CUMINȚENIE f. 1) Comportare a copilului sau a omului cuminte. 2) Judecată sănătoasă; deșteptăciune. /a (se) cuminți + suf. ~enie

A SE SCLIFOSI mă ~esc intranz. 1) A plânge prefăcut, trăgând zgomotos și repetat aerul pe nas; a se smiorcăi. 2) depr. A avea o comportare de copil cu nazuri; a face fasoane; a se fasoni; a se marghioli; a se fandosi. /<ngr. stílvosa

A SE ALINTA mă alint intranz. (mai ales despre copii) A se comporta prea liber (simțind o dragoste exagerată din partea celor din jur). /<lat. allentare

A CERE cer tranz. 1) A se adresa cuiva pentru a obține ceva; a-și manifesta dorința de a avea ceva. ~ o carte. ~ un sfat. ~ un ajutor. ◊ ~ mâna (unei fete) a propune căsătorie (unei fete). 2) A pretinde, pornind de la prevederile legii; a revendica; a reclama. ~ un drept. ◊ ~ cuiva socoteală a cere lămuriri de la cineva. 3) A face să fie necesar; a necesita; a reclama; a comporta; a pretinde. Copilul mic cere multă atenție. /<lat. quaerere

copilăros, ~oasă a [At: PANN, P. V. II, 131/27/ Pl: ~oși, ~oase / E: copil¹ + -ăros] 1 (D. oameni) Care se comportă ca un copil (1) Si: copilos (1). 2 (Pex) Zburdalnic. 3 (Rar) Copilăresc (2).

CUVADĂ s. f. (în comuna primitivă; în Asia, America de Sud și Europa) rit de asistare a tatălui la nașterea copilului său, unde se comporta ca mamă, primind îngrijirile moașei, felicitările și darurile rudelor și prietenilor. (< fr. couvade)

DRESAT, -Ă, dresați, -te, adj. (Despre animale) Deprins, învățat să facă anumite mișcări la poruncă. Sosise cea mai potrivită vreme a rațelor la smîrcuri și a potîrnichilor la ierburi, cu proba celor din urmă cîni și șoimi dresați. SADOVEANU, Z. C. 274. ♦ Fig. (Cu sens peiorativ, despre oameni, mai ales despre copii) Deprins să se comporte într-un anumit fel stabilit de mai înainte.

leit, -ă adj., adv. I adj. 1 (de obicei constr. cu vb. „a fi”; mai ales despre oameni) <reg.> sleit², <fig.; înv. și reg.> scuipat². Fata lor este leită mama ei. 2 (înv. și reg.; despre suprafețe metalice cu asperități sau neregularități) v. Lustruit². Netezit². Șlefuit². 3 (înv.; despre obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte) v. Turnat². II adv. (modal; urmat de determ. introduse prin prep. „ca”) aidoma, aievea, asemenea, chiar, deopotrivă, exact, identic, întocmai, <astăzi rar> egalmente, <rar> absolut, <înv. și pop.> așijderea, <reg.> licit², liștai, prici¹, tistaș, tixlim, <înv.> atocma, ipac, tij, tocmai, tocmași, <fran.; înv.> exactemente. Deși matur, se comportă leit ca un copil. Fiica face anumite gesturi leit ca mama ei.

matern, -ă adj., adv. 1 adj. maternal, <rar> mămesc. Dragostea maternă este cel mai puternic sentiment. 2 adv. (modal) <rar> mămește. Se comportă matern cu orice copil.

TREZI, trezesc, vb. IV. Refl. 1. A se scula, a se deștepta din somn. A doua zi mă trezii dis-de-dimineață. SADOVEANU, O. VI 118. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, O. I 80. M-am trezit destul de dimineață, nu-i așa? ALECSANDRI, T. I 407. M-am culcat și-am adormit, Anevoie m-am trezit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Fig. Se trezesc munții, cîmpiile, apele. Zorile noi își deschid pleoapele. TULBURE, V. R. 20. În zorii zilei, cîmpiile se trezesc parcă dintr-o orgie, și liniștea se întoarce asupra lor ca o stafie. BOGZA, C. O. 249. [Zarzărul] s-a trezit, așa, de dimineață Cu ramuri albe – și se poate spune Că-i pentru-ntîia oară în viață Cînd i se-ntîmplă-asemenea minune. TOPÎRCEANU, B. 5. ♦ Tranz. A deștepta pe cineva din somn. Au coborît la crîșmă ș-au trezit pe negustor. SADOVEANU, B. 105. Tată, nu te înfricoșa, că eu sînt!... ci trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. Dorul mîndrei mare este... Eu mă culc, el mă trezește. HODOȘ, P. P. 37. ◊ (Poetic) Și luna își adormea strălucirea Și vîntul porni afară să trezească zorile. ISAC, O. 75. 2. Fig. A se deștepta dintr-o stare de amețeală, de visare, de letargie; p. ext. a reveni la viață, a începe o viață nouă. Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. Femeia lui Ipate și cu baba, cînd se trezesc din amețeală, nici tu drumeț, nici tu copil, nici tu nemica. CREANGĂ, P. 174. Lăpușneanul se trezise din letargia sa. NEGRUZZI, S. I 160. ♦ Tranz. A scoate din amorțeală, din letargie; a readuce la viață. Și zîna visează de veacuri Un tînăr născut din dumbravă Să vină să-i dea un sărut Trezind-o din vraja bolnavă. BENIUC, V. 85. Merge... Din frunze pocnind, Codrii vechi trezind. ALECSANDRI, P. P. 62. 3. A-și reveni din beție. (Tranz. fact.) În ochi negri că-l lovea, Din beție că-l trezea Și din gură mi-i striga. TEODORESCU, P. P. 544. 4. Fig. A lua ființă, a apărea, a se ivi, a se manifesta. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ Tranz. fact. A face să ia ființă, să se manifeste. Politica de pace, dusă de puterea sovietică încă din primele zile ale existenței sale, a trezit simpatia maselor iubitoare de pace din lumea întreagă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 368, 2/1. Operele... artistice ne turbură toată inima, trezesc toată durerea pricinuită de război. GHEREA, ST. CR. II 86. ♦ (Despre ființe) A căpăta viață, a veni pe lume; a se naște. Satul Humuleștii în care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic. CREANGĂ, A. 71. 5. A deveni conștient, a ajunge să înțeleagă, să-și dea seama de realitate. Deodată s-au trezit că... n-au nici soare, nici lună, nici stele. RETEGANUL, P. III 66. Doamne! cum să ia omul ista, la drum, cu vorba și cînd se trezește, cine știe unde a ajuns. CREANGĂ, P. 119. ◊ (La pers. 2 sg. cu valoare de impersonal) Știi mata cum sînt fetele cînd se gătesc de bal... Ba le trebuie una... ba alta... și cînd te trezești, o înnoptat de tot. ALECSANDRI, T. I 130. 6. A se pomeni pe neașteptate cu cineva sau cu ceva, a ajunge deodată undeva, la cineva sau într-o situație neprevăzută. M-am trezit cu dumneata în sala de așteptare, parcă ai căzut din cer. C. PETRESCU, A. 281. Cînd era să beau și eu... mă trezii cu o usturime grozavă la amîndouă picioarele. ISPIRESCU, L. 303. Ne trezim că iar vine părintele la școală cu moș Fotea, cojocarul satului. CREANGĂ, O. A. 34. ◊ Expr. Unde te trezești? se spune unui om prea îndrăzneț sau prea obraznic, care se comportă în mod nepotrivit. Sperii copiii, unde te trezești? Nu mai ești la război. SAHIA, N. 53. A se trezi în oțelele puștii v. oțel (4). ♦ A se afla într-un anumit loc sau într-o anumită stare de cînd știe, de cînd își poate aduce aminte. Se trezise în bordeiul de lîngă apă, la picioarele de piatră ale podului, poate de zece ani, poate de mai mult. C. PETRESCU, S. 37. Așa m-am trezit de mic, sîngur-sîngurel, străin și fără de nime. SBIERA, P. 151. Flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini. CREANGĂ, P. 139. 7. (Despre mîncări, băuturi, substanțe aromatice etc.) A-și pierde din tărie, din gust, din aromă; a se răsufla. Din vorbă-n vorbă, și dumneata și eu nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească... Te rog, bea și toarnă-mi și mie. CARAGIALE, P. 127.

copilărire sf [At: DA ms / Pl: (rar) ~ri / E: copilări] 1 Petrecere undeva sau cu cineva a anilor copilăriei Si: copilărit (4). 2 (D. oameni maturi) Comportare neserioasă, cu apucături de copil Si: copilărit (5). 3 Ramolire.

nas¹ sn [At: PSALT. HUR. 99^v/5 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: ml nasus] 1 Parte proeminentă a feței, situată între obraji, gură și frunte, servind ca organ de respirație și ca organ olfactiv Si: (îrg) nară (9), (arg) nasuliu (8). 2 (Pex) Bot al unor animale Si: (îrg) nară (10). 3 (Îs) ~acvilin (sau coroiat, cocârjat) Nas (1) cu vârful încovoiat, ca ciocul acvilei. 4 (îs) – ascuțit Nas (1) lung și subțire. 5 (Pop; îcs) Suflarea ~ului fără degete Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 6 (Pop; îcs) -ul la prășit Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 7 (Îlav) Sub (sau, rar, în) ~ul (cuiva) sau sub ~ În imediata apropiere. 8 (Îlav) În fața cuiva. 9 (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta”; îlav) Pe ~ Cu timbru nazal. 10 (Îlv) A avea ~ sau a-și ridica ~ul A îndrăzni. 11 (Îe) A strâmba (sau a cârni) din ~ sau (rar) a-și cârni ~ul A-și manifesta nemulțumirea, dezaprobarea, disprețul. 12-13 (Îe) A da (sau a băga) pe sub ~ A mânca (cu lăcomie). 14 (Îe) A-i da (cuiva) și pe gură și pe ~ A da cuiva mai mult decât îi trebuie Si: a îmbuiba. 15 (Îe) A râde pe sub ~ A râde pe ascuns, discret. 16 (Îe) A nu vedea de ~ Se spune în bătaie de joc, atunci când cineva nu vede un lucru aflat chiar în apropierea sa. 17 (Îae) A fi neatent. 18-19 (Îe) A nu vedea mai departe de(cât) lungul ~lui (A fi prost sau) a fi limitat din punct de vedere intelectual. 20 (Îae) A fi neprevăzător. 21-22 (Îe) A (nu)-și cunoaște (sau ști) lungul ~ului A (nu) ști să-și limiteze pretențiile. 23-24 (Îae) A (nu) fi modest. 25-26 (Îae) A (nu)-și da seama de măsura pe care trebuie să o păstreze față de alții. 27-28 (Pex; îae) A (nu) se comporta cuviincios. 29-30 (Îae) A (nu)-și da seama de câte este în stare să facă cu forțele proprii. 31 (Fam; d. oameni; îe) A-și arăta sau a(-și) scoate ~ul (la iveală) A se arăta undeva unde nu a mai fost văzut de mult timp Si: a apărea. 32 (Îe) A da cu ~ul (pe undeva sau prin ceva) A trece în grabă pe undeva. 33 (Îae) A trece întâmplător pe undeva. 34 (Îe) A da cu ~ul de ceva A întâmpina o dificultate. 35 (Îe) A da ~ul (cu ceva) A lua cunoștință de ceva. 36 (Îae) A se familiariza cu ceva. 37 (Îe) A da ~ul cu cineva A se întâlni cu cineva pe neașteptate și de obicei fără a dori. 38 (Îe) A avea lumânări la ~ Se spune despre cineva care este încă un copil. 39 (Îae) Se spune despre cineva care se comportă copilărește, prostește. 40 (Îe) A-și beli (sau jupui, rupe) ~ul A fi în primejdie. 41 (Îae) A se păcăli. 42 (Îae) A o păți. 43 (Fam; îe) A-și băga (sau a-și vârî) ~ul (undeva) sau în (ori la) ceva sau unde nu-i fierbe oala A se amesteca într-o problemă, afacere etc. care nu-l privește. 44 (Îe) A-i da (cuiva) peste ~ sau a da (sau a pune cuiva, ceva) peste ~, a scoate (cuiva ceva) pe (ori prin, pe sub) ~, a(-i) trece (cuiva ceva) pe sub ~, a-i freca (ceva) sub ~, a-i trage una (ori un ibrișin) pe la ~ A face pe cineva să simtă că nu s-a purtat cum se cuvine. 45 (Îae) A-i face cuiva aluzii răutăcioase. 46 (Îae) A-i reproșa cuiva ceva cu răutate. 47-48 (Îe) A (nu) (-i) da ~ (cuiva) A (nu) permite cuiva să fie prea familiar, prea îndrăzneț sau obraznic. 49 (Îe) A-și lua ~ul la purtare sau a(-și) lua ~, a-și lungi ~ul A deveni prea îndrăzneț. 50 (Pex; îae) A se obrăznici. 51 (Îe) A umbla (sau a fi, a se ține, a merge) cu ~ul pe sus (sau în vânt) sau a-și ține (ori a-și ridica, a-și purta etc.) ~ul (pe sau în) sus A fi îngâmfat. 52 (Îae) A fi obraznic. 53 (Îae) A fi sfidător. 54 (Îe) A pune (sau a lăsa) ~ul în jos (sau în pământ) A se rușina. 55 (Îae) A se simți vinovat. 56 (Îlav) Cu ~ul (lăsat) în jos Rușinat. 57 (Îal) Umilit. 58 (Îe) A(-și) pleca ~ul A se umili. 59-60 (Îe) A (nu) avea ~ A (nu) îndrăzni. 61-62 (Îae) A (nu) avea autoritate, trecere, credit. 63 (Reg; îe) A avea (sau a fi cu) ~ de câine A fi fără rușine. 64 (Îe) A tăia (sau a frânge, a rupe, a scurta, reg, a tâmpi) (cuiva) ~ul A pune pe cineva la locul lui. 65 (Pex) A umili pe cineva. 66 (Îae) A pedepsi pe cineva. 67 (Îe) Să-mi tai ~ul dacă... Se spune pentru a întări o afirmație sau negație. 68 (Îe) A-i crește (cuiva) ~ul cel tăiat A se obrăznici din nou, după ce a fost mustrat, pedepsit. 69 (Fam; îe) A-i cădea (sau a-i pica, rar, a i se muia cuiva) ~ul A-și pierde mândria. 70 (Fam; îae) A-și pierde îndrăzneala. 71 (Fam; îae) A rămâne rușinat. 72 (Fam; îae) A rămâne umilit. 73 (Fam; îe) Nu-ți pică sau nu-ți cade ~ul ori nu-ți ia din ~ Nu ți se întâmplă nimic. 74 (Fam; îae) Nu-ți pierzi din demnitate. 75 (Îe) A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarea) la ~ A fi foarte îngâmfat. 76 (Rar; îe) A-și face -ul mătură A-și pierde omenia. 77-78 (Îe) A (nu) fi (sau face) de ~ul (cuiva) sau a (nu)-i fi de ~ A (nu) fi potrivit cu cineva. 79-80 (Îae) A (nu) fi destul de bun pentru cineva. 81 (Îlv) A-i fi (rușine) pe la ~ A se rușina. 82 (Îlv) A da ~ul (să...) A îndrăzni. 83 (Îe) A-i râde (cuiva) în ~ A-i râde cuiva în față, bătându-și joc de el. 84 (Îe) A se întâlni (sau a da) ~ în ~ (cu cineva) A se întâlni față în față cu cineva pe neașteptate. 85 (Îlav) ~ în ~ Față în față cu cineva. 86 (Reg; îe) A-și duce ~ul undeva A răspunde de ceva. 87 (Reg; îae) A păți rușine pentru ceva. 88 (Îe) A-i întoarce (cuiva) ~ul A ignora în mod voit și ostentativ prezența cuiva. 89 (Îae) A manifesta dispreț față de cineva. 90 (Îe) A-i da (cuiva) cu ardei (sau cu chibritul, cu frunză de tutun, cu ceva) pe la ~ A supăra pe cineva. 91 (Îae) A întărâta pe cineva. 92 (Îe) A stoarce cuiva ceapa (sau lămâia) în ~ sau a-i freca cuiva rădichea la ~ A înfrunta vehement pe cineva. 93 (Îlv) A-și umfla ~ul sau a-i tremura (ori a-i fumega) cuiva ~ul, a-i veni (cuiva) muștarul (ori musca) la ~, a fi (sau a umbla) cu țâfna la (sau în) ~, a-i da (cuiva) dracul cu coada pe la ~ A se supăra. 94 (Îal) A se înfuria. 95 (Îe) A-i sări (cuiva ceva) în ~ A fi supărăcios, sensibil. 96 A se simți jignit. 97 (Îe) A cădea cu ~u-n terci sau a-și turti ~ul, a lua în ~ (rușinea) A-și pierde reputația. 98 (Îae) A păți ceva rușinos. 99 (Îe) A-i da (sau a-i ajunge, a-i mirosi cuiva) pe sub ~ A se simți jignit. 100 (Îe) A-i sta (cuiva) ca piperu-n ~ A nu-i fi pe plac cuiva. 101 (Îe) A fi cu ~ul de ceară A se supăra ușor și din nimic. 102 (Îae) A fi mofturos. 103 (Îae) A fi timid, rușinos. 104 (Îe) A-i da (sau a-i ieși cuiva) ceva pe ~ sau (înv) a vărsa ceva pe ~ A o păți. 105 (Rar; îlv) A-i da (cuiva) cu luleaua în ~ A nesocoti. 106 (Îal) A disprețui. 107 (Reg; îlv) A prinde (pe cineva) de ~ A mitui pe cineva. 108 (Îe) A-i pune (cineva) belciug(ul) în ~ sau (reg) a-i atârna (cuiva) cinghelul (sau iabașaua) de ~ A conduce pe cineva după voie. 109 (Îae) A obliga pe cineva la o acțiune, mituindu-l. 110 (Îe) A duce (sau a purta, a târî, a ține pe cineva) de ~ A stăpâni pe cineva, determinându-l să acționeze într-un anumit fel. 111 (Îae) A purta pe cineva cu vorba Si: a amăgi. 112 (Îae) A înșela pe cineva. 113 (Reg; îe) A duce (sau a trage) pe cineva cu ~ul la teică A da în judecată pe cineva. 114 (Îe) A-i trânti (sau a-i închide, a-i da cuiva cu) ușa-n ~ A refuza să primească pe cineva. 115 (Îae) A goni pe cineva cu dispreț. 116 (Îae) A pleca supărat, trântind ușa. 117 (Îlv) A-i da (cuiva) cu cădelnița pe la ~ A linguși pe cineva. 118 (Îlv) A da (sau a trece cuiva ceva) pe la (sau pe lângă) ~ A tenta. 119 (Îal) A amăgi. 120 (Îe) A umbla (sau a fi) cu plosca (ori cu țuica) la (sau în) ~ sau a puți a ~ belit, a-i ieși cuiva vinul în ~ A fi bețiv. 121 (Gmț; irn; îe) Îi curge untura (sau îi dă grosul) pe ~ Se spune despre oamenii slabi. 122 (Îe) Cu ~u-n șold, cu mâna-n vânt Se spune despre ceva nepotrivit. 123 (Îlv) A scoate panglici pe ~ A exagera. 124 (Îal) A minți. 125 (Îe) A se întoarce (de undeva) cu ~ul în jos A se întoarce rușinat. 126 (Fam; îe) Să-ți fie de ~! Se spune pentru a arăta că unei persoane ar trebui să-i fie rușine. 127 (Îe) A-i trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) ~ A-i trece pe dinaintea ochilor. 128 (Îae) A pierde un prilej favorabil. 129 (Îe) A se împiedica de ~ A avea nasul (1) excesiv de lung. 130 (Fam; îe) A arunca ceva cuiva în ~ A-i spune cuiva ceva în față fără menajamente. 131 (Îe) Nu miroase a ~ de om Nu e faptă de om vrednic. 132 (Mol; îc) ~ul-vlădichei Partea posterioară a coloanei vertebrale la păsări, de unde cresc penele cozii Si: târtiță. 133 (Bot; pop; îc) ~ul-curcanului Moțul-curcanului (Polygonum orientale). 134 (Bot; pop; îae) Busuioc-roșu (Amarantus caudatus). 135 (Bot; îrg; îc) ~-de-cocor Greghetin (Geranium pratense). 136 (Fig) Miros dezvoltat, fin. 137 (Fig) Simț de orientare dezvoltat în împrejurări dificile. 138 Capacitate de intuire exactă a unei situații. 139 (Pop) Trompă de elefant. 140 (Prin sinecdocă) Față. 141 (Pex) Cap. 142 (Pan) Parte anterioară a corpului unei nave sau a fuselajului unui avion. 143 (Buc; pan) Parte din vârf a opincii, strânsă cu nojițe Si: (reg) gurgui. 144 (Reg; pan) Vârf al securii. 145 (Pan) Căpăcel care apără împotriva vântului gura unui coș de aerisire. 146 (Reg; lpl) Colțuri ale scoabei. 147 (Reg) Picior al plugului de la piuă, în care se prind aripile. 148 (Teh) Proeminență pe o piesă sau pe un organ de mașină care servește fie la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese sau a unui alt organ al aceleiași mașini, fie la fixarea acestora într-o anumită poziție.

CURAT², -Ă, curați, -te, adj. 1. Lipsit de murdărie, de pete; care nu mai are murdărie, praf etc. Își luă niște haine curate. ISPIRESCU, L. 16. Nurorile... așezară baba într-un așternut curat. CREANGĂ, P. 13. ◊ (Adverbial) Mîncînd tot lucruri simple, dar sănătoase și curat gătite, e învederat că nu se cade ca el să ceară mai mult. ODOBESCU, S. III 39. ◊ Expr. A trece (sau a scrie, a copia) pe curat = a transcrie (fără greșeli) pe altă foaie sau caiet. A ieși, sau a scăpa cu fața curată (sau cu obrazul curat) v. față. A ieși (sau a scoate pe cineva) basma (sau batistă) curată v. basma. ♦ (Despre aer) Lipsit de impurități, pur, proaspăt, plăcut de respirat. Aerul curat al dimineții îi pătrunse în piept, ca o băutură răcoritoare. DUMITRIU, V. L. 71. ♦ (Despre o încăpere, gospodărie) Ținut în curățenie, îngrijit. Am intrat pe urmele mamei Anghelina în bucătăria curată. SADOVEANU, N. F. 23. ♦ (Despre ființe) Care nu se murdărește sau nu murdărește nimic în jur; care iubește, care respectă curățenia. Un copil curat. 2. Fig. Fără vină, fără greșeală, ireproșabil ca comportare, ca ținută. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? EMINESCU, O. I. 150 3. Fig. Lipsit de perfidie, cinstit, sincer, leal. Aducea, cu veselia curată a chipului și a vorbei lui, nu știu ce aer proaspăt și. sănătos. VLAHUȚĂ, O. A. 511. Azi cînd a mea iubire e-atîtă de curată... Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi! EMINESCU, O. I 233. Mori, mîndră, să mor și eu.,. Și să ne facă o groapă, Să ne-ngroape totodată... C-a fost dragoste curată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 57. 4. (Despre vase) în care nu sînt murdării, din care se poate mînca sau bea. 5. (Despre cer, văzduh) Fără nori, senin, clar, luminos. Prin văzduhul curat și care începuse să se umple de umbra albastră a serii, trecu o fluturare grăbită și statornică de aripi. DUMITRIU, B. F. 133. Cerul era curat și luminos ca-n zorii zorilor; doar cîteva stele mari mai pîlpîiau, înfricoșate și mirate, gata parcă și ele să moară. REBREANU, R. XI 105. Mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I 125. ♦ (Despre apă, lacrimi, pietre prețioase etc.) Transparent, limpede. Plînse... lăcrimi curate ca diamantul. EMINESCU, N. 27. 6. (Despre voce, glas etc.) Limpede, clar, sonor, cristalin. Un glas așa de dulce și de curat... încît părintele Sosoi... la cea întîi notă zisă de Pisălog începea să plîngă ca un copil. CONTEMPORANUL, V_I 197. ◊ (Adverbial) Vei binevoi a le învăța pe de rost, pentru ca să le poți cuvînta curat și pe înțeles. NEGRUZZI, S. I 8. 7. Fig. Lămurit, deslușit, clar, cinstit, deschis. Cu ăștia o s-avem o dală și-o dată O răfuială! Și socoteala curată O s-o scriem cu altă cerneală! DEȘLIU, G. 10. ◊ Expr. (Familiar) Curată Socoteală = lucru clar, indiscutabil. De-i lovi bărbatul cu lopățica... Se duce de-a tumba peste nouă mări și nouă țări... curată socoteală. ALECSANDRI, T. I 104. Vorbă curată = vorbă spusă fără înconjur, pe șleau, categoric. Vorbă curată! nici un al doilea Nimrod, vînătorul biblic, nici un al doilea sfînt Hubert, vînătorul minunat al creștinilor, eu unul n-am să mă fac. ODOBESCU, S. III 13. ◊ (Adverbial, construit cu verbul «a spune») Soare luminat, Spune-mi tu curat Și adevărat: Văzut-ai ori ba... Fată ca a mea? RETEGANUL, P. IV 3. Atunci curat iți spun că nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mîndră crăiasă, A lumii mireasă. ALECSANDRI, P. P. 21. 8. (În opoziție cu amestecat) Fără corpuri străine, pur. Ne-or dărui C-un colac De grîu curat. TEODORESCU, P. P. 16. ◊ (Poetic) Soarele-mpletea cu aur argintul lui curat din plete. GOGA, C. P. 11. 9. (În opoziție cu fals) Veritabil, autentic, adevărat. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, P. 179. ◊ Fig. Mi se părea, voinic, stufos și încărcat de ani, cum era, o minune curată. GALACTION, O. I 208. Eu ți-am spus curatul adevăr. ISPIRESCU, L. 42. 10. (În superstiții, mai ales în construcții negative) Asupra căruia nu apasă blestem, vrajă, care nu-i sub influența, sub puterea demonilor. Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pămîntul. CREANGĂ, P. 302. ◊ Expr. Nu-i lucru curat = este ceva la mijloc, a intervenit ceva anormal, nefiresc. Mașinca simți că nu e lucru curat, își cunoștea fratele prea bine, pentru ca să nu-i priceapă mișcările, chiar din depărtare. BASSARABESCU, V. 22. Păsările îi cunoșteau, ele știau că nu-i lucru curat. RETEGANUL, P. IV 68. El pricepuse că beția aia d-atuncea nu fusese lucru curat. ISPIRESCU, L. 107. Bine că am scăpat de belea; că nici lucru curat n-a fost aici. CREANGĂ, P. 68.

lună [At: (cca. 1550) CUV. D. BĂTR. II, 459/13 / Pl: ~ni, (înv) ~ne / E: ml luna] 1 sf Satelit natural al Pământului, care se învârtește în jurul acestuia și pe care îl luminează în timpul nopții. 2 sf (Ast; îs) ~ nouă Moment în care Luna (1) este în conjuncție cu Soarele. 3 sf (Pex) Înfățișare a lunii (1) în acest moment Si: (pop) crai-nou. 4 sf (Pop; îs) ~ tânără (sau seacă) Lună (1) aflată în primul pătrar, atunci când se află în conjuncție cu Soarele și se vede pe cer o parte din suprafața ei luminată. 5 sf Aspect al lunii (1) în această fază. 6 sf (Pop; îe) A fi făcut la ~ plină A fi somnambul. 7 sf (Îs) ~ plină (sau reg, întreagă, împlinită, veche) Fază a lunii (1) când aceasta se află în opoziție cu soarele și se vede pe cer luminată în întregime. 8 sf Perioadă de timp când luna (1) are această înfățișare. 9 sf (Pop; îe) A fi ca o ~ plină A fi cu obrazul (sau fața) rotund(ă) și plin(ă). 10 sf (Pop; îs) ~ veche, ~ la sfârșit, (reg) ~ pișcată Ultimă fază a lunii (1), când aceasta este în conjuncție cu soarele și se vede o mică porțiune din suprafața ei luminată, în forma unei seceri subțiri. 11 sf Timp în care luna (1) are această înfățișare. 12 sf (Îrg; îla) (De) sub ~ Care se află pe pământ. 13 sf (Pex; îal) Care se află în univers. 14 sf (Îlav) Câte-n ~ și în stele (sau și în soare) Tot ce se poate închipui. 15 sf (Pop; îe) A promite (cuiva) (și) ~na de pe cer A promite (cuiva) ceva imposibil de realizat. 16 sf (Pop; îe) A cere (și) ~na de pe cer A cere foarte mult. 17 sf (Pop; îe) A apuca (sau a prinde) ~na cu dinții (și soarele cu picioarele) A încerca realizarea unui lucru aproape imposibil sau greu accesibil. 18 sf (Fam; îe) A trăi (sau a fi căzut) în (din) ~ A fi rupt de realitate. 19 sf (Rar; îe) Parcă e căzut din ~ Se spune despre cineva aiurit și lipsit de simț practic. 20 sf (Pop; îe) A da (a arunca sau a zvârli) cu barda (cu toporul sau cu pușca) în ~ A se comporta irațional. 21 sf (Reg; îe) A fi un (îm)pușcă-n ~ A fi nebun. 22 sf (Trs; îe) A azvârli cu pălăria după ~ A se comporta ca un om beat. 23 sf (Fam; îe) A lătra (sau a urla) (precum câinele) la ~ A protesta inutil. 24 sf (Trs; îe) A scos ~na din fântână Se spune despre cineva prost și neîndemânatic. 25 sf (Rar; îe) A fi cu ~na în cap A fi labil psihic. 26 sf (Reg; îe) A se schimba (sau a fi schimbător) ca ~na A fi inconsecvent în păreri sau în comportare. 27 sf (Reg; îcs) De-a ~na Joc de copii, în care participanții, așezați spate în spate, se ridică unul pe celălalt, rostind „Luna!”. 28 sf (Pop; îe) A-i răsări (sau a-i ieși cuiva) ~na în cap (sau în ceafă) A cheli. 29 sf (Mol; îe) A i se vedea (cuiva) ~na A fi evidentă sărăcia cuiva. 30 sf (Arg; îe) A atinge pe cineva la ~nă A-i da cuiva o lovitură în cap. 31-32 a, av (Care este) strălucitor. 33 sf (Pex) Lumină a lunii (1). 34 sf Suprafață a lunii (1) pe care are loc aselenizarea Si: sol. 35 sf (Pop; îe) A fi (o) ~ ca ziua Se spune despre o noapte foarte luminoasă. 36 sf (Înv; îs) Boală de (sau din) ~ Somnambulism. 37 sf (Înv; îas) Epilepsie. 38 sf (Îlav) La sau pe, sub, rar în ~ La (sau pe, sub, în) lumina lunii (1). 39 sf (Pop; îe) A se zări de ~ A răsări luna (1). 40 sf (Lpl) Satelit natural al unei planete. 41 sf Imagine a lunii (1) sau simbolurile diverselor faze ale ei imprimate în peceți, în sigilii, pe calendare, pe steaguri etc. 42 sf (Înv) Semilună turcească. 43 sf (Pop; În religiile păgâne; adesea și ca nume propriu) Zeitate feminină. 44 sf (Reg; îs) ~na ochiului (sau ochilor) sau ~na neagră Pupilă. 45 sf (Trs; îs) ~ de inel (sau inel cu ~) Piatră strălucitoare de inel. 46 sf (Bot; reg; îc) ~na-și-Soarele Buruiană-de-nouă-laturi (Ranunculus auricornus). 47 sf (Bot; îrg; îc) ~na-apei Specie de bumbac nedefinită mai îndeaproape. 48 sf (Reg; îs) ~nile fundului Doagă mică. 49 sf (Rar) Argint. 50 sf (Rar; îs) ~na mare (sau mică) Velă. 51 sf lnterval de timp care corespunde unei revoluții a Lunii (1) în jurul Pământului. 52 sf (Îs) ~ calendaristică Fiecare dintre intervalele de timp, apropiate de perioada de revoluție a lunii (1), în care e divizat anul calendaristic. 53 sf (Îs) ~ sinodică (îvr, ~ lunară) Lunație (2). 54 sf (Îs) ~ siderală (rar, siderică) Perioadă de revenire a lunii (1) în dreptul aceleiași stele fixe. 55 sf (Îs) ~ zodiacală (sau draconitică, rar, draconică) Interval de timp dintre două treceri succesive ale lunii (1) prin dreptul aceluiași nod (sau prin același punct nodal) al orbitei sale. 56 sf (Îs) ~ anormală (sau anormalistică) Interval de timp necesar lunii (1) pentru a reveni la perigeu. 57 sf (Îs) ~ solară Interval de timp egal cu a douăsprezecea parte din anul solar. 58 sf (Îs) ~ periodică (sau tropică) Interval de timp corespunzător descrierii de către lună (1) a 360° de longitudine. 59 sf (Ast) Interval de timp egal cu fiecare dintre cele 12 diviziuni ale anului calendaristic, cu o durată de la 28 până la 31 de zile. 60 sf (Pgn) Interval de timp de aproximativ 30 de zile consecutive. 61 sf (Udp „în”, „după”, „peste” etc. sau „în curs de”) Precizează momentul sau durata acțiunii. 62 sf (Înv; îla) De toată ~na Care apare în fiecare lună (60). 63 sf (Înv; îlav) De ~ Pentru fiecare lună (60). 64 sf (D. plante; îal) Care ajunge la maturitate și rodește în timp de aproximativ o lună (60). 65 sf (D. plante; îal) Care apare și se recoltează timpuriu. 66-67 sf (Îljv) Cu ~na (Care este angajat) cu plată lunară. 68 sf (Îlav) ~ de (rar după) ~ sau din ~ în ~ În fiecare lună (59), în mod neîntrerupt. 69 sf (Înv; îlav) În (sau pe) toată ~na ori în toate ~nile Lunar (9). 70 sf (Îlav) La (o) ~ sau (la două, trei etc. ~ni o dată) O singură dată la interval de o lună (60). 71 sf (Îlav) Până într-o ~ sau până în două (trei etc.) ~ni În curs de o lună, de două (de trei etc.) luni. 72 sf (Îlav) Acum (sau, pop, acu) o ~ (două, trei etc.) Cu o lună, cu două, cu trei etc. sau câteva luni în urmă. 73 sf (Îlav) Cu ~nile Timp de mai multe luni. 74 sf (Pop; îlav) La ~na câinilor (sau a cailor) Niciodată. 75 sf (Îs) ~ de miere Prima lună (60) dintr-o căsătorie. 76 sf (Pex) Perioadă de început a unei căsnicii, considerată a fi cel mai fericit timp din viața celor căsătoriți. 77 sf (Udp „de”) Perioadă de 30 de zile consecutive, considerată sub aspectul conținutului activităților desfășurate în acest timp. 78 sf (Spc; urmat de determinări în genitiv) Perioadă de timp de 30 de zile consecutive, dedicată în mod oficial unor anumite activități. 79 sf (Lpl; determinat prin „întreg”, „de zile”, „de-a rândul”) Timp nedeterminat care cuprinde un număr de luni (59) relativ mare. 80 sf (D. femei; îe) A fi (gravidă) într-o ~ (sau în două, trei etc. ~ni) sau a fi gravidă în prima ~ (sau în a doua, în a treia etc. ~) A fi parcurs o perioadă bine determinată din cele nouă luni (59) de sarcină. 81 sf (Reg; îe) A nu fi de ~nile toate A nu fi născut la termen. 82 sf (Pop; îe) A fi în șapte ~ni sau a-i lipsi (cuiva) o ~ A fi arțăgos. 83 sf (Pop; șîs ~na femeilor) Menstruație.

adoptat, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~ați, ~e / E: adopta] 1 (D. un copil) Înfiat. 2-3 (D. felul de vedea sau de a se comporta) Însușit. 4 (D. o părere, metodă etc.) Acceptat. 5 Ales cu predilecție. 6 Acceptat prin vot.

ADOPTA, adopt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-și însuși felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o părere, o metodă etc; a accepta ceva în urma unui vot. – Fr. adopter (lat. lit. adoptare).

a o căuta cu lumânarea expr. 1. a se comporta imprudent; a se expune accidentărilor. 2. a căuta cearta cu orice preț. 3. (d. copii) a se purta astfel încât să atragă asupra sa o pedeapsă.

EDUCAȚIE, educații, s. f. Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor și ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societății etc.; rezultatul acestei activități pedagogice; bună creștere, comportare civilizată în societate. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor, întărirea sănătății, formarea și perfecționarea cunoștințelor, priceperii și deprinderilor de mișcare necesare atât pentru muncă, cât și pentru activitatea sportivă. [Var.: (înv.) educațiune s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis.

ADOPTA, adopt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil după toate formele legale; a lua de suflet. 2. A-și însuși felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o părere, o metodă etc. ♦ Refl. pas. Planul se făcu, se adoptă și se puse în lucrare. NEGRUZZI, S. I 319. ♦ A accepta în urma unui vot. O lege se socotește adoptată dacă e votată de majoritatea simplă a Marii Adunări Naționale. CONST. R.P.R. 19. – Prez. ind. și: (1) adoptez.

DELICAT adj. 1. fin, gingaș, grațios, suav, (Mold. și Munt.) scarandiv, (fig.) dulce. (O fată ~; cu gesturi ~.) 2. ales, distins, fin, manierat, politicos. (O comportare ~.) 3. debil, firav, fragil, gingaș, pirpiriu, plăpînd, prizărit, sfrijit, slab, slăbănog, slăbuț, șubred, (pop.) pițigăiat, (înv. și reg.) mîrșav, ticălos, (reg.) gubav, morînglav, (Mold. și Transilv.) sighinaș, (Munt. si Olt.) șiștav. (Un copil ~; o constituție ~.) 4. anevoios, dificil, gingaș, greu, (fig.) ingrat. (Am o misiune ~.)

just, justă adj., adv. I adj. 1 (despre noțiuni, idei, concepte etc.) adevărat, corect, drept, exact. Studiul a fost apreciat întrucât concluziile cercetării erau juste. 2 (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) corect, drept, echitabil, nepărtinitor, <înv.> raționabil. I-a mulțumit pe toți, făcând o împărțire justă a bunurilor rămase ca moștenire. 3 drept, echitabil, îndreptățit, legitim. Cererea sa de mărire a salariului a fost justă. 4 (despre cauze, motive etc.) bun, fundamentat, îndreptățit, îndrituit, întemeiat, justificat, legitim, logic², motivat, serios, temeinic, <rar> determinat, legitimat, <înv.> îmbizuit, raționabil,<fig.; rar> binecuvântat. Trebuie să vină cu o scuză justă pentru a fi crezut. II adv. (modal) 1 adevărat, drept. A prezentat just cele petrecute. 2 corect, drept, echitabil. A împărțit just averea celor trei copii ai ei. 3 drept, întemeiat, temeinic. Înainte de a lua o hotărâre, directorul de proiect judecă just punctele de vedere ale colaboratorilor săi. 4 bine, corect, frumos, <pop.> acătării, <fam.> fain. S-a comportat just cu ea.

bun, ~ă [At: COD. VOR. 149/2 / Pl: ~i a, ~e sn, ~uri / E: lat bonus, ~a, ~um] 1 a (D. ființe, mai ales, d. oameni) Care are calități Si: (îvr) bunătățat^[1]. 2 a (D. oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți Si: binevoitor. 3 a (D. obiecte) Care funcționează bine. 4 a (D. obiecte) Care este valoros. 5 a (Îs) ~ la inimă Milostiv. 6 a (Pfm; îe) Fii ~ Te rog! 7 av (Îe) -rău Oricum ar fi. 8 sm (Îe) ~ și rău Toată lumea, fără deosebire. 9 a (îlav) ~ e Dumnezeu! Cred în bunătatea lui Dumnezeu. 10 a (Pfm; îs) Ceas ~ împrejurare norocoasă sau fericită. 11-12 a (Îe) A (nu) fi a ~ă A (nu) fi semn că este bine. 13 a (D. procese, fenomene, acțiuni) Care prevestește binele. 14 a (D. oameni) Binevoitor. 15 a (D. oameni) Amabil. 16 a (D. unelte) Cu care se lucrează bine. 17 a (D. viață, mod de trai etc.) Fericit. 18 a (în formule de salut; în formule de urare) Liniștit. 19 as (Îe) A umbla cu ~ă-dimineața A umbla cu Moș-Ajunul la Crăciun. 20 a (Bot; reg; îc) ~ă-dimineața Petunie (Petunia hybrida). 21 a (Bot; reg; îae) Pristolnic (Abutilon theophrasti). 22 a (Bot; reg; îae) Volbură (Chonvolvusus arvensia). 23 a (Bot; reg; îae) Zorele (Pharbites hederacea). 24 a Care face sau îți prinde bine Si: satisfăcător, plăcut. 25 a (D. mâncăruri) Gustos. 26 a (D. mirosuri) Plăcut. 27 a Vrednic. 28 a (D. oameni) Cinstit. 29 a (D. acțiuni, operații, manifestări etc. ale oamenilor) Cuviincios. 30 a (Pfm; îe) Poamă ~ă Om de nimic. 31 a (îas) Femeie imorală. 32 a (D. sfaturi, îndrumări, ordine) înțelept. 33 a (îlav) ~ de... Potrivit la sau pentru ceva. 34 a (îlaj) ~ de gură Vorbăreț. 35 a (îlaj) ~ de mână îndemânatic. 36 a (îlaj) ~ de picioare Iute. 37 a (D. vaci; îla) ~ă de lapte Care dă lapte mult. 38 a (îla) ~ de cules Care a fost definitivat spre a fi cules. 39 a (îla) ~ de imprimat (sau de tipar) Care are toate corecturile făcute și poate fi imprimat. 40 a (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor sau despre stări, procese etc. specifice oamenilor) Folositor. 41 a (D. afaceri, tranzacții comerciale etc.) Avantajos. 42 a (D. vreme, fenomene ale naturii) Favorabil. 43 a (D. relații de rudenie, îoc „vitreg”) De sânge. 44 a (Îs) Văr ~ Văr primar. 45-46 a (Îe) A o lua de(-a) (sau a o apuca, a o ținea) ~ă A crede și a ține morțiș că ceva este adevărat. 47 (Îe) A ști una și ~ A avea o părere hotărâtă, pe care nimic nu o poate schimba. 48 a (Îe) A i se prinde de ~ă A trece de adevărat și a fi crezut. 49 a (D. obiecte de vânzare sau metale prețioase; îoc „prost”) Scump. 50 a (D. haine) Pentru zile mari. 51 a (D. bani) Care circulă în prezent. 52 a (Îs) Bani ~i Bani în numerar. 53 a (Îe) A lua ceva de (sau drept) bani ~ i A privi ceva ca fiind adevărat. 54 a (Înv; d. oameni) Bogat. 55 a (D. originea cuiva și îoc „prost”) De neam. 56 (Dnț) Mare. 57 a Mult. 58 a Tare. 59 a (D. noțiuni temporale) Întreg. 60 a Mare. 61 a (Îlav) În ~ă parte În mare măsură. 62 (Reg; îlav) De cu ~ă vreme De timpuriu. 63 a (D. meșteșugari) Iscusit și harnic. 64 a (D. artiști, scriitori, oameni de știință) Capabil. 65 a (Îs) Inimă ~ă Curaj. 66 a (Îs) Voie ~ă Veselie. 67 a (Îlav) De ~ă voie (sau ~ de chef) Fără să fie silit. 68 a (Reg; îlav) În voia cea ~ă La drept vorbind. 69 a (Înv; îe) A se face ~ A se preface. 70 a (Reg; îe) A fi ~ la Dumnezeu A fi ascultat de Dumnezeu. 71 a (Reg; îe) A nu-i sta ~ă ceva cuiva A nu putea răbda să nu... 72 a (Îlav) Într-o ~ă dimineață (sau zi) Pe neașteptate. 73 a (Pop; îe) A-și face mână ~ă la (sau pe lângă) cineva A și-l face binevoitor pe cineva. 74 a (Îe) A fi (sau a ajunge) în (ori pe) mâini ~ e A fi (sau a ajunge) la o persoană de încredere. 75 a (Reg; îlav) De (sau cu, ori, înv a) ~ă seamă Desigur. 76 a (Înv; îe) ~ și aprobat Formulă care se punea pe acte private ca dovadă de aprobare. 77 sf (îlav) Cu ~ă Cu vorbe bune. 78 a (Îe) A pune vorbă ~ă pentru cineva A interveni în favoarea cuiva. 79 a (îc) ~-simț Capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. 80 a (Îc) ~ă purtare Comportare conformă normelor moralei și educației. 81 a (Iuz; îs) Certificat de ~ă purtare Certificat care atesta purtarea corectă a cuiva în serviciu. 82 a (Fig; îas) Recomandare orală (sau laudă) adusă cuiva. 83 a (D. copii) Cuminte. 84 a Caracteristic omului bine dispus. 85 a (Îe) A fi în toane ~ e A fi bine dispus. 86 a (Îe) A i-o face ~ă sau a-i face (cuiva) una ~ă A-i provoca cuiva o supărare. 87 a Una ~ă Întâmplare (spirituală) deosebită, nostimă. 88 a (Îe) A o păți ~ă A păți un necaz. 89 a (Irn; îe) ~ă treabă! Halal! 90 a (Îe) Na-ți-o ~ă! Asta mai lipsea! 91 (Îe) Na-ți-o ~ă că ți-am dres-o (sau frânt-o) Se spune într-o situație dificilă sau inoportună. 92 a (Îc) ~ gust Simț estetic. 93 a Bogat. 94 a (D. miros) Frumos. 95 a (D. organele corpului) Care funcționează bine. 96 a (Îe) ~ de gură Limbut. 97 a (Îe) A ști una și ~ă A se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 98 a (Îe) A nu-i fi de-a ~ă cuiva A(-i) prevesti ceva neplăcut. 99 a Puternic. 100 a Considerabil. 101 a Întreg. 102 a (Pex) Mai mult decât. 103 a (Îc) ~ă știință Responsabilitate deplină. 104 a (Îc) ~ă credință Obligație de comportare corectă între părțile contractante. 105 (Îae) Onestitate. 106 a (Îlaj) De ~ă credință Sincer. 107 a (D. prieteni, vecini) Devotat. 108 a Nobil. 109 sm (Pop) Bunic. 110 sf (Pop) Bunică. 111 sm (Reg) Amant. 112 sn Ceea ce este necesar societății pentru a-i asigura existența și bunăstarea. 113 sn Obiect sau valoare de importanță în circulația economică. 114 sn (Mpl) Avere. 115 sn (Îs) ~ uri de consum Produse industriale destinate consumului (larg). 116 sn (Îs) ~ corporal Element al patrimoniului unei persoane care constă dintr-un lucru. 117 sn (Îs) ~ incorporal Element al patrimoniului unei persoane care constă dintr-un drept. 118 sn (Îs) ~e oficii Intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pașnice a diferendelor. 119 sn Virtute. 120 sn (Rar) Rezultat. 121 av Bine. 122 a (Îc) ~-credincios Ortodox. 123 a (Iuz; îc) ~-voitor Binevoitor. 124 a (Iuz; îc) ~ă-facere Binefacere. 125 a (Iuz; îc) ~ă-norocire Viață norocoasă. 126 a (Iuz; îc) ~ă-mulțemită Modestie. corectat(ă)

STRÎMB¹ adv. (În opoziție cu drept) 1. (Pe lîngă verbe ca «a sta», «a se ține», «a ședea» etc.) Cu spatele încovoiat sau cu corpul aplecat într-o parte. Stătea strîmb în fața oamenilor, cu trupul sucit, stingher în lumina otrăvită a amurgului. DUMITRIU, N. 27. Moșneagul tot strîmb sta, într-o rînă. SADOVEANU, O. I 336. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) strîmb și a judeca drept = a recunoaște adevărul. Ci! Nu-i așa! Să stăm strîmb și să judecăm drept! GANE, N. III 97. Să ședem strîmb și să judecăm drept: oare ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează, pe căi fără de urme? ODOBESCU, S. III 15. 2. Într-o parte, pieziș; în neorînduială, dezordonat. Pălăria stă strîmb. ▭ Preotul bătrîn, în odăjdii aruncate în grabă și strîmb pe el, murmura vorbe neînțelese. SADOVEANU, O. VIII 216. ◊ Expr. A rîde (a surîde sau a zîmbi) strîmb = a rîde (a surîde etc.) în silă, forțat, nesincer. Pantelemon stătea între capetele mînioase ridicate spre el și rîdea încurcat, strîmb. DUMITRIU, N. 165. Ei surîd strîmb, stînjenit, și își feresc privirea. id. V. L. 34. Nu m-am supărat, îi zîmbi strîmb Niculăieș. SADOVEANU, P. M. 29. A privi (sau a se uita) strîmb = a se uita urît, dușmănos. A înghiți strîmb v. înghiți (1). A călca strîmb = a aluneca pe o cale greșită, a avea o comportare incorectă. Cînd se auzea despre o fată că a călcat strîmb... mai bine s-ar fi aruncat în fîntînă ori sub roțile trenului. PAS, Z. III 250. 3. Fig. Fals, mincinos, neadevărat. Vrei să-l înveți de copil a se jura strîmb și a nu măsura drept. NEGRUZZI, S. I 298.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care prezintă calitățile necesare prin natura, funcția, destinația sa. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă bună sau un cuvânt bun (pentru cineva) = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = decență; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = politețe. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună dimineața! Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc. etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea, bogăția. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal sau social; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun necorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. 6. (La pl.) (Ec.) Bunuri economice = mărfuri și servicii care satisfac nevoile și care există în cantități limitate. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

ACTANT 1. În accepția lui L. Tesniere, concept sintactico-semantic definit în raport cu verbul; desemnează persoanele sau lucrurile care participă la proces, iar sintactic, determinanții ceruți de verb și dependenți, prin restricții de formă, față de acesta. Verbele nu comportă același număr de actanți: verbe fără actant, numite avalente sau zero-valente (rom. plouă; fr. il pleut); verbe cu un actant, numite di- sau bivalente (rom. el citește o carte; fr. il lit un livre); verbe cu trei actanți, numite și trivalente (rom. el dă o carte copilului; fr. il donne le livre â Charles). Speciile de actanți se deosebesc semantic: cel care face acțiunea / cel care suferă / acțiunea / cel în beneficiul sau în defavoarea căruia se face acțiunea, și sintactic, după tipul de limbă și după marca* distinctivă primită. în limbile cu caz* morfologic, cei trei actanți se deosebesc prin forma de caz: nominativul / acuzativul / dativul (ex. Profesorul dă elevului o carte; el i-o dă); în limbile care nu cunosc caz morfologic sau folosesc mijloace mixte de marcare, distincția dintre actanți privește topica față de verb: antepusă / postpusă (fr. Alfred frappe Bernard), prezența/absența prepoziției (fr. Alfred donne le livre à Charles), ca și tipul de prepoziție (rom. Ion îl trimite pe Gheorghe la părinți). • În acest model de descriere, nominativul subiect este actant de același tip cu acuzativul obiect direct și cu dativul obiect indirect, producându-se, pentru prima dată. o includere a subiectului în sfera determinanților verbali. • În teoriile semantice ulterioare, conceptul devine în exclusivitate semantic; actantul desemnează o persoană sau un lucru angajat în proces și jucând un «rol»* în funcție de raportul față de proces și de alți actanți. Actantul se definește și nu există decât prin «rolul» semantic jucat în procesul actanțial. Alături de actant, circulă și se impun termenii rol*, caz* (profund), argument*. Actanții cei mai invocați sunt: pacientul*, agentul*, beneficiarul*, sursa*, locativul*, dar inventarul și termenii utilizați diferă de la un autor la altul, chiar de la o lucrare la alta. (Vezi ARGUMENT; CAZ_II; ROL.) 2. În naratologie, conceptul a fost introdus și redefinit de A J. Greimas: actantul este o clasă în care actorii* (= personajele) intră ca elemente componente, între actant și actor stabilindu-se un raport analogic cu cel dintre invariantă* și variante* în fonologie; invarianta pe care o constituie actantul se materializează în diversele povestiri concrete sub forma unor actori/ personaje care îndeplinesc aceeași funcție narativă. În analiza structurală a narației se preia deci o parte din accepția sintactică a conceptului (organizarea în jurul unui pivot verbal, așa cum îl definise Tesniere), dar se accentuează componenta sa semantică, prin aducerea în discuție a legăturii dintre actant și funcțiile narative*. • Greimas pornește de la analiza structurală a basmului popular inițiată de V.I. Propp și rafinată ulterior de CI. Bremond. Pentru Propp, personajele (Greimas preferă termenul actori) se definesc prin „sferele de acțiune” la care participă, sferele fiind alcătuite din fascicule de funcții care le sunt atribuite. Reducând în clasificare imensul număr de actori după funcțiile pe care aceștia le îndeplinesc, Propp stabilise 7 actanți posibili pentru basmul rusesc (răufăcătorul, donatorul, obiectul căutării, adjuvantul, mandatarul, eroul, pretinsul erou) încadrabili în 3 clase / funcții actanțiale: agent, pacient și beneficiar. • Aplicând aceste distincții într-o analiză semantică a structurilor narative culte, Greimas substituie triada (existentă explicit la Tesniere și deductibilă în teoria lui Propp) agent – pacient – beneficiar printr-un număr de 6 categorii ordonate în perechi de opoziții binare, constituind o structură actanțială de bază, care continuă să fie subordonată verbului: subiect vs. obiect (modalitatea lui a putea); remitent vs. destinatar (modalitatea lui a ști); adjuvant vs. opozant (modalitatea lui a vrea). • Relația dintre actant și actor este dublă: pe de o parte, se stabilește între cele două concepte un raport de incluziune, actorul desemnând ocurența, iar actantul clasa; pe de altă parte, un singur actor poate reprezenta reuniunea mai multor actanți (de ex., eroul unui basm poate îndeplini funcțiile actanțiale de subiect, dar și de destinatar sau chiar de adjuvant, în raport cu narația concretă în care figurează ca personaj). G.P.D. (1); M.M. (2).

UITA¹, uit, vb.I. Tranz. 1. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-și (mai) aduce aminte, a nu (mai) ține minte. Cîteva clipe i-am făcut să uite propriile lor nefericiri și să se înduioșeze de ale altora. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 12. Trecuseră zece ani fără să mai audă nimic de el, îl uitase. VLAHUȚĂ, O. AL. II 80. Susano, nu uita ce te-am rugat. ALECSANDRI, T. I 255. Robinson, de bucurie că curînd era să vadă Londra, au uitat întîmplările trecute. DRĂGHICI, R. 12. ◊ (În urări, de obicei în corelație cu sine însuși) L-am uitat, uita-l-ar necazurile. REBREANU, R. I 155. ◊ (Urmat de propoziții completive, rar de construcții infinitivale) Na, c-am stins focul și am uitat să-mi aprind luleaua. CREANGĂ, P. 132. Ai uitat cum că eu la vînătorie... mă pricep. ODOBESCU, S. III 9. Nu-l văd la bal. A! uitasem că s-a dus. NEGRUZZI, S. I 65. Am și tors ș-am și pus pînză Ș-am uitat d-a zice-n frunză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. ◊ Absol. Eu pînă în trei zile am să uit, chiar dacă mi-ar spune. C. PETRESCU, C. V. 360. Vinul ăsta te face să uiți. DELAVRANCEA, O. II 162. (Regional, cu pronumele în dativ) Mi-am uitat ca pămîntul. DELAVRANCEA, O. II 208. Vai, mîndruță, dor ți-a fi, Crede că nu poci veni... Poronci-ț-aș pe maica, Frică mi-i că-și va uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ Expr. A uita de la mînă pînă la gură v. gură (I 1). ◊ Intranz. Rămășagul cum v-a fost? Au uitat-ai d-al lui rost? TEODORESCU, P. P. 667. Vine neamțul să mă ducă, Să mă ducă la Brașeu, Ca să uit de dorul tău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 315. (Expr., glumeț) A ști cît au uitat alții = a nu ști (mai) nimic. Refl. (Învechit) [Împăratul] înăsprește încă o dată poronca, ca nu cumva să guste borșul acela... cînd acuma la urmă, se uită ea și gustă. SBIERA, P. 119. Uneori sta și mai mult de un ceas în vorbă cu papagalul... de multe ori se uita că vorbește cu dobitoc neînțelegători. DRĂGHICI, R. 150. 2. A înceta să se mai preocupe, să se mai gîndească la cineva sau la ceva, a deveni indiferent față de o persoană sau de un obiect drag. El nu era om să-și uite prietenii. C. PETRESCU, C. V. 168. Ipolit acum o iubea pe dînsa și uitase pe Olga. NEGRUZZI, S. I 48. Iubite Ghica, m-ai uitat cu totul. Sînt atîtea luni de cînd nu mi-ai scris. BĂLCESCU, la GHICA, A. 599. ◊ Intranz. O frate... zilele vor trece, de Roma vei uita. EFTIMIU, Î. 155. A uitat și de Harap-Alb și de cerb și de tot. CREANGĂ, P. 230. Șapte ani de cînd plecat-ai zburător cu negre plete Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete. EMINESCU, O. I 83. ♦ (Urmat de propoziții completive) A scăpa din vedere; a omite. Noi, cei mari, uităm adesea c-am fost copii. VLAHUȚĂ, O. A. 439. Alergări de cai se fac pe tot anul... Am uitat să spui că numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ A nu ține seama de... Căpitanul Udrea, uitînd că e rănit, îmbracă armătura-i și coiful aurit. BOLINTINEANU, O. 52. 3. A se comporta ca și cum a încetat să se mai gîndească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. Fii mai milostiv! – Prieteni, de mă credeți, Voi uita deopotrivă orice vină și necaz. DAVILA, V. V. 51. ◊ Expr. A nu-i uita (cuiva ceva) = a dușmăni (pe cineva), a avea gînduri de răzbunare (împotriva cuiva). ◊ Refl. Credeți că năpăștile s-au uitat, că urile s-au potolit? SADOVEANU, O. VIII 237. 4. A lăsa undeva din nebăgare de seamă ceva (sau pe cineva) care trebuia luat; a nu lua cu sine. Pe soră-ta Măriuca, de grăbiți ce-am fost, o uitasem acasă pe prispă în albiuță. CREANGĂ, A. 20. Dar ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? id. O. A. 221. ◊ Fig. Se deșteptase undeva un cocoș. Luna uitase, pe sub streșini și pe ziduri mari de fabrică, petice de lumină albă, rece, ireală. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 349.

MANIFESTA vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică un sentiment, o tendință etc.) A exprima, a arăta (prin comportare, atitudine etc.). Însăși ocîrmuirea. . . manifestă dorința ei de a introduce de la sine îmbunătățiri (a. 1848). URiCARIUL, X, 5. Amiciția și stima. . . nu ezitezi a nu le manifesta cu atîta prietinoasă generozitate. CARAGIALE, O. VII, 47. Domnul cu barbete avea de gînd să-și manifeste indignarea. VLAHUȚĂ, D. 11. Dragostea pentru elenism și-a manifestat-o botezîndu-și copiii cu nume eroice. REBREANU, R. I, 166, cf. IORGA, L. I, 105. Nu putea să manifesteze iubirea decît prin privirea ei atît de straniu fixă și fără gînduri. GALACTION, O.107. Manifestase dorința de a o cunoaște. BRĂESCU, A. 64. Limba actuală. . . manifestă o tendință foarte puternică de a înlocui pe „care” prin „ce”, indiferent de condițiile sintactice. IORDAN, L. R. 392, cf. CV 1949, nr. 6, 25. Manifesta dispreț pentru formă chiar și în viața lui de toate zilele. RALEA, S. T. III, 201. Oamenii muncii manifestă un interes fierbinte pentru cunoașterea temeinică a evenimentelor politice interne și internaționale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2708. Poetul își manifestă încrederea într-o nouă poezie. V. ROM. ianuarie 1954, 154, cf. iulie 1954, 293. Partidul și guvernul își manifestă grija zilnică pentru dezvoltarea unei culturi noi. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 66, cf. ARGHEZI, P. T. 59. ♦ Refl. A-și afirma prezența, existența; a se face simțit, cunoscut. Poezia stă latentă, fără a se manifesta nici prin daltă, nici prin penel. . . , nici prin vorbe sau versuri. HELIADE, O. II, 140. Dorințele se manifestă în noi abia ce zărim o jună femeie plăcută. FILIMON, O. I, 114, cf. 104. Așa sînt și popoarele. Pruncia lor se manifestă printr-o zgomotoasă dinamică. HASDEU, I. C. I, VII. Pesimismul lui Eminescu se manifestează mai ales și mai caracteristic în „Mortua est”. GHEREA, ST. CR. I, 114, cf. 123, III, 84. Expresivitatea. . . se manifestă printr-o influență de fiecare moment a afectului și fantaziei. IORDAN, STIL. 93. Inițiativa maselor se manifestă în mod deosebit în aplicarea în cadrul întrecerii socialiste a metodelor înaintate de lucru. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2731. Aici s-a manifestat. . . talentul de polemist al lui Ibrăileanu. V. ROM. septembrie 1954, 141. 2. Intranz. A organiza o manifestație (2), a participa la o manifestație; a demonstra. Studențimea era în fierbere și pusese de gînd să manifesteze. CARAGIALE, O. I, 249. Sute de mii de demonstranți au manifestat timp de cîteva ore. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2651, cf. nr. 2393. Să vie și să manifesteze pentru lupta unită a proletariatului. GALAN, Z. R. 14. – Prez. ind.: (1) manifést și (învechit) manifestez, (2) manifestez. – Din fr. manifester.

SCRUPUL, scrupule, s. n. Rezervă în felul de comportare al cuiva, izvorîtă dintr-un sentiment foarte dezvoltat al cinstei, al moralei, al corectitudinii și al datoriei. Unul din scrupulele lui Eminescu – devenit aproape idee fixă – pare să fi fost întotdeauna acela de a nu împovăra pe ai săi cu întreținerea lui. CĂLINESCU, E. 158. Nu principiile, dar chiar simple scrupule politice îi par niște fleacuri, niște nimicuri demne de copii, iar nu de oameni serioși. GHEREA, ST. CR. I 342. ◊ (Poetic) Orice scrupul tăcu în sufletul lui. BOLINTINEANU, O. 453. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (sau lipsit de) scrupul (sau scrupule) = fără nici o considerație morală cînd este vorba de atingerea scopului; lipsit de moralitate, incorect. Sînt lipsiți de orice scrupule, adevărat – observă și Predeleanu. REBREANU, R. I 263. Un critic are și el dreptul și chiar mai multe drepturi încă Să dea-n vileag pe toți aceia care fără scrupul și sfială Denaturează poezia. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 9. E un plastograf, un falșificator de polițe, om fără cel mai mic scrupul. GHEREA, ST. CR. I 342. Ambițios, fără scrupule... se ilustră chiar din prima legislatură. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45. – Pl. și: scrupuluri (REBREANU, R. II 51).

RUȘINOS adj. 1. sfiicios, sfios, timid, (rar) sfielnic, (reg.) obraznic, obrăzat, pîșin, (înv.) sfieț. (Ce copil ~!) 2. decent, pudic, sfios. (Cu gesturi ~.) 3. infam, josnic, mișel, mișelesc, mizerabil, mîrșav, nedemn, nelegiuit, nemernic, netrebnic, scelerat, ticălos, (livr.) ignobil, sacrileg, (înv. și pop.) parșiv, scîrnav, (Mold.) chiolhănos, (înv.) blestemățesc, fărădelege, scîrbavnic, scîrbelnic, scîrbit, verigaș, verigășos, (fig.) murdar, spurcat. (Trebuie condamnat pentru actul său ~.) 4. blamabil, condamnabil, criticabil, neîngăduit, neonorabil, nepermis, regretabil, reprobabil, urît, vinovat, (livr.) reprehensibil, (înv.) ocarnic, ocărîtor, rușinător. (O comportare ~.) 5. scandalos. (O atitudine ~.) 6. compromițător, degradant, dezonorant, infamant, înjositor, nedemn, (livr.) difamant, (rar) degradator, (înv.) necinstitor, pierzător. (O faptă ~.) 7. degradant, dezonorant, înjositor, umilitor. (O situație ~.)

DRESA¹, dresez, vb. I. Tranz. A învăța, a instrui, a deprinde un animal domestic sau sălbatic să facă, la poruncă, anumite mișcări. [Copilul] era acum un soi de rebel, care ținea piept copiilor din vecini... fumînd capete de țigări și dresîndu-l pe Modest [cîinele] să execute o sumă de acrobații de circ. C. PETRESCU, Î. I 65. Un cîine englezesc al unui ofițer, cîine dresat la circ să servească pe stăpîn ca fecior în casă, face sluj ținînd două ghete-n gură. CARAGIALE, O. II 153. ♦ Fig. (Cu sens peiorativ; complementul este omul) A deprinde pe cineva să se comporte într-un anumit fel stabilit de mai înainte.

MÍNTE s. f. 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege, rațiune; (în opoziție cu trup) spirit. V. c o n ș t i i n ț ă, p s i h i c. Nu fireți ca calul și mujdeiul cei ce n-au mente. PSALT. 55. Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? CORESI, EV. 252, cf. 48, 52, 70, 83, 93. Această carte nu-i grăită de mente de om de pre pămînt. COD. TOD. 228. Făcu Dumnezeu omul. . . de lut. . . cu suflet viu și-i dărui minte slobodă și precepătoare, pre chipul obrazului său. MOXA, 346/19. Ce cu toată mintea, tnțelepția, arătarea, spunerea și îndreptarea a cuviosului întru ieromonaș (a. 1652). GCR I, 157/7. Biruia pre alalțíi nu numai cu postul. . . ce și cu de toată mintea cea de smerenie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/8. Și marsără cu toții la craiul Avgust și-ncepură a-l îndemna să margă să ie cetatea Bigăi. . . și tulburară mintea craiului și s-apucă de gîlceavă cu craiul sfedzescu. NECULCE, L. 158, cf. 19. Iar și Pavel într-această cruce să laudă și toți sf[i]nții nu numai cu mintea, ci și cu trupul o cinstesc și o sărută pre dînsa (a. 1 765). GCR II, 80/39, cf. 20/22. Abătîndu-ne [de la căile tale] cu minte răzvrătită. MINEIUL (1776), 158^v2/2. Pacea lui Dumnezeu care covîrșaște toată mintea. MARCOVICI,1/9. Patimile îi întunecă mintea. DRĂGHICI, R. 162/7, cf. 159/27. Un palat a cărui vedere îmi sperie mințile. GORJAN, H. IV, 88/33. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, Va putea el să-și păstreze acest cumpăt sfieț și rece, cînd această băutură va arunca turburarea în mințile și în simțurile lui? FILIMON, O. I, 141. Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162, cf. 158, 310. Aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I, 95, cf. 121. Gurile sînt mute și mințile pustii. VLAHUȚĂ, P. .1, cf. PETICÎ, O. 433. Își odihni mințile, recucerindu-se. GALACTION, O. 191. Rudele susțin că i s-a cam slabit mintea. CAMIL PETRESCU, C. V. 76. Avea memorie extraordinară și minte dornică de cunoștințe. CĂLINESCU, E.17. Mintea i se zbatea încleștată în contraziceri. BART, E. 189. Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minților la școală. ARGHEZI, S. P. 95. În mintea domnului prefect se făcea încet, încet, lumină. GALAN, Z. R. 94. Mintea lui era adeseori împovărată de gînduri grele. VORNIC, P. 192. Omul devine conștient, în mintea sa se oglindește propria sa existență ca om. CONTEMP. 1954, nr. 387, 6/2. Omul se împodobește prin cultivarea minții. V. ROM. noiembrie 1954, 145, cf. ZANNE, P. II, 706. Ce e în tobă? (Mintea). ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Învechit și popular, determinat prin „toată”, „întreagă”, „bună”, indică starea de integritate a facultăților mintale) Cu tărie și cu . . . minte întreagă să ne protivim lor și să-i gonim de la noi. CORESI, EV. 76. Tot omul cine are avea înțelepciune și mente întreagă și s-are griji de viața de veaci cu cuviință are fi (a. 1632). GCR I, 76/33. Surdul și mutul, căndu-i va fi mintea întreagă și deplin și va putia cu măhăitul să arate fieștecăruia firea. . . atunci să va certa. PRAV. 293. Lipsirea minții ceii bune iaste mai rea decît toată sărăciile. ANTIM, ap. GCR II, 5/22. N-are toată mintea, I. CR. IV, 111. ◊ F i g. Mintea cu cumpăna-n mînă toate le drămăluiește. CONACHI, P. 277. ◊ L o c. a d j. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă ; p. e x t. înțelept, cumpătat. V.c u m i n t e. Dar ești tu cu minte, ce duci cinele în spate? ȚICHiNDEAL, ap. GCR II, 214/8. La bunul tată casă ticnită, Copii cu minte ș-ascultători. HELIADE, O. I, 110. Unul din cei mai cu minte și mai credincioși domni ai împărăției sale. GORJAN, I, 3/8. Judecînd între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă. FILIMON, O. I, 123. Drept să spun, Erai mult mai cu minte pe cînd erai nebun. ALECSANDRI, T. II, 157. C-am pierdut un fir de linte Ș-o mîndră tare cu minte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 152, cf. 307, 502, RETEGANUL, P. I, 59. ◊ Fără (de) minte sau fără de minți = a) l o c. a d j. lipsit de rațiune; p. e x t. nesocotit, nebun. Păsările pomeneaște Domnul, ca să ne arate că și decît acealea fără de minte sîntem. CORESI, EV. 220, cf. 243. O, voi fără minte și leaneși cu inima a creade toate carele au grăit prorocii. N. TEST. (1 648), 103^v/9. Cine-ș lasi grija casăi asupra muierii, fâr' de minți esti (a. 1779). GCR II, 121/31. Nu ar fi dar fără minte cel ce ar avea mai multă grijă pentru suflet, care iaste nemuritoriu. MOLNAR, RET. 56/11. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58/15. Vă iert, ca pe niște copii fără minte. ALECSANDRI, T. II, 37, cf. i, 160, 326. Bine-ți pare să fii singur, Crai bătrîn fără de minți. EMINESCU, O. I, 83. Fărde minte. ȘEZ. III, 92. Omul fără minte, ca o corabie fără cîrmă. ZANNE, P. IX, 90; b) l o c. a d v. în mod nesocotit, nesăbuit. Că fără minte cerea ei acel lucru. CORESI, EV. 89; c) (substantivat) om nechibzuit. Dzise cel fără de mente. PSALT. HUR. 9^r/2. O, nebunul și fără minte ce am fost! DRĂGHICI, R. 86/3. Cel fără de minte nici cum vede în urmă. ZANNE, P. VIII, 333; d) (învechit; substantivat) faptă nesocotită. Dzeu, știuși fără de mentea mea și prea greșirea mea. PSALT. HUR. 57^v/17. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu-și fi în minte (sau în minți) = a fi nebun. Că zicea că nu-și e în minte. N. TEST. (1648), 44^r/25, cf. CIAUȘANU, GL. Ieșit din minți (sau, rar, din minte) = nebun; (cu sens atenuat) care și-a pierdut cumpătul. Unii rîdea ca niște ieșiți din minte. DRĂGHICI, R. 21/3. Răcnea ca un ieșit din minți, cu spume la gură. I. BOTEZ, ȘC. 76. A-și pierde mintea (sau mințile) sau a (-și) ieși din minte (sau din minți) = a înnebuni; (cu sens atenuat) a-și pierde cumpătul. Cum nu ț-ai ieșit tu din minte, stricîndu-te pre tine? HERODOT (1645), 206. Ei și-au pierdut mințile Tot îmblînd din casă-n casă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 283/25. Mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă și-a ieșit din minți. FILIMON, O. I, 162. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile! BOLINTINEANU, O. 355. Faci să-mi ies din minți. EMINESCU, O. I, 211, cf. id. N. 80. Într-o clipă Leuștean și-a ieșit din minte și n-a mai știut ce face. GANE, N. III, 167. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I, 226. Grecul, banii cînd vedea, Mințile din cap pierdea. TEODORESCU, P. P. 566, cf. ȘEZ. III, 92, ALR II 3 718/157, 219, 279, 310, 325, 353, 365, 386. Omul mintea cînd și-o pierde, om nu se mai înțelege. ZANNE, P. VIII, 327, cf. V, 358, VI, 659. A-i rătăci mintea (sau mințile) = a înnebuni. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. (A fi) în (sau, învechit, cu) toată mintea sau în toate mințile = (adesea în construcții negative) (a fi) în deplinătatea facultăților mintale ; p. e x t. (a fi) matur. Cînd nu-i omul cu toată mintia, ce să dzice, ieșit den fire-i, nebun. PRAV. 266. Nu, Tomșa, român dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II, 116. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai într-una că ieși la pensie. REBREANU, I. 430. Vezi copii. . . și oameni în toată mintea călări pe cai. . . de lemn. HOGAȘ, DR. II, 187. Atunci nu mai era în toate mințile. SAHIA, N. 92. A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori mintea) sau a scoate (sau a lua, regional, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din minte) = a face (pe cineva) să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata; a zăpăci; a scoate din fire (pe cineva). Iar împăratul, îi luă Dumnăzău mintia și arătă pre ocna casăi soarile. HERODOT (1645), 464. O ! tăblițile astea ți-au luat mințile. NEGRUZZI, S. I, 46. Ar fi putut să piarză mințile celui mai stoic dintre filozofi. FILIMON, O. I, 116, cf. BARONZI. L, 48. Începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II, 61. Suzană, ești belă, ești chiar florelinte, Ș-a tale belețe mă scoate din minte. id. T. I, 253, cf. id. T. 1724. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Măi Chiricâ. . . scoți omul din minți cu vorbele tale. id. ib. 162. Tînărul lovan. . . Unde mi-o vedea. . . Ochii că-i lua, Mințile-i fura. TEODORESCU, P. P. 418. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 66, cf. ALR II 3 457/64, 310. A suci mintea (sau mințile cuiva) sau (regional) a lua de minți (pe cineva) =a zăpăci, a amăgi. Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau. REBREANU, I. 71. Nu crede feciorului. . . Te întreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. TEODORESCU, P. P. 276, cf. CIAUȘANU, V.179. (Regional) A se aluneca cu mintea = a-și pierde judecata, a se rătăci (cu mintea). Îi spune codoșea cîte și mai multe ș-o face pe femeie să se alunece cu mintea. CREANGĂ, P. 172. A-și bea mințile = a bea pînă la inconștiență; a se imbeciliza din pricina excesului de băutură. O să-ți bei cămașa din spate. . . o să-ți bei mințile. DELAVRANCEA, ap. CADE. Cine be vin mult își be mințile. ZANNE, P. IV, 185, cf. III, 455, 457, 474, IV, 176, 184. A se frămîntă cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se gîndi mult, a-și bate capul. Cf. DL, DM. A-și veni în minte = a) (învechit) a deveni înțelept. Și întru întunearec fiind noi, să ne venim în minte. CORESI, EV. 270, cf. 21, 28, 87, 287; b) (popular) a-și recăpăta calmul, a se liniști, a-și veni în fire. Cf. ALRM I/I h 203. Întreg la (sau de) minte = cu judecata normală, sănătoasă. Să se vor posti trufașii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face și întregi de minte. . . întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13, cf. ST. LEX. 171^r1/9. Fost-ai fi întreg la minte? CONACHI, P. 267. ♦ F i g. Om, persoană (care raționează). Această veste mincinoasă care pentru cîtăva vreme s-au crezut au pus toate mințile la mirare. IST. CAROL XII, 37^r/21. Unele minți luminate ale Apusului, savanți de seamă, în măsura în care cunoșteau filozofia materialistă rusă, o prețuiau, erau pătrunși de admirație față de ea. SCÎNTEAIA, 1 953, nr. 2 803, cf. I. CR. IV, 111. 2. Activitate a minții (1); gînd, cuget; atenție; imaginație; memorie. Celui ce feace ceriul cu mintea. PSALT. HUR. 115^v/13. Deade pre ei Dumnezeu întru neispititî minte să facî nedestoinicie (a. 1569). GCR I, 12/34. Și toți amu cărei cu mintea văd pre Dumnezeu, Izraili cheamă-se. CORESI, EV. 230, cf. GCR I, 23/10, 50/26. Ce tăriia acelui cuvînt neîncetat boldind, pre sufletul mieu rădică pre stăpînul mintea spre aleagerea a mai binelui. (a. 1648). GCR I, 132/1. Da-voi legile meale întru mintea lor. N. TEST. (1648) 296^v/18, cfd. CGR I 167/39, 168/19, II, 13/23, VARLAAM-IOASAF, 10^r/18. Aceasta, tată, o vom tipări-o in mintea noastră, spre a o ave de pildă. DRĂGHICI, R. 141/18, cf. 58/26, 115/10. Încît o vedea-n tot ceasul prin mințile lui umblînd. PANN, E. i, 100/8. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I, 133. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. id.ib. 105, cf.42, 63, 98. Aveam în minte o istorioară de la țară. GANE, N. III, 144, cf. ISPIRESCU, L. 16. Sorbi în neștire. Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 13. Eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I, 57. În mintea ei, moș Șărban lua proporții mari de tot. BUJOR, S. 68. Nu puteam avea în simțuri și deci în minte decît ora și locul nostru. CAMIL PETRESCU, U. N. 420. Unde mi-s mințile?, spune cineva pentru a-și scuza o lipsă de atenție, o scăpare. Cf. DELAVRANCEA, O. II, 212. Unde ți-s (sau i-s, vi-s etc.) mințile?, se spune cuiva (sau despre cineva) pentru a-i reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. Îți stă mintea-n loc, se spune pentru a indica cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. Cimiligă, cimilea, Ocolesc lumea cu ea (Mintea). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. a d v. În minte = în gînd, fără a vorbi sau a gesticula. Mijlocul cel mai facil este de a bate tactul cu mîna, cu piciorul sau în minte. HELIADE, O. II, 168. ◊ E x p r. (Învechit) De mintea mea (sau a ta, a sa etc.) = din proprie inițiativă. Să va scula săngur de mintia (mintea MUNT.) sa, fără puteare de la giudeț. PRAV. 21. A-i veni (cuiva, ceva) în minte = a-i verii în gînd, a-și aminti (ceva). Și derept aceaia despărți o zi den săptămînă, ca toți să înveațe și să înțeleagă leagea. . . și să le vie în minte pururea. CORESI, EV. 408. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem . . . îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I, 54. Spusele furnicei i-au venit în minte. GÎRLEANU, L. 7, cf. ALR I/I h 72. A-i trece (sau a-i trăsni, regional, a-i pica cuiva, ceva) prin minte = a gîndi (ceva); (de obicei in construcții negative) a bănui, a-și imagina. Nici nu-i trecea prin minte. EMINESCU, N. 41. Fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Ce i-a picat ei prin minte? . . . Să-și ieie și ea un vestmînt ca acesta. MARIAN, O. I, 359. Așa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte. DELAVRANCEA, H. T. 47. A avea (ceva sau pe cineva) în minte = a) (învechit) a intenționa. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133/8; b) a fi preocupat (de ceva). Cf. DM. A ține minte (sau, învechit, în minte) v. ț i n e. (A avea) ținere de minte v. ț i n e r e. A-și pune mintea (cu cineva sau cu ceva) = (de obicei în construcții negative) a lua în serios (pe cineva sau ceva); a se pune cu tot dinadinsul. Oamenii surprinși de atîta cutezare a unui băiețel, nu-și puseră mintea cu el. BARIȚIU, P. A. I, 597. Nu-și mai pune mintea cu nebunul. PANN, P. V. I, 169/15. Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura. CREANGĂ, P. 260, cf. id. A. 55. Dar vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul. DELAVRANCEA, O. II, 12, cf. CONV. LIT. XLIII, 399. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a fi distrat, neatent. Se uita la dînsul, parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a nu mai fi distrat. Mîna Ea la ochi și-o ține. Toate mințile-și adună Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I, 102. ♦ Mod de a gîndi, de a judeca. Să nu înțeleagă una cu alalți, ce mai vîrtos ca să protivască mintia lui cu mintea altor oameni? (a. 1683). GCR, I, 272/20. Niciodată viața nu-i aceeași și nu stă pe loc și nici o minte nu este la fel cu cealaltă. ANGHEL, PR. 103. Cîte capete, atîtea minți. ZANNE, P. II, 43. ◊ E x p r. (Învechit) A fi într-o minte (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). Muierile lor erea tot într-o minte ș-un cuget. GORJAN, H. I, 5/23. ♦ (Învechit și popular) Intenție, gînd ascuns. Cu ce minte și cu ce socotială, cuvînt ca aceasta zici? CANTEMIR, ap. GCR I, 324/32. Aseară mi-am prins drăguț. . . Și l-am prins la noi la poartă, Să vedem ce minte poartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 67. 3. P. r e s t r. Inteligență, perspicacitate, discernămînt, capacitate intelectuală; cap. V. c r e i e r. Dă-mi minte de voiu ști mărturia ta. PSALT. HUR. 107^v/11. C-am avut și noi minte nedestulă și întunecată. CORESI, EV. 6, cf. 30. Stă în mintia giudețului, să cunoască de pre lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul aceii greșeale. PRAV. 267. Aceștea fură cu minte mai de frunte. N. TEST. (1648), 157^v/34, cf. GCR I, 157/16, ST. LEX. 169^r1/8. Blagoslovit să fii, Doamne sfinte, Ce mi-ai datu-mi știință și minte. DOSOFTEI, PS. 44/10. Vai, nepriceputule și străinule de minte! CSNTEMIR, ap. GCR I, 324/31. Am silit după putința mea și după proastă ajungerea minței mele, de am lucrat în via Domnului. ANTIM, P. XXV. Îi dau toate laudile pre cît poate sluji mintea omenească (a. 1 794). GCR II, 151/3. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, cf. 109, 263, 270. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, M. V. 3, cf. 4. Dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I, 137, cf. id. N. 41. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui. . . , domni în pace. ISPIRESCU, L. 40. Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a d-voastră? DELAVRANCEA, O. II, 186, cf. SADOVEANU, O. VI, 602. Eu sînt bătrîn fără dinți, Dar copilul n-are minți. TEODORESCU, P. P. 327. Trebuie dar cap bun și minte ascuțită și sănătoasă, ca să poată duce treburile împărăției. ȘEZ. I, 98, cf. 277, ALR I/I h 17, ALR II 3695/102. Cap ar fi, dar minte nu-i. RETEGANUL, P. IV, 25. Bărbatul nu-i bai că-i puțintel, să. . . fie mintea la el. ZANNE, P. IV, Pe cît mă duce mintea, formulă de modestie folosită pentru a enunța o ipoteză, o gîndire personală. Cf. ALECSANDRI, ap. CADE. Un car de minte ș-un dram de noroc. I. CR. IV, 111. A strîns mintea de la toți proștii, se spune despre cei proști. Cf. CIAUȘANU, V. 179. Barbă lungă, minte scurtă, se spune la adresa bărbaților proști. Cf. ZANNE, P. II, 9, 10. Cap ai, minte ce-ți mai trebuie, se spune omului prost. Cf. id. ib. 41. De mare, mare, Dar minte n-are, se spune despre cei înalți și proști. Cf. id. ib. 605. Are minte de cal breaz. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Haine (sau poale, plete) lungi și minte scurtă (sau, rar, ușoară), se spune la adresa femeilor nechibzuite. Cf. EMINESCU, O. I, 159, MARIAN, SA. 52, ZANNE, P. II, 69, 281, 422, III, 183, 307, 336. ◊ (Pe lîngă adjective ca „ager”, „ușor”, „iute”, „greu” etc., ca complement de relație) O babă. . . avea trei feciori. . . tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Oameni treji la minte. MARIAN, S. R. I, 29. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap; El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. Ager la minte. ALR II 3720/316, cf. 3720/310, 365. Curat la minte. ib. 3720/365. Deștept la minte. ib. 3720/192, cf. 3 720/349, 362, 414. Aspru la minte. ib. 3 720/334. Îi cuminte la minte. ib. 3 720/29. Ișor la minte. ib. 3 720/346. Iute la minte. ib. 3 720/157, cf. 3 720/260, 704. Subțire la minte. ib. 3 720/784. Greu la minte. ib. 3 721/272. ◊ E x p r. (Regional) A fi orb de minte = a fi prost. Cf. ZANNE, P. II, 665. A nu-l ajunge (pe cineva) mintea = a nu fi în stare să înțeleagă, să facă (ceva). Îmbla ca niște oameni hămeiți, neagiungîndu-i mintea să schivernisască. NECULCE, L. 122. A fi (sau a ajunge, a da, a cădea) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții), a fi lipsit de judecată. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II, 227, cf. ZANNE, P. II, 82. La mintea omului (sau, familiar, a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. E doar la mintea omului că nu putem face aici, la Viena, cine știe ce ispravă. VORNIC, P. 141, cf. CIAUȘANU, GL. ♦ F i g. Gînditor. V. c a p. E tînăr . . . dar este o flacără. E mintea și inima revoluției. CAMIL PETRESCU, O. II, 717, cf. ALRM I/l h 17. 4. Înțelepciune, chibzuință, cumpătare, cumințenie. Dar avea minte de să păzie. NECULCE, L. 203, cf. 250. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I, 184. Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie. CREANGĂ, P. 82, cf. id. A. 124. Ia închipuie-ți că acum treizeci și șapte de ani, avînd mintea și experiența ce le ai astăzi, te-ai fi pomenit cu un tînăr. CARAGIALE, 0. IV, 236, cf. COȘBUC, P. I, 230. Alteori Norocul se împerechează cu Mintea. PAMFILE, DUȘM. 65. Degeaba a avut noroc, dacă n-are minte. H II 33. Bată-te pustia, minte, cum n-ai fost mai înainte. PAMFILE, J. II, 154. Ea are tri rînduri de copii și tot n-are minte bună. ALR II 2 960/102. Mintea românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă (= înțelepciunea pe care o capătă cineva după ce a greșit acționînd pripit). Boagă-te zi și noapte să-ți dee Dumnezeu mintea moldoveanului – cea de pe urmă. NEGRUZZI, S. I, 251, cf. ZANNE, P. VI, 208. Ai minte!, se spune cuiva pentru a-l îndemna să nu-și piardă cumpătul, să se comporte rațional. Ai minte, bărbate! Șezi frumos și nu mă bate. MARIAN, SA. 3, cf. PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Ironic) Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. III, 174. ◊ (În legătură cu verbele „a căpăta”, „a dobîndi”, „a prinde”, „a-i veni”) Socotesc că după aceasta va mai căpăta la minte. DRĂGHICI, R. 12/16. Să prindă și alții la minte, văzînd de patima voastră. CREANGĂ, P. 263, cf. 45, 220, 311. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndeascâ. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. A mîncat, sărmana, linte, Nu i-a venit încă minte. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ L o c. a d v. (Învechit). Cu minte bună = cu chibzuială, înțelepțește. Vînatul Cu minte bună să-l împartă. ȚICHINDEAL, F. 22/1. ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) = a se cuminți, a deveni mai înțelept; p. e x t. a se maturiza. Cînd le lipsește puțină vreame să vie la măsura vrăstei, ce să dzice, să le vie mintia în cap. PRAV. 259. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, în cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. Mă bucuram că i-a venit și lui. . . mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II, 238. Otilia rîse, strînse pe Felix în brațe, ca pe moș Costache, cu sensul: „nu-ți vine mintea la cap de loc”. CĂLINESCU, E. O. II, 120, cf. 9, I. CR. III, 376. A-și vîrî (sau a-și băga) mințile-n cap = (de obicei, cu verbul la imperativ) a judeca cu seriozitate, a renunța la planuri nesocotite, a se cuminți.Bagă-ți mințile în cap, măi băiete. FILIMON, O. I, 127. Vîră-ți, copilă, mințile în cap și nu-ți închipui că poți ieși vreodată din hotărîrea lui. SADOVEANU, O. X, 262. (Cu parafrazarea expresiei) Are să meargă băiatul într-o școală care-i pune mințile la loc. VORNIC, P. 39. (Regional) Ajuns de minte = (despre copii) mărișor (2). Cf. CIAUȘANU, V. 179. 5. (Învechit) Învățătură, cunoștință, știință. Să fie trimis. . . în țara grecească . . . să învețe minte. HERODOT (1645), 231. Acestor vechi gheografi minte urmează cești mai noi. CANTEMIR, HR. 63. Aceste scrise în istorii, văzîndu-le cei înțelepți pun minți în cap și cunoștință și știință (a. 1837). CAT. MAN. II, 55.* Expr. A (se) învăța minte = a trage învățătură dintr-o întîmplare personală neplăcută, a se obișnui să fie prevăzător, atent (la ceva). Să te înveți minte a nu mai băga zîzănii între dînsa și postelnicul. FILIMON, O. I, 130. Te-i învăța tu minte de altădată. CREANGĂ, P. 146. Cel puțin acum s-au mai învățat minte. C. PETRESCU, Î. II, 3, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A învăța (pe cineva) minte = a face (pe cineva) să devină înțelept, chibzuit; a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să fie mai cu judecată. Nevoia-l învață pe om minte. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Ca formulă de amenințare) Așteaptă puțintel să te învăț minte l răspunse leul mînios. ȚICHINDEAL, F. 22/9. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las' că-l învăț eu minte I BUJOR, S. 92. Lasă că vă învăț eu minte! GALACTION, O. 151. ♦ (Învechit, rar) Pildă, parabolă. Pentru aceaia în pildă grăiia Hristos, cum se zice, în minte. CORESI, EV. 414. - Pl.: minți. – Și: (învechit) mente s. f. – Lat. mens, -tis.

GRUP s. n. (< fr. groupe, cf. it. gruppo): ansamblu de unități fonetice, morfologice sau sintactice, de același fel, reunite pe baza caracteristicilor (fizice, formale, funcționale) și alcătuind un tot. ◊ ~ consonantic: g. de consoane, ca de exemplu tl, str și șn în cuvintele atlas, strașnic și șnur. ◊ ~ vocalic: g. de vocale în hiat sau formând diftongi și triftongi, ca de exemplu ăi, eu, oe, oa și oai în cuvintele zurgălăi, euforie, poet, poartă, leoaică. ◊ ~ de sunete: g. de elemente ale vorbirii orale, care comportă o emisiune cu caracter muzical și care se concretizează în diftongi, triftongi și silabe, ca de exemplu -âi-, -oai-, stri- și -par în cuvintele pâine, tigroaică, strident și compar. ◊ ~ coordonativ (șir coordonativ): g. de cuvinte cu rol de părți de propoziție nepredicative, în relație de coordonare, nedependente sau dependente de un element regent, comun tuturor, sau regente față de un element subordonat tuturor, ca de exemplu mama și copiii, echipa noastră și echipa voastră, este limpede și bună, om tânăr și frumos, bărbat cu talent și cu experiență; tânăr fără experiență, dar cu talent, om tânăr, deci fără experiență; haine pentru bărbați, femei și copii; cărți și caiete noi; câteva caiete, cărți și maculatoare; depinde de pregătirea și voința omului; un om cam ursuz și zgârcit etc. ◊ ~ adjectival (GA): secvență în structura de suprafață (v.) reprezentată prin adjective care îndeplinesc funcția de atribut. ◊ ~ nominal (GN): secvență în structura de suprafață, reprezentată prin substantive. În cadrul lui se poate descrie și g. adjectival. Împreună cu g. verbal (v.) formează nucleul propoziției, îndeplinind funcțiile de subiect sau de obiect al propoziției. ◊ ~ verbal (GV): secvență în structura de suprafață, reprezentată prin verbele care îndeplinesc funcția de predicat. Împreună cu g. nominal (v.) formează nucleul propoziției. G. verbal reprezintă o parte a g. predicativ (v.). ◊ ~ predicativ (GP): secvență în structura de suprafață, reprezentată prin g. verbal la care se adaugă și elementele nepredicative care țin de el, cu funcție de obiect. ◊ ~ italic: g. de limbi vorbite de locuitorii antici ai Peninsulei Italice, în care intrau etrusca, falisca, latina, osca și umbriana (umbrica) – v.

educație sf [At: MN (1836), 78¹/₅₅ / V: (înv) ~iune, (îvr) ~ione, ~ation sn, ducațione / Pl: ~ii / E: fr éducation, it educazione, lat educatio, -onis] 1 Ansamblu de metode și de măsuri aplicate sistematic (și în cadru organizat) cu scopul formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice etc. ale copiilor, ale tineretului sau ale oamenilor ori ale colectivităților umane. 2 (Proces de) influențare sistematică (și în cadru organizat) a formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice etc. ale copiilor, ale tineretului sau ale oamenilor ori ale colectivităților umane prin educație (1) Si: educare (1). 3 Rezultat al activității de educație (2). 4 (Îs) ~ fizică Ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a copiilor, a tineretului, a oamenilor, întărirea sănătății, formarea și perfecționarea cunoștințelor, priceperii și deprinderilor de mișcare necesare atât pentru muncă, cât și pentru activitatea sportivă. 5 (Îas) Disciplină de învățământ având drept obiect educația (4) fizică. 6 (Rar, îas) Școală superioară de gimnastică și sport. 7 (Înv; cdp fr maison d’éducation; îs) Casă de ~ Instituție de învățământ. 8-9 (Îlv) A (se) face ~ia cuiva A (se) educa (1). 10 Cunoaștere și practicare a regulilor de conviețuire socială. 11 Comportare civilizată în societate. 12 Bună creștere. 13 (Înv; d. oameni; îla) De ~ Manierat. 14 (Rar) Artă de a crește anumite animale Si: domesticire, dresaj. 15 Dezvoltare metodică a unei facultăți, a unui organ etc. Si: exercițiu. 16 Rezultat al educației (15) Si: deprindere.

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

găsi [At: PRAV. MOLD. 103 / Pzi: ~sesc / E: vsl гасити] 1 vt (Adesea îcr a căuta și îoc a pierde) A da de sau peste ceva, ori cineva, din întâmplare sau căutând anume. 2 vt (înv; îe) A ~ vreme (sau prilej) A găsi (1) momentul potrivit, favorabil pentru a întreprinde ceva. 3 vt (Îae) A-și face timp pentru ceva. 4 (Pfm; mai ales d. copii; îe) A nu-și ~ astâmpăr(ul) A nu sta liniștit, a fi agitat, a alerga de colo-colo. 5 vt (Fam; îe) A-și ~ (cu cineva) beleaua (sau Bacăul ori mantaua) A da de un lucru neplăcut, a avea necazuri Si: a da de dracul. 6 vt (Pfm; îe) A-și ~ omul (sau nașul popa, ori lelea bărbatul) A găsi pe acea persoană pe care n-o poți înșela, păcăli, amăgi cu una cu două, pe care n-o poți birui, care te obligă să te comporți cum se cuvine. 7 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva leacul A-i veni de hac. 8 vt (Pfm; cu verbul la trecut; îcs) A ~t orbul Brăila A nimerit-o, s-a prins, în sfârșit. 9 vt(a) (Pfm; îcs) Tu, (acum) cu mine (sau cu el etc.) ți-ai (sau te-ai) ~it (să... )? Exprimare a mirării, indignării etc., față de faptele sau cuvintele tale nepotrivite. 10 vt (Pfm; îe) Ți-ai ~t(-o)! Nici gând! Si: nici vorbă. 11 vt (Cu valoare de verb copulativ; complinit de un nume predicativ) A se afla într-o anumită stare, situație etc. 12 vr (Pfm; urmat pp „cu”) A se întâlni. 13 vt (Pop) A prinde pe cineva asupra unei fapte rele. 14 vt A descoperi. 15 vt (Înv; îe) A-i ~ cuiva față A descoperi (o rezolvare). 16 vt (Pop; îe) A ~ dreptate cuiva A face cuiva dreptate. 17 vt (Înv) A inventa pretexte. 18 vt (Construit cu o completivă directă introdusă prin „că”) A considera. 19 vi (Îe) A ~ de cuviință (sau pop, cu cale) A considera nimerit, potrivit. 20 vt (D. suferințe fizice sau d. moarte) A cuprinde sau a surprinde pe cineva pe neașteptate. 21 vr (Îlv) A-și ~ mormântul (sau moartea) A muri. 22 vt (Îe) Ce te-a ~it (de...)? Ce ai, ce ți s-a întâmplat de... 23 vt (În imprecații; îe) ~-te-ar ciorile (sau dracii) Fir-ai al naibii. 24 vr (Îe) A se ~ de față A fi de față. 25 vr (Îe) A se ~ scris A fi scris. 26 vr (Construit cu pronumele reflexiv în dativ sau acuzativ și cu conjuncția „să”) A se apuca pe neașteptate sau la un moment nepotrivit să... 27 (Îe) Să te găsesc sănătos Formulă de salut la despărțire.

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă maximă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

NAIVITATE s. f. 1. Însușirea de a fi naiv (1); simplitate, naturalețe, sinceritate și nevinovăție, credulitate; comportare, atitudine de om naiv. v. candoare, inocență. Naivitatea lui ajunge pînă a te face a zice că el credea singur cîte spunea, atît e de natural. HELIADE, O. II, 80, cf. 73, I., GOLESCU, C. Cu a sa naivetate, simplitate și chip interesant este destul să se arate pe șenă și să fie plăcută. CR (1833), 227¹/29. S-ar cuveni să mărturisesc în toată naivitatea, că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I, 263. Fanariotului îi plăcu naivitatea ciocoiului. FILIMON, O. I, 122. E o ființă sublimă, pe lîngă toată simplitatea și naivitatea ei. F (1897), 9. Naivitatea mea, în cercul vieții, devenise cunoscută, pînă și de copii. BACOVIA, O. 211. Ce fac eu atunci cu tăblița și abecedarul? întrebă cu naivitate Mitrea. SADOVEANU, M. C. 67. Nu-ți pierde niciodată, dragă băiete, naivitățile și temerile delicate și nu-ți fie rușine cu ele. ARGHEZI, T. C. 88, cf. 86. Titi... începea să depene istoria naivității profesorului de istorie... înșelat de un grup de școlari isteți. CĂLINESCU, E. O. I, 66. Politețea este triumful artificiului asupra naturii. Ea este într-un fel contrariul naivității. VIANU, M. 73. 🔸 fig. Avea... niște ochi în care lăcrămau naivitatea, simplitatea și umilința, fără nici un amestec de viclenie sau de fățărnicie. GALACTION, O. 85. 2. (Peiorativ) Lipsă de maturitate în judecată, în comportare, fel de a judeca simplist, copilăros; vorbă sau faptă specifică omului naiv (2), copilărie, prostie. Condițiile derizorii pe care Tudor le-a prezentat ocîrmuirii ar denota o enormă naivitate, dacă ar fi sincere. OȚETEA, T. V. 165. Indignați că nu i-am declarat cel puțin geniali, ei împing naivitatea pînă la inconștiență. ARGHEZI, T. C. 34. Intervențiile autorului ezită între naivități și platitudini. GL 1962, nr. 419, 2/5. – Pronunțat: na-i-. – pl.: naivități. – Și: (învechit, rar) naivetate s. f. – Din fr. naïveté.

veselie s.f. 1 (Stare de) bună dispoziție, (de) voie bună, ext., (de) bucurie; manifestare, comportare care reflectă această stare. Veselia ei era molipsitoare și curînd toată lumea rîdea și se bucura de întîlnire. ◊ (în corelație cu „bucurie”) Să nu ne vie bucurie și veselie cînd vedem vrăjmășii noștri biruiți (VARL.). ◊ (în formule de urare și de salut) Rămîneți în veselie Ca Codreanu-n haiducie (POP.). ◊ expr. Într-o veselie = fără a-și impune limite. A călătorit cît a vrut, într-o veselie. ◊ fig. Priveliștile... par numai o veselie (IORGA). ♦ (la pl.) Gesturi, fapte, vorbe etc. care provoacă haz, amuzament etc. Al tău suflet, a ta minte or gusta veselii (ALECS.). ♦ ext. Ceea ce constituie cauza, motivul unei veselii deosebite. Copilul era veselia casei. 2 Petrecere veselă cu mîncare și cu băutură, prilejuită de celebrarea unui eveniment festiv sau de o sărbătoare; chef, zaiafet. A ținut veselia trei zile și trei nopți (CR.). ♦ spec. (înv., reg.) Nuntă. • pl. -ii. g.-d. -iei. /<sl. veche веселнѥ.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține (pe cineva sau ceva) în mînă, în brațe, în spinare, pentru a-l transporta în altă parte sau a-l duce dintr-un loc în altul. Copilul se simțea purtat pe sus. DUMITRIU, N. 147. Femeile-aleargă mîncare făcînd Și umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. La ceremoniile cele mari, vătaful de copii purta arcul și purpura domnilor. BĂLCESCU, O. I 18. ◊ Fig. Multe au văzut ochii mei, de-atîta amar de veacuri cîte port pe umerele acestea. CREANGĂ, O. A. 223. Ce să vă spun vouă oameni de ieri, eu, omul veacului care port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme (sau ca pe palmă) = a arăta cuiva o grijă deosebită, a dezmierda, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete v. deget. ◊ (Mil.; învechit) A purta arma = a aduce arma în poziția reglementară de salut. Pe loc tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, O. 244. ♦ (Cu privire la o însărcinare oficială) A conduce, a executa, a îndeplini. El purta cu înțelepciune treburile împărăției. RETEGANUL, P. III 7. De douăzeci și mai bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. CREANGĂ, A. 18. Eu port toată puterea. ALECSANDRI, T. II 169. ♦ A duce, a transporta. Iarna, puneam cîinele în săniuță, Ca să știe și el ce bine-i să te poarte alții. BENIUC, V. 24. Gabrioleta boierului le-a purtat la conac. STANCU, D. 53. Calul meu să mă poarte ca săgeata. ALECSANDRI, P. III 12. ◊ Fig. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bîrfi. ♦ (Cu privire la ființe date în seama sau în grija cuiva) A face să meargă dintr-un loc în altul, conducînd, călăuzind, mînînd din urmă sau ducînd cu sine. Fata mea e ca o stea, frumoasă și curată, ș-am purtat-o și-n țara leșească la oleacă de învățătură. SADOVEANU, O. VII 30. Pe cucoș îl purta în toate părțile după dînsul, cu salbă de aur la gît. CREANGĂ, P. 70. Om bogat și fără sfat, Ce mă porți prin sat legat, Zici că birul nu ți-am dat? TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. Ce vînt te poartă pe la mine? RETEGANUL, P. V 43. M-au purtat odată păcatele pe acolo. CREANGĂ, P. 235. ◊ Expr. A purta (pe cineva) de nas = a supune pe cineva voinței sale amăgindu-l, prostindu-l, înșelîndu-l. Era gura unui vlăjgan mare din grămadă care se vede că-i purta pe ceilalți de nas. STĂNOIU, C. I. 68. Să-i poarte ei de nas după cum le place lor. CARAGIALE, O. III 65. Ș-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domnița Sînziana? ALECSANDRI, T. I 390. A purta (pe cineva) cu vorba (mai rar cu vorbe sau cu făgăduinți) = a promite fără a-și ține cuvîntul, pentru a obține un răgaz; a tărăgăna. La început purtat cu făgăduinți, apoi respins... paloșul și focul intrară în țara vrăjmașă. SADOVEANU, O. I 247. De unde să știu de ce mă poartă cu vorba Alcaz? C. PETRESCU, C. V. 54. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica, pînă ce-oi mîntui tîrgul. ALECSANDRI, T. 827. (Eliptic) Așa m-a purtat și pe mine, de-au trecut săptămînile. REBREANU, R. I 205. A purta (pe cineva) de la Ana la Caiafa v. caiafă. ♦ (Cu privire la unelte) A mînui. Apoi lască Rada știe Și-n ce fel să poarte sapa. COȘBUC, P. I 94. Capitane Solomoane, Ia dă-mi drumu din catane Să mai port plugu de coarne. ȘEZ. II 79. 2. Tranz. A duce o povară; a căra. Ca un fluviu care poartă a lui insule pe el. EMINESCU, O. IV 125. ♦ Fig. A suporta. Două zile au purtat ei neliniștea aceasta, s-au trudit și s-au sfătuit. SADOVEANU, O. VIII 139. Iubirea ta o port ca pe-un blestem. CAZIMIR, L. U. 94. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. ♦ A-și duce sarcina, a avea făt în pîntece. Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei. DELAVRANCEA, O. II 32. Îți iert moartea mea, dar nu-ți voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Prin metonimie) O! de sînul meu ferice, C-a purtat și a născut Domn viteaz și priceput! ALECSANDRI, P. II 108. ◊ Absol. Bivolițele poartă un an de zile. RETEGANUL, P. V 50. ♦ (Despre flori, plante; cu complementul «rod») A rodi. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte. EMINESCU, O. I 226. 3. Refl. (Mold.) A se îndrepta spre..., a merge de colo pînă colo, a circula. Săteni cu fețele liniștite, cu muierile și cu copiii după dinșii, se purtau încet spre comedii. SADOVEANU, O. III 384. La două ferestre se vedea seara lumina și o umbră se purta mereu de colo- colo. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul și cîțiva nespălați de mazili se purtau pintre oameni, de colo pînă colo. CREANGĂ, A. 8. ♦ A umbla, a se ține, a merge. Abia se mai purta pe picioare. VLAHUȚĂ, N. 6. 4. Tranz. (Cu privire la corp sau la o parte a corpului) A mișca încoace și încolo; a duce. V. deplasa. Baba își purtă prin casă trupu-i greu, căutînd plosca de lemn. SADOVEANU, B. 53. Dracul... întră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Prin analogie) Ceasornicul... bătea clipele, tic-tac, rar, și-și purta limba în lungul peretelui. SADOVEANU, P. 101. ◊ Refl. Tot trupul fetei se purta într-un ritm mlădios. SADOVEANU, O. I 408. Trupul lăutarului sta ca de piatră, numai mînile se purtau. id. ib. 303. ♦ A face să se miște de colo pînă colo. Vîntul le purta pletele. SADOVEANU, O. I 298. Cînd vîntul suflă de poartă crenguțele copacilor, avem vînt; de poartă crăcii mai groși și suflă col de jos, e vînt mare. ȘEZ. V 140. 5. Tranz. (În locuțiuni verbale) A purta (de) grijă (sau grija cuiva sau a ceva) = a avea grijă (de cineva sau de ceva); a fi îngrijorat (de soarta cuiva sau a ceva). Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! COȘBUC, P. I 138. Despre sosirea mea, dacă nu te anunț din vreme, nu purta grijă. CARAGIALE, O. VII 78. Nu purta grija noastră, domnule. ALECSANDRI, T. II 32. A purta răspunderea = a fi răspunzător. Sfaturile populare poartă răspunderea pentru aplicarea întocmai a hotărîrilor partidului și guvernului în vederea îmbunătățirii schimbului de mărfuri dintre oraș și sat. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 103. A-i purta (cuiva) sîmbetele v. sîmbătă. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni, a invidia. Era văr cu un lucrător care-ți purta pică. PAS, Z. I 270. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie. COȘBUC, P. I 199. A purta bănat = a purta pică, a avea necaz, ciudă (pe cineva). Nu știu ce-i cu tine Că tot porți bănat, De te rid prin sat. COȘBUC, P. II 143. A purta interes = a se interesa de... Deși erau amîndoi bătrîni, ei se grăbise astfeli, încît aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. A purta lupte (sau război, bătălie) = a se lupta, a se război. Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin. EMINESCU, N. 3. Că de cînd porți bătălie Rămîn holdele pustie, Fete și mame bătrîne, Și copiii fără pîne. HODOȘ, P. P. 229. A purta biruință = a birui, a învinge. Să purtăm biruință asupra vrăjmașilor. ISPIRESCU, M. V. 23. (Regional) A purta frică de... = a se teme de... Nu purta frică de aceasta. SBIERA, P. 53. Port frică de bărbat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. 6. Tranz. A avea, a deține, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). Eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l ușurez de galbenii pe care-i poartă cu el. SADOVEANU, O. VIII 249. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I 231. ◊ (Poetic) Omul mare-n suflet, moșnean, străin el fie, în suflet poartă lumea întreagă drept moșie! ALECSANDRI, T. II 114. 7. Tranz. A fi îmbrăcat (încălțat sau împodobit) cu...; a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. Omul purta o șapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare. DUMITRIU, N. 5. Jupîn Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic. DELAVRANCEA, H. T. 6. După ce-ai purtat ciubotele atîta amar de vreme... acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Tanța purta pe față un surîs curat de fericire. REBREANU, R. I 245. ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru sau a aplica o fîșie neagră pe haine (mai ales la rever), ca semn al doliului în urma morții unei persoane apropiate. Poartă (sau să porți) sănătos, urare care se face celui care are un obiect de îmbrăcăminte nou. (Familiar) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie; a fi încornorat. Dar cînd mai porți și coarne, ce zici, Prutescule? CONTEMPORANUL, V_II 501. ◊ Refl. E negru-al ei vestmint, Că-n negru, se purtase De cînd se măritase. COȘBUC, P. I 280. ◊ (Refl. pas., în expr.) Se poartă = se obișnuiește, e la modă. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicînd că se poartă după moda anglo-americană. REBREANU, I. 61. ♦ A aranja îmbrăcămintea sau o podoabă într-un anumit fel. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rînduiala fecioarelor. SADOVEANU, B. 21. ♦ A se îngriji de cineva procurîndu-i îmbrăcămintea; a susține cheltuielile necesare unei persoane, a-i da cuiva cele necesare. Nu mai știau bieții părinți ce să-mi mai facă și cum să mă mai poarte. Eram singurul lor copil. VLAHUȚĂ, O. AL. I 248. Bine te-oi purta Și ți-oi cumpăra Rochiță cu zale. ALECSANDRI, P. P. 116. ◊ (Intranz., în expr.) A purta (cuiva) de cheltuială = a procura (cuiva) banii necesari pentru trai. Eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială, CREANGĂ, A. 120. A da (cuiva) de purtat = a da cuiva obiectele de îmbrăcăminte necesare. Să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. ◊ (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. Romîni, nu vă atingeți de banii cu păcat, Ce poartă a lui Despot chip mîndru-ncoronat. ALECSANDRI, T. II 189. 8. Refl. A se comporta, a se manifesta (potrivit cu buna creștere). S-a purtat bine și n-a avut nici o pedeapsă. REBREANU, R. I 141. Oamenii aceștii s-au purtat vitejește. NEGRUZZI, S. I 174. Tu, mîndruțo, cum te porți, Te urăsc voinicii toți. HODOȘ, P. P. 114. Ori te poartă cum ți-i vorba, ori vorbește cum ți-i portul. (Regional) A umbla (repede). Uite-mi vine, Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? O, că-mi stă mie-n tot felul! Să mă port cu-ncetinelul. COȘBUC, P. I 104. Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă. id. ib. 104.

petrecere sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 29/32 / V: (reg) pitrecire / Pl: ~ri / E: petrece] 1 Trecere prin, printre, pe după, peste, pe sub ceva. 2 (Înv) Bilet de liberă ~ Pașaport. 3-4 (Înv) Moarte (1-2). 5 (Înv) Plecare a cuiva, însoțită de alai, de o festivitate etc. Si: (înv) petrecanie (8). 6 Însoțire a cuiva într-o călătorie, pe un drum, la plecare Si: (înv) petrecanie (9). 7 (Îvp) Înmormântare. 8 (Pex) Convoi care însoțește mortul la groapă. 9 (Mol) Masă organizată cu prilejul unei înmormântări, în memoria celui mort. 10 Ocupare a timpului liber într-un anumit fel, într-un anumit loc, o anumită perioadă Si: (înv) petrecanie (12). 11 Mod de desfășurare a vieții Si: (înv) petrecanie (13). 12 Viață. 13 Trai. 14 (Pex) Faptă săvârșită de cineva în timpul vieții. 15 (Înv) Comportare. 16 (Înv) Mod de desfășurare a unei acțiuni, a unui fenomen etc. 17-18 (Mod de) folosire plăcută a timpului Si: amuzament, distracție. 19 (Îe) ~ frumoasă! Formulă prin care i se urează cuiva, de obicei la despărțire, să petreacă în mod plăcut un anumit timp. 20 (Înv; îe) A face de ~ cuiva A face pe cineva să se distreze, să se înveselească. 21 Reuniune între prieteni, rude etc., de obicei însoțită de masă mare, de muzică etc., organizată cu prilejul unei sărbători, a unei sărbătoriri sau pentru a se distra Si: chef, (fam) bairam, sindrofie, (îrg) petrec (7), petrecanie (14), (reg) gulai. 22 (Îe) A fi om de ~ A fi vesel, amuzant, antrenant într-o societate reunită pentru a se distra, pentru a chefui. 23 (Reg; îcs) După pitrecire Joc de copii în care băieții și fetele merg ținându-se de braț și apoi se schimbă unii cu alții din fugă. 24 (Înv) Loc sau locuință în care își duce cineva viața. 25 (Reg; îe) A pica în ~ A da de o mare neplăcere, de un necaz etc. 26 (Mat; îvr) Cât al unei împărțiri.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

CREDINȚĂ, credințe, s. f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. Credință în victorie. 25ad Am chibzuit bine și am ajuns la credința că ne-am putea căsători acum. PAS, Z. I 95. Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale (morale, politice etc.). 2. (Învechit și arhaizant) încredere (pe care o inspiră cineva), crezămînt. Ce credință poți avea în niște flăcăi? SADOVEANU, O. VII 44. ◊ Loc. adj. De credință = de încredere, pe care te poți bizui. Doi erau valeții lui de credință. SADOVEANU, Z. C. 6. Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit. ALECSANDRI, P. I 198. ◊ Loc. adv. (Învechit) În credință = Într-adevăr. Îmi plac acele imnuri de broaște fără număr... Atunce, în credință, a mea inimă saltă Ca la un glas prietin. ALECSANDRI, P. A. 72. Florile-acelea în mînă-mi căzură – Favor ce-n credință eu n-am meritat. ALEXANDRESCU, M. 80. ◊ Expr. A-și mînca credința = a se comporta astfel, încît să nu mai inspire încredere. (Învechit și arhaizant) A bea (sau a lua, a sorbi) credință (sau credința) = a gusta din mîncările servite domnitorului, pentru a-i încredința că nu sînt otrăvite. Cuparul... sorbea credința din cupa aurită și pe urmă o așeza înaintea ștăpînului său. SADOVEANU, Z. C. 135. Paharnicul a luat credința, după aceea a trecut împăratului cupa. SADOVEANU, D. P. 29. 3. Fidelitate, devotament, statornicie (față de o persoană, o idee, o cauză). Credința față de principiile marxist-leniniste a dat partidului nostru posibilitatea de a elabora o linie politică justă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 254. Nu se putea încrede numai în credința morarului. RETEGANUL, P. IV 31. Îngenunchind amîndoi dinaintea împăratului-Verde, își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Credința lui era bănuită lui Andrei. BĂLCESCU, O. II 259. Credința nu ț-ai ținut, Că ești, mîndro, prefăcută. HODOȘ, P. P. 125. 4. Speranță, nădejde. Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul... Ei mi-au fost credința-n toi de luptă. BENIUC, V. 10. 5. (În concepțiile religioase) Convingere despre existența lui dumnezeu, mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; religie, cult. A credinței biruință căta orice cavaler. EMINESCU, O. I 147. ◊ (Învechit) Departamentul credinței = ministerul cultelor. Mai tîrziu a fost numit director la departamentul credinței... post important. GHICA, S. 669.

MARGINE s. f. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) I. 1. (În opoziție cumijloc, centru) Parte extremă a unui teren, a unei regiuni, a unei localități etc.; s p e c. punct inițial sau final al unei suprafețe, al unui lucru etc.; capăt, extremitate. De va sta un pom într-o margine de vie a unui om și cu ramurile lui va face umbră altei vii. . . dăm învățătură, stăpînul cela cu pomul sâ-ș taie crângile. PRAV 21. Într-o horă trebuie să fie unul să o poarte, carele să cheamă adevărat verhovnic, căci iaste în marginea horii (a. 1699). GCR I, 330/12. Lumina. . . focului toată asemenea iaste eiși și nu are întru sineși cap sau margine (a. 1775). id. ib. II, 107/24. Și purceasă Alicsandru de acolo spre răsărit. . . și sosi la margine țărilor și de acolo nu mai era oameni dumesnici (a. 1784). id. ib. 132/18. Am mers vro două ceasuri pînă la margenea Moscovei. CHIRiAC, 93. În timpul acesta trăsura damelor se oprește în marginea unui sat, sub poalele munților. BOLINTINEANU, O. 328. Uit’te florile cele frumoase de prin margenea pădurei, cum împlu văzduhul de miroznă. CREANGĂ, P. 123. La marginea împărăției lui mai era un alt împărat, carele, cît au fost tînăr, nu se lăsase să-l bată. ISPIRESCU, L. 11. Șed la o femeie bătrînâ, departe, departe, tocmai la marginea orașului. vlahuță, O. A. 134. În marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte și roșietice ale mărețului castel. id. ib. 153. Pe sub marginea pădurii Boii pasc. COȘBUC, P. I, 153. Amara se afla la marginea pădurii. REBREANU, R. I, 77, cf. II, 38. Soarele sclipește proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295, cf. 273, id. R. DR. 58. Noaptea, liniștea desăvîrșită a marginei de oraș nu era turburată decît de lătratul sătesc al cîinilor. CĂLINESCU, E. 308. Călări pe cai, trecură spre marginea din sus a taberei. SADOVEANU, O. V, 514. Pădurea de fagi se isprăvea, și marginea ei cotea pe văi. id. ib. 557, cf. id. A. L. 142. La marginea dinspre miazănoapte a satului, cotim pe stîngă. STANCU, U.R.S.S. 85, cf. id. D. 314. Nu o dată, la marginea unor sate, a aterizat avionul sanitar, pentru a transporta în grabă un bolnav într-o clinică din oraș. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2760. În timpul războiului m-am adăpostit două luni într-o căsuță a unui muncitor la marginea Cîmpinei. BARANGA, I. 174. Mulțimea tresări. O sută de glasuri vuiră îndată. . . Cei de pe margini se îmbulziră în față. VORNIC, P. 219. Frumos e-aici la margine de sat! A înflorit în curte oțetarul. DEȘLIU, M. 37, cf. 15. La o margine de tîrg. JARNIK-BÎRSEANU, D. 348. Ajunse într-o zi, de cătră sară, într-o cetate și, fiindcă era foarte trudit și ostenit, n-au intrat înlăuntru, ci au abătut la o căsuță micuță în marginea cetății. SBIERA, P. 123. A ajuns tuma la marnea orașului, unde era un oț spînzurat.GRAIUL, I, 208, cf. ALR SN III h 808, ALR I 404/283, 679, 980/700, 710, 720, 725, 960, 984, 986, ALR II 2485/365, A I 17, 23, II 12, iii 16. Golea ici, Golea colea, Golea-n margine de sat, În cel cătun afumat, se zice cînd cauți pe cineva despre care nu știi unde șade. ZANNE, P. VI, 129. ♦ (În contexte figurate) Deasupra seninul, tivit pe amîndouă mărnile de șirurile de case, părea ca o pestelcă bătută în mărgele sinilii. CONV. LiT. XLV, 362. ◊ Marginea (sau marginile) pămîntului (sau lumii) sau margine (sau margini) de pămînt = a) (învechit și popular) limita pămîntului (privit ca întindere). În tot pămîntul veastea lor și în margirile lumiei graiurile lor. PSALT. HUR. 14^v/5. Veastea bunătăților lor. . . ajungînd pre în toate marginile lumii (a. 1648). GCR I, 131/11. Din marginea lumii a nopții regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină. ALECSANDRI, P. I, 126. Țara în care împărâțea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului și crăia istuilalt, la altă margine. CREANGĂ, P. 183. Și patru margini de pămînt Ce strimte-au fost în largul lor, Cînd s-a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt. COȘBUC, P. I, 54; b) p. e x t. (învechit) oamenii de pe întreg pămîntul, lumea întreagă. Întoarce-se-vor cătră d[o]m[nu]lu toatea margirele pămîntului și închinra-se-vor înraintea-i. PSALT. HUR. 18^r/15. Se vor teame de el toate marginrile pămîntului. ib. 55^r/6. Toată marginea pâmîntul[u]i i pare bine de împreunarea cereștilor cu pâmînteanii (a. 1633). GCR I, 83/9. Și porțile. . . nu vor hi închise nice dzua, nice noaptea, ce vor întră marginile și laturile lumiei. VARLAAM, C. 169. Acela va giudeca marginile pămîntului dirept fiind. DOSOFTEI, ap. GCR I, 250/21. Cela ce iaste nădeajdea tuturor margenilor pămîntului. VARLAAM-IOASAF, 166^r/1. (Cu determinantul subînțeles) Bucură-te nădeajdea marginilor, sprijineala celor scîrbiți. MINEIUL (1776), 210^r2/19. ◊ Loc. adj. Fără (de) margini (sau, rar, margine) = care este sau pare a fi nelimitat; foarte mare, foarte întins ; nesfîrșit. Ce prăpastie fără marginii. . . Grozavă vecinicie. MARCOVICI, C. 10/19. Codrii-făr-de margini au a-i da adăpostire. CONACHI, P. 263. Pustiul fără margini. ALEXANDRESCU, M. 20. Calea-i lungă, fără margini, Cum e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I, 435. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132, cf. id. N. 32. Am văzut cîrdurile de dropii cutrierînd. . . acele șesuri fără margine. ODOBESCU, S. III, 14. Cîmpia părea fără margini. V. ROM. iunie 1955, 73. ◊ Expr. De la (sau din ori la) marginea (sau marginile) lumii (sau de lume, pămîntului, de pămînt) = (de) foarte departe. Veni de la marginea pămîntului să auză înțelepțiia lui Solomon. N. TEST. (1648), 16^r/28. Răsar-o vijelie din margini de pămînt, Dînd pulberea-mi țărînii și inima-mi la vînt. EMINESCU, O. I, 128. Pustii ei se simt Și-aruncați Departe la margini de lume. COȘBUC, P. II, 46. Neștiind că astfel mor oamenii în orașele mici, la marginile lumii, privea în toate părțile împungător și cu dușmănie. SADOVEANU, O. IX, 142. Glas nu am, dar cînd vorbesc, S-aude la marginea lumii (Condeiul). ȘEZ. IV, 88. (Învechit) De la margini pînă la margini = de la un capăt la altul, de pretutindeni. De la margini pînă la margini au străbătut vestirea ta. MINEIUL (1776), 35^v2/32. A nu ști la ce margine (îi) va ieși (ceva) = a nu ști ce reușită va avea la ceea ce a întreprins (sau ce reușită va avea lucrul întreprins). Șădea ca un osîndit, de nu știa la ce margine va să-i iasă lucrul. IST. Ț. R. 104. Nu știu la ce margine va să-i iasă. ap. DDRF, cf. ZANNE, P. VI, 195. (Regional) A umbla huci marginea = a fugi de frică; a da dosul. Com. din PIATRA NEAMȚ. (Argotic) A gini (sau a gimbi) marginea = a fi atent la ceva, a observa. GR. S. VII, 130, cf. BUL. FIL. II, 207, BL II, 156. ♦ Rezervă de care se poate dispune în anumite limite; marjă. ♦ F i g. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care e posibil ceva. Tot omul înțelept datoriu iaste cu bun cuget și cu semuire vie fietecare lucru de folos. . . a socoti și ce folos trage cu el și până la care margine măsură (a. 1642). GCR I, 97/21. Înțeleptele oblăduiri feresc pe noroade a nu se atinge de două margeni, de care atingîndu-se, pricinuiesc lor zdrobire și sfărîmare neapărată, adecă, nici le împilează. . . dar nici le lasă întru ușurință atît de nemăsurată (a. 1802). URICARIUL, I, 12. Omul este centrul din care izvorăsc două nemărginiri înprotivitoare; într-însul se văd adunate marginile cele mai depărtate. MARCOVICI, C. 11/8. Puterea ce margini n-are Au așezat rînduiala crugurilor călătoare. CONACHI, P. 259, cf. MAIORESCU, CR. I, 294. Dorind să contribuiesc și eu, în marginile puterii mele, la numărul de sărbători al „Tribunei”,, vă trimit, alăturat, un mic cîntec studențesc. CARAGIALE, O. VII, 218. Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II, 290. Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. D. ZAMFIRESCU, T. S. 6. Să se știe că toate au o margine, chiar și în țara noastră bine- cuvîntată. REBREANU, R. II, 25. Entuziasmul a întrecut orice margine, cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbii. SAHIA, N. 67. Impresia pe care o lasă istoriile tradiționale ale răscoalei din 1821 e că mișcarea a izbucnit spontan, din suferințe care atinseseră marginile răbdării. OȚETEA, T. V. 133. Aurica. . . se aprinse pînă la marginea de a-și închipui că poate să intereseze pe student. CĂLINESCU, E. O. II, 251. Întreabă-măl În marginile cuvîntului de onoare, tot ai să afli ceva. C. PETRESCU, A. R. 31. Au dreptate, toate au o margine. PREDA, D. 157. ◊ (În propoziții consecutive negative dă determinantului valoare de superlativ) Șiret de nu mai avea margini. ȘEZ. III, 3. Îi zgîrcit de n-are margină. ALR II 3038/682, cf. ALR I 783/984. ◊ Loc. adj. și adv. Fără margini = foarte puternic, intens; nestăvilit. El îi pune pe-a ei frunte mîndru diadem de stele. . . Și iubind-o fără margini, scrie; „visul de poet”. EMINESCU, O. I, 32. În ușoara lui tristețe e o hotărîre de fier și un curaj fără margini. PETRESCU, O. III, 203. Ilie se făcu crunt și o ură fără margini îi pustii inima. PREDA, D. 46. ♦ (Regional) Loc de pășunat situat la un capăt de sat (unde dorm vitele vara). Cf. CHEST. V 21/74, ALR I 648/980, 1122/880, ALR II 3869/769. ♦ (Regional) Cimitir. Cf. IORDAN, STIL. 365. 2. (Învechit și popular) (Teritoriu de) graniță; frontieră, hotar. Aceia sănto cădzace șe ședu prea cele margene în țara leșească (a. 1612). ROSETTI, B. 79, cf. ANON. CAR., LB. Mergi la margine și ține straja acolo. ALEXANDRIA, 4/7. Îndată au trimis cărți pre la margini să păzească. N. COSTIN, L. 570. Și au gătit leșii oaste și au pornit-o păn-la marginea lor, la Snetin. NECULCE, L. 224, cf. 197. Căpitanii cei mari de marginea de Cernăuți. . . vor da de zece bucate un leu (a. 1728). URICARIUL, i, 51. Se orînduisă în cîteva locuri oaste turcească pentru paza marginei la Hotin (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 268/36. Primejdiile marginilor și ale crăimei noastre întregi atîta sînt de mari, cît nu se pot arăta prin cărți. ȘINCAI, HR. II, 143/17, cf. 151/17. Venisă pîră de la Stroia vornicul. . . cum că au îmbiat oamenii lui pe marginea turcească (a. 1810). GCR II, 206/22, cf. BUL. COM. IST. IV, 52. Intrînd pe margine în țară, s-au lovit cu turcii. DIONISIE,173. Prin poruncile domniii mele. . . către căpitanii mărginilor, s-au poprit cu totul a nu să mai aduce vinuri streine (a. 1822). DOC. EC. 262, cf. 360. Banii vămii i-au răspuns aici la Divanu săvîrșitor. . . Drept aceea, i s-au dat acest bilet de trecătoare la margine, spre a fi nesupărat (a. 1830). ib. 462. În vreme de pace ei erau îndatorați să facă garnizoana orașelor și tîrgurilor și să păzească pe rînd marginile. BĂLCESCU, M. V. 608, cf. 607. Un an și mai bine Tomșa primi vești după vești de la marginile Lehiei, cum că Moviloaia cu feciorii și ginerii strîng oști. SADOVEANU, O. V, 671, cf. X, 9. Eram în oștire, grănicer d-ăi dă pă marne. GRAIUL, I, 196. ◊ F i g. Era și ea încă la marginea copilăriei, fără prea multe griji. C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ L o c. adj. (Învechit) De margine = periferic, mărginaș. Au mărsu la vizirul și i-au dat răspunsu că nu va pute purta grije a doo țări ce sint de margine. NECULCE, L. 164. Socoti cum că fiul său este prea tînăr și nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, M. V. 437. 3. Terenul din imediata apropiere a unei ape (v. m a l, ț ă r m); porțiunea de apă din imediata apropiere a malului. Păru corabniciloru că se apropiarâ la vriu o marrgire (ț ă n u t u N. TEST. 1648, ț a r ă BIBLIA 1688). COD. VOR. 90/26, cf. 86/2. Rrădicară veatrila și sufla ventișoru și văslămu la marrgiri. ib. 94/21. Se umnojești semănța lor ca stealele ceriului și ca arira pre margirea mariei. PSALT. 328, cf. IORGA, L. R. 31. [Scoaseră năvodul] la margine și șezură de aleaserâ bunii în vase, e putrezii lepădară afară. CORESI, ap. GCR I, 18/6. Domnul, deaca întră în vasul ce era a lui Petru, ședzu și-i dzise să urnească vasul de la margine. VARLAAM, C. 258. Ieșind vasăle la margină, le așăză și ieși oastea pre uscat și o tocmi. HERODOT (1645), 345. Carele va găsi pre marginia unii ape mari fiece lucru. . . de nu-l va mărturisi, nu va avia nice o certare. PRAV. 39. Născură ca mulțimea stealelor ceriului și ca năsipul nenumărat la margenea măriei. N. TEST. (1648), 299^v/23. Iară alții s-au tinsu în gios preste tot locul, de au făcut oraș și sate, păn-în marginea Dunării și pănă în Olt (cca 1650). GCR I, 189/29. Au ieșit la margine, la uscat, pre pămînt și priviia pre mare (a. 1675). id. ib. I, 223/14. Strîngînd de tot feliul de peaște. . . îl scoaseră la margine. CHEIA ÎN. 9^v/6. Și sosim. . . la dîlboană adîncă și mare și de margine era o muiare despletită. DOSOFTEI, V. S. octombrie 79^v/35. De la munții Monomotapii pînă în marginea Marii Roșii 5015 de mile se numera. CANTEMIR, IST. 139. Prezburg. . . Oraș mare și frumos, în marginea Dunării și cu toate cele spre odihnă și podoabă orînduieli. GOLESCU, Î. 20. Toate marginile mării ce sînt spre oraș, și canaturile ce intră în oraș, sînt pline de corăbii. id. ib. 79. Ajungînd de mărginea unui eleșteu. ap. DDRF. Oltule, care-ai fost martur vijeliilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit. ALEXANDRESCU, O. I, 72. În liniștea serii, Să mă lăsați să mor La marginea mării. EMINESCU, O. I, 216. Trecînd desculți, prin vad. . . Moldova înghețată pe la margini. . . ne degera măduva-n oase de frig! CREANGĂ, A. 116. Cum mergea el gîndindu-se. . . se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43, cf. 34. Podarul îngenunche pe marnea rîului, luă apă în pumnii făcuți găvan. . . și. . . și-o împroșcă pe obraji. CONV. LIT. XLIV, 38. Ciutălina am scornit Din lunca Siretului Pînă-n marnea Prutului. PAMFILE, CR. 80. Trage la marne. ALR I 1737/954, cf. ALR II 2485/219, ALR SN III h 824. Luntrea pă mare, pă margine s-o tragi. ZANNE, P. V, 395. 4. Fiecare dintre cele două părți laterale ale unui drum; p. e x t. porțiunea de teren din imediata apropiere a unui drum. Mergea Ivan șovăind cînd la o margine de drum, cînd la alta. CREANGĂ, P. 297. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, O. II, 244. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe rezor. COȘBUC, F. 69. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Venea pe marginea uliței. REBREANU, R. I, 176. Călca cu băgare de seamă. . . ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea.id. ib. 298. Mecanicul spune că a văzut-o mergînd liniștită pe marginea liniei. C. PETRESCU, C. V. Ar fi mers pe jos. . . dacă nu ar fi simțit numaidecît o sfîrșeală a trupului, ce-l făcuse să se așeze în marginea șoselei. BARBU, Ș. N. 8. Marnea drumului. ALR II/987. ♦ S p e c. Bordură (la un drum). Cf. CIHAC, I, 158. 5. (Învechit și popular; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două laturi ale unei formații de luptă; flanc, aripă. Purcegînd. . . cu oastia, vioții [=beoțienii] luară două margini a athineilor. HERODOT (1645), 298. Radu din gură grăia. . . Băteți voi mijloacele, Iară eu marginile. De la voi ce va scapa, De la noi nu s-a-nturna. POP., AP. GCR II, 301. ◊ Expr. A ține (tot) marginile sau a bate marginile = a se feri de ce-i mai greu, a se codi la treabă; p. e x t. a fi ascuns, fals, înșelător. Cf. ZANNE, P. VI, 195. 6. (Regional) Fiecare dintre cei doi drugi laterali ai unei scări; carîmb. Cf. ALR II/I MN 134, 3888/47, 235, ALRM II/I h 343. 7. (Regional) Fiecare dintre cele două brațe ale ferăstrăului. Cf. PAMFILE, I. C. 121. 8. Extremitate laterală a unui obiect (v. l a t u r ă, d u n g ă, m u c h e); partea de jos sau de sus a unui obiect (v. c a p ă t). Atinse-se de marginea veșmintelor lui. CORESI, EV. 380. Margenele hlamidei aruncîndu-le preste. . . pulpele picioarelor calului (a. 1773). GCR II, 90/29, cf. LB, PONTBRIANT, D. Brațul ei atîrnâ leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I, 79. Le privi din urmă, aplecată peste marginea balustradei. PETRESCU, C. V. 363. După ce umplu cu bagajele-i prețioase locurile libere de pe canapele. . . arendașul se ghemui cum putu pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I, 13. Mă plec peste el, sprijinindu-mi mîna de marginea patului. SAHIA, N. 117. Ia șezi, tu, colea pe marginea prispei. SADOVEANU, O. VII, 334. Prinde cu greu, din cauza pantofilor, marginea de sus a ulucilor înalte și dese. V. ROM. iunie 1954,129. Se așeză pe marginea patului. PREDA, Î. 32. Doisprezece frați, Într-un pat culcați, Nici unul nu-i la margine (Spițele roții). SADOVEANU, P. C. 13. ◊ (Învechit) Marginea unghiului sau margine de unghi = temelie. Puiu [scris : poiu] întru Sion piatră în marrgire de unghiu (p i i a t r ă t e m e l i e u n g h i u l u i N. TEST. 1648). COD. VOR. 146/13. Piatra. . . cea din marginea unghiului. MiNEIUL (1776), 98^v2/15. ◊ Loc. adv. (Regional) Într-o margine = (culcat sau aplecat) pe o parte; într-o rînă. Cf. ALR II/I h 98. ♦ Porțiune lăsată nescrisă pe una sau pe mai multe laturi ale unei foi de hîrtie sau ale unei pagini de carte. Unele cuvente le-am pus pre rănd, ce le-am închis în parintijiș. . . iară altele le-am pus pre margene (a. 1651). BV I, 189. Și pe margini de caiete scriam versuri dulci. EMINESCU, O. I, 140. Am însemnat pe marginea cărții unele pasagii, cu gîndul să le transcriu pentru cetitor. IBRĂILEANU, S. L. 110. ◊ Pe marginea cărților = rubrică a unor reviste, în care se face prezentarea lucrărilor recent apărute Cf. DR. V, 744, VI, 484. Pe marginea (sau marginile) = în legătură cu. . . , în raport cu. . . , ca corolar a. . . Pe marginea ideii pe care am enunțat-o mai înainte, amintim acum, numai în treacăt, că. . . V. ROM. ianuarie 1954. Au continuat cu discuții pe marginea celor două rapoarte prezentate. SCÎNTEIA, 1961, nr. 4855. ♦ (Transilv.) Porțiune dintr-un copac care se lasă netăiată cu ferăstrăul, pentru a susține trunchiul pînă în momentul cînd va fi prăbușit. Cf. ALR I 985/231, 283, 335, 558. ♦ (Regional, în sintagma) Altoire la margine = altoire în coroană. V. c o r o a n ă. (Dobra-Deva). ALR II 6102/105. 9. (Învechit, mai ales la pl.) Extremitate a corpului unei ființe (v. m î n ă, p i c i o r) sau a membrelor corpului (v. d e g e t). Piialea vițelului și tot trupul lui cu capul lui și cu marginele (p i c i o a r e l e B 1938, 108) lui. BIBLIA (1688), 71²/17. L-au prins pre el și i-au tăiat margenile (degetele cele mari B 1938, 252) mînilor lui și marginele picioarelor lui. ib. 173¹/19. Că n-au scris mîna cerească, îngerească, ce mîna păcătoasă și n-am dat odihnă marginilor meale (a. 1694). GCR I, 314/3. 10. (Regional) Scîndură de calitate inferioară tăiată de pe laturile bușteanului (avînd o parte plană și una convexă), lătunoaie; p. g e n e r. scîndură (ALR I 1853/40). Cf. LM. Materialul cel mai ieftin, potrivit mai ales pentru împrejmuirea grădinilor și a livezilor, îl formează despicăturile, marginile, lăturoaiele. PĂCALĂ, M. R. 439. Gard d’i mărgini, ALR II/I MN 125, 3838/551, cf. ALR I 1851. ♦ Doagă mică. V. a r i p ă. ALR II 6707/235, cf. 6707/551, 812, 928, 987. ♦ S p e c. (La pl.) Șipci care se bat pe pereții caselor de lemn, ca să țină tencuiala sau lutul (Petreștii de Sus-Turda). CHEST. II 369/329. 11. (Învechit) Rest dintr-un val de pînză sau de stofă; cupon. Cf. POLIZU. Margine de postav, 14 ocă: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 159. ♦ (Regional) Bucată de teren de formă triunghiulară, care rămîne nearată la capătul ogorului; clin, colțar (Iscroni-Petroșeni). A III 7. ♦ (Regional) Colț de pîine (Marginea-Rădăuți). ALR II 4016/386. II. Ceea ce mărginește un obiect sau o suprafață; ceea ce se găsește pe margine (I) sau în imediata ei apropiere. 1. Limita superioară a pereților unui recipient, a unei cavități etc.; gură, buză, (învechit) usnă. Cf. COSTINESCU. Sta în groapă liniștit, sprijinindu-și mîinile de marginea ei. SAHIA, N. Acolo sus se află marele amfiteatru al carierei, ca un circ uriaș de granit. . ., iar oamenii apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. ◊ E x p r. A fi (sau a se găsi, a ajunge) pe (sau la) marginea gropii = a fi aproape de moarte. Cf. COSTINESCU. Iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise: . . sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. A fi pe (sau la) marginea prăpastiei = a se afla într-un moment critic; a fi amenințat de o mare primejdie. Cf. COSTINESCU. Am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei. GANE, N. III, 80. 2. Împrejmuire de piatră sau de bîrne ridicată în jurul gurii unei fîntîni sau a unui bazin. V. g h i z d. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ȘĂINEANU, D. U. (În contexte figurate) Iubirea ei era o amforă uitată pe marginea unei fîntîni. TEODOREANU, M. II, 112. ♦ (Regional) Peretele de lemn de formă circulară al sitei; veșcă (Nucșoara-Cîmpulung). ALR II 3983/784. ♦ (Regional, la pl.) Pereții laterali ai scocului. Cf. ALR SN I h 156. 3. Partea răsfrîntă a unei pălării; bor. Cf. POLIZU, COSTINESCU. Umblă îndeobște cu haine negre. . . iar capul și-l acopere cu o pălărie de pîslă cu margini largi. CONV. LIT. V, 335, cf. LM, ALEXI, W., ALR I 1859. 4. Chenar decorativ la o țesătură. Cf. APMFILE, I. C. 321. Formarea marginii. . . comportă un grup de două sau mai multe fire care parcurg drept pe direcția urzelii, IONESCU-MUSCEL, ȚES. 290. – Pl.: margini și (popular) mărgini, (rar) margine. – Și: márgină, márgene (pl. margene și margeni), (neobișnuit) mărgine, (regional, prin sincopare) márne (pl. mărni) s. f. – Lat. margo, marginis.

sălbatic, ~ă [At: (a. 1560) GCR I, 4/4 / V: ~tec, (înv) salbatec, selbatec, sel~, (reg) sărb~ / Pl: ~ici, ~ice, (îvr) ~ici af / E: ml silvaticus] 1 a (D. plante) Care a crescut de la sine, fără să fie cultivat Si: necultivat, (reg) sălbăticos (1). 2 a (D. plante) Care nu este altoit Si: nealtoit, (reg) sălbăticos (2). 3 a (Ca determinativ, urmând după nume de fructe) Care reprezintă varietăți necultivate (sau nealtoite) Si: (reg) sălbăticos (3). 4 a (Înv; csnp; îs) Vin selbatec Vin care provine din viile cu viță-de-vie nealtoită. 5 a (D. animale) Care este nedomesticit, trăind în natură și ferindu-se de om Si: neîmblînzit, (înv) sălbăticos (4). 6 a (Pex; d. cai) Care este greu de stăpânit Si: aprig (8), sireap (3). 7 a (Îs) Miere sălbatecă Miere produsă de albinele sălbatice (5). 8 a (D. animale domestice) Care se arată temător în prezența oamenilor (străini). 9 a (D. copii, oameni) Care se sperie ușor. 10 a Care este creat de natură fără intervenția omului Si: natural. 11 a Lipsit de artificii (de rafinament) Si: frust (6), simplu. 12 a Care aparține naturii vegetale. 13 a Care este specific naturii vegetale. 14 a (D. pământ, terenuri etc.) Care este (încă) nedesțelenit. 15 a (D. ținuturi, locuri etc.) Care este greu accesibil (sau neospitalier) datorită unor factori naturali Si: inaccesibil. 16 a (D. ținuturi, locuri etc.) Care este nelocuit Si: pustiu. 17 a (D. ținuturi, locuri etc.) Care este neumblat Si: nefrecventat. 18 a (D. ținuturi, locuri etc.) Care este lipsit de urmele civilizației. 19-20 smf, a (Persoană) care aparține unor grupuri de oameni aflate (încă) în prima perioadă de dezvoltare a societății omenești Si: primitiv. 21-22 smf, a (Persoană) care aparținea unei populații migratoare din epoca marilor migrațiuni Si: (iuz) barbar (1-2). 23 a Specific sălbaticului (19) Si: înapoiat, primitiv. 24 a Care se referă la sălbatici (19). 25 a Care datează din timpul sălbaticilor (21). 26 a (D. ochi, privire etc.) Ca de sălbatic (19). 27 a (D. păr, bărbi, etc.) Care este (total) neîngrijit, ca de sălbatic (19). 28-29 smf, a (Persoană) care se comportă ca un sălbatic Si: grosolan, înapoiat, necivilizat, primitiv, (liv) troglodit. 30 a (D. oameni) Care este lipsit de omenie, comportându-se în mod crud Si: barbar (14), sângeros (1), violent. 31 a (D. manifestări, acțiuni etc. ale oamenilor sau d. fața, fizionomia, ochii, privirea etc. lor) Care exprimă lipsă de omenie (sau cruzime, brutalitate, violență). 32 a (Îvr; d. obiecte; îf sălbatec) Care produce dureri violente, insuportabile. 33-34 smf, a (Om) căruia nu-i place compania altora. 35-36 smf, a (Om) care se izolează de semenii săi, de societate Si: insociabil, nesociabil. 37-38 smf, a (Om) retras. 39 a Care se manifestă cu o violență, o forță, o intensitate extraordinară. 40 a (D. elemente mobile; spc) Care se mișcă, se deplasează (cu mare viteză și în mod impetuos). 41-42 a, av (D. mișcări, deplasări ale unor elemente mobile) (Care se fac) cu mare viteză și în mod impetuos. 43 a (D. oameni) Care au manifestări nestăpânite Si: impulsiv. 44 a (D. firea, manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de stăpânire, impulsivitate.

MODÉST, -Ă adj. 1. Care este lipsit de îngîmfare, care este măsurat în comportare, în pretenții, moderat (I 1), temperat, ponderat; care este pătruns de respect față de semenii săi. Muierile, care se văd aici, sînt frumoase; ci fără mîndrie, modeste (de omenie) și date spre lucru. MAIOR, T. 231/23, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Modest (înfrînat). VÎRNAV, F. M. I, 57^v/23. O soție credincioasă bărbatului său . . . precum și modestă. FL (1838), 50¹/40. Modest = sfiit, neiubitori de fală. ASACHI, P. 162/30. Poporul Moldovei, mai modest decît alte popoare. . . n-au cerut de la ocîrmuitoriul lui altă nimică, decît îndreptarea abuzurilor (a. 1848). URICARIUL, X, 1, cf. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. Angelica, deși modestă, tînără și frumoasă, ave un defect mare: nu ave zestre. NEGRUZZI, S. I, 109, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Juni cît se poate de modești. LM. Purtare modestă. id. ib., cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Încerca să se convingă că Elenuța nici nu seamănă cu celelalte surori, că e modestă, prea modestă chiar. AGÎRBICEANU, A. 46, cf. ȘĂINEANU, D. U., PETRESCU, A. 280. lașul. . . cu oameni timizi și modești, care surîd ușor și vorbesc moale. TEODOREANU, M. II, 169, cf. SCRIBAN, D. Era bun, modest și, cîteodată, vesel ca un copil. SADOVEANU, E. 167. Avu . . . prilejul să-și dea seama că modestul Pascalopol. . . era, acasă la el, un om foarte subțire. CĂLINESCU, E. O. I, 84. ◊ (Substantivat, depreciativ, în legătură cu verbul „a face”) A face pe modestul, COSTINESCU. Ce urît îți șade cînd încerci să faci pe modestul ! C. PETRESCU, C. V. 195. ◊ (Adverbial) Cred că averea pe care o am îmi ajunge să trăiesc modest. CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Se îmbrăca modest și cu discretă căutare. CĂLINESCU, S. 257. 2. De proporții mici; fără mare valoare sau pretenții; lipsit de importanță sau de strălucire ; simplu. Vezi. . . acel palat gotic împregiurat de modeste case țărănești. NEGRUZZI, S. I, 192, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Intru într-un birt modest să gust ceva. CARAGIALE, O. II, 132. Aprobarea d-tale pentru modestul meu talent liric m-a atins pînă-n suflet. id. ib. VII, 36. O modestă căscioară. ODOBESCU, ap. DDRF. S-a mulțumit cu modestul post de institutor în Tecuci. PETICĂ, O. 315. Îi oferi îndată un loc de funcționar la banca lui, deocamdată modest. REBREANU, R. I, 41. Descoperi și un restaurant modest. C. PETRESCU, Î. II, 244. Poți fi excepțional sau poți rămine un modest instrumentist. CĂLINESCU, S. 705. Casa, clădită din bîrne de lemn, cu un singur etaj, e modestă. STANCU, U.R.S.S. 40. Pupitrele erau așezate pe o modestă estradă de lemn. SCÎNTEIA, 1966, nr. 7136. ♦ (Despre sume de bani, prețuri, avere etc.) Redus; potrivit, mijlociu (I 3). Avere modestă. LM. S-a înțeles cu d-na Gavrilaș să-l primească și pe el la masă, plătind o sumă modestă. REBREANU, R. I, 24. Se alese . . . cu o sumă însemnată pentru bugetul modest al familiei. V. ROM. septembrie 1954, 138. Comerțul va primi în anul viitor mai multe produse la prețuri accesibile populației cu venituri mai modeste. SCÎNTEIA, 1966, nr. 7 207. – Pl.: modești, -ste. – Din lat. modestus, it. modesto, fr. modeste.

SERIOZITATE s. f. 1. (În opoziție cu superficialitate) Însușirea de a fi serios, de a adînci lucrurile, de a le privi cu atenția și cu conștiinciozitatea necesară, de a nu lua nimic în glumă; p. ext. comportare, ținută care denotă această însușire. În multe privințe, șeful de aci se asemăna cu cel de la «Minerva», prin seriozitate, bună purtare și spirit de dreptate. PAS, Z. I 300. Nu putea să-și creadă ochilor văzînd cu ce seriozitate s-așterne pe lucru din prima zi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. În van vorba ta blînd povățuiește, La seriozitatea ta surîd! EMINESCU, O. IV 68. ◊ Loc. adv. Cu seriozitate sau cu toată seriozitatea = a) cu atenție, cu conștiinciozitate, temeinic. Întreprinderile industriei noastre grele au datoria să se preocupe cu toată seriozitatea și de sporirea producției, și de lărgirea sortimentului bunurilor de larg consum. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2880. Nu cumva... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei, tratată cu seriozitate. ODOBESCU, S. III 11; b) cu convingere, cu tărie, dinadins, fără glumă. Și ți-ai închipuit vreodată, băiete, cu toată seriozitatea, că te iubesc? DEMETRIUS, C. 52; c) (în construcție cu verbe ca «a spune», «a zice» etc.) cu ton profund, convins; cu pătrundere, cu greutate. Maică-sa se opri din rîs și vorbi cu seriozitate. MIHALE, O. 244. Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. SADOVEANU, O. VIII 122. Da! făcu bătrînul cu seriozitate. REBREANU, R. I 157. ♦ Expresie a figurii lipsită de veselie, de zburdălnicie. Seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu fața de copil. EMINESCU, N. 35. ♦ (În opoziție cu frivolitate) Atitudine ponderată, sobră; cumințenie. 2. Profunzime, intensitate; temeinicie, autenticitate. Dacă n-ar fi la mijloc seriozitatea și solemnitatea sentimentului ce mi-ați inspirat, ar trebui să rîd. GALACTION, O. I 335. ♦ Calitate a ceea ce necesită o deosebită atenție, o deosebită grijă; gravitate. Se potrivea prea puțin cu seriozitatea clipei. CAMIL PETRESCU, O. II 275. ♦ Calitate a ceea ce este lucrat, executat cu conștiinciozitate, cu atenție. Seriozitatea unei lucrări științifice. ▭ Dezbaterile au avut un ton susținut de seriozitate. SADOVEANU, E. 41.

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic. ◊ Loc. adv. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune, cu convingere; foarte mult. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ Trăsătură de caracter (bună sau rea); p. ext. caracter. ♦ Persoană considerată din punct de vedere al trăsăturilor de caracter. Era un suflet mare, care înțelegea lumea. ♦ Omenie, bunătate, milă. Om fără suflet. ♦ Curaj, temeritate, îndrăzneală. A prinde suflet. 2. Factor, element esențial al unui lucru, al unei acțiuni etc. 3. (Fil.; Bis.) Substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A(-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva. A-i ieși (cuiva) sufletul = a) a muri; b) a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gură = a) în agonie; b) respirând foarte greu de oboseală sau de emoție. A-și stupi sufletul = a munci din greu, a se chinui cu ceva. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a se comporta în conformitate cu normele bisericești. A căuta de sufletul cuiva = a da ceva de pomană în amintirea unui mort. (Să) fie de sufletul cuiva! = fie ca Dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi extrem de devotat cuiva. A-și vinde sufletul = a păcătui foarte tare. 4. Viață. A avea șapte suflete. ◊ Expr. A (mai) prinde (sau a căpăta) suflet = a se întrema (după o boală). A lua (cuiva) sufletul = a omorî (pe cineva). A avea ceva pe (sau la) sufletul său = a avea ceva în posesiune. ♦ Inimă. ◊ Expr. A i se rupe sufletul (de mila cuiva) = a suferi foarte mult pentru nenorocirea cuiva. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice ființă. ♦ Locuitor. Oraș de un milion de suflete. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respirație. Pe nări el scoate suflet puternic. ◊ Loc. adv. Într-un suflet = foarte repede. ◊ Loc. vb. A-și trage sufletul = a respira. ◊ Expr. A-și lua suflet = a respira adânc; a-și potoli respirația. A-i veni sufletul la loc = a-și potoli respirația; a se liniști. 7. (În sintagma) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. ◊ Expr. A lua de suflet = a adopta un copil. A da de suflet = a-și ceda copilul unei persoane care îl adoptă. – Lat. *suflitus (< suflare).

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic. ◊ Loc. adv. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune, cu convingere; foarte mult. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ Trăsătură de caracter (bună sau rea); p. ext. caracter. ♦ Persoană considerată din punct de vedere al trăsăturilor de caracter. Era un suflet mare, care înțelegea lumea. ♦ Omenie, bunătate, milă. Om fără suflet. ♦ Curaj, temeritate, îndrăzneală. A prinde suflet. 2. Factor, element esențial al unui lucru, al unei acțiuni etc. 3. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață și care este socotită de origine divină și cu esență veșnică. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A(-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva. A-i ieși (cuiva) sufletul = a) a muri; b) a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gură = a) în agonie; b) respirând foarte greu de oboseală sau de emoție. A-și stupi sufletul = a munci din greu, a se chinui cu ceva. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a se comporta în conformitate cu normele bisericești. A căuta de sufletul cuiva = a da ceva de pomană în amintirea unui mort. (Să) fie de sufletul cuiva! = fie ca Dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi extrem de devotat cuiva. A-și vinde sufletul = a păcătui foarte tare. 4. Viață. A avea șapte suflete ◊ Expr. A (mai) prinde (sau a căpăta) suflet = a se întrema (după o boală). A lua (cuiva) sufletul = a omorî (pe cineva). A avea ceva pe (sau la) sufletul său = a avea ceva în posesiune. ♦ Inimă. ◊ Expr. A i se rupe sufletul (de mila cuiva) = a suferi foarte mult pentru nenorocirea cuiva. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice ființă. ♦ Locuitor. Oraș de un milion de suflete. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respirație. Pe nări el scoate suflet puternic. ◊ Loc. adv. Într-un suflet = foarte repede. ◊ Loc. vb. A-și trage sufletul = a respira. ◊ Expr. A-și lua suflet = a respira adânc; a-și potoli respirația. A-i veni sufletul la loc = a-și potoli respirația; a se liniști. 7. (În sintagme și expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. A lua de suflet = a adopta un copil. A da de suflet = a-și ceda copilul unei persoane care îl adoptă. – Lat. *suflitus (< suflare).