectuarea unei înmulțiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croșeta; model de cusătură, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de măsură pentru lungime, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. ♦ Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. II. 1. Figură geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. ◊ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, șantiere etc. 2. Valoare a unei mărimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinată în cadrul unei acțiuni, al unei discuții, al unei probleme etc. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajează prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleacă cineva; b) începutul unei lucrări, al unei acțiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregătit să... Punct de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amănunțit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face să funcționeze în condițiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nici un amănunt; a restabili adevărul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu, a da cuiva o lecție de bună-cuviință. 2. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. ◊ Loc. adv. Până la un (sau la acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. ◊ Expr. Până la ce punct = în ce măsură, până unde... Punct mort = situație fără ieșire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de măsură pentru indicarea situației participanților la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat; b) fig. fără a avea pregătirea corespunzătoare funcției pe care o ocupă. – Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point).

PRICINĂ, pricini, s. f. 1. Cauză care determină acțiune, o situație; motiv. Cîrciumarul Busuioc, care ieșise în prag, înțelegînd pricina forfotelii, strigă către Trifon. REBREANU, R. II 39. Din ce în ce mai crudă și mai fără îndurare a fost cu mine. Toată pricina era că semănăm cu tata. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Nu ți-am scris de mult și pricina e că nu știam unde te afli. GHICA, A. 231. ◊ Loc. adv. Fără (nici o) pricină = fără motiv, din senin. Fără nici o pricină, erau poftiți la un ospăț, care-i ademenea să uite libertatea răpusă și soarta potrivnică a bătăliei. C. PETRESCU, R. DR. 17. De ce deodată, ascultînd, te-ai întristat fără pricină? id. C. V. 204. ◊ Loc. conj. Din pricină că... = pentru că. ◊ Loc. prep. Din pricina = ca urmare a... avînd drept motiv...; din cauza..., din vina... ◊ Expr. (Învechit) A pune pricină = a invoca motive pentru justificarea unei acțiuni, a găsi pretext. Puind pricină că Bocskai nu a intrat în Ardeal cînd a fost chemat, cardinalul ocupase cetățile. BĂLCESCU, O. II 222. ♦ Prilej, ocazie, pretext. Cînd va veni Nicu, să-i dai pricină de vorbă. ALECSANDRI, T. I 37. 2. Neînțelegere, controversă, ceartă; (învechit) dezbatere judiciară, proces, cauză. [Bîrnoavă] trimise poruncile și făcu vestire la poartă că domnul curînd începe judecarea pricinilor. SADOVEANU, O. VII 142. Eu, o judecată am Cu nește rezași... O pricină de hotare, HASDEU, R. V. 42. Mitropolitul adresă Adunării o carte, povățuind pe toți care cunosc pricina, a mărturisi adevărul. BĂLCESCU, O. 103. ◊ Expr. A se pune de pricină = a) a se împotrivi, a se opune. Văru-mieu Ion Mogorogea, cu vătrariul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, și numa-ți crăpa inima-n tine de necaz. CREANGĂ, A. 43. Cela nu se pune de pricină: dă capra, ia carul. id. O. A. 149; b) a se lua la ceartă, a face gură. Apă ți-am dat, mîncare ți-am dat, ce-ți mai trebuie? Acu te pui de pricină? SADOVEANU, O. V 32. Fusese om aprig și certăreț. Gata să se pună de pricină pentru drepturi adevărate sau numai închipuite. C. PETRESCU, R. DR. 23. A căuta (cuiva) pricină (cu luminarea) = a căuta (cuiva) motiv sau pretext de ceartă (cu orice preț); a căuta nod în papură. Arțăgos, căuta pricină tuturor, PAS, Z. I 145. Nu o dată Mi-l lipseau de prînz ori cină Și-l certau apoi în pilde Ca să-i caute pricină. IOSIF, P. 70. A găsi (cuiva) pricină = a găsi un motiv sau un pretext pentru a se certa cu cineva. Într-o zi... îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. II 164. ♦ (Învechit) Act în care s-a consemnat hotărîrea luată într-un proces. Să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan și a rămas fără pecetea domnească. DELAVRANCEA, A. 54. 3. Întîmplare (neplăcută); chestiune, afacere. Am să-i spun boierului mai pe departe această pricină nenorocită. GALACTION, O. I 77. ◊ Loc. adj. Cu pricina = despre care este vorba, respectiv; cu bucluc. În noaptea cu pricina, am întîlnit pe Romano... venind pe furiș nu știu de unde. HOGAȘ, DR. II 161. Împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Învechit, de obicei urmat de determinări în genitiv) Cauză politică sau socială de mare importanță; problemă de interes colectiv. Cînd romînii erau acum să tragă sabia, ca în vremea lui Mihai Viteazul, pentru sfînta pricină a independenței naționale, Șerban-vodă muri și cu dînsul și acea vrednică hotărîre. BĂLCESCU, O. I 21. Sufletele alese care apără o pricină sfîntă și vor să se jertfească pentru dînsa, nu calculează puterile vrăjmașului. id. ib. 71. – Accentuat și: pricină.

PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze între propoziții sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor „i”, „j” etc. ◊ Două puncte = semn de punctuație constând din două puncte (I 1) așezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constând dintr-un punct (I 1) așezat deasupra unei virgule, folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ◊ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esențial într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! 2. Semn convențional în formă de punct (I 1), care indică pe o hartă așezările omenești, care marchează zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale spre a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematică, indicând efectuarea unei înmulțiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croșeta; model de cusătură, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de măsură pentru lungime, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. ♦ Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. II. 1. Figură geometrică plană fără nicio dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. ◊ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, șantiere etc. 2. Valoare a unei mărimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinată în cadrul unei acțiuni, al unei discuții, al unei probleme etc. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajează prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleacă cineva; b) începutul unei lucrări, al unei acțiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregătit să... Punct de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amănunțit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face să funcționeze în condițiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija niciun amănunt; a restabili adevărul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu, a da cuiva o lecție de bună-cuviință. 2. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. ◊ Punct mort = situație fără ieșire. ◊ Loc. adv. Până la un (sau la acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. ◊ Expr. Până la ce punct = în ce măsură, până unde... ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de măsură care indică punctajul obținut de un sportiv sau de o echipă într-o competiție; golurile marcate. ♦ Unitate de măsură pentru indicarea situației participanților la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat; b) fig. fără a avea pregătirea corespunzătoare funcției pe care o ocupă. – Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point).

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea niciun plan, nicio ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

coadă sf [At: PRAV. 49 / Pl: ~de, cozi (înv) / E: ml coda] 1 Apendice terminal al coloanei vertebrale a corpului vertebratelor. 2-3 Smoc de păr (sau de pene) care acoperă coada (1). 4-5 Păr (sau penaj) crescut în prelungirea cozii (1). 6 (Pop; pex; îs) ~ de vită Vită (slabă). 7 (Îla) Cu ~ Codat. 8-9 (D. competitori; îlav) La (sau în) ~ Pe cel din urmă loc sau printre ultimii. 10 (Îlav) De la ~ De la sfârșit spre început. 11 (Reg; îs) ~ de câine^[1] Om de nimic. 12 (Rar; d. păr sau mustăți; îla) ~ rățoiului Cârlionțat. 13 (Pfm; îla) (Get-beget) (de) ~da vacii Neaoș. 14 (Pfm; d. câini sau alte animale; îe) A da din ~ A se gudura. 15 (Pfm; d. oameni; îae) A linguși pe cineva. 16 (Îvp; îe) A fâțâi ~da (ca vulpea) A se comporta într-un mod care denotă viclenie. 17 (Pfm; îe) A-și vârî (sau a-și băga) ~da ori a da cu ~da A se amesteca în chestiuni care nu-l privesc (provocând complicații). 18 (Pfm; îe) A-și vârî (sau a-și băga) dracul ~da A se ivi neînțelegeri sau complicații într-o situație sau stare de lucruri. 19 (Pfm; îae) A (se) urzi o intrigă. 20 (Pop; îe) A se apuca de ~ sau a încăleca pe (la) ~da calului A începe ceva într-un mod greșit. 21 (Pfm; îe) A călca (pop, șarpele sau pe cineva) pe ~ A supăra. 22-23 (Îvp; îe) Din opincă Exprimă zădărnicia sau netemeinicia unei lucrări. 24 (Pfm; îe) A(-i) lega (cuiva) o tinichea (sau tinicheaua, reg, bășica ori tigva) de ~ A(-i) atribui cuiva (pe nedrept) fapte, lucruri reprobabile spre a-l compromite. 25 (Pfm; înv; îae) A concedia (nejustificat). 26 (Pfm; îe) A pune ~da pe (sau la) spinare A o rupe la fugă. 27 (Pfm; îe) A-și face ~da colac A se sustrage de la o răspundere. 28 (Pfm; îlav) Cu ~da între picioare (sau, reg, între vine) Rușinat. 29 (Pfm; îe) A scurta (sau a tăia) cuiva din ~ A tempera pornirile cuiva. 30 (Pfm; îe) A scăpa scurt din ~ A scăpa dintr-o mare primejdie dificil și cu pagube. 31 (Pfm; îe) A ține (sau a ridica) ~da sus ori a ședea cu ~ îmbârligată A se mândri (nejustificat). 32 (Pfm; îe) A nu avea nici cap, nici ~ sau a fi fără cap și ~ A nu avea nici o logică. 33 (Pfm; îae) A fi alcătuit fără ordine. 34 (Pfm; îe) A trage mâța (sau dracul) de ~ A o duce greu material. 35 (Pfm; irn; îe) A umbla câinii cu covrigii (sau colacii) în ~ A te bucura de bunăstare fără nici un efort. 36 (Reg; îe) ~da-i grasă! Exprimă credința că cel mai important e finalul. 37 (Pfm; îe) A prinde prepelița (sau purceaua) de ~ A se îmbăta. 38 (Pfm; îe) A (o) lua (ceva) de ~ A se pune pe treabă. 39 (Pfm; d. femei; îe) A-și vedea de ~da măturii (sau tigăii) A se ocupa (numai) de treburile gospodărești. 40 (Pfm; îe) A fi (sau a rămâne) scurt în ~ A o păți. 41 (Pfm; îe) A-i atârna (cuiva) de ~ A atribui cuiva o vină. 42 (Pfm; îae) A porecli. 43 (Pfm; îe) A strânge mâța de ~ A constrânge^[2]. 44 (Pfm; îe) A înnoda ~da la câini (sau câinii în ~) A fi viclean. 45 (Pfm; îae) A vagabonda. 46 (Pfm; îae) A sta degeaba. 47 (Pfm; îe) A trage la (sau sub) ~ A avea relații sexuale. 48 (îrg; d. vaci, îe) A sta în ~ A fi foarte slabă. 49 (Pfm; îe) A o da de ~-n vale A eșua într-o acțiune. 50 (Pfm; îae) A sărăci. 51 Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc. 52 Loc pe unde se scurge apa dintr-un râu într-un iaz. 53 Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul pentru a obține ceva. 54 (D. oameni, îe) A face ~ A se așeza la rând, așteptând să obțină ceva. 55 Parte dinapoi, mai îngustă, a corpului unor animale. 56 Partea dinapoi (prelungită) a obiectelor de vestimentație (mai ales feminine) Si: trenă. 57 (Pfm; îe) A se ține de ~da cuiva sau, rar, a se ține (sau a umbla) ~ după cineva A căuta cu insistență compania cuiva. 58 Părul (femeilor) crescut și împletit Si: (pop) cosiță. 59 Prelugire luminoasă a cometelor. 60 Fâșie îngustă din cârpă sau hârtie pusă la zmeu pentru a-l echilibra în aer. 61 (Rar) Mână. 62 (Fam; îe) ~ de topor Persoană folosită de dușman împotriva grupului din care ea face parte. 63 Parte terminală a unui obiect, fenomen etc. 64 (Pfm; îe) A-i ieși (cuiva) (sau a avea) venin la ~ A-și arăta (în final) răutatea. 65 (Ast; pop; îc) ~da-câinelui^[3] sau ~da-căruței Stea din Constelația Taurului. 66 (Pop; îc) ~da-guzganului Boală pe care o fac la coadă caii. 67 (Pfm; îe) A împleti ~ (sau cosiță) albă A rămâne sau a îmbătrâni nemăritată. 68-69 (Pfm; îe) A avea ~ lungă, minte scurtă A nu fi (prea) inteligent. 70 (Pfm; îe) A rămâne la ~da sapei A scăpăta. 71 (Pfm; d. copii sau tineri; îae) A nu continua studiile. 72 (Îe) A trage cu ~da ochiului A privi pe furiș. 73 (Îe) A face cu ~da ochiului A face (cuiva) un semn discret din ochi. 74 (Fig) Persoană de rang inferior. 75 (Pfm; îe) A pune (sau a scoate) ~ (sau cozi) cuiva A bârfi pe cineva. 76 (Pfm; îae) A batjocori pe cineva. 77 (Pop; îs) ~da carului sau ~da trăsurii Partea dinapoi a trăsurii, ca o treaptă, pe care se stă Si: (pop) codirlă, șireglă. 78 (Înv; îs) ~da oștii (sau, înv, ~da obuzului ori taberii) Ariergardă. 79 (Îs) ~da-ochiului Unghiul extern al ochiului. 80 (Îs) ~da mesei Loc unde stau cei ce nu se bucură de onoruri. 81 (Înv; îs) ~ de mare Golf. 82 (Înv; pex; îas) Ocean (1). 83 (Îvr; șîe) ~ la gură Zăbală. 84 (Înv; îe) ~ de mătase Panglică pentru prins părul în coadă (56). 85 (Fig; îe) Minciună cu ~ Minciună sfruntată. 86 (Îlav) La ~ Pe ultimul loc. 87 (Îoc de frunte; îla) De ~ Nu prea bun. 88 (Spc; șip) Pleavă (resturi). 89 Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină ori de creangă Vz peduncul. 90 (Bot; reg) Pipirig (Equisetum hiemale). 91 (Bot; reg; îc) ~da-alor-de-vânt Brădișor (Lycopodium clavatum). 92 (Bot; reg; îc) ~da-boului Comaci. 93 (Bot; reg; îae) Coada-vacii. 94 (Bot; reg; îc) ~da-buhaiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 95 (Reg; îc) ~da-calului (sau ~-goală, ~da-iepei, ~da-mânzului, ~da-șopârlei) Plantă erbacee din familia equisetaceelor, care crește prin fânețe și câmpuri umede, cu două feluri de tulpini, una fertilă, gălbuie, terminată într-un spic, și o alta sterilă, verde, ramificată Si: (reg) barba-sasului, barba-ursului, bota-calului, bota-cucului, brădac, brădișor, brăduleț, brăduștean, codăie, codăie, iarbă-de-cositor, mânzoaică, nodățică, opintici, părul-porcului, peria-ursului, perie-ursească, șirușliță (Equisetum arvense). 96 (Bot; reg; îae; șîc ~da-iepei, ~da-mânzului) Barba-ursului (Equisetum silvaticum). 97 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia equisetacee, care crește prin locuri umede sau mlăștinoase, cu tulpini fertile alb-roșietice și tulpini sterile albe sau verzui Si: (reg) barba-sasului, barba-ursului, brad, brădac, brădișor, codâie-de-a-mare, părul-porcului (Equisetum telmateja). 98 (Reg; îae; șîc ~da-mânzului) Plantă acvatică din familia hippuridacee, cu tulpina dreaptă și cu frunze lineare, dispuse în verticile, cu flori hermafrodite mici și verzui Si: (reg) brăduț-de-apă, iarba- sasului,porob, silhă (Hippuris vulgaris). 99 (Bot; reg; îae) Briofita (Mnium affine). 100 (Bot; reg; îc) ~da calului-de-râturi Luioane (Equisetum pratense). 101 (Bot; reg; îc) ~-de-căprioară Cupe (Gentiana acaulis). 102 (Reg; îc) ~da-câinelui Planta Linaria intermedia. 103 (Reg; îc) ~da-cocoșului Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze scurt pețiolate, ovale, acoperite cu peri moi, cu stamine glabre și flori, care crește în păduri umbroase și este întrebuințată în medicina populară Si: (reg) cerceluși, clopoțele, cocoși, creasta-cocoșului, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum latifolium). 104 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze amplexicaule, cu stamine păroase și 3-5 flori, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțele, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum multiflorum). 105 (Reg; îae; șîc ~da-racului) Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze alterne ovale, cu flori albe verzui dispuse câte trei și fructe boabe albastru-închis, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțele, cocoș, creasta-cocoșului, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum odoratum). 106 (Reg; îae) Plantă erbacee glabră din familia liliaceelor, cu flori mici, alb verzui, cu periant alb roz și fructele boabe roșii, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțel (Polygonatum verticillatum). 107 (Bot; Buc; îc) ~da-cucului Mușchi ce crește în locuri umede în tufe verzi cu rețele de fire ruginii (Mnium affine). 108 (Bot; reg; îc) ~-de-stea Iarbă neagră (Calluna vulgaris). 109 (Bot; reg; îc) ~da-găinii Iarbă-moale. 110 (Bot; reg; îc) ~-de-găină Rocoină. 111 (Reg; îc) ~-grasă Soi de strugure nedefinit mai îndeaproape. 112 (Bot; reg; îc) ~da hălor din vânt Struțișori (Selaginella helvetica). 113 (Bot; reg; îc; șîc ~da-lupului, ~da-vacii) ~da hulpii Bătrâniș (Erigeron canadensis). 114 (Reg; îc) ~da-ielelor Sâlnic (Glechoma hirsuta). 115 (Reg; îc) ~da-iepurelui Plantă erbacee păroasă din familia gramineelor, care crește în zone alpine și subalpine, cu foi rigide în partea superioară și verzi în cea inferioară, cu un spic verde (Sesleria heuffleriana). 116 (Reg; îc) ~da-leului Plantă erbacee din familia labiatelor, care crește în locuri necultivate, cu tulpina ramificată, cu frunzele inferioare în cinci lobi iar cele superioare trilobate, cu flori mici roz în corolă Si: talpa-gâștei (Leonurus cardiaca). 117 (Reg; îc) ~da-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor, care crește în tufișuri și pe marginea drumurilor, cu tulpina ramificată, frunzele triangular-ordiforme și flori mici albăstrui-violacee dispuse în verticile multiflore Si: urechea-porcului (Salvia austriaca). 118 (Bot; reg; îae; șîc ~da-vacii) Lumânărică (Gentiana asclepicidaea). 119 (Bot; reg; îc) ~da-mâței (~-de-baltă). Specie de mușchi din familia sphagnaceelor, care crește prin locuri mlăștinoase și prin turbării, alb-gălbui, cu frunzele mici, dese, fără nervură Si: (reg) bungeac, penița-bungeacului (Sphagnum acutifolium). 120 (Bot; reg; îae) Briofita (Sphagnum palustre). (Bot; reg; îae; șîc ~da mâței-de-baltă) Briofita Sphagnum cuspidatum. 121 (Bot; reg; îae; șîc ~da-veveriței) Bumbăcariță (Euriophorum vaginatum). 122 (Bot; reg; îae) Iarbă-albă (Phalaris arundinacea). 123 (Bot; reg; îae; șîc ~da-veveriței) Papanași (Trifolium arvense). 124 (Bot; reg; îc) ~da mâței-de-baltă Briofita Sphagnum cymbifolium. 125 (Bot; reg; îae) Briofita Sphagnum fimbriatum. 126 (Reg; îc) ~da-lupului- vânătă, ~da-mielului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, care crește pe coline aride și câmpii nisipoase, cu frunze gălbui crenate, cu flori mari galbene dispuse într-un spic lung și des Si: lumânărică, lumânare (Verbascum phoeniceum). 127 (Reg; îae; șîc ~da-mâței) Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, care crește prin fânețe nisipoase și pășuni uscate, cu tulpini sterile pe pământ și florifere ascendente, cu frunzele pețiolate, cu flori albastru-deschis, dispuse în raceme axilare și fructul capsulă obovală Si: (reg) bobolnic, bobornic, coada-mâței, șopârliță, ventricea, ventrilică (Veronica prostata). 128 (Bot; reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 129 (Bot; reg; îc) ~da-oii Hreniță (Lepidium campestre). 130 (Reg; îae) Soi de strugure nedefinit mai îndeaproape. 131 (Reg; îc) ~da-păunului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 132 (Bot; reg; îc) ~da-pisicii Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 133 (Bot; reg; îc) ~da-popii Spânz (Helleborus purpurascens). 134 (Bot; reg; îc) ~da-priculicilor Barba-popii (Aruncus vulgaris). 135 (Reg; îc) ~da-dracului, ~da-racului Plantă erbacee din familia rozaceelor, care crește prin locuri umede, cu frunze întrerupt-penatifide, foliole lunguiețe dințate, verde-argintii și flori solitare mari, galbene Si: argentină, argindeană, argințică, argințel, buboasă, buruiană, forostoi, iarba-gâștii, iarba-sclintiturii, iolut, sclintită, prititoare, scrintea, scrintee, scrintitoare-de-baltă, scrânteală, scrintitoare, scrintitură, troscot, vintricea, zolotnic (Potentilla anserina). 136 (Bot; reg; îae) Turiță mare (Agrimonia eupatoria). 137 (Bot; reg; îae) Ochiul boului (Chrysanthemum leucantheum). 138 (Bot; reg; îae) Drețe (Lysimachia nummularia). 139 (Bot; reg; îc) ~da-raiului Peliniță (Artemisia annua). 140 (Reg; îc) ~da-rândunicii Plantă erbacee din familia marcantiaceelor, care crește prin locuri umede, pe ziduri și prin pietriș, cu talul cărnos, verde, poros, pe a cărui suprafață se văd organele de reproducție asexuată formate în lame verzi și organele de reproducție sexuată, reprezentate de pedunculele laterale Si: (reg) călbează, fierea pământului, mușchi de baltă, mușchi de fântână, mușchi de mlaștină (Marchantia polymorpha). 141 (Bot; reg; îae) Nemțișori (Consolida regalis). 142 (Pop; îae) Fluture mare, frumos colorat, cu o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și Papilio podalirius). 143 (Bot; reg; îc) ~da-schimbării Umbra iepurelui (Asparagus tenuifolius). 144 (Reg; îc) ~-solzoasă Planta Aegilops incurvata. 145 (Bot; reg; îc) ~da-șopârlei Barba ursului de bahne (Equisetumpalustre). 146 (Bot; reg; îae) Șopârliță (Veronica orchidaea). 147 (Reg; îc) ~da-șoricelului Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, frunzele penate și păroase, cu flori albe sau roz-trandafirii în corimb Si: (reg) sorocină, șereșină, tormac-alb (Achillea collinci). 148 (Bot; reg; îae; șîc ~da-șoarecelui, ~da hârcelui, ~da hârțului, Ban, ~da-sorocinii) Brădățel (Achillea millefolium). 149 (Reg; îae) Planta din familia compozitelor Achillea neilreichii. 150 (Bot; reg; îae) Pâinea-lui-Dumnezeu (Achillea pannonica). 151 (Bot; reg; îae) Sorocină (Achillea setacea). 152 (Bot; reg; îae) Rotoțele-albe (Achillea ptarmica). 153 (Bot; reg; îae) Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 154 (Reg; îc) ~da-șoricelului-de-munte Plantă erbacee din familia compozitelor, care crește prin pășunile pietroase din zonele subalpine, cu tulpina păroasă, frunze auriculare și florile albe (Achillea distans). 155 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia compozitelor, care crește în regiunile montane, cu tulpina păroasă, frunze sesile, auriculate și florile roșietice, mai rar albe, în capitule (Achillea tanacetifolia). 156 (Reg; îc) ~da-vacii Plantă erbacee țepos-păroasă din familia boraginaceelor, care crește prin pășuni, câmpuri și fânețe uscate, cu tulpina ramificată erectă, frunze lanceolate, cu flori albe în spice geminate, cu staminele mai lungi decât corola și cu fructele nucule Si: capul-șarpelui, ursoaică (Echium altissimum). 157 (Reg; îae; șîc ~da-boului, ~da-lupului, ~da-mielului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor care crește pe coline aride sau câmpii nisipoase, cu frunze crenate, flori mari galbene și cu două stamine glabre păroase Si: captalan-de-cel-galben, corobatică, corovatic, corovatică, cucuruz-galben, cucuruzoi, lipan, lipean, lumănarea-Domnului, luminea, lumânare, lumânărică, lumânărică-Domnului, pur, rănzișoară (Verbascum phlomoides). 158 (Reg; îae; șîc ~da-boului, ~da-lupului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor, care crește prin locuri uscate, la marginea pădurilor, cu frunze mari și flori galbene, fără miros, dispuse într-un racem terminal simplu Si: lipan, pur (Verbascum thapsiforme). 159 (Reg; îae; șîc ~da-lupului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor, care crește prin locuri umede din zonele montane, cu tulpină înaltă, frunze bogate, cu flori mari, albastre sau alb-gălbui, solitare Si: ciucurică, corobatică, corovatic, lemnul-Domnului, lipan, luminare, luminea, lumănarea-Domnului, lumânărica-Domnului, pur (Verbascum thapsus). 160 (Reg; îae) Planta Verbascum chaixii. 161 (Bot; reg; îae) Praz (Allium porum). 162 (Bot; reg; îae) Pur (Allium rotundum). 163 (Bot; reg; îae) Jale-de-câmp (Salvia nemorosa). 164 (Bot; reg; îae) Jale² (Salvia pratensis). 165 (Bot; reg; îae) Lumânărica-peștilor (Verbascum nigrum). 166 (Bot; reg; îc) ~da-vânătorului Saschiu (Vinca minor). 167 (Reg; șîc) ~da-șoarecelui, ~da-vulpii Plantă erbacee din familia graminaceelor, care crește prin livezi și fânețuri, cu rizom târâtor, tulpina erectă, frunzele superioare alungite și florile verzi dispuse în spicule uniflore ovale (Alopecurus geniculatus). 168 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia graminaceelor (Alopercus lagurifomis). 169 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia graminaceelor (Alopecurus pratensis). 170 (Bot; reg; îae) Știr (Phleum paniculatum). 171 (Bot; reg; îae) Știr roșu (Amaranthuspaniculatus). 172 (Reg; îc) ~da-zmeului Mică plantă erbacee veninoasă din familia araceelor care crește prin mlaștini, cu rizom gros, târâtor, cu frunze glabre, lucitoare, cordiforme și fructe bace roșii Si: (reg) iarba-șarpelui, scălcele, scălciuțe, tămâiță (Calla palustris). 173 (Bot; reg; îc) Cinci-coade Căldărușă (Aqulegia vulgaris). 174 (Orn; pop; îs) ~-făloasă Codobatură. 175 (Orn; pop; îc) ~-roșie (sau roșă) Codroș. 176 (Ic) ~ de rândunică Cep la capătul^[4] unei bârne sau al unei scânduri, tăiat în forma cozii de rândunică. 177 (Îae) Formă de încheiere a lemnelor de construcție. 178 (Îc) ~-de-șoarece Ferăstrău ascuțit pentru făcut găuri și tăiat cercuri. 179 (Îc) ~-de-vulpe Ferăstrău care taie părțile lemnului ce nu pot fi tăiate cu ferăstrăul încordat. 180 (Reg) Chișiță. 181 (Îrg) Teren din apropierea unui izvor. 182 (Îrg) Terenul de unde începe o vale, o râpă etc. 183 (Îrg) Teren ce se întinde între un izvor și un deal. 184 (Îvp; îc) ~da veacului Sfârșitul lumii. 185-186 (Fig) Partea (sau persoana) cea mai puțin importantă. 187 (Pfm; la oameni și cai) Penis. 188 (Îvp; îlav) De când nemții cu ~ De demult. 189 (Îvp; îe) A se ține de ~da albiei A se chinui să fie în rândul lumii. 190 (Îvp; îe) A pune (sau a scoate) ~ (ori cozi) A batjocori. corectat(ă)

TREABĂ, treburi și trebi, s. f. 1. Îndeletnicire, ocupație, activitate. Dionis era greu de cap și nu se pricepea la trebile moșiei. GALACTION, O. I 85. Și-a luat o țigancă să-i caute de trebile casei. RETEGANUL, P. II 22. L-au lăsat măr și s-a dus fiecare la treaba sa. CARAGIALE, O. I 378. De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. A avea treabă sau (rar) a fi în treabă = a fi ocupat. Nu stau mult, Irino... mă grăbesc: am treabă. BUJOR, S. 58. Eu n-o vedeam pe dînsa, căci eram în treabă. CREANGĂ, A. 66. A-și căuta (sau a-și vedea) de treabă = a) a lucra conștiincios, cu sîrguință; b) a se ocupa numai de lucrul său; a nu se amesteca în lucrul altora. Iată banii, mulțumește, du-te, caută-ți de treabă. HASDEU, R. V. 15. Să ne vedem de treabă și să urmăm a culege, chiar și din vînătorie, cugetări serioase. ODOBESCU, S. III 49. Mai bine să-mi caut de treabă. ALECSANDRI, T. 1219. A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță. Moșneagul însă mereu se află în treabă, deși n-are nimic de făcut, se codește și nu pleacă pînă nu închidem oficiul. PĂUN-PINCIO, P. 97. 2. Muncă, lucru. Apoi las'să vă vedem la treabă, că de gură știu că sînteți buni, făcu Petre. REBREANU, R. II 221. Ionel avea acum numai 12 ani și făcea și el treabă în satu lui. BUJOR, S. 71. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. ◊ (Poetic) N-a fost decît un val. Dar valul ista, uite, dă la iveală toată treaba valurilor ce-au trecut mai înainte. GALAN, Z. R. 355. ◊ Expr. A fi treabă să... = a fi mult de lucru să... Pînă să-i scoată de acolo, a fost treabă. GALACTION, O. I 293. (Învechit) A avea de treabă = a avea de lucru, v. lucru (II). Tu, de socoți că ai de treabă acolo, stăi și drege și lucrează cum te pricepi. GHICA, A. 572. A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru. Mefistofeles se pune pe treabă și cată să facă plăcută lui Faust viața pămîntească. IONESCU-RION, C. 72. A se da la treabă = a fi dispus să se apuce de muncă. Nu mi-ar fi ciudă cînd n-aș vrea să mă dau la treabă. CREANGĂ, P. 200. A se lua cu treaba = a uita necazurile, preocupările, interesele, fiind preocupat sau absorbit de muncă. A doua zi s-a luat cu treaba, iar a treia zi a uitat de tot. POPA, V. 52. A-și prinde treabă v. prinde (V 1). 3. (Mai ales la pl.) Chestiune, problemă, interes, afacere (1). Boierul... îl ia în slujba sa, desigur pentru oarecari treburi cancelărești. CĂLINESCU, E. 12. Să cătăm odihnă, Ca de treburile țării, mîine, să vedem în tihnă. DAVILA, V. V. 161. Toate trebile și le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 140. ◊ Expr. A avea treabă cu cineva (sau undeva) = a avea de rezolvat anumite interese cu cineva (sau undeva). Dumneata ai vreo treabă la Călugăreni? SADOVEANU, B. 97. Domnu David își aduse aminte că avea treabă la un negustor. id. ib. 113. Cine treabă are? = cui ce-i pasă? De mi-i da o sărutare Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie – Ș-apoi cine treabă are! EMINESCU, O. I 55. Ce treabă am (ai etc.) cu...? = ce mă (te etc.) interesează? ce mă (te etc.) privește? Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sînt bolnav? nu mă privește pe mine. CARAGIALE, O. I 67. A (nu) fi treaba cuiva = a (nu)-l privi pe cineva ceva. Asta-i treaba mea, cucoane. CREANGĂ, P. 156. În sfîrșit, îi treaba d-tale. Eu mă duc... dar nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal. ALECSANDRI, T. I 134. Aceea nu e treaba d-tale, îmi răspunse cu un zîmbet. NEGRUZZI, S. I 9. A-și face treaba = a-și face interesele, v. interes (1). Frunză verde de negară! Vodă doarme în cămară, Iar boierii tot furînd își fac trebile pe rînd. HASDEU, R. V. 23. (Rar) A face pe treabă = a face pe placul sau după interesul cuiva. Crede și d-ta, mătușă, că de-i face pe treabă, n-are să-ți fie degeaba. CREANGĂ, P. 172. ♦ (Învechit) Interese de stat; chestiuni publice; minister. D-acolo trebuie să veniți în Valahia mare cu Negri, ca să-l puneți în capul trebilor. BĂLCESCU, la GHICA, A. 364. ◊ (În organizarea de astăzi a țării) Direcția generală a treburilor Consiliului de Miniștri = organ de pregătire și de executare a hotărîrilor Consiliului de Miniștri. 4. Faptă, ispravă. Începe a tăia copacul, să cadă în car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac. CREANGĂ, P. 46. ◊ Loc. adj. De treabă = (despre persoane) cumsecade, bun, cinstit; de ispravă. Aprodul cel bătrîn și de treabă o observa în tăcere. SADOVEANU, B. 80. Bucuria lui c-a găsit doi oameni de treabă, cu care să mai schimbe-o vorbă. VLAHUȚĂ, O. A. 475. Am o babă Hăt de treabă (Ușa). GOROVEI, C. 386. (Popular) Cu treabă = cu rost, cu socoteală. Pentr-un pic de gurișoară, Pentr-o țîră și cu treabă Nici chiar popa nu te-ntreabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. ◊ Expr. Mare treabă! = mare lucru, v. lucru (III 2). Mare treabă! Nu cumva să-ți zic «jupîne»? HASDEU, R. V. 144. (Învechit) De ce treabă? = de ce? din ce cauză? pentru ce? Da de ce treabă, soro dragă? ALECSANDRI, T. 417. 5. Nărav, obicei, deprindere. Purcelul... mergea în urma lui, grohăind și mușluind pe jos, cum e treaba porcului. CREANGĂ, P. 82. 6. Împrejurare, situație. Cară-te... cît e treaba cu cinste. ALECSANDRI, T. 497. ◊ Expr. A fi treaba așa (sau astfel) = a fi lucrurile așa cum sînt, a se prezenta în felul cum se văd. Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale? CREANGĂ, P. 315. Dacă-i astfel treaba.. apoi cine-a face un pas spre mine, îl trimet să vadă pe bunică-sa. ALECSANDRI, T. I 98. Acum, dacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Se vede treaba că... = se vede că... se pare că..., probabil. Măi băiete, se vede treaba că șase luni de zile a fost poruncă să ieși și tu tot fată și în urmă s-a schimbat porunca și ai ieșit ce-ai ieșit. GALACTION, O. I 301. Se vede treaba că ți-ai ieșit din minte. GORJAN, H. IV 20. 7. (Învechit) Folos, profit. De ce treabă e așa viață? ȚICHINDEAL, F. 165. ◊ Expr. A nu fi de nici o treabă sau a nu fi nici de-o treabă = a fi cu totul inutil, nefolositor.

pune [At: PSALT. HUR. ap. PSALT. 29 / Pzi: pun, (pop) pui / E: ml ponere] 1 vt (C. i. obiecte) A lua și a așeza într-un anumit loc, pe ceva, sub ceva etc. 2 vt (C. i. obiecte, ființe, (pex) diverse noțiuni abstracte) A face să ocupe locul dinainte stabilit ca fiindu-i propriu sau cel mai potrivit Si: a plasa². 3 vt (Îe) A ~ mâna A lua ceva în mână Si: a apuca (1), a prinde. 4 vt (Pex; îae) A se apuca de lucru Si: a acționa (2). 5 vt (Îae) A-și însuși ceva prin abuz Si: a fura (1), a jefui, a prăda, a sustrage. 6 vt (Îae) A captura (1). 7 vt (Pex; îae) A lua prizonier. 8 vt (Îae) A dobândi un lucru interesant. 9 vt (Pex; îae) A găsi în mod întâmplător ceva sau pe cineva interesant, deosebit. 10 vt (Îae; prt șîe a ~ laba) A aresta (1). 11 vt (Îae; îcn) A se atinge de ceva ce nu-i aparține. 12 vt (Înv; îe) A ~ mâna pe pâine și pe cuțit A obține putere deplină. 13 vt (Înv; îe) A ~ mâna asupra cuiva A amenința pe cineva cu bătaia. 14 vt (Pex; înv; îae) A bate. 15 vt (Înv; îe) A ~ la mână pe cineva A face ca cineva să fie la discreția cuiva. 16 vt (Îe) A ~ piciorul (undeva, la cineva) A pătrunde undeva. 17 vt (Îae) A păși undeva. 18 vt (Îae) A se duce la cineva. 19 vt (Rar; îe) A ~ piciorul (sau picioarele) la pământ (ori pe uscat, jos etc.) A coborî dintr-un vehicul. 20 vt (Înv; îe) A ~ în ajutor sau a ~ mână de ajutor (cuiva) A veni în ajutorul cuiva. 21 vt (Îe) A ~ umărul sau (reg) a ~ piept (pentru cineva) A împinge cu umărul. 22 vt (Îae) A veni cuiva în ajutor. 23 vt (Îae) A contribui cu munca sa. 24 vt (Fam; îe) A ~ osul A participa la o muncă grea. 25 vt (Îe) A ~ gura (pe ceva) A mânca (1). 26 vt (Îe) A ~ ochii (sau, rar, ochiul) (pe cineva sau pe ceva) A se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, dorind să și-l apropie, să-l obțină. 27-28 vtr (Îe) A (se) ~ degetul pe rană (sau pe bubă, pe rană deschisă, rar, unde trebuie ori unde ar trebui) A atinge o problemă dureroasă, dificilă sau delicată. 29 vt (Îe) A ~ ochii (sau capul, nasul, privirea) în pământ A avea o atitudine modestă, rușinoasă, vinovată etc., plecându-și privirea. 30 vt (Îe) A ~ problema... A aduce în discuție o anumită chestiune teoretică sau practică importantă care cere o rezolvare Si: a ridica problema. 31 vt (Îe) A ~ probleme A crea o situație dificilă care trebuie rezolvată. 32 vt (Îe) A ~ (mâncare) înainte(a) (cuiva) sau a ~ (cuiva) dinainte A pune masa pentru cineva și a servi. 33 vt (Îae) A prezenta. 34 vt (Înv; îae) A propune¹ (1). 35 vt (Îvr; îae) A aduce sau a invoca drept argument. 36 vt (Îe) A ~ (ceva) în evidență A sublinia ceva. 37 vt (Îe) A ~ în lumină (ceva) A da la iveală. 38 vt (Pex; îae) A pune în evidență. 39 vt (Spc) A lăsa o vreme undeva, cu un anumit scop. 40 vt (C. i. alimente; îe) A ~ la foc A expune acțiunii focului pentru a pregăti o mâncare. 41 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) la dispoziție (sau la îndemână) A oferi cuiva ceva din proprie inițiativă sau la cerere. 42-43 vtr (Îvp) A (se) stabili într-o localitate, într-un loc etc. 44-45 vtr (C. i. corpuri de pază) A (se) instala în anumite locuri pentru a supraveghea etc. 46-47 vtr (Îvr) A (se) adăposti. 48 vt (Înv) A introduce în... 49 vt (Reg) A lăsa pe cineva sau ceva undeva, după ce l-a transportat. 50 vt A lăsa jos sau în altă parte ceva. 51 (Îlv) A ~ amanet A amaneta. 52 vt (Înv; îe) A ~ armele jos A se da bătut. 53 vt (Reg; îe) A ~ buza A lăsa colțul buzelor în jos, fiind gata de plâns. 54 vr (Înv; îe) A-și ~ sufletul (sau avuția, capul, sănătatea, viața) (pentru cineva) A fi în stare de orice sacrificiu pentru cineva. 55 vr (Înv; îe) A-și ~ capul A-și risca viața. 56 vt (Pex; îae) A fi absolut sigur de ceva, garantând cu viața pentru cele susținute. 57 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) capul (sau sufletul) A zăpăci. 58 vt (Pex; îae) A nenoroci pe cineva. 59 vt (Reg; îe) A ~ zilele (cuiva) A omorî. 60 vt (Îvr) A da deoparte. 61 vt (Îrg) A pierde. 62-63 vtr (Urmat de determinări modale) A (se) așeza într-un anumit fel, după un anumit tipic Si: a (se) aranja. 64 (Îe) A ~ în ordine (sau în bună orânduială, sau, îvp, la orânduială ori, reg, în rost) A așeza ordonat. 65 (Îe) A ~ la un loc (sau, reg, laolaltă, înv, depreună) A așeza diverse elemente de același fel sau eterogene la un loc. 66 vt (Îe) A ~ deoparte A sorta. 67 vt (Îae) A păstra pentru sine sau pentru altcineva. 68 vt (Îae; șîe a ~ la o parte) A agonisi bunuri. 69 vt (Îe) A ~ bine sau la păstrare A așeza ceva într-un loc ferit sau special amenajat pentru menținere în bună stare, pentru a nu putea fi găsit de alții etc. 70 vt (Îae; c. i. sume de bani) A economisi. 71 vt (Îe) A ~ pânză (sau pânza) A pregăti urzeala pentra țesut, trecând firul de pe mosor pe alergătoare sau pe urzitoare, de unde se montează apoi pe război. 72 vt (Pop; îe) A ~ fuiorul în două (sau în trei, în patru etc.) A împleti firul sau fuiorul în două, în trei etc., pentru a obține un fir mai trainic. 73 vt(a) (Îe) A ~ (pe) sul A înfășura urzeala pe sulul de dinapoi, la războiul de țesut manual. 74 vt(a) (Îe) A ~ (pe) ghem (sau pe rășchitor) A depăna firele toarse de pe fus pe ghem, pentru a obține gheme, sau de pe fus ori ghem pe rășchitor pentru a face jirebii. 75 vt A așeza sau a acoperi, total ori parțial capul, corpul, membrele cu obiecte de îmbrăcăminte. 76 vr (Îrg; îe) A-și ~ marama A se mărita. 77-78 vtr A (se) îmbrăca. 79 vr (Arg; d. bărbați; îe) A se ~ în fustă (sau în fuste) A plânge cu ușurință. 80-81 vtr (D. zăpadă, praf, nisip etc.) A (se) așterne în strat mai mult sau mai puțin dens și gros peste ceva Si: a (se) depune. 82-83 vtr (D. gheață, promoroacă) A (se) forma. 84 vr (Fig) A începe să se producă. 85 vt (C. i. substanțe pulverulente) A presăra pe... 86 vr (Îe) A-și ~ cenușă în cap A se pocăi¹. 87 vr (Pex; îae) A-și recunoaște vina sau greșeala în mod public. 88-89 vtrp (C. i. furaje, paie, plante recoltate etc.) A așeza jos, în strat uniform. 90 vt (C. i. cuvinte, propoziții, idei etc.) A așterne pe hârtie. 91 vt (Spc) A preciza în scris. 92 vt (Pex) A introduce într-o lucrare sau într-un înscris Si: înscrie. 93 vt (Spc) A transpune prin pictură. 94 vt (Îlv) A ~ iscălitură (sau semnătură) A iscăli. 95 vt (Îe) A ~ pe note (sau, rar, pe muzică) A compune muzica adecvată unui text, unei poezii. 96 vt (Îe) A ~ pe curat A transcrie. 97 vt (Îe) A ~ aprobarea A aproba cererea, propunerea, soluția dintr-un document scris, prin semnătură proprie. 98 vt (Îe) A ~ accent(ul) (sau un accent deosebit) pe ceva A scoate în evidență un anumit lucru. 99 vt (Îe) A ~ lipsă pe cineva sau (pop) a ~ lipsă cuiva A nota absența cuiva de la cursuri, de la o ședință etc. 100 vt (Jur; c. i. o avere imobiliară; îe) A ~ pe numele cuiva A înscrie cu drept de proprietate pe numele altcuiva. 101 vt (Jur; c. i. un proces; îe) A ~ pe rol A înscrie pe lista tribunalului în vederea judecării efective la o anumită dată. 102 vt (Înv) A publica printre alte materiale. 103 vt A fixa lângă ori pe un punct de sprijin ca să se mențină în poziția dorită Si: a propti, a rezema, a sprijini. 104 vt A aplica pe sau peste ceva, făcând să adere sau să se întipărească. 105-106 vtr A (se) agăța pe, la sau de ceva. 107 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) lingura (sau lingurile) de gât (sau de ori în brâu, reg, la gușă) A lăsa pe cineva nemâncat fiindcă a venit târziu la masă. 108 vt (Reg; îae) A pierde ocazia favorabilă pentru a realiza sau a dobândi ceva. 109 vr (Reg; îe) A-și ~ lingura de brâu A termina de mâncat. 110 vt (Reg; îe) A ~ cuiva ștreangul de gât A forța pe cineva să facă un lucru neplăcut și nedorit de acesta. 111 vt (Reg; îe) A ~ cuiva funia-n coarne A înșela pe cineva. 112 vt (Reg; îae) A dispune de cineva după bunul plac. 113 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) ghiocei la ureche A înșela pe cineva. 114 vt (Reg; îe) A(-l) ~ (pe cineva) în sus A spânzura pe cineva. 115 vt A monta¹ (1), în cadrul unui ansamblu, la locul destinat. 116 vt (Pex) A fixa. 117 vt (Reg; îe) A ~ coadă la oală A găsi un motiv pentru a-și justifica refuzul. 118 vt (Îe) A ~ în scenă A regiza un spectacol. 119 vt (Îae) A înscena. 120 vt (Spc) A aplica și a fixa prin coasere sau prin batere în cuie, lipire etc. 121 vt (Înv; îe) A ~ cuiva iacana A ruga cu stăruință pe cineva. 122 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) pingeaua A păcăli pe cineva. 123 vt (Arg; îe) A ~ guler A nu plăti datoria. 124 vt (C. i. animale de tracțiune) A înhăma. 125 vt (Îlv) A ~ șaua (pe cal) A înșeua. 126 vt (C. i. copii; îe) A ~ șaua (pe cineva) A face să devină ascultător. 127 vt (Pex; c. i. oameni maturi; îae) A constrânge să muncească foarte mult. 128 vt (Îlv) A ~ frâul (unui cal) A înfrâna. 129 vt (C. i. sentimente, pasiuni; îe) A ~ frâu (la ceva) A reuși să domine. 130 vt (Îae; c. i. o acțiune în desfășurare) A face să înceteze brusc. 131 vr (Îe) A-și ~ frâu limbii (sau gurii) ori a-și ~ frâu la limbă A vorbi cumpătat, cu prudență. 132 vt (C. i. un dispozitiv de închidere, de încuiere) A manevra astfel încât să închidă ori să încuie o ușă, un capac, o cutie etc. 133 vr (Pop; îe) A-și ~ lacăt la gură A-și impune tăcere, discreție. 134-135 vtr A introduce într-un spațiu mărginit. 136 vt (Îlv) A ~ în groapă (sau în mormânt) A îngropa. 137 vr (Reg; îe) A-și ~ lingura unde nu-i fierbe oala A se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 138 vt (Rar; îe) A ~ în mormânt A omorî. 139 vr (Îe) A-și ~ ceva în gând (sau în cap) A lua hotărârea să... 140 vt (Îae; înv) A ține minte; 141 vt (Îae) A se gândi la un lucru dorit, cu speranța că el se va îndeplini. 142 vt (Îe) A nu avea nici ce ~ în gură (sau reg, în căldare) A fi lipsit de orice mijloc de existență. 143 vt (Îe) A nu ~ țigară în gură A nu fuma. 144 vt (C. i. expresii, cuvinte; îe) A ~ în gura cuiva A introduce în vorbirea cuiva ca element specific. 145 vt (C. i. țări, popoare; îe) A ~ pe cineva sub călcâi(e) A supune. 146 vt (Rar;i. oameni, îae) A desconsidera. 147 vt (Îe) A ~ pe toți într-o ciorbă A trata un grup de oameni la fel, fară a face deosebire între ei după merite, după valoare etc. 148 vt (Îe) A ~ cuiva pumnul în gură A împiedica pe cineva să vorbească. 149 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) în cofă A întrece pe cineva prin pricepere, viclenie, istețime. 150 vr (Gmț; îe) A-și ~ capul sub comânac A se călugări. 151 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) sub sabie sau a ~ capul cuiva sub picior A ucide. 152 vt (Îe) A ~ (ceva) sub picior A neglija. 153 vt (Reg; îe) A ~ lumea în pântece A mânca sau a bea cu lăcomie. 154 vt (Spc) A trece prin... 155 vt (Spc; c. i. un inel, o verighetă etc.) A vârî în deget. 156-157 vt (Spc) (A face sau) a lăsa să intre complet într-un lichid. 158 vt (Pop; c. i. plante) A planta. 159 vt (C. i. lichide) A face să intre într-un recipient. 160 vt (Pex) A vărsa. 161 vt (Îe) A ~ benzină (sau gaz ori, reg, oleu) pe foc A agrava o situație deja neplăcută. 162 vt (Reg; îe) A ~ plumb topit în capul cuiva A domoli pe cineva. 163 vt A adăuga. 164 vt (C. i. oameni; îe) A ~ la (sau în) închisoare, a ~ la (sau în) pușcărie A închide. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în lanțuri (sau în ori la lanț sau în fiare, în obezi, în butuc) sau a ~ (cuiva) cătușe A imobiliza pe cineva prin legare în lanțuri, în cătușe, în butuci, în obezi. 166 vt (Pop; c. i. obiecte ascuțite) A înfige. 167 vt (Îe) A ~ un glonț în piept A împușca pe cineva. 168 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cuțitul (sau cuțitele) A omorî. 169 vt (Îe) A ~ (cuiva) sula în coastă (sau cuțitul în ori la gât) A constrânge pe cineva să facă un lucru neplăcut și greu pentru el. 170 vt (Îe) A ~ (carne) în frigare A înfige carnea în frigare pentra a se frige la jăratic. 171 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în țeapă A trage pe cineva în țeapă. 172-173 vtr (Îe) A (i se) ~ (cuiva) un ghimpe (sau un cuțit) la inimă (sau, rar, la stomac) (A face să fie sau) a fi cuprins de anxietăți sau de supărare. 174 vr (Îe) A-și ~ gheara-n gât A se încăiera. 175 vt (Reg; îe; d. albine, viespi etc.) A ~ acul A înțepa. 176 vr (Pop; d. oameni) A se așeza pe ceva. 177 vr (Îe) A se ~ pe capul cuiva sau a se ~ cu rugăminte pe lângă cineva A stărui fără încetare pe lângă cineva, pentru realizarea unor dorințe, pentru obținerea a ceva etc. 178 vt (Îe; c. i. copii) A ~ la colț A obliga să stea în genunchi într-un colț al camerei, cu fața la perete, drept pedeapsă. 179 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la zid A împușca, în urma unei sentințe de condamnare. 180 vt (Îae) A blama. 181 vt (C. i. bolnavi; îe) A ~ pe (sau în) picoare A reda sănătatea cuiva, prin îngrijire medicală adecvată. 182 vt (Reg; îae; c. i. oameni) A scoate dintr-o încurcătură. 183 vt (C. i. lucrări, acțiuni, construcții; îae) A crea condiții necesare pentru a începe, a se desfășura, a exista etc. 184 vt (Îae) A realiza. 185 vr (Îe) A se ~ pe (sau în) picioare A se însănătoși. 186 vr (Îae) A se reface din punct de vedere material. 187 vr (Îe) A se ~ (în) piuă (sau piua) A se apleca ghemuindu-se la pământ, de obicei prin sprijinire în mâini (astfel încât cineva să se poată sui sau înălța pe, ori sări peste spinarea lui). 188 vr (Îae; rar) A sprijini pe cineva într-o acțiune. 189 vr (Îe) A se ~ luntre (sau, rar, cruce) și punte ori (pop) a se ~ în ruptul capului, și(-n) cruciș și(-n) curmeziș A se strădui din răsputeri pentru a obține, a realiza ceva. 190 vr (Îe) A (i) se pune în curmeziș (sau de-a curmezișul) A împiedica pe cineva în acțiunile sale. 191 vt (Îe) A ~ jos (pe cineva sau ceva) A trânti la pământ. 192-193 vtr (Pop) A (se) urca pe sau într-un mijloc de locomoție pentru a se deplasa undeva. 194-195 vtr A (se) culca pe ceva. 196 vr (Reg) A sta postat înaintea cuiva sau a ceva, cu un anumit scop. 197 (Îe) A i se ~ (cuiva) în cale (sau în drum) ori a se ~ în calea cuiva (sau a ceva) A bara drumul cuiva sau a ceva. 198 vr (Îe) A se ~ împotrivă (sau împotriva...) sau (înv) a se ~ înainte (sau tare) A se împotrivi. 199 vr (Rar; îe) A se ~ cu capul A se opune din răsputeri, cu prețul vieții. 200 vr (D. oameni; îe) A (i) se ~ soarele drept inimă A-i fi foame. 201 vr (Pop) A se repezi la cineva. 202 vrr (Pop); udp „cu”) A se lua la întrecere. 203 vr (Îrg; îe) A se ~ de pricină (sau în poară, în pizmă, de sau la price, înv, în ori cu price) A fi în conflict cu cineva. 204 vr (Îae) A se împotrivi. 205 vt A fixa o dată, o limită etc., în urma unei înțelegeri prealabile. 206 vt A determina în urma observării atente. 207 vt (C. i. impozite, taxe) A stabili un anumit cuantum drept obligație. 208 vt(a) A da cuiva ordin să... 209 vr A începe să. 210 vt A face să ajungă într-o anumită stare sau situație. 211 vr (Îe) A se ~ în situația (sau în locul, în postura, în pielea) cuiva A-și imagina că se află în împrejurările în care se găsește cineva, pentru a-și da seama de modul acestuia de a gândi sau de a reacționa în asemenea împrejurări. 212 vr (Îe) A se ~ în postura... A se manifesta ca... 213-214 vtr A (se) situa într-o ierarhie. 215 vr A-și asuma un rol de conducere. 216 vt (Îlv) A ~ (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) A proba. 217 vt (Îlv) A ~ (pe cineva) la chinuri (sau la cazne, la torturi, îvp, la munci) A chinui, a tortura etc. pe cineva. 218 vt (Înv) A socoti. 219 vt (Înv; îe) A ~ în socoteală că... A băga de seamă că... 220 vt (Îe) A ~ (ceva) la socoteală A avea în vedere ceva. 221 vt (Scn; îe) A ~ temei A avea încredere. 222 vt (Îvr; urmat de determinări introduse prin c „că”) A presupune că... 223 vt (Îlv) A(-i) ~ nume (sau poreclă, rar.corecliri) A numi¹. 224 vt (Îal) A porecli. 225 vt (Îlv) A ~ întrebări (sau o întrebare) A întreba. 226 vt (Reg; îe) A ~ pace A încheia pace. 227 vt (Reg; îe) A ~ tăcere A impune tăcere. 228 vt (Îe) A(-și) ~ pomană A face pomană.