abord s. n. 1. abordare. 2. (chir.) cale de acces la un organ. (< fr. abord)

accede vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. acced

ACCEDE, acced, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

ACCEDE vb. intr. a avea acces (la). (< fr. accéder, lat. accedere)

A ACCEDE acced intranz. 1) A avea acces; a pătrunde. 2) A fi de acord; a consimți. /<lat. accedere, fr. accéder

ACCEDE vb. III. intr. A avea acces (la), a ajunge (la), a pătrunde (în). [Pron. ac-ce-. / < fr. accéder, lat. accedere].

ACCEDE vb. v. ajunge, deveni, sosi, veni.

ACCEDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.

ACCEDERE, accederi, s. f. Faptul de a accede. – V. accede.

accedere s. f., g.-d. art. accederii; pl. accederi

accedere s. f., g.-d. art. accederii

ACCES² ~e n. 1) Manifestare violentă a unei boli; criză; atac. ~ de nervi. 2) fig. Manifestare violentă a unei stări sufletești. ~ de furie. /<lat. accessus, fr. acces

acces (intrare) s. n., pl. accese

acces (stare morbidă, izbucnire) s. n., pl. accese

ACCES¹ ~uri n. Posibilitate sau drept de a ajunge, de a pătrunde sau de a intra undeva. /< lat. accessus, fr. acces

ACCES s. n. ~ 3. (inform.) Proprietate a sistemelor de memorie de a permite înregistrarea și regăsirea informației.

ACCES s.n. 1. Posibilitate de a ajunge, de a pătrunde într-un anumit loc, la cineva etc.; intrare, loc pe unde se pătrunde undeva. 2. (Med.) Simptome care apar brusc și determină o stare acută a unei boli. ♦ (Fig.) Izbucnire trecătoare și violentă a unei stări sufletești. 3. (Cib.) Proprietatea sistemelor de memorie de a permite înregistrarea și regăsirea informației. [Pron. ac-ces, pl. -se, -suri. / < fr. accès, cf. lat. accesus < accedere – a sosi, a ajunge].

acces (-se), s. n. – Posibilitate de a pătrunde; intrare. Fr. accès. – Der. (din fr.) accesibil, adj.; accesoriu, adj.; accesorii, s. f. pl.; inaccesibil, adj.

ACCES¹ s. n. Posibilitate, drept de a ajunge pînă într-un loc sau pîna la o persoană. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc.- Fr. accès (lat. lit. accessus).

ACCES², accese, s. n. Ivire sau revenire a unei stări acute de boală. ♦ Izbucnire a unei stări sufletești trecătoare. – Fr. accès (lat. lit. accessus).

ACCES, accese, s. n. 1. Posibilitatea de a pătrunde, drept de ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă, și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

ACCES s. 1. v. intrare. 2. v. criză.

A ACCESA ~ez tranz. A face funcțional; a folosi. /Din acces

ACCESA, accesez, vb. I. tr. (inform.) 1. A avea acces, a intra într-o rețea, într-un program. 2. A obține o instrucțiune din memorie, pentru a o executa. (cf. engl. access)

accesa vb. I (inform.) A avea acces, a intra într-o rețea, într-un program etc. ◊ „Sau poți accesa în bănci de date mai speciale, respectând una dintre dogmele libertariene: libera circulație a informațiilor. Birocrații vor fi însă acolo, încercând să te blocheze cu parole și coduri. Dar pentru asta există hackeri. «Datoria» lor este, înainte de toate, să treacă de coduri și parole.” D. 134/95 p. 14 (din engl. to access)

acordeon, instrument de suflat cu burduf și cu lame (dispuse ca la muzicuță*). Provine din armonică (1), bandoneon și concertină*. Spre deosebire de armonică, la a. butoanele de la mâna dreaptă au fost înlocuite cu o claviatură* (atât butoanele cât și clapele* acționând supapele ce permit accesul aerului spre lame, punându-le în vibrație); de asemenea, burduful, acționat în ambele sensuri, produce prin inspirarea sau expirarea aerului aceleași sunete. Prin acționarea claviaturii se obține scara cromatică, iar prin apăsarea butoanelor – „bașii” care acompaniază melodia. Aceștia sunt – în funcție de numărul butoanelor – dublați de terța* majoră* sau minoră*, de un acord* de septimă* de dominantă, de septimă micșorată etc. Unele a. sunt prevăzute și cu registre (II, 2) ce permit modificarea timbrului*. Relativ simplu de mânuit, a. a devenit un instr. prin excelență pop., fiind utilizat și în muzica ușoară. Acordurile standard ale acompaniamentului* ca și timbrul său n-au permis însă pătrunderea sa în formații de muzică clasică; în muzica actuală i se acordă uneori un rol concertant (2).

ACROMELALGIE s.f. (Med.) Acces de durere în degetele de la mîini și de la picioare. [Gen. -iei. / < fr. acromélalgie, cf. gr. akron – extremitate, melos – membru, algos – durere].

AERODROM, aerodromuri suprafață de teren plană, pe ale cărei direcții de acces nu există obstacole naturale cu înălțimi mari, amenajată pentru decolarea și aterizarea avioanelor, având infrastructură și instalații speciale care asigură desfășurarea acțiunilor de zbor, precum și pentru asistența tehnică a avioanelor existente pe acesta. Pentru avioanele cu motoare reactive sau pentru avioanele de mare tonaj, pistele de decolare-aterizare sunt betonate, metalice, din material plastic, consolidate și utilate cu instalații de aterizare și zbor instrumental, cu mijloace de transmisiuni și de asigurare terestră a navigației aeriene. Aerodroamele^[1] militare sunt special destinate acțiunilor cu specific cazon, acestea putând fi: de bază, de manevră, de rezervă și fals. O unitate de aviație dispune, de regulă, de câte un aerodrom de bază, un aerodrom de rezervă, un aerodrom de manevră și 1-2 false. Aerodromul de bază este aerodromul pe care se dispun și își desfășoară activitatea de zbor, în timp de pace, 1-2 unități de aviație, până în momentul apariției pericolului unui atac aerian, când se dispersează pe subunități pe mai multe aerodromuri, unde își continuă acțiunile de luptă. Aerodromul de manevră, este aerodromul destinat dispersării aviației în scopul evitării loviturilor inamicului aerian, manevra temporară a unor formații de aviație pe anumite direcții, aterizarea unor formații în scopul refacerii capacităților de luptă, sau pentru ducerea unor acțiuni de luptă pe timpul cât aerodromul de bază a fost lovit de aviația inamicului sau este indisponibil din cauza condițiilor meteorologice. Aerodromul de manevră este echipat cu instalațiile refacerii capacității și ducerii acțiunilor de luptă și încadrat cu personal tehnic și de deservire a zborului. Aerodromul de rezervă, este aerodromul destinat pentru aterizarea unui avion sau a unei formații de avioane în cazul în care acestea nu pot ateriza de pe A.M. de unde au decolat, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile sau din cauza scoaterii acestuia din funcțiune. Aerodromul de rezervă are un număr mai redus de personal tehnic și de deservire a zborului, precum și mijloace de luptă și carburanți. Aerodromul fals, este aerodromul care are aparent toate caracteristicile unui A.M. în funcțiune, inclusiv infrastructură și instalații false, machete de avion dispersate, machete de mașini și chiar stații radio și radiolocație în funcțiune, pentru inducerea în eroare a inamicului. Pe A.F. se organizează periodic activități care să imite activitățile proprii ale unui A.M.: decolarea și aterizarea reală sau simulată a unor avioane, mișcare machetelor de avioane și a mașinilor, funcționarea unor stații de radio și radiolocație.^[1]

AFLUENȚĂ s. f. 1. acces al apei superficiale sau subterane într-un râu, lac ori mare. 2. mulțime de oameni; îmbulzeală, aflux. 3. cantitate mare, abundență. (< fr. affluence, lat. affluentia)

AJUNGE vb. 1. a sosi, a veni, (livr.) a accede, (înv.) a merge, (grecism înv.) a proftaxi. (A ~ la timp.) 2. v. sosi. 3. a apuca, a prinde. (Se grăbește să ~ trenul.) 4. a prinde, (înv. și pop.) a sosi, (prin Olt.) a scurta. (Mergeți, vă ~ din urmă.) 5. v. întinde. 6. a da, a ieși. (Drumul ~ în sat.) 7. a-i veni, (reg.) a-i bate. (Iarba îi ~ până la mijloc.) 8. a răzbate, a răzbi, a străbate. (Strigătul ~ până la el.) 9. v. surprinde. 10. a atinge, a izbi, a lovi, a nimeri, a ochi, a pocni, (pop.) a păli, a picni, (reg.) a tâlni, (Transilv.) a tălăli. (Glonțul ~ iepurele.) 11. a deveni, (livr.) a accede, (înv.) a încăpea, a purcede, a sosi. (A ~ domn, vornic.) 12. v. veni. 13. a deveni, a ieși. (A ~ doctor.) 14. a(-și) atinge, a(-și) îndeplini, a(-și) înfăptui, a(-și) realiza. (Și-a ~ scopul.) 15. a parveni, (înv.) a prinveni. (A ~ să priceapă mai exact cele întâmplate.) 16. v. egala. 17. a intra, a încăpea. (Bunurile au ~ pe mâna lui.) 18. a ține. (Alimentele ne vor ~ două luni.) 19. v. îmbogăți. 20. v. răzbi.

ajunge, ajung v. r. a accede la o poziție socială superioară originii, a parveni

AMBUSCADĂ ANTIAERIANĂ procedeu de cercetare și de luptă organizată împotriva inamicului aerian pentru a-i produce pierderi pe căile de acces către obiectivele de atacat în locuri și momente când nu se așteaptă la riposte ale mijloacelor terestre antiaeriene. A.A. se organizează cu mijloace de artilerie antiaeriană, în general cu tunuri de calibru mic și mitraliere antieriene amplasate în raioane socotite inaccesibile mijloacelor antiaeriene: insule, terenuri mlăștinoase, terenuri muntoase, de unde deschid foc mascat prin surprindere asupra formațiunilor de aeronave inamice. Aceste mijloace se pot completa cu aerostate de baraj amplasate la ieșirea aeronavelor inamicului din zona de foc a artileriei și mitralierelor antiaeriene, precum și cu acțiuni ale aviației de vânătoare.

amesteca (amestec, amestecat), vb. – 1. A face un amestec. – 2. A strînge laolaltă. – 3. A avea acces carnal. 4. (Înv.) A calomnia, a face intrigi. – Mr. amisticare, ameastic. Lat. *ammĭxtĭcāre, de la mĭxtus (REW 5617; DAR; Pascu, I, 115; cf. Candrea-Dens., 1086). – Der. amestec, s. n. (reunire de lucruri diverse); amestecător, adj. (aparat care servește la a mesteca substanțe; intrigant, bîrfitor); amestecătură, s. f. (amestec, încurcătură); amestecuș, s. n. (amestec). Cf. mesteca.

analiză, demers muzicologic care vizează studierea și determinarea componentelor structurale – disocierea în prealabil – ale unui text muzical, informând eventual și asupra tehnicii generale a elaborării acestuia. A. poate fi înțeleasă fie ca metodă de investigare fie ca specialitate muzicologică de sine stătătoare, după cum ea se subordonează anumitor discipline (ca de ex. teoria* superioară a muzicii, etnomuzicologia*) ale căror teze este chemată să le demonstreze sau își are propriul obiect, propria finalitate și propria metodologie. În măsura în care se menține la nivelul simplei descrieri morfologice, a. interferează modalitățile didactice de abordare a tehnicii de compoziție (1, 2). Însăși nașterea ca noțiune și afirmarea ca modalitate de studiu ale a. s-au petrecut în cadre scolastice, anume în acelea ale unui tratat din sec. 17 [Burmeister, Musica poetica, 1606 – v. afectelor, teoria; figură (2)], pentru ca în sec. următor (la J. Mattheson, de pildă) a. să devină o componentă a așa-numitei Kompositionslehre („învățătura compoziției muzicale”), domeniu de care, în parte, va continua să fie legată și în decursul evoluției ulterioare. (Limitele a. muzicale ca gen s-au datorat însă, multă vreme, tocmai nedepășirii nivelului didactic în a. practicate în afara școlii). Statutul a. se diferențiază începând din sec. 19; ea apare integrată în monografii și tratate de istoria muzicii (la Ph. Spitta, F.J. Fétis, A. W. Ambros ș.a.), comportând în această calitate caracterul circumscris al unei „specialități în specialitate”; continuă, de asemenea, să slujească pedagogia compoziției (V. d’Indy); se emancipează, în fine, se constituie și se consolidează ca disciplină de sine stătătoare, fie în limitele a. de tip hermeneutic inițiată de H. Kretschmar (urmat direct de A. Schering) – a. care urmărește modul în care „poetica” muzicală se incorporează și se traduce prin structură, moment cu moment al desfășurării operei, începând cu elementul tematic și continuând cu peripețiile trasformării lui pe tot parcursul compoziției – fie ca a. de tip formal, precum aceea „reductivă” instituită de H. Schenker – a. chemată să demonstreze că mecanismul de generare a operei (tonale) rezidă în constituirea acesteia în trei „straturi” structurale de complexitate progresivă, deductibile unul din altul, pe o structură armonică profundă (relația T-D-T), subiacentă oricărui text muzical (Mittelgrund), apoi a treia, de suprafață (Vordergrund) – fie, în sfârșit, în strânsă relație cu domeniile teoriei*, esteticii*, psihologiei* muzicii; o seamă de concepte cum sunt funcție* și funcționalitate muzicală, „reprezentare sonoră” (Tonvorstellung), formă*, ritm*, armonie*, stil*, „dinamică interioară” (Innerdynamik) etc., așa cum se conturează ele în primele decenii ale sec. 20, la teoreticieni ca H. Riemann, G. Adler, E. Kurth, H. Mersmann ș.a., hotărăsc (la aceiași) și sensurile a. muzicale, asigurând acesteia o solidă bază sistematică și metodologică și ferind-o implicit de descriptivismul și riscul șablonizării ce vor deveni inerente, cu timpul, a. de tip kretschmarian (mai ales în formele ei „popularizate” prin ghidurile de concert, programele de sală etc.). Autonomia a. și corelația ei cu marile sinteze teoretice, departe de a se exclude una pe cealaltă, constituie, în toate cazurile citate, mai sus ca și în altele, aspectele complementare ale unui proces de maturizare a demersului analitic, al cărui ultim țel devine acum unul supramorfologic: fie „logica muzicală” (Riemann), fie „stilul” (Adler), fie problematica formei* muzicale (B. Asafiev, H. Degen), fie fluxul de „energie”, „dinamica interioară” (Kurth, în parte Mersmann) (v. energetism), ca principii ce definesc, dintr-o perspectivă fenomenologică (v. fenomenologie), specificitatea, esența, ce-ul ireductibil nu numai al operei ci și al gândirii muzicale înseși. (De notat că în sistemul a. riemanniene pot fi deslușite anticipări ale a. muzicale structuraliste, „logica muzicală” fiind pe de o parte logica unor „relații” ce se stabilesc în cadrul fiecărui parametru* – melodic, armonic, ritmic etc. – al structurii*, logica funcțiilor motivului* pe plan orizontal și vertical etc., iar pe de altă parte cea care face posibilă comunicarea dintre autor și ascultător). Sarcina de „a ține pasul” cu noua problematică de creație și mai ales cu diversificarea caleidoscopică a acesteia, proprii muzicii sec. 20, revine a. în perioada inter- și postbelică. Cea mai fermă angajare a a. în această direcție se produce în lucrările teoretice ale unor compozitori marcanți ai sec. (Schoenberg, Hindemith, Messiaen ș.a.), preocupați să-și definească, explice, fundamenteze propria concepție și tehinică de compoziție, propriul „sistem” de gândire muzicală. În situația în care scopul a. continuă să fie unul fenomenologic, de dezvăluire a „identității” – fie ea și de ordin formal – a operei sau a specificității unor componente de limbaj, devine evident că metodele prestabilite de a. sunt incompatibile cu extrema varietate a obiectelor analizate, că „o metodă unică sau preferențială de a. nu poate exista” (R. Stephan), că deci condițiile eficacității a. este adaptarea metodei ei la realitățile noilor tehnici de compoziție, netonale (serialismul* sau muzicii neomodale – v. mod (10) – de pildă) sau aplecarea ei aupra unor laturi formale sau/și principii formative ale unei opere sau unui corpus muzical, laturi și principii decelate în prealabil (de către analist) drept caracterizante pentru obiectul studiat (sunt edificatoare în acest sens: a. ritmului ca factor polarizant al tututor dimensiunilor structurale ale discursului, efectuată de P. Boulez în Le sacre du printemps de Stravinski; identificarea de către E. Lendvai a secțiunii de aur* ca principiu unificator al micro- și macrostructurii în opera bartokiană; în muzicologia* românească, determinarea dimensiunilor modală, eterofonică [v. eterofonie], variațională a muzicii lui Enescu). A doua jumătate a sec. 20 aduce cu sine o accentuată scientizare a a. muzicale, mai exact, o potențare a ei ca demers științific (maximizarea rigorii abordării obiectului și a exactității determinărilor lui formale) prin conexiuni interdisciplinare (procese de aceeași natură au loc în întreg arealul științelor umane și sociale în perioada postbelică). Permeabilitatea a. muzicale față de bagajul metodologic și conceptual al diferitelor discipline contemporane (lingvistică structurală, semiotică, cibernetică, subdiscipline și teorii ale matematicii moderne; informatică etc.) reprezintă o constantă a dezvoltării ei de-a lungul aproximativ ultimei treimi de sec. În tot acest răstimp, a. muzicală nu a contenit să-și intensifice, multiplice, înnoiască, atât strategiile disociative cât și pe acelea vizând studiul raportului diversitate-unitate dintre componentele structurale (morfologice / sintactice) ale textului. Lucrul s-a petrecut inițial sub impactul acelei „emergențe a structuralismului” (J.-J. Nattiez) și a „conjuncției semiotică-lingvistică” (idem) ce se produceau în anii ’70 în câmpul lingvisticii; aplicată din totdeauna structurii – „substanța [muzicii] fiind întrucâtva structură” (V. Nemoianu) – a. muzicală s-a găsit atunci în situația paradoxală de a fi desemnată structuralistă, în virtutea faptului că redefinirea concepției și instrumentarului ei s-a produs ca urmare a unor transferuri (cu adaptările necesare) din domeniile lingvisticii struturale și semioticii. Considerând realitatea struturală a operei întru-un sistem de referințe teoretice, în categorii și legi de organizare, în ultima instanță, într-un ansamblu de convenții esențialmente diferite de cele clasice, demersul analitic structuralist este – din perspectivă atât istorică cât și epistemologică – un „cap de serie” al transformărilor profunde pe care a. muzicală le parcurge în ultimele decenii ale sec. 20. ♦ Se vorbește spre finele acestui secol de modelări analitice ale domeniului muzical, a. muzicală însăși fiind concepută drept model, drept simulare a faptului muzical. Se pot depista, cu pornire din faza sa structuralistă, două asemenea tipuri de modelare a domeniului muzical: cea lingvistică și cea matematică. Primul caz include, printre altele: a) metoda paradigmatică de a. a lui N. Ruwet (pliată pe distribuționismul lingvistic american al lui Z.S. Harris și axată pe factorul melodic, urmărind modul de distribuire și variere în plan temporal-sintagmatic a unităților minimale de vocabular muzical, apartenența axei paradigmatice) și b) strategiile analitice deduse din teoria generativă a muzicii tonale, elaborată de F. Lerdahl și R. Jackendoff și centrate în principal pe muzica omofonă (teorie de influență post-chomskiană și, totodată, post-schenkeriană – același post-schenkerianism prezent în Franța la N. Meeùs, C. Deliège, și în mare vogă în S.U.A., printre alții la A. Forte). Un pas important în formalizarea matematică a a. muzicale îl constituie așa-numita teorie a claselor de înălțimi (pitch-class theory) (M. Babbit, J. Rahn, A. Forte, J.N. Straus, L. Solomon), cu derivatele sale operante în domeniul intervalicii și al ritmicii; fiind modelată prin teoria matematică a mulțimilor (sunetele sunt substituite prin numere, iar grupările de sunete sunt tratate ca mulțimi, submulțimi și familii de mulțimi, între care se stabilesc relații și se efectuează operații algebrice), teoria – împreună cu metoda sa aferentă de a. – era inițial aplicabilă exclusiv muzicii serial-dodecafonice; ulterior, ea vizează întregul câmp muzical post-tonal – la această extensie contribuind și varianta modală a teoriei, elaborată de A. Vieru. Pe un alt palier al modelării, aplicațiile cibernetice și informatice (teoria informației, a. asistată de computer) au, prin caracterul lor algebric, corelat cu acela statistic-probabilistic, rolul de a valida sau invalida rezultatele a., de a automatiza raționamentul analitic prin intermediul unor metode de cuantificare și, în final, de a algoritmiza întregul proces analitic și componistic. Datele astfel obținute sunt pertinente îndeosebi în a. și sinteza comparată a stilurilor (Lomax). Un caz special al modelării lingvistice în a. muzicală îl reprezintă semiotica* muzicală, într-o primă fază interesată de sintaxă (semiologia muzicală a lui J.-J. Nattiez), mai nou centrată pe factorii semantic-referențiali (un rol important îl joacă aici aplicarea principiilor naratologiei literare) și pragmatici ai faptului muzical conceput pe trei nivele (J. Molino): poetic, neutru, estezic. Atitudinea poststructuralistă față de a. este una esențialmente critică și, în consecință, negativă. Metadiscursul muzical postmodern, pledând pentru o viziune con- și intertextualistă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de însăși cerințele și obiectivele a. muzicale, așa cum au fost ele concepute până acum. Tezele radicale ale relativismului și antiraționalismului contemporan aplicate în muzicol. conduc la afirmarea inoperabilității a. muzicale și, în consecință, la estomparea până la eliminare a practicării acesteia. ♦ În muzicologia românească a. apare relativ târziu (sec. 20), mai întâi ca instrument de cercetare în serviciul unor discipline ca istoriografia (G. Breazul), folcloristica (C. Brăiloiu) sau bizantologia (I.D. Petrescu), în etapa interbelică a dezvoltării acestora. Constituirea a. ca gen muzicologic autonom (prin aplecarea ei exclusivă și univocă asupra compoziției) se produce în deceniile postbelice, în contextul general al maturizării muzicol. și din necesitatea lichidării unor „datorii” ale acesteia față de activitatea de creație. Se poate spune că într-o durată istorică minimă, a. muzicală românească a atins, grație dezvoltării numerice, diversificării tipologice, varietății obiectivelor (problematicii), bunei înzestrări tehnice și teoretice, principalele etape de evoluție pe plan mondial al acestei specialități, distingându-se nu o dată, și prin contribuții originale. O panoramare a a. muzicale după criteriul naturii și extensiei obiectivelor ei evidențiază, firește, și în peisajul muzicologic autohton categorii de a. raportate la o partitură sau un corpus muzical anume, sau la laturi anume ale limbajului unui compozitor, ca și ale a. care instrumentează cercetarea unor stiluri sau studiul unor parametri, sisteme (II) sau subsisteme muzicale istoric determinate. A. precum cele consacrate cvartetelor de Beethoven (T. Ciornea), melodicii palestriniene (L. Comes), polifoniei vocale a Renașterii (M. Eisikovits), formelor muzicale ale barocului la J.S. Bach (S. Toduță), servind determinării „specificului românesc” al armoniei lui Enescu (Speranța Rădulescu) sau unor exegeze teoretice în domeniile modalului și armoniei modale (G. Firca, W.G. Berger, A. Vieru) etc. răspund (și) unor importante deziderate de sinteză muzicologică; amploarea obiectivelor acestor a. sau a studiilor care le înglobează este, de la caz la caz, conjugabilă cu amploarea orizontului și relevanței teoretice ale scrierilor în cauză. Unul dintre domeniile de cercetare care au prilejuit manifestarea din plin a capacităților sintetizatoare în studiul analitic, și astfel, accesul real al analiștilor la esența structurală a muzicii a fost cel al exegezei enesciene: surprinderea într-o serie de a. a procesualităților ciclice*, variaționale*, eterofonice, a specificului modal* etc. din muzica lui Enescu constituie mărturiile unui atare rezultat.

ANGHINĂ s.f. 1. Inflamație a mucoasei din fundul gîtului sau a faringelui, însoțită de greutatea de a înghiți. 2. ◊ Anghină pectorală = afecțiune caracterizată prin accese de sufocare și prin dureri în regiunea inimii. [Pl. -ne, var. angină s.f. / < fr. angine, cf. germ. Angine, lat. angina < angere – a înăbuși].

ANGHINĂ s. f. 1. Inflamație a mucoasei din fundul gîtului, care împiedică înghițirea și respirația. 2. (În expr.) Anghină pectorală = boală care se caracterizează prin dureri în regiunea inimii și accese de asfixie. – Fr. angine (lat. lit. angina).

ANGHINĂ/ANGINĂ s. f. 1. inflamație a mucoasei din fundul gâtului sau a faringelui, însoțită de greutatea de a înghiți; angor. 2. ~ pectorală = afecțiune caracterizată prin accese de sufocare și dureri în regiunea inimii. (< fr. angine, lat. angina)

ANGHINĂ f. Inflamație a faringelui și a amigdalelor. ◊ ~ pectorală boală care se manifestă prin dureri în regiunea inimii și prin accese de sufocare. [G.-D. anghinei; Var. angină] /<fr. angine, lat. angina

ANGINĂ, angine, s. f. 1. Inflamație a faringelui și a amigdalelor care împiedică înghițirea și respirația. 2. (În sintagma) Angină pectorală = boală care se caracterizează prin dureri în regiunea inimii și prin accese de asfixie și care se datorează unor alterări funcționale sau anatomice ale arterelor coronare; angor. [Var.: (pop.) anghină s. f.] – Din fr. angine, lat. angina.

ANTROSTOMIE s. f. 1. deschidere chirurgicală a unui antru, pentru drenare. 2. lărgire operatorie a deschiderii buzelor pentru ușurarea accesului în cavitatea bucală. (< fr. antrostomie)

arhetipală, muzică ~, orientare a muzicii românești din a doua jumătate a sec. 20, ce-și propune recuperarea modelelor sonore universale, fundamentale, permanente, transtemporale și transgeografice, cu baze naturale și reverberații semantice transcendente. Identificate ca pattern-uri, ale căror reprezentări se regăsesc ca elemente comune ale muzicii unor spații și timpuri diferite, arhetipurile muzicale oferă astfel compozitorilor ce-și propun utilizarea lor în creație, posibilitatea de atingere a unui limbaj metastilistic și de accedere la un „nou universalism”. În m.a., aceste modele cu valențe profund simbolice, aceste esențe extrase din creația tuturor timpurilor (intervale*, figuri melodice*, celule ritmice, timbralități, tipare formale, principii de construcție) sunt supuse „privirii la microscop”, într-un act de „gigantizare” care le aduce astfel în prim planul atenției receptorului. În acest fel, orientarea apare în muzica românească la sfârșitul celui de al 6-lea deceniu al sec. 20 prin compozitorul Octavian Nemescu și va câștiga un număr important de aderenți (Corneliu Dan Georgescu, Ștefan Niculescu, Iancu Dumitrescu, Doina Rotaru, Lucian Mețianu ș.a.), impunându-se ca opțiune a permanenței, stabilității, esențialității și universalității creației în câmpul diversificat al curentelor și tendințelor sfârșitului de sec. și mileniu, ca o variantă aparte, originală a postmodernismului (v. postmodernă, muzică).

ARIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere, care servește la zbor. ◊ Expr. A căpăta (sau a prinde) aripi = a căpăta independență, curaj; a se ridica într-o muncă. ♦ Fig. Avînt, însuflețire. ♦ Fig. Ocrotire. 2. Organ exterior al peștilor, servind ca regulator al mișcărilor. 3. Prelungire membranoasă a fructelor și semințelor, folosită la răspîndirea lor cu ajutorul vîntului. 4. Nume dat unor obiecte, părți ale unor aparate etc. care au forma, funcția sau poziția aripilor (1). Aripa avionului. Aripa mașinii. ◊ Aripă zburătoare = aeronavă la care motoarele și comenzile sînt introduse în aripă. ♦ Velă suplimentară folosită la navigația cu vînt din pupă. 5. Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală. ♦ Fiecare dintre cele două ziduri de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzele tranșeei de acces. ♦ Capăt, margine, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. ♦ (În unele jocuri sportive) Extremă (3). 6. Fig. Grupare extremă (dreaptă sau stîngă) a unei organizații, a unui partid. 7. Compus: aripa-gîștei = fluture mic alb (Pterophorus pentadactylus). [Acc. și aripă] – Lat. alapa.

ASTMĂ f. Boală caracterizată prin accese repetate de sufocare, prin respirație grea și prin nevoia intensă de aer. [G.-D. astmei; Sil. ast-mă; Var. astm] /<fr. asthme, lat. asthma

ATAC s.n. 1. Faptul de a ataca; asalt, ofensivă, năvală, iureș. ♦ Agresiune împotriva cuiva. ♦ Inițiativă într-un joc sportiv. ♦ Formație a unei echipe sportive; (p. ext.) jucătorii care formează linia atacantă a unei echipe. 2. Acțiune violentă și susținută împotriva unor teorii, unor concepții etc. 3. (Med.) Apariție bruscă și violentă a unei boli. V. acces, criză, șoc. 4. (Muz.) Moment în care o voce sau un instrument începe să cînte; emisiune mai accentuată a unui sunet. [Pl. -curi. / < fr. attaque, it. attaco].

ATAC s. n. 1. faptul de a ataca; acțiune de luptă ofensivă. ◊ agresiune împotriva cuiva. 2. inițiativă într-un joc sportiv. ◊ jucătorii care formează linia atacantă a unei echipe. 3. acțiune violentă și susținută împotriva unor teorii, concepții etc. 4. (med.) acces (2), criză, șoc. 5. (muz.) moment în care o voce sau un instrument începe să cânte; emisiune mai accentuată a unui sunet. (< fr. attaque)

BALUSTRADĂ, balustrade, s. f. Construcție de forma unui perete sau gard scund, folosită pentru a mărgini o construcție sau un element de construcție (balcon, scară etc.), pentru a împiedica accesul într-un anumit loc sau pentru a forma o trecere obligatorie. – Fr. balustrade.

A BARA ~ez tranz. 1) (căi, drumuri, accese) A închide cu ajutorul unei bare; a bloca. 2) (torente de apă) A opri cu ajutorul unui baraj; a stăvili; a zăgăzui; a îndigui. 3) (texte, cifre) A face o linie pentru a anula. /<fr. barrer

BARA, barez, vb. I. Tranz. 1. A opri, a întrerupe, a împiedica o trecere, circulația, a închide accesul pe un drum etc. 2. A trage una sau mai multe linii peste un text scris, pentru a arăta că este anulat; a anula. – Din fr. barrer.

A BARICADA ~ez tranz. (căi de acces) A închide, ridicând o baricadă. ~ o poartă. /<fr. barricader

BARIERĂ, bariere, s. f. 1. Bară mobilă care arată că trecerea peste o șosea, peste o linie ferată etc. este oprită temporar; p. ext. loc unde se întretaie o șosea cu o linie ferată. ♦ Fig. Obstacol, piedică în calea realizării unui lucru. ◊ Barieră socială = situație prin care este denumit în sociologic elementul care face dificil sau chiar imposibil accesul dintr-o grupare socială ierarhic inferioară într-o grupare socială superioară. Barieră luminoasă = fascicul luminos folosit pentru comanda unui fotoreleu, în scopul semnalizării prezenței corpurilor străine într-o anumită zonă. 2. Punct de intrare în oraș, unde se încasau altădată taxele pentru mărfurile aduse spre vânzare; p. ext. periferie. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. barrière.

A BLOCA ~chez tranz. 1) (state, orașe, porturi) A izola prin blocadă; a supune unei blocade. 2) (căi de acces, mișcarea vehiculelor sau a persoanelor) A închide într-un blocaj; a bara. 3) (folosirea unor produse sau fonduri) A interzice în mod legal pentru o anumită perioadă de timp. 4) (completarea unor posturi vacante) A întrerupe ca fiind suficient. 5) sport A neutraliza printr-un blocaj. 6) A face să se blocheze. /<fr. bloquer

bobot (bobote), s. n. – 1. Flacără, flăcăraie. – 2. Acces, pornire, atac. – Var. bobotă. Creație expresivă, cf. sl. bobotŭ „zgomot”, bobotati „a face zgomot”, ngr. βωβός „tont”, sp. bobo. – Der. bobotaie, s. f. (vîlvătaie, incendiu), format ca vîlvătaie, pălălaie; boboti, vb. (a lua foc, a se arde; a inflama).

BOBOT, bobote, s. n. 1. (Înv. și reg.; precedat de „în”, „din”) Întâmplare. ◊ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fără rost, la întâmplare, fără socoteală, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bobotă s. f.] – Din bg., scr. bobot.

BUFEU, bufeuri, s. n. Răbufnire subită, puternică și trecătoare de febră, puls accelerat, palpitații, enervare, stare de rău etc., provocate de diverse tulburări organice. ♦ Aer care iese pe gură. ♦ Mișcare bruscă și trecătoare, acces, răbufnire. – Din fr. bouffée.

BUTONIERĂ s. f. 1. deschizătură, tivită pe margine, la haine sau lenjerie, în care se încheie un nasture; mică tăietură la reverul unei haine bărbătești. 2. depresiune excavată prin eroziune în zona centrală a unui dom¹ (2), mărginită de cueste situate față în față. 3. mică incizie în piele care permite accesul în plan subiacent. (< fr. boutonière)

CALE spațiu sau suparafață destinată deplasării aeronavelor. Există: cale aeriană, porțiune din spațiul aerian controlat de forma unui paralelipiped cu dimensiuni stabilite lateral, iar pe verticală începând de la nivelul de zbor 300 m și până la nivelul de zbor 15.550 m (pentru avioane supersonice nivelul de zbor maxim este de 18.250 m); Cale de acces a mijloacelor de atac aerian, direcție de pătrundere la obiective a mijloacelor de atac aerian ale inamicului, putând fi îndepărtată (la 100-300 km de obiectivul apărat pe care acționează aviația de vânătoare), apropiată (la 70-100 km de obiectivul apărat, pe care acționează trupele de rachete și artilerie antiaeriană și trupele de bruiaj radioelectronic) și nemijlocită (la 15-20 km de obiectivul apărat, nimicirea inamicului aerian fiind asigurat de focul artileriei și rachetelor antiaeriene și a armamentului de infanterie. Cale de rulaj, porțiune de teren special amenajată care asigură accesul aeronavelor de la locul de staționare la pista de decolare-aterizare.

CANAL s.n. 1. Albie artificială (a unui rîu, a unui fluviu etc.) destinată navigației, irigării unei regiuni etc. ♦ Braț de mare situat între două țărmuri apropiate. 2. Conductă prin care se transportă apă sau alte lichide. 3. Formație anatomică tubulară. 4. Cale de transmisiune unilaterală a programelor sonore sau vizuale destinate difuzării publice (mai ales în televiziune). ♦ Cale de acces a informațiilor într-o mașină de calculat. [Pl. -luri, -le. / < fr. canal, it. canale < lat. canalis].

CANAL s. n. 1. albie artificială (râu, fluviu) destinată navigației, irigării unei regiuni etc. ◊ braț de mare între două țărmuri apropiate. ◊ arteră de circulație pe apă. 2. conductă prin care se transportă apă sau alte lichide. 3. formație anatomică tubulară. ♦ ~ rahidian = canalul din vertebre care conține măduva spinării. ◊ (bot.) cavitate cilindrică drept conduct sau receptacul. 4. mijloc de transmisiune unilaterală a programelor sonore sau vizuale destinate difuzării publice (în televiziune). ◊ cale de acces a informațiilor într-un sistem electronic de calcul. (< fr. canal, lat. canalis)

CANAL² ~e n. 1) Conductă prin care se transportă apă sau alte lichide. ~ de scurgere. 2) Formație organică în formă de tub prin care circulă diferite substanțe în organismele animale sau vegetale. ~ lacrimogen. 3) Cale de transmisiune unilaterală a programelor sonore sau vizuale. ◊ ~ de televiziune canal de radiocomunicații destinat transmiterii unui program de televiziune. 4) Cale de acces a informațiilor. ~ diplomatic. /<lat. canalis, fr. canal

canal de alimentare, (engl.= supply channel) 1. calea de acces a lavelor în timpul erupției vulcanice, care se dezvoltă sub terminația craterului și face legătura dintre acestea și cuptorul vulcanic (camera magmatică). C.a. are o dispoziție verticală, înclinată sau uneori prezintă ramificații; secțiunea sa este circulară sau eliptică, cu tendință de aplatizare în adâncime. C.a. poate fi umplut cu lavă topită, material piroclastic sau o brecie vulcanică. Sin. coș vulcanic; 2. c. de eroziune (sedim.) megastructură sedimentară realizată prin acțiunea unui curent puternic de apă asupra substratului. Un c.a. trunchiază laminele sau stratele orizontale în care s-a încastrat și este, de regulă, colmatat cu material terigen.

cămin (sobă, vatră, horn, încăpere subterană de acces la o conductă) s. n., pl. căminuri

CĂMIN¹ ~uri n. 1) Sobă joasă zidită lângă perete cu vatra larg deschisă. 2) Încăpere subterană, acoperită cu capac de fontă, pe traseul conductelor (de apă) pentru a avea acces la acestea. /<sl. kamina

CĂMIN, (1, 4) căminuri, (2, 3) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 3. Numire dată unor instituții cu caracter social-cultural: a) cămin cultural = instituție care desfășoară o operă de culturalizare a maselor prin conferințe, spectacole etc.; b) cămin de zi = instituție în care sînt îngrijiți și educați copiii de vîrstă preșcolară; c) cămin studențesc = instituție în care sînt găzduiți studenții pe timpul cursurilor. 4. Încăpere subterană zidită și acoperită cu capac de fontă, folosită pentru accesul la o conductă subterană. – Slav (v. sl. kamina).

CĂMIN, (1, 4, 6) căminuri, (2, 3, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural; cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.

CLAUDIU I (Tiberius Claudius Nero Drusus Germanicus), împărat roman 41-54 d. Hr.). Bun administrator. În interior, a încredințat numeroase departamente nou create liberților, cărora le-a permis accesul în Consiliul principelui. A ameliorat situația sclavilor. În exterior, a consolidat puterea romană în provincii. În timpul său, Dobrogea a fost înclusă în prov. romană Moesia (46 d. Hr.). După moartea Messalinei (46 d. Hr.), a fost dominat de noua sa soție, Agrippina.

COACH s.m. (Rar) Antrenor cu sarcini mai ales administrative, organizatorice. // s.n. Automobil închis, cu două uși și scaune rabatabile pentru a permite accesul la locurile din spate. [Pron. coci. / < engl. coach].

CONTRAMARCĂ s. f. 1. parte a unui bilet de spectacol care îi rămâne spectatorului. ◊ (p. ext.) semn distinctiv remis la o escală călătorilor în tranzit. 2. bilet justificativ remis fiecărei persoane care participă la o călătorie în grup pentru a-i permite accesul în mijlocul de transport. (< fr. contremarque)

CONVERSIUNE s. f. 1. modificare a condițiilor inițiale ale unui împrumut. ◊ preschimbare a unei valori monetare într-o valoare de altă natură. 2. (rar) schimbare a naturii, a formei unui lucru. ◊ modificare a unui sistem fizic sau tehnic prin transformarea unor mărimi date. ◊ transformare, în urma unui proces chimic, a unei specii de molecule în alte specii de molecule. ◊ (biol.) schimbare în ordine liniară a genelor; transmutație genetică. 3. reluare în ordine inversă a termenilor unei sintagme, cu sau fără schimbarea înțelesului ori funcțiilor sintactice; reversiune. ◊ schimbare a clasei lexico-gramaticale, a valorii unui cuvânt; hipotaxă. 4. (log.) răsturnare a unei judecăți prin înlocuirea reciprocă a subiectului cu predicatul. 5. traducere a unui cuvânt, număr sau mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj într-altul. 6. mecanism psihic care face să apară un simptom corporal la locul unui efect refulat ce nu poate accede în conștiință fără a provoca o reacție de angoasă. (< fr. conversion, lat. conversio)

CONVULSIV, -Ă, convulsivi, -e, adj. Care se referă la convulsii; care provoacă convulsii, caracterizat prin convulsii, însoțit de convulsii. ◊ Tuse convulsivă = boală infecto-contagioasă, frecventă la copii, caracterizată prin accese de tuse spasmodică, de o mare violență; tuse măgărească. – Din fr. convulsif.

criza, crizez v. r. 1. (deț.) a face accese de furie, a avea crize de nebunie. 2. (glum.) a reacționa impulsiv, a avea o manifestare necontrolată; a critica fără motiv.

crizat, crizați s. m. (deț.) deținut cu accese de furie sau cu crize de nebunie.

CRIZĂ s. 1. (livr.) recesiune, (înv.) chesat. (~ economică, financiară.) 2. (MED.) acces, atac, puseu, (astăzi rar) paroxism, (pop.) toană. (~ de nebunie, de cord.)

CRIZĂ, crize, s. f. 1. Manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. ♦ Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forță de muncă). 2. Moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice. Criză de apendicită. ♦ Tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium. – Din fr. crise.

CUART, -Ă adj. din patru în patru. ◊ malarie sau febră cuartă = formă clinică de malarie în care accesele de febră revin din patru în patru zile. (< fr. quart)

CULEE, culee, s. f. 1. Canal prin care curge metalul de turnat din pâlnia de turnare în cavitatea formei. 2. Materialul solidificat în piciorul și pâlnia de turnare. 3. Infrastructura care se execută la capătul unui pod pentru a prelua sarcinile transmise de suprastructura acestuia și a susține calea de acces pe pod. – Din fr. culée.

CVINTĂ s. f. 1. (muz.) interval de cinci trepte într-o gamă diatonică. 2. acces prelungit de tuse violentă. (< it. quinta, fr. quinte)

CVINTĂ, cvinte, s. f. 1. (Muz.) Intervalul dintre cinci note consecutive. 2. (La scrimă) A cincea dintre cele opt poziții principale de apărare. 3. Formație de cinci cărți consecutive, de aceeași culoare, la jocul de cărți. 4. (În forma chintă) Acces prelungit de tuse violentă. [Var.: chintă s. f.] – Din it. quinta, fr. quinte.

CVINTĂ s.f. 1. (Muz.) Interval de cinci note consecutive. 2. A cincea poziție principală de apărare la scrimă. 3. Formație de cinci cărți consecutive (de aceeași culoare) la jocul de cărți. 4. Acces de tuse violent și prelungit. [Var. chintă, cuintă s.f. / < it. quinta, cf. fr. quinte].

DAMBLA ~le f. pop. 1) Stare patologică constând în afectarea sistemului nervos, manifestată prin incapacitatea de a face mișcări voluntare; paralizie. 2) Acces de mânie nestăvilită; năbădăi. 3) fam. Dorință (nestăvilită) de a avea sau de a face ceva; chef; gust; poftă. ◊ A-și face ~ua a-și face cheful. [Art. damblaua; G.-D. damblalei] /<turc. dambla

DAMBLA s. f. 1. (Pop.) Apoplexie, paralizie. ♦ Acces de furie, năbădăi. 2. Fig. (Fam.) Chef, poftă, pasiune. – Din tc. dambla.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a sili pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A-și deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică), a face începutul; a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A trece mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis. – Var.: (pop.) deșchide vb. III] – Lat. discludere.

A DESCHIDE deschid 1. tranz. 1) (uși, ferestre, porți) A da în lături lăsând liber accesul (într-o încăpere, într-un spațiu etc.). ◊ ~ cuiva ochii a face pe cineva să înțeleagă anumite lucruri. A-și ~ sufletul (sau inima) a-și exterioriza sentimentele; a-și mărturisi tainele; a se destăinui. A-și ~ urechile a asculta cu mare atenție. ~ pofta de mâncare a stimula pofta de mâncare. 2) (valize, sertare, borcane, sticle etc.) A face să aibă o deschizătură sau o trecere, dând în lături piesa corespunzătoare (mobilă). ◊ ~ robinetul a da drumul la debitul de apă dintr-o conductă. ~ cu cheia a descuia. ~ paranteza a) a pune prima parte a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a face o abatere în cursul unei comunicări (pentru a scoate ceva în evidență). ~ gura a) a despreuna buzele și fălcile; b) a vorbi. ~ ochii a) a despreuna pleoapele; b) a se deștepta; c) a fi atent. 3) (caiete, cărți etc.) A desface întorcând coperțile. 4) (aparate, mecanisme etc.) A face să funcționeze. 5) (răni, cavități ale corpului) A desface în vederea unei operații chirurgicale. 6) (căi de comunicație) A da în exploatare. 7) (întreprinderi, instituții, localuri etc.) A face să ia naștere și să funcționeze. 8) (adunări, ședințe, jocuri sportive etc.) A realiza în partea inițială; a începe; a porni. /<lat. discludere

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte spre a lăsa descoperită o deschizătură. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate. ◊ Expr. Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării unui spectacol. A avea (sau a ține) casă deschisă = a avea mereu musafiri; a fi primitor. ♦ (Despre vehicule) Neacoperit. Camion deschis. ♦ (În sintagmele) Scrisoare deschisă = specie de scrisoare cu conținut polemic, destinată publicității. Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mâini. Sedință(sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care sunt invitate și persoane din afara organizației respective. 3. Fig. (Adesea adverbial) Lipsit de ascunzișuri, de fățărnicie; franc, sincer. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis, cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Deschis la minte (sau la cap) = deștept, receptiv. Cu pieptul deschis = fără teamă, plin de curaj. ♦ (Despre războaie, certuri etc.) Declarat, manifest. 4. (Despre obiecte care se pot închide) Cu marginile (sau cu părțile componente) desfăcute, îndepărtate; care nu mai e împreunat sau strâns. A lăsa foarfecele deschis. ♦ (Despre ochi) Cu pleoapele ridicate, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care e treaz, vigilent. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. ♦ (Despre mână) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. ♦ (Despre brațe) Desfăcut în lături pentru a cuprinde ceva sau pentru a îmbrățișa pe cineva. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. ♦ (Despre răni) Care sângerează sau supurează, care nu este vindecat. 5. (Despre terenuri) Neîngrădit, neîmprejmuit; p. ext. care se întinde pe o mare distanță; (despre drumuri) pe care se poate circula nestingherit, fără obstacole. ◊ Oraș deschis = oraș nefortificat sau neapărat, care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat sau atacat în timp de război. Port deschis = port în care au acces navele de orice naționalitate. 6. (În sintagmele) Vocală deschisă = vocală pronunțată cu gura mai deschisă decât în cazul vocalelor închise. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. 7. (Despre circuite electrice) Care este întrerupt; (despre aparate electrice de conectare) cu contactele separate. 8. (Despre culori) Cu nuanță mai apropiată de alb decât de negru; pal, luminos, clar. [Var.: (pop.) deșchis, -ă adj.] – V. deschide.

DEZINFECTOR s. n. bazin cu soluții dezinfectante pentru accesul vehiculelor și persoanelor. (< dezinfecta + -/t/or)^[1]

DIAREIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de diaree; propriu diareii. Acces ~. [Sil. di-a-re-ic] /<fr. diarrhéique

DIPOL ~i m. 1) Circuit electric cu două borne de acces care nu are alte cuplaje cu circuitele exterioare. 2) Ansamblu al celor doi poli ai unui magnet. 3) telecom. Antenă de emisie sau de recepție. /<germ. Dipol, fr. dipôle

DIPOL, dipoli, s. m. 1. Circuit electric sau rețea electrică prevăzută cu două borne de acces pentru conectarea la o rețea exterioară. 2. (În sintagma) Dipol electric = a) sistem de două sarcini electrice apropiate, egale și de semn contrar; b) antenă de telecomunicații formată din două conductoare dispuse și alimentate simetric. – Din germ. Dipol, fr. dipôle.

DIPSOPATIE s. f. stare patologică pe fondul căreia apar accese de dipsomanie. (< fr. dipsopathie)

DIZENTERIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de dizenterie; propriu dizenteriei. Acces ~. 3) și substantival Care suferă de dizenterie; bolnav de dizenterie. Pacient ~. /<fr. dysentérique, lat. dysentericus

dosariadă, dosariade s. f. (pub.) 1. cercetarea dosarelor de Securitate ale candidaților la funcții publice înalte, pentru blocarea accesului foștilor agenți ai poliției politice comuniste la asemenea posturi 2. epurarea din funcțiile de conducere a cadrelor care sunt membri sau simpatizanți ai unei formațiuni politice situate la un moment dat în opoziție

DROMOS s. n. 1. (în Grecia antică) pistă specială destinată alergătorilor, în cursele atletice. 2. culoar de acces în casele mesopotamiene, miceniene sau cretane și în mormintele feniciene. 3. alee mărginită de sfincși la intrarea în templele egiptene. (< fr., gr. dromos)

ECLAMPSIE ~i f. Sindrom caracterizat prin accese convulsive (leșinuri, dureri de cap etc.), survenite la unele femei înainte sau după naștere. ◊ ~ puerilă boală a copiilor, cauzată de funcționarea anormală a glandei tiroide. /<fr. éclampsie

ENCLAVĂ s. f. 1. fragment de rocă de altă natură, înglobat în masa unei roci eruptive. 2. grup de populație străină, izolat în mijlocul masei indigene. 3. stat care nu are ieșire la mare. 4. teren închis sau cu acces dependent de altă proprietate. (< fr. enclave)

ENCLAVĂ s.f. 1. Fragment de rocă de altă natură înglobat în masa unei roci eruptive. 2. Grup de populație străină izolat în mijlocul masei indigene. 3. Teren închis sau cu acces dependent de altă proprietate. [Var. anclavă s.f. / < fr. enclave].

EPILEPSIE s.f. Boală nervoasă manifestată prin accese de convulsii însoțite de pierderea cunoștinței și a sensibilității; (pop.) boala copiilor. [Gen. -iei. / < fr. épilepsie, cf. gr. epilepsia – acces].

EPILEPSIE s. f. boală nervoasă manifestată prin accese de convulsii însoțite de pierderea cunoștinței și a sensibilității, halucinații etc. (< fr. épilepsie, lat., gr. epilepsia)

erupție, (engl.= eruption) principalul mod de manifestare a activității vulcanice prin care lave, piroclastite, gaze ajung să fie eliberate în dom. subaerian sau subacvatic. În funcție de căile de acces ale acestui material, e. pot fi centrale (la intersecția unor falii sau prin perforarea formațiunilor geologice preexistente; ele conduc la individualizarea unui con vulcanic), liniare (de-a lungul unor falii sau fracturi, generând structuri vulcanice alungite – Călimani – Harghita), și areale (de-a lungul unor sisteme de fracturi și zone de scufundare a crustei, generând curgeri și, respectiv, platouri de lave: platoul Thulean – Islanda, Scoția, platoul Decan – India).

ETUFOR dispozitiv destinat opririi rapide al unui motor de avion, obturând accesul aerului în carburator.

ETUFOR s.n. 1. Dispozitiv care permite oprirea rapidă a unui motor de avion, obturînd accesul aerului în carburator. 2. Dispozitiv al unui aparat de proiecție care împiedică propagarea focului de la capul de peliculă aprinsă accidental la restul filmului. [< fr. étouffoir].

ETUFOR s. n. 1. dispozitiv care permite oprirea rapidă a unui motor de avion, obturând accesul aerului în carburator. 2. dispozitiv al unui aparat de proiecție care împiedică propagarea focului de la capul de peliculă aprinsă accidental la restul filmului. (< fr. étouffoir)

filoxeră, s. f. sg. 1. acces de furie. 2. nebunie.

GALERIE s. f. 1. cavitate subterană, îngustă și alungită, săpată prin eroziune. ◊ canal săpat de animale în sol. ◊ excavație minieră în formă de tunel, executată pentru a permite accesul la un zăcământ. 2. canal de legătură între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. ◊ coridor ca element de legătură sau de promenadă la o construcție. 3. conductă metalică, montată la motoarele cu ardere internă, care conduce amestecul carburant către cilindri sau prin care sunt evacuate produsele rezultate din arderea combustibilului. 4. muzeu, sală unde sunt expuse sculpturi, picturi sau alte obiecte de artă. 5. magazin cu obiecte de artă; (p. ext.) magazin universal. 6. ultimul balcon (de sus) al sălilor de spectacol. ◊ (fam.) spectatorii de la acest balcon; (p. ext.) publicul care se manifestă zgomotos la un meci, la un spectacol. 7. platformă mică la prora sau pupa unei nave. 8. bară de lemn sau metalică de care se atârnă perdelele. 9. (fig.) șir, serie (de portrete literare). (< fr. galerie, it. galeria, germ. Galerie)

GALERIE s.f. 1. Formă de relief carstic reprezentată printr-o cavitate subterană, îngustă și alungită, săpată prin eroziune. ♦ Excavație minieră (în formă de tunel) executată pentru a permite accesul la un zăcămînt. 2. Canal de legătură între două puncte ale unei lucrări hidroelectrice. 3. Muzeu, sală unde sunt expuse sculpturi, picturi sau alte obiecte de artă. 4. Ultimul balcon (cel mai de sus) al sălilor de spectacol. ♦ (Fam.) Spectatorii care stau la galerie; (p. ext.) publicul care participă la un meci, la un spectacol. ◊ A face galerie = a manifesta zgomotos la un spectacol. 5. Platformă de dimensiuni mici aflată la prora sau la pupa unei nave. [Gen. -iei. / cf. fr. galerie, lat. galeria, germ. Galerie].

GALERIE ~i f. 1) Drum subteran în formă de coridor lung, care permite accesul minerilor la zăcământ. 2) Loc de plimbare sau de trecere dintr-o clădire în alta, având o formă boltită, mai mult lungă decât largă, și fiind acoperit cu sticlă sau cu un material transparent. 3) Muzeu sau secție a unui muzeu unde sunt expuse opere de pictură și de sculptură; colecție de opere de artă. 4) Bară (de lemn sau de metal) de care se atârnă perdelele. 5) Canal subteran săpat de unele animale. 6) Balcon situat la cel mai înalt nivel într-o sală de teatru. 7) Spectatorii așezați pe locurile unui astfel de balcon. 8) fam. Public (așezat, de obicei, în urma unei săli de spectacole) care se manifestă zgomotos în timpul reprezentației. * A face ~ a se purta agitat la o manifestare (în semn de aprobare, încurajare etc.). 9) Succesiune de elemente omogene; șir; serie. ~a personajelor. [G.-D. galeriei] /<fr. galerie, it. galleria

GALERIE, galerii, s. f. 1. Coridor subteran în formă de tunel care permite accesul minerilor la zăcământ și îngăduie executarea lucrărilor miniere. 2. Canal subteran de comunicație care face legătura între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care și-l sapă unele animale pentru a le servi ca adăpost. 4. Coridor lung (și boltit) situat în interiorul sau în afara unei clădiri, servind ca element de legătură sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, secție a unui muzeu sau sală într-o expoziție ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictură și de sculptură. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o operă (literară). 6. Magazin în care se vând opere de artă; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sală de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifestă zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ◊ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bară de lemn sau de metal de care se atârnă perdelele. 9. Un fel de tavă de metal care se pune în fața sobei ca să nu cadă cărbunii din sobă pe dușumea. – Din fr. galerie. Cf. it. galleria, germ. Galerie.

gonagră s. f. Acces gutos al genunchiului. (< germ. gonagra)

ILARITATE f. Explozie (generală) de râs; acces brusc de veselie (generală). [G.-D. ilarității] /<fr. hilarité, lat. hilaritas, ~atis^[1]

INFERN s. n. 1. (mit.) locaș subpământean unde se credea că rămân sufletele morților. 2. iad. 3. colecție de cărți licențioase, formând, în bibliotecile mari, o secție aparte unde accesul este limitat. 4. (fig.) atmosferă de dezordine și de confuzie; situație greu de suportat, viață chinuită. (< lat. infernus, it. inferno)

INFERN s.n. (Liv.) 1. Iad. 2. Locaș subpămîntean unde cei vechi credeau că rămîn sufletele morților. 3. Colecție de cărți licențioase, formînd în bibliotecile mari o secție aparte unde accesul este limitat. 4. (Fig.) Loc de dezordine și de confuzie. [Pl. (rar) -nuri, -ne. / < lat. infernus, cf. it. inferno].

INTERCEPTAREA ȚINTELOR AERIENE procedeu de acțiune în luptă folosit de aviația de vânătoare care cuprinde zborul spre ținta aeriană și acțiunile duse pentru nimicirea ei. Există interceptarea țintelor aeriene din poziția „serviciu la aerodrom” (constând în decolarea, la ordin, a avioanelor de interceptare ce se găsesc pe aerodrom și nimicirea acestuia pe un aliniament dinainte stabilit sau pe direcțiile de acces îndepărtate care duc spre obiectivele sau spre trupele proprii acoperite, procedeu aplicat în condițiile în care mijloacele radiotehnice de cercetare pot oferi datele necesare dirijării avioanelor de vânătoare pentru interceptare și nimicirea inamicului aerian înainte de atingerea aliniamentului probabil de bombardament sau de lansarea rachetelor din categoriaaer-sol), și din poziția „serviciu în aer” (constând în zborul nedirijat la țintă a avioanelor de interceptare sau al subunităților de aviație de vânătoare care se găsesc în zona serviciului în aer deasupra unui raion stabilit, în scopul nimicirii țintei pe direcțiile de acces îndepărtate care duc spre obiectivele sau trupele proprii acoperite, procedeul fiind utilizat în situația în care acoperirea trupelor sau a obiectivelor nu se poate realiza prin procedeul de serviciu la aerodrom). Numărul de avioane și al zonelor de serviciu se stabilește de eșalonul superior în funcție de situație și de datele cunoscute despre acțiunile probabile ale inamicului aerian, de importanța obiectivelor de acoperit și de dispunerea acestora, de direcțiile probabile de acțiune. Durata serviciului în aer se stabilește în funcție de momentele cele mai importante, al acțiunilor de luptă ale inamicului și condițiile meteorologice, iar timpul de zbor într-un schimb este stabilit astfel ca avioanele de vânătoare să dispună de o rezervă de combustibil necesară ducerii luptei aeriene și înapoierii la cel mai apropiat aerodrom. Procedeul are avantajul interceptării sigure ațintelor aeriene pe aliniamentele ordonate, dar implică un consum mare de forțe aeriene.

INTERZICERE s. 1. împiedicare, oprire, (pop.) opreliște, (înv. și reg.) popreală. (~ accesului cuiva.) 2. v. prohibiție. 3. oprire, proscriere. (~ duelului.) 4. v. suprimare.

INTRARE s. 1. venire. (După ~ lui în casă.) 2. (BIS.; n. pr.) Intrarea în biserică = (pop.) vovedenie. 3. v. băgare. 4. acces. (Pe unde e ~ în uzină?) 5. (concr.) ușă. (Ne așteptau cu toții la ~.) 6. (concr.) v. alee. 7. v. pătrundere. 8. v. angajare. 9. v. aderare. 10. pătrundere, trecere. (~ cuvântului în limba literară.)

istericale s. f. pl. acces, criză de isterie

ISTERICALE f. pl. fam. Acces de isterie. /<ngr. isteriká

ISTERICALE s. f. pl. (Fam.) Acces, criză de isterie. – Din ngr. isteriká.

isterie (isterii), s. f. – Boală nervoasă manifestată prin accese de rîs sau de plîns, convulsii etc. – Var. histerie. Fr. hystérie. – Der. isteric, adj., din fr. hystérique; istericos, adj. (isteric), din ngr. ὐστεριϰός, sec. XIX, înv.; isterico, s. n. (isterie), din ngr. ὐστεριϰόν (Gáldi 203); istericale, s. f. pl. (isterie), din ngr. ὐστεριϰά.

ISTERIE s. f. formă de nevroză manifestată prin excitabilitate mărită, accese convulsive, agresivitate etc. (< fr. hystérie, it. isteria)

ISTERIE, isterii, s. f. Boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive (accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări etc.), sugestie sau autosugestie etc. – Din fr. hystérie, it. isteria.^[1]

ISTERIE ~i f. 1) Excitare nervoasă extremă manifestată printr-un comportament violent și prin pierderea controlului asupra propriei persoane. 2) med. Boală de nervi manifestată prin convulsii și prin accese de râs sau de plâns. [G.-D isteriei] /<fr. hystérie, it. isteria^[1]

ÎNCHIDE, închid, vb. III. 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. ♦ A încuia cu cheia, cu zăvorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 2. Tranz. A apropia, a strânge marginile (sau părțile componente ale) unui obiect pentru a nu mai fi desfăcute, deschise. ◊ Expr. A închide paranteza = a) a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a termina o digresiune introdusă în cursul unei comunicări. A închide mâna = a strânge degetele, făcând mâna pumn. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta; a nu mai vorbi. A închide (cuiva) gura = a face (pe cineva) să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor (cuiva). A închide ochii = a) a coborî pleoapele, acoperind globii oculari; b) a se preface că nu observă ceva; a trece cu vederea; c) (de obicei în construcții negative) a dormi; d) a muri. A închide (cuiva) ochii = a fi lângă cineva în clipa morții. (Refl.) A i se închide ochii = a fi foarte obosit. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local; p. ext. a suspenda activitatea, a desființa. 4. Tranz. A încheia o acțiune, a-i pune capăt. ♦ A opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, a unui circuit etc. 5. Tranz. A izola o ființă într-un spațiu închis, îngrădit; a băga la închisoare; fig. a ține departe de lume. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. ♦ Fig. A conține, a cuprinde ceva. 6. Tranz. A îngrădi, a împrejmui o curte, un teren etc. spre a delimita sau spre a opri accesul. ♦ A bara o cale de comunicație; a opri, a împiedica trecerea. ♦ Refl. (Despre drumuri) A ajunge la un punct de unde nu mai poate continua, a se înfunda. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate, p. ext. despre culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Lat. includere.

ÎNGRĂDITURĂ ~i f. Construcție în jurul unui teren, care împiedică accesul liber; gard. /a îngrădi + suf. ~tură

MALARIE, malarii, s. f. Boală infecțioasă provocată de hematozoarul palustru (transmis prin înțepătura țânțarilor anofeli), caracterizată prin puternice accese de friguri; paludism, friguri (palustre). – Din it. malaria. Cf. fr. malaria, germ. Malaria.

A MERGE merg intranz. 1) (despre ființe) A se mișca (dintr-un loc în altul) prin schimbarea succesivă a picioarelor, fără a întrerupe contactul cu solul. 2) A se deplasa dintr-un loc în altul pe jos, călare sau cu un vehicul; a umbla. * ~ (sau a umbla) pe două cărări a fi beat. 3) (despre vehicule) A se mișca în mod continuu (într-un mediu oarecare). 4) (despre mecanisme, aparate, mașini) A fi în acțiune; a-și îndeplini funcția (într-un anumit fel); a funcționa. Ceasul merge bine. 5) A-și schimba locul inițial, orientându-se într-o anumită direcție; a se duce; a pleca. * ~ înaintea cuiva a pleca în întâmpinarea cuiva. ~ în treaba lui a-și vedea de treburile sale. ~ prea departe a întrece măsura; a depăși limitele admisibile. ~ pe urmele cuiva a) a urmări pe cineva; b) a urma exemplul cuiva. ~ după cineva a se mărita. 6) (despre ape curgătoare) A se mișca în mod natural (într-o anumită direcție); a curge. 7) (despre drumuri, căi de acces) A avea direcție; a duce. 8) (despre persoane) A se duce cu regularitate; a umbla. ~ la școală. 9) (despre mijloace de locomoție) A se deplasa încontinuu sau cu anumite intermitențe (într-un anumit sens și într-un anumit spațiu); a circula. 10) (despre persoane) A se duce (cu cineva) pentru a însoți. 11) (despre vești, știri, zvonuri) A trece de la unul la altul; a circula. * A-i ~ (cuiva) vestea (sau numele) a se vorbi despre cineva (mai ales negativ). 12) (despre ființe) A avea o anumită stare a sănătății. 13) A avea succes (într-o activitate, acțiune, întreprindere etc.). ~ bine la învățătură. 14) (despre obiecte de îmbrăcăminte) A se potrivi dând o înfățișare plăcută; a conveni într-un anumit mod. Taiorul îți merge de minune. 15) fam. (mai ales despre culori) A fi în concordanță (deplină); a se potrivi; a se armoniza; a se asorta; a cadra; a concorda. * Așa mai ~ așa e bine; așa îmi convine. Treacă-meargă fie; să admitem. 16) (despre materiale) A fi necesar (într-o anumită cantitate). La o rochie merg trei metri de stofă. 17) (despre venituri, retribuții etc.) A reveni în mod regulat. 18) (despre bani) A avea curs; a fi în uz; a circula. 19) (despre evenimente, acțiuni etc.) A fi într-o anumită stare de dezvoltare; a se desfășura (într-un anumit mod); a se derula; a decurge. * ~ ca pe roate (sau ~ strună) a spori; a se desfășura cu succes. ~ pe... a atinge o anumită vârstă; a se apropia de... Pe zi ce ~ pe măsură ce trece timpul; din zi în zi. A bate (pe cineva) de-i merge colbul (sau de-i merg peticele) a bate foarte tare (pe cineva). /<lat. mergere

MULTIPOL s. m. rețea electrică cu mai multe borne de acces; circuit multipolar. (< fr. multipôle)

MULTIPOL s.m. Rețea electrică cu mai multe borne de acces; circuit multipolar. [< fr. multipôle].

MULTIPOL s. m. 1. Sistem de perechi de sarcini electrice, una pozitivă și una negativă, egale ca mărime. 2. Rețea electrică având mai multe borne de acces. – Multi- + pol.

MULTIPOLAR, -Ă, multipolari, -e, adj. (Despre mașini electrice) Care are mai multe perechi de poli magnetici sau mai multe borne electrice de acces. – Din fr. multipolaire.

NAVIGABILIZA vb. I. tr. A amenaja un curs de apă sau o cale de acces într-un port pentru navigația navelor. [Et. incertă].

NĂBĂDAICĂ, năbădăici, s. f. (Reg.; mai ales la pl.) 1. Acces de furie, de mânie. 2. (Criză de) epilepsie. – Năbădăi¹ + suf. -aică.

NĂBĂDĂI¹ s. f. pl. 1. (Pop. și fam.) Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.

năbădăi s. f. pl. 1. (pop.) acces de furie / de mânie 2. (reg.) criză de epilepsie

NĂBĂDĂI f. pl. pop. Acces de mânie nestăpânită; dambla. * Cu ~ a) supărăcios; b) nărăvaș. A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) ~le a) a fi cuprins de furie; b) a fi cuprins de frică; c) a avea o criză de epilepsie; d) a înnebuni. A băga pe cineva în ~ a) a speria pe cineva; b) a face pe cineva să-și iasă din fire. /Orig. nec.

NEBUNIE s. 1. (MED.) alienare, alienație, demență, sminteală, smintire, țicneală, boală mintală, (pop.) nebuneală, (înv. și reg.) smintă, (Transilv., Maram. și Ban.) bolânzie, (prin Bucov.) sălteală, (Mold.) zăluzeală, zăluzie, zărgheală, zărghenie, (fam.) căpială, (fig.) rătăcire, scrânteală, țăcăneală. (Un acces de ~.) 2. v. glumă. *3. v. folie.

NERV, nervi, s. m. 1. Organ de transmisiune a impulsului nervos, care unește sistemul nervos central cu periferia organismului (piele, organe de simț, mușchi, glande etc.) și care este format din mănunchiuri de fibre reprezentând prelungirile neuronului înconjurate de o teacă constituită din mielină. ◊ Boală de nervi = boală nervoasă. Bolnav de nervi = persoană care suferă de o boală nervoasă. ◊ Expr. A avea (sau a fi în) nervi = a fi irascibil, iritabil, predispus la ceartă, nervos. A-l apuca nervii = a avea o criză nervoasă, un acces de nervi. A avea nervii slabi = a fi ușor iritabil sau impresionabil. ♦ (La pl.; rar) (Stare de) surescitare, enervare, nervozitate. 2. (Bot.; rar) Nervură (1). 3. Fig. (La sg.) Putere, vigoare; energie; ritm susținut. – Din lat. nervus, it. nervo.

ORBITOTOMIE s. f. incizie de acces în cavitatea orbitară. (< fr. orbitotomie)

PAROXISM s. v. acces, atac, criza, puseu.

PÂRȚAG s. n. (Pop. și fam.) Acces de furie, gust de ceartă; capriciu, toană. – Pârț + suf. -ag.

PEAJ s.n. (Liv.) Vamă la trecerea peste un pod, pe un drum de acces într-un oraș sau la acostarea unei nave la un chei. ♦ Dreptul de a folosi o cale ferată străină. [Pron. pe-aj. / < fr. péage].

PEAJ s. n. 1. vamă la trecere peste un pod, pe un drum de acces într-un oraș sau la acostarea unei nave la un chei. 2. drept de a folosi o cale ferată străină. (< fr. péage)

PERIOADĂ, perioade, s. f. 1. Interval de timp în cursul căruia se desfășoară un fenomen sau se petrece un eveniment. ♦ Subdiviziune a timpului geologic mai mică decât era. ♦ (Fiz.) Perioadă de înjumătățire = interval de timp în care se descompune jumătate dintr-o cantitate de element radioactiv. (Chim.) Perioadă de inducție = interval de timp necesar pentru ca o reacție să înceapă să se desfășoare cu viteza corespunzătoare condițiilor respective. 2. Interval de timp care se scurge între cele două momente în care se reproduce un fenomen astronomic; interval de timp după care un astru, în mișcarea sa, se află în aceeași situație relativă față de un anumit reper. 3. (Fiz.) Interval de timp după care se repetă un fenomen, reproducându-se consecutiv valorile unei mărimi caracteristice acelui fenomen. 4. (Mat.) Intervalul creșterii minime a variabilei independente, după care se reproduc, în aceeași ordine, aceleași valori ale unor mărimi. ♦ Mulțimea numerelor de o cifră care se repetă infinit într-o fracție zecimală. 5. Fiecare dintre cele șapte rânduri în care sunt aranjate elementele chimice din tabloul periodic al lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre două accese ale unei boli. ♦ (Pop.) Menstruație. 7. Frază amplă, cu caracter unitar și armonios, datorat în special simetriei structurii ei. 8. Parte unitară dintr-o compoziție muzicală, formată din mai multe fraze. [Pr.: -ri-oa-. Var.: (rar) period s. n.] – Din lat. periodus, ngr. períodos, fr. période.

PIREXIE s.f. (Med.) Nume generic dat bolilor cu febră. [Gen. -iei. / < fr. pyrexie, cf. gr. pyrexis – acces de febră].

-PLEXIE elem. „atac, acces”. (< fr. -plexie, cf. gr. plexis)

POANTOU s. n. ac de reglare a accesului combustibilului în carburator. (< fr. pointeau)

POANTOU, poantouri, s. n. Ac de reglare a unui carburator, care servește la deschiderea și închiderea accesului combustibilului în carburator. – Din fr. pointeau.

POARTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra țărilor române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.

PODAGRĂ s.f. Gută a picioarelor. [< fr. podagre, cf. gr. pous – picior, agra – acces].

PODEST s. n. platformă orizontală amenajată pe parcursul unei scări pentru odihnă și pentru a asigura accesul în încăperile unui etaj. (< germ. Podest)

PODESTĂ s.f. Platformă orizontală amenajată pe parcursul unei scări pentru odihnă și pentru a asigura accesul în încăperile unui etaj. [< germ. Podest].

PODEȚ, podețe, s. n. Diminutiv al lui pod (I 1); poduleț, podișcă (1), poduț², podiș (2), podișor, podurel. ♦ Scândură, pod mic, rudimentar, așezat peste șanțul de la marginea drumului (pentru a permite accesul în curte); podișcă (1). – Pod + suf. -eț.

podlaș, podlașuri, s.n. (reg.) 1. pod la tinda caselor țărănești sau la șură. 2. construcție rudimentară de deasupra vetrei țărănești pentru evacuarea fumului și scânteilor; fumar, ursoaie, babură, capră. 3. (în forma „potlaj”) suport de lemn pe care se clădește o stivă de lemne, pentru a o feri de umezeală. 4. (în forma „poclaj”) partea de jos a stogului de fân; podină. 5. (în forma „potlaj”) construcție din lemne așezate transversal pe căile de acces forestiere. 6. (în forma „poclaș”) masă pe care se ține cașul la stână. 7. (în forma „poclaș”) vreasc, gătej.

popritură, poprituri, s.f. (reg.) 1. pădure tăiată în care este interzis accesul oamenilor; apărătură. 2. (în forma: ropritură) porțiune dintr-o pășune în care pășunatul este interzis.

primeală, primeli și primele, s.f. (înv.) 1. primire ospitalieră. 2. prinos, ofrandă. 3. (reg.) acces de furie, de nebunie (cu convulsii).

PRIMIRE, primiri, s. f. Faptul de a primi. 1. Luare în posesiune a unui bun care ți-a fost oferit, dat, datorat. ◊ Loc. vb. A da (cuiva ceva) în primire = a preda, a încredința (cuiva ceva). A lua (ceva) în primire = a prelua (ceva); a recepționa. ◊ Expr. A lua (pe cineva) în primire = a) a lua (pe cineva) în grija sa, sub supravegherea sa (pentru a-l îndruma), a purta de grijă; b) (fam.) a certa pe cineva, a-i face reproșuri. 2. Acceptare, admitere a unui vizitator, a unui solicitator; modul de a-l întâmpina, de a-l trata. ◊ Loc. adj. De primire = a) (despre ore, zile) în care este permis accesul publicului într-un loc; b) (despre încăperi) destinat vizitatorilor, solicitatorilor. 3. Manifestare a unei anumite atitudini față de ceva. 4. Admitere a cuiva într-o întreprindere, într-o instituție, într-o organizație. – V. primi.

PSOFOGENIE s. f. acces convulsiv, provocat prin stimulări sonore intermitente. (< fr. psophogénie)

PUSEU s.n. 1. Acces al unei boli. 2. (Fig.) Izbucnire, vervă momentană, elan. [Pron. -seu. / < fr. poussée].

PUSEU, puseuri, s. n. Manifestare bruscă și puternică (însoțită de ridicarea temperaturii) a unei boli; acces. ♦ Fig. Izbucnire, elan, vervă, exuberanță. – Din fr. poussée.

PUSEU s. n. 1. manifestare bruscă, violentă a unei stări patologice, acces al unei boli. 2. (fig.) creștere subită, izbucnire, elan. (< fr. poussée)

PUSEU ~ri n. 1) Manifestare bruscă și dureroasă a unei boli; acces. 2) Manifestare subită (a unei forțe). ◊ ~l revoluției izbucnirea revoluției. /<fr. poussée

RABIE ~i f. Boală acută provocată de o infecție virotică, frecventă la animale (câini, lupi, pisici etc.), transmisibilă și omului, care se manifestă prin accese nervoase puternice, urmate de paralizie și apoi de moarte; turbare. [G.-D. rabiei; Sil. -bi-e] /<lat. rabia

RAION teritoriu în care se dispun forțe și mijloace pentru îndeplinirea unei misiuni sau în care se desfășoară lupte ori se organizează lucrări, fiind definit pe hartă prin cel puțin trei puncte de reper indicate în sens invers acelor de ceasornic. Există: raion de parașutare/desantare, zonă din terenul inamic în care este parașutat sau debarcat desantul aerian propriu, fiind aleasă în interiorul sau în spatele dispozitivului inamic în raport cu misiunea desantului, în zone de teren plane, fără acoperiri care ar stânjeni parașutarea sau aterizarea elicopterelor, avioanelor sau planoarelor, favorizând gruparea și trecerea la acțiunea desantului; raion de adunare al desantului aerian, în care se adună desantul aerian după parașutare sau debarcare pentru realizarea dispozitivului de luptă; Raionul acțiunilor de luptă, spațiul în care o unitate de apărare antiaeriană a teritoriului poate asigura nimicirea inamicului aerian cu aviația de vânătoare pe toate direcțiile, căile de acces îndepărtate și apropiate; Raion de vânătoare liberă, spațiu în care avioanele de vânătoare sau vânătoare-bombardament caută independent ținte aeriene sau terestre pentru a le nimici; raion de zbor/al aerodromului, spațiu aerian corespunzător unui aerodrom, incluzând zonele de: zbor în formație, instrumental, la înălțimi mici, acrobatic; trageri aeriene; lansare a avioanelor până la viteza maximă; așteptare; luptă aeriană, și culoarele de intrare și ieșire. Aceste zone sunt, de regulă, delimitate cu repere pe sol pentru unele categorii de zboruri.

RECURS s.n. 1. (Jur.) Cale de atac prin care se cere unei instanțe superioare casarea hotărîrii unei instanțe inferioare. 2. Recurgere. ◊ A avea recurs la = a avea acces la..., a recurge la... [< lat. recursus, germ. Rekurs, fr. recours].

RECURS s. n. 1. (jur.) cale de atac prin care se cere unei instanțe superioare casarea hotărârii unei instanțe inferioare. 2. recurgere (la ajutor, la asistență). ♦ a avea ~ la = a avea acces la... ◊ sprijin, ajutor; refugiu. (< lat. recursus, germ. Rekurs, fr. recours)

SANCTUAR ~e n. 1) Parte a unei biserici, declarată sfântă, unde accesul profanilor este interzis; altar. 2) Edificiu destinat oficierii ceremoniilor religioase; lăcaș de cult. 3) fig. Loc inviolabil; parte foarte intimă.[Sil. -tu-ar] /<lat. sanctuarium, fr. sanctuaire

SCUTURA, scutur, vb. I. I. 1. Tranz. A clătina, A agita sau (mai rar) a lovi un obiect pentru a face să cadă ori să iasă ceva de pe (sau din) el. ◊ Expr. (Fam.) A scutura (pe cineva) de bani sau a scutura buzunarele (ori punga) cuiva = a lua cuiva (prin mijloace necinstite) toți banii, a stoarce (pe cineva) de bani. ♦ Refl. A se curăța de praf, de noroi, de zăpadă etc. ♦ Intranz. A face curățenie, a deretica, a șterge praful de pe obiectele din casă. 2. Tranz. Fig. A arunca, a lepăda, a îndepărta ceva. ♦ Refl. A scăpa, a se elibera de ceva supărător, nefast. 3. Refl. și tranz. A rămâne sau a face să rămână fără frunze, petale, rod; a cădea sau a face să cadă, a (se) împrăștia. ♦ Refl. A se desprinde și a cădea. Se scuturau frunzele. II. 1. Tranz. și intranz. A mișca cu putere încoace și încolo, a zgâlțâi, a hâțâna, a zdruncina; a agita. ◊ Expr. (Tranz.) A scutura mâna cuiva = a strânge (cu putere) mâna cuiva. ♦ Refl. A se cutremura din tot corpul. ◊ Expr. (Tranz.) A-l scutura frigurile = a avea un acces de friguri. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A critica sau a certa aspru. – Lat. *excutulare.

A SCUTURA scutur 1. tranz. 1) A face să se scuture. 2) (obiecte sau persoane) A mișca brusc și repetat în direcții opuse. ~ un pom. ◊ ~ pe cineva de bani a-i lua cuiva banii. ~ (pe cineva) frigurile a avea un acces de malarie. 3) pop. (persoane) A supune unei proceduri neplăcute (critică, percheziție, control vamal etc.). 2. intranz. A face curățenie (prin casă); a deretica. /<lat. excutulare

SEMIBARIERĂ s. f. barieră care închide numai jumătate din lățimea unui drum de acces peste calea ferată. (după fr. demi-barrière)

SEMIBARIERĂ, semibariere, s. f. Barieră care închide numai jumătate din lățimea unei căi de acces peste calea ferată. [Pr.: -ri-e-] – Semi- + barieră.

SERTAR ~e n. 1) Ladă mică la o mobilă care se poate trage în afară. 2) Organ de mașină care, printr-o mișcare de alunecare, deschide și închide secțiunea de acces al unui fluid. /<ngr. syrtari

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială în cadrul obligațiilor profesionale. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc. cuprinzând mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.^[1]

sfârtoană, sfârtoane, s.f. (reg.) 1. pală de vânt cu ploaie sau cu zăpadă. 2. (fig.) acces de furie.

sistem 1. Într-o accepție generală, ținând cont de un mod curent de exprimare, s. se referă la o seamă de noțiuni cu finalitate pragmatică în sfera muzicalului: 1. S. de ancii*, grupare a tuburilor de orgă* după felul anciilor. Există două specii s. de ancii: cu ancii libere care, vibrând se mișcă „liber” între orificiul de admisie, și cu ancii batante, unde ajutajul este cu puțin mai îngust decât ancia, astfel încât această „bate”, se lovește de marginea ajutajului. Înălțimea (2) sunetului, în cazul anciilor de metal, depinde de mărimea (lungimea, lățimea, greutatea) lor. În cazul în care ancia este confecționată dintr-un meterial mai flexibil (trestie ca la ob., cl., fag.), înălțimea sunetului depinde de lungimea coloanei de aer oscilantă. La orgă sunt folosite doar tuburi cu ancii de metal, majoritatea dintre ele fiind ancii batante („oboi”, „trompetă”, „dulcian” [fagot], „vox humana”, „regal” etc.). Doar registrele (II) cu sonoritate mai moale („eolină”, „vox coelesta”) se bazează, ca și la armoniu* și la acordeon*, pe ancii libere. 2. S. de clape (2) (sau de ventile*), mecanisme complexe ce asigură la unele instr. de suflat de lemn și alamă schimbarea înălțimii sunetului; v. și flaut. 3. S. de pedale (1), mecanisme complexe la anumite instr. (ex. orgă, harfă*, clavecin* etc.) pentru modificarea înălțimii sau timbrului* sunetului. 4. S. de portative, reunire a portativelor* printr-o acoladă*, într-o partitură* de pian, cor*, ansamblu (I, 2), instr. sau orch., constituind o unitate semantică asemănătoare unui rând de text din scrierea curentă. II. Într-o accepție teoretic-muzicală, s. privește: A. intonaționalul (I, 2) și parametrii muzicali afectați acestuia: 1. S. netemperat sau temperat*, procedeu matematic-acustic de constituire a raporturilor interioare (intervalice) ale spectrului muzical (v. și sunet). 2. S. (în realitate un sub-s.) referitor la cadrul spațial de congruență propriu mai multor moduri: a) s. tetracordal, acționând în modurile (I, 1) eline; b) s. tetracord*-pentacord*, acționând în modurile (I, 3) medievale occid. ca și în ehurile* biz.; c) s. hexacordal, cu efect practic mai ales în solmizație*; d) s. de octavă*, acționând în tonalitate (1), și care, mai mult teoretic și didactic, mai menține de tetracord, efectele funcționalității (1) fiind în fond în cadrul tonalității (2) determinante. Prin opoziție cu s. de octavă, noțiunea de s. neoctaviant a apărut în legătură cu muzicile atonale* dar și neomodale, cele din urmă „negând” octava ca spațiu ordonator prin utilizarea de moduri simetrice* și complementare, divizibile, în tronsoane; de notat că astfel de structuri neoctaviante au apărut încă în ehurile biz., ca urmare a substructurării lor di-, tri, și tetrafonice (v. pct. e); e) s. difonic, trifonic și tetrafonic, s. (sub-s.) de construire a ehurilor în funcție și de stilurile* muzicii biz. (irmologic, stihiraric, papadic). 3. Deși fiecare mod este, logic vorbind, un s. sieși suficient, definiția modului exclude de la sine recurgerea la acest element supraordonator; în totalitatea lor însă se accede că modurile alcătuiesc un s., cu tot complexul de elemente și interacțiuni propriu acestuia. Dovadă prima recurgere în istoria teoriei muzicale la noțiunea de s. cu privire la modurile grecești: systema teleion*. Legătura dintre întreg și parte în cadrul s. modal a constituit sub-s. de la punctul anterior, acționând în diferite s. și în diverse perioade ale gândirii modale. Prin analogie cu s. modal (mai corect, al modurilor), tonalitatea (1) este ea însăși un s., cu atât mai mult cu cât tonalitatea a „concentrat” caracteristicile modurilor, înglobându-le dualismul* ei fundamental și funcționalității*; s. (sub-s.) în cadrul tonalității rămân diatonia* și cromatismul. Sin. S. major-minor. 4. În contrast cu modul, pentatonica* are statutul unui s., datorită tocmai cuprinderii globale în noțiune a fenomenelor sale, fără diferențieri precise față cu finalele*, „dominantele”, reperele de tip tetracordic (cel mult de tip tricordic) etc. 5. Raportată la parametrii muzicali din sfera multivocalității*, se pot distinge s. istoric determinate privind melodia*, armonia (III, 2), polifonia. Un s. melodic, arm., polif., este caracteristic nu numai unei epoci istorice ci și stilului unui compozitor. S. dodecafonic* (ca și cel serial*) înlocuiește în ambele planuri – cel general și cel individual – delimitările tradiționale, melodicul, armonicul, polifonicul, ritmica fiind subordonate seriei* și s. serial, cu ansamblul lor de reguli și metode. B. ritmul* și parametrii acestuia: 6. S. ritmic, s. de organizare a succesiunilor de valori (I, 3) și accente* în raport cu practica de creație, cu necesitățile reliefării melodiei, polif., cu dansul* cu improvizația* etc. Spontane sau rațional construite, s. ritmice nu beneficiază, ca de altfel întregul domeniu al ritmului*, de o aceeași constantă abordare „sistematică” și analitică precum s. din domeniul intonaționalului. ♦ Descoperirea de către Brăiloiu a s. ritmice proprii muzicii pop. românești trebuie considerată ca fiind, în planul fenomenal-sistematic, una dintre cele mai însemnate de după constituirea concepției ritmice clasice. Spre deosebire de această concepție, ce avea ca lege fundamentală diviziunea (1) valorii ritmice, celelalte s. ritmice puse la punct de Brăiloiu – parlando giusto (giusto silabic), parlando rubato și aksak (s. clasic a fost numit de Brăiloiu divizionar) – dezvăluie alte legi dominante și anume: indiviziunea valorii (cu abateri în rubato* și minime excepții în giusto) și constituirea oricăror entități morfologice, respectiv formule (III) ritmice, prin combinarea a numai două unități cantitative: valoarea (corespunzând silabei) lungă și scurtă. Indiferent dacă cercetările folcloristice vor impune o eventuală reclasificare a s., în s. și sub-s., legile ce le guvernează își vor dovedi în continuare valabilitatea și caracterul de generalitate. Acest caracter este generalizator în măsura în care unele muzici ce au viețuit în afara conceptului clasic, cele folc. actuale, cele tradiționale extraeurop., sau – mergând la alte faze istorice – cele antice gr. (axate pe cantitatea silabelor lungi și scurte), cele medievale (axate pe modurile (III) ritmice proporționale), dar și cele moderne, precum acelea ale lui Messiaen (bazate, ca și aksak-ul, pe valorile adăugate), își găsesc în teoria emisă de cercetătorul român un tablou sistematic și o motivare de o excepțională valoare fenomenologică și structuralistă. De asemenea, constatarea că fiecare dintre s. sau sub-s., „separate” pe calea analizei*, corespund unor anumite genuri folclorice (ex. tipice: parlando giusto, genurile rituale, parlando rubato, genurile improvizatorice) stabilește o altă deosebire importantă față de muzica occid. cultă, în care s. ritmic este universal, indiferent de gen (I, 3) și formă*. Legitatea generală, ca și această relație între gen și s., contribuie la instaurarea unui nou tip de gândire componistică, sesizabil la creatorii interesați de universul muzicii folc. sau non-europ. În același sens a fost posibilă aplicarea concepției sistematice a lui Brăiloiu la realitatea artistic-estetică și structurală a muzicii lui Enescu, precum și a altor compozitori autohtoni, relevându-se astfel contribuția românească la lărgirea conceptului contemporan de ritm. V. variantă (I, 1).

SITUAȚIE AERIANĂ totalitatea datelor și factorilor luați în considerare pentru caracterizarea activității forțelor aeriene într-un anumit moment pe timpul executării unei lovituri sau operații aeriene într-o perioadă de timp. Situația aeriană este caracterizată prin următorii factori: spațiul aerian în care se efectuează zborul și acțiunile țintelor aeriene, determinat prin frontul de acțiune, adâncimea la care se execută zborurile, înălțimile de zbor; numărul și compunerea forțelor aeriene, traiectoriile și vitezele lor, durata zborului, timpul de zi, de noapte și condițiile meteo; manevrele executate de țintele aeriene în direcție, înălțime sau viteza și acțiunile lor (atac, cercetare, transport desant aerian, bruiaj). Situația aeriană poate fi: simplă sau complexă, determinată de apariția prin surprindere a țintelor aeriene, numărul mare și eșalonarea pe front, în adâncime și în înălțime, direcțiile diferite de acces, manevre dese și acțiuni numeroase pentru a se sustrage ripostelor trupelor de apărare antiaeriană (bruiaj radio-electronic, acoperirea țintelor prin aviația de vânătoare, lovirea pozițiilor trupelor de apărare antiaeriană). Situația aeriană tactică, ansamblu de date și factori referindu-se la zborul și acțiunile inamicului aerian, raportul de forțe între aviația proprie și cea inamică.

STENOCARDIE f. Boală de inimă care se manifestă prin accese de sufocare; anghină pectorală. /<fr. sténocardie

STRECHE ~ f. 1) Insectă hematofagă, de talie medie sau mare, păroasă, care înțeapă vitele cornute și caii, sugându-le sângele. ~ea vitelor. 2) Spaimă, neliniște provocată animalelor de aceste insecte. ◊ A fugi ca de ~ a fugi de ceva ca de un lucru înspăimântător. A apuca ~ea pe cineva (sau a da ~ea în cineva) a) a deveni (brusc) foarte agitat, ca urmare a reacției la înțepătura strechei; b) a se purta straniu; a deveni expansiv (fără motiv aparent). 3) Acces de furie, de isterie. [G.-D. strechei] /<sl. strĕku

STRECHE, streche, s. f. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (și în sintagma strechea vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziți sub pielea vitelor cornute mari, hrănindu-se cu sângele lor (Hypoderma bovis); b) (și în sintagma strechea oilor) insectă mare de culoare brună-cenușie, păroasă, care își depune larvele în nările oilor, de unde ajung în sinusurile frunții, producând moartea animalelor (Oestrus ovis); c) (și în sintagma strechea cailor) insectă mare de culoare galbenă-brună, păroasă, care își depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor, de unde larvele ajung în intestin (Gastrophilus equi); d) insectă cu abdomenul oval, cu picioarele păroase, care își depune ouăle pe părul căprioarelor și al cerbilor (Hypoderma diana și actaeon). ♦ Neliniște, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. ◊ Expr. A da strechea în cineva ori a-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de neliniște; (în special) a fugi orbește, fără motiv aparent; b) (despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastâmpăr. ♦ Furie subită, acces de nebunie. – Din bg. străk.

SUBINTRANT s. n. fenomen patologic al cărui nou acces începe înainte de terminarea celui precedent. (< fr. subintrant)

SUBINTRANT s.n. (Med.) Fenomen patologic al cărui nou acces începe înainte de terminarea celui precedent. [< fr. sub-intrant].

ștraifău, ștraifauă, s.n. (reg.) 1. construcție de bârne, umplută cu piatră, care se face la malul unui râu pentru a-l consolida sau pentru a feri plutele de izbituri. 2. lemn pus pe marginea drumurilor de acces în pădure.

TALON ~oane n. 1) Parte a unui document care rămâne după detașarea părții de bază înmânate solicitantului. 2) Foaie de control pentru obținerea unui lucru sau pentru accesul undeva. 3) Parte întărită a unui ciorap, care acoperă călcâiul. 4) Parte de la capătul de jos al arcușului. 5) tehn. Margine tare și îngroșată a unei anvelope care se introduce în janta roții. /<fr. talon

TAMBUCHI, tambuchiuri, s. n. Deschizătură în puntea unei nave, prevăzută cu un capac sau cu o construcție asemănătoare cu o gheretă, care o protejează de intemperii și care permite accesul în încăperile de sub punte. – Din sp. tambucho.

TAMBUCHI s. n. deschizătură în puntea unei nave care permite accesul în încăperile de sub punte. (< sp. tambucho)

TASTĂ s. f. clapă a pârghiei care acționează ciocănelul ce lovește coarda, respectiv deschide accesul aerului în tuburi la instrumentele muzicale cu claviatură; clapă la mașinile de scris, calculatoare etc. (< germ. Taste, it. tasto)

TELEINFORMATIC, -Ă, teleinformatici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a informaticii care prelucrează informația transmisă la distanță, în scopul asigurării accesului multiplu al beneficiarilor la un sistem de calcul cu performanțe ridicate. 2. Adj. De teleinformatică (1). – Din fr. téléinformatique.

TERȚ, -Ă I. adj. care vine în al treilea rând; al treilea. ♦ malarie (sau febră) ~ă = formă clinică de malarie în care accesele febrile revin din trei în trei zile. II. s. m. (jur.) persoană care nu figurează ca parte într-un contract ori într-un angajament intervenit între două părți, dar care poate avea drepturi sau obligații izvorâte din astfel de acte. III. s. n. (log.) ŭl exclus = principiu fundamental potrivit căruia un enunț nu poate fi decât adevărat sau fals, o a treia posibilitate fiind exclusă. (< lat. tertius, it. terzo)

TETANIE f. med. Stare patologică constând în accese de contracții musculare spasmodice ale membrelor și ale trunchiului, ca urmare a unor boli sau a insuficienței calciului din organism. /<fr. tétanie

TICHET ~e n. Bucată mică de hârtie sau de carton imprimaț, care oferă deținătorului anumite drepturi sau permite accesul undeva. /<fr., engl. ticket

TOANĂ s. v. acces, atac, banc, bătaie, boiște, cârd, copcă, criză, furie, haită, înverșunare, mânie, ochi, puseu, stol.

TOBĂ, tobe, s. f. 1. Instrument muzical de percuție, format dintr-un cilindru scurt, larg și gol, de lemn sau de metal, pe fundurile căruia este întinsă câte o membrană de piele, care, lovită (cu două baghete), produce sunete. ◊ Expr. A bate toba = a) a bate ritmic cu degetele într-un obiect (din nervozitate sau din nerăbdare); b) (fam.) a avea accese de tuse, a tuși; c) (fam.) a divulga un secret, a lansa tot felul de știri. A bate toba (la urechea) surdului = a vorbi cuiva degeaba, a sfătui pe cineva zadarnic, a nu fi ascultat. A face (pe cineva) tobă de bătaie sau a face (cuiva) pântecele (sau spinarea) tobă = a bate zdravăn (pe cineva). A fi (sau a ieși) tobă de carte (sau de învățătură) = a fi foarte învățat. A umbla cu toba sau a-i bate (cuiva) toba sau a vinde averea (cuiva) cu toba = a vinde lucrurile sau averea cuiva la licitație publică. 2. Nume dat mai multor obiecte de lemn sau de metal, fixe sau mobile, în formă de cilindru gol. ◊ Tobă de eșapament = cutie cilindrică la motoarele cu ardere internă, care amortizează zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. ♦ Organ de mașină folosit pentru transmiterea unei forțe de tracțiune prin intermediul unui cablu sau al unui lanț. ♦ Cutie metalică de formă rotundă sau dreptunghiulară, în care se bobinează filmul pentru unele aparate de proiecție. 3. Mezel preparat din bucățele de carne, de slănină, de măruntaie etc. introduse în membrana care formează stomacul porcului. 4. (La jocul de cărți) Caro. [Var.: (înv. și pop.) dobă s. f.] – Din magh. dob.

TRIPOL s.m. (Fiz.) Rețea electrică cu trei borne de acces. [< fr. tripôle].

TRIPOLAR, -Ă adj. (despre rețele, circuite electrice) cu trei borne de acces; cu trei poli. (< fr. tripolaire)

TURBARE, turbări, s. f. 1. Boală infectocontagioasă comună omului și animalelor, provocată de un virus, caracterizată prin accese nervoase violente, stări de agitație, urmate de paralizie și apoi de moarte; rabie, turbăciune, turbă². 2. Fig. Mânie, furie nestăpânită; înverșunare, turbăciune. ◊ (Pop.) Turbare de cap = zăpăceală, confuzie. ♦ Intensitate; violență. Vântul bate cu turbare. – V. turba.

tuse s. f. – Act respirator reflex cauzat de îmbolnăvire. – Var. Mold. tusă. Mr., megl. tuse. Lat. tūssis (Pușcariu 1781; REW 9016), cf. it., port. tosse, prov., cat., sp. tos, fr. toux. – Der. tuși (mr. tuședz, tușire), vb. (a avea un acces de tuse), din lat. tussῑre (Pușcariu 1782; REW 9015), cf. it. tossire, engad., port. tussir, prov., cat. tossir, v. fr. toussir, sp. toser, cuvînt de uz general (ALR, I, 146); tuset, s. n. (acces de tuse); tușit, s. n. (access de tuse); tușitură, s. f. (tuse).

TUSE f. Expirație bruscă și zgomotoasă cauzată de iritarea mucoasei căilor respiratorii sau de acțiunea altor factori. ◊ ~ convulsivă (sau măgărească) boală contagioasă acută, frecventă la copii, care se manifestă prin accese violente, spasmodice de tuse. [Art. tusea; G.-D. tusei] /<lat. tussis

TUȘI, tușesc, vb. IV. Intranz. A inspira scurt și a expira brusc și cu zgomot aerul din plămâni (de obicei ca simptom al unei boli); a avea un acces de tuse. – Lat. tussire.

A TUȘI ~esc intranz. A expira brusc și zgomotos aerul din plămâni (din cauza iritării sau îmbolnăvirii aparatului respirator); a avea un acces de tuse. /<lat. tussire

TUȘIT n. Acces de tuse. /v. a tuși

TUȘIT s. n. Faptul de a tuși; acces de tuse; tușitură. – V. tuși.

UȘĂ ~i f. 1) Deschizătură în peretele unei clădiri, la un vehicul, la mobilă etc. care face posibilă pătrunderea în interiorul lor. 2) Panou mobil prin manevrarea căruia se închide această deschizătură. ◊ ~ glisantă ușă care se deschide prin alunecare de-a lungul unui perete. ~ turnantă ușă cu mai multe despărțituri, care permite accesul prin rotirea în jurul unui ax vertical central. A trăi ~ în ~ (a trăi) în vecinătate; alături. Ședință cu ~ile închise ședință fără participarea reprezentanților presei. A arăta (cuiva) ~a a da (pe cineva) afară. A strânge cu ~a (pe cineva) a forța (pe cineva) să facă ceea ce i se cere, folosind momente demascatoare. A trânti ~a a-și manifesta supărarea izbind ușa cu putere. A trânti (sau a închide) cuiva ~a în nas a primi pe cineva cu ostilitate. A nu încăpea pe ~ a fi prea corpolent. A umbla din ~ în ~ a cerși. A bate pe la toate ~ile (sau porțile) a încerca fără succes rezolvarea unei cereri, apelând la diferite instanțe. A bate la ~ a) a ciocăni în ușă, cerând permisiunea de a intra; b) a fi gata să aibă loc; a se apropia. A-(și) deschide larg (sau amândouă) ~ile a) a lăsa intrarea liberă; b) a primi cu bucurie pe cineva. Închide ~a pe dinafară! Ieși! Pleacă! [G.-D. ușii] /<lat. ustia

VÂNĂTOARE LIBERĂ procedeu utilizat de către aviația de vânătoare sau de vânătoare-bombardament pe timpul luptelor pentru a căuta și descoperi pe cont propriu, fără dirijare de la sol, într-o zonă ordonată, inamicul aerian sau obiective ale trupelor de uscat pentru a le nimici sau a le neutraliza prin acțiuni independente. Vânătoarea liberă este executată cu formații mici pe direcția de acces a inamicului, până la adâncimi ce depind de raza tactică a avionului folosit, pe timpul misiunii transmițându-se și date de cercetare pentru a fi exploatate de cei interesați.

VIOLENT, -Ă, violenți, -te, adj. 1. Care se produce sau acționează cu putere, cu intensitate, cu violență; intens, puternic, tare. ♦ (Despre culori, lumină etc.) Izbitor, țipător; tare, viu, puternic. 2. (Despre ființe) Care are accese de furie, care se lasă condus de mânie, care se înfurie ușor, care are manifestări nestăpânite; coleric, furtunos, impulsiv, nestăpânit. ♦ (Despre manifestări ale ființelor) Care arată violență, impulsivitate, nestăpânire, agresiune. 3. Care se face cu forța; brutal, silnic. ◊ Moarte violentă = moarte produsă de un accident, de un act de violență sau de altă cauză nefirească. [Pr.: vi-o-] – Din fr. violent, lat. violentus, it. violento.