ABSTRACȚIONISM s. n. Curent în artele plastice europene, a cărui trăsătură o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de artă orice referire la realitățile exterioare, ideile și sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; artă abstractă. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abstractionnisme.

ACANTOZĂ, acantoze, s. f. Boală de piele caracterizată prin prezența unor pete pigmentate, îngroșate pe diferite părți ale corpului. – Din fr. acanthose.

AMĂREALĂ, amăreli, s. f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amărăciune. ◊ Amăreala merelor și perelor = boală a fructelor de măr și păr, manifestată prin apariția pe aceasta a unor pete în dreptul cărora carnea fructului respectiv capătă un gust amar. 2. Mică plantă erbacee cu flori albastre, roșii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuințată, pentru proprietățile sale expectorante, contra afecțiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); șopârliță. – Amărî + suf. -eală.

AMBLISTOMA s. f. Gen de amfibieni cu corpul lung de 15 – 25 cm, de culoare cărămizie cu pete mari deschise, răspândiți în America de Nord (Amblystoma). – Din fr. amblystome.^[1]

AUȘEL, aușei, s. m. 1. Mică pasăre insectivoră cu penele măslinii pe spate, albicioase pe abdomen, cu o pată galbenă-roșcată pe cap (Regulus regulus). 2. Pasăre din familia pițigoiului, cu coada și aripile negre, spatele roșu-aprins, creștetul și gușa albe. (Aegithalus pendulinus). [Pr.: a-u-] – Auș („moș”, dispărut din limbă, cuvânt moștenit din lat.) + suf. el.

BASET, baseți, s. m. Câine de vânătoare cu corpul lunguieț, cu labele scurte, cu urechile lungi, cu pete roșietice sau negre pe corp, folosit pentru scoaterea din vizuină a vulpilor și a bursucilor. – Din fr. basset.

BĂLȚAT, -Ă, bălțați, -te, adj. (Despre animale) Care are părul sau penele de culori diferite; cu dungi sau cu pete de altă culoare. ♦ (Despre haine, stofe, tablouri etc.) Cu multe culori țipătoare; colorat fără gust. ♦ (Ir.) Îmbrăcat fără gust; (pop.) îmbrăcat în haine orășenești. – Lat. balteatus.

BĂLȚĂTURĂ, bălțături, s. f. Pată de culoare deschisă la animalele bălțate. ♦ Obiect colorat țipător, cu culori multe și neasortate, încărcat. – Bălțat + suf. -ură.

BERNARDIN¹, bernardini, s. m. Câine mare, cu părul lung, de culoare albă cu pete roșcate, originar din Elveția, dresat pentru găsirea persoanelor rătăcite în munți; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.

BOIȘTEAN, boișteni, s. m. Pește de 8-12 cm cu spinarea și părțile laterale de culoare verde-închis, cu pete și puncte întunecate, alb pe burtă, care trăiește în apele din zona de munte și de coline (Phoxinus phoxinus). [Pr.: bo-iș-] – Boiște + suf. -ean.

BOU, boi, s. m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tracțiune și mai ales pentru carne (Bos taurus). ◊ Bou sur = bour. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) toți boii acasă = a fi rău dispus. S-a dus bou și s-a întors vacă, se spune despre cineva care n-a reușit să învețe nimic, care nu s-a lămurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui bărbat. 2. Compuse: bou-de-mare = pește marin mic, de culoare cafenie sau cenușie-închis, cu capul gros și lătăreț și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-baltă = a) nume dat la două specii de broască, una având pe pântece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-baltă; b) pasăre de baltă cu ciocul lung și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gâtul alb; buhai-de-baltă (Botaurus stellaris); c) (și în forma bou-de-apă) gândac mare de apă de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufniță; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) rădașcă; b) (și în forma boul-popii) buburuză. – Lat. bovus (= bos, bovis).

BRÂNCĂ¹ s. f. 1. Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare și apariția unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea) ◊ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinsteț; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădișor (2). 4. Ciupercă cu pălăria întinsă și răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.

BREAZ, -Ă, breji, -ze, adj. 1. (Despre animale) Cu o pată albă în frunte sau cu o dungă albă pe bot. ◊ Expr. A cunoaște (pe cineva) ca pe un cal breaz = a cunoaște foarte bine (pe cineva). 2. Fig. (Ir.; despre oameni) Deștept, isteț, grozav. – Din bg. breaz.

BREZĂTURĂ, brezături, s. f. (Rar) 1. Pată albă pe fruntea vitelor. 2. Pată pe pereții caselor, formată de lutul cu care se astupă crăpăturile înainte de văruit. – Breza + suf. -ătură.

BRUMĂRIȚĂ, brumărițe, s. f. Numele a două specii de păsări, una de mărimea mierlei, cu gușa albă cu pete brune (Prunella collaris), cealaltă mai mici, cu gușa sură (Prunella modularis). – Brumă + suf. -ăriță.

CAFELUȚĂ, cafeluțe, s. f. 1. (Fam.) Diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.) Numele a două varietăți de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) plantă cu tulpina cilindrică ramificată, cu flori albe sau albăstrii, cultivată pentru nutreț (Lupinus albus); b) plantă ornamentală cu flori mari, albe, cu pete albastre, dispuse în formă de spic (Lupinus varius). – Cafea + suf. -eluță.

CAPÂNTORTURĂ, capântorturi, s. f. Mică pasăre călătoare, de culoare cenușie-brună, cu pete mai închise, care își răsucește des și cu multă ușurință capul; sucitoare (Jynx torquilla). – Cap¹ + întort „întors” + suf. -ură.^[1]

CAUSTIC, -Ă, caustici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Despre substanțe chimice) Care arde, distruge țesutul animal și vegetal. ◊ Sodă caustică = hidrat de sodiu cristalizat, cu multe întrebuințări în industrie. 2. Adj. Fig. Mușcător, satiric. 3. S. f. (Fiz.) Pată luminoasă de forma unei suprafețe care înfășoară razele reflectate sau refractate într-un sistem optic, reprezentând imaginea deformată a unei surse de lumină. – Din it. caustico, lat. causticus.

CERCOSPORIOZĂ s. f. Boală a plantelor provocată de ciuperci, care se manifestă prin apariția, pe frunze, a unor pete circulare, brune sau albicioase. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. cercosporiose.

CHEFAL, chefali, s. m. Nume dat mai multor specii de pești marini, cu partea superioară a capului mare și turtită și cu o pată aurie pe opercul (Mugil). – Din ngr. kéfalos.

DALMAȚIAN, -Ă, dalmațieni, -e, s. m. și f. Specie de câine de talie mijlocie cu părul scurt de culoare albă cu numeroase pete mici negre sau maro-închis. ♦ (Adjectival) Câine dalmațian. [Pr.: -ți-an] – Din fr. dalmatien.

GĂINUȘĂ, găinușe, s. f. 1. Diminutiv al lui găină. 2. Numele mai multor păsări sălbatice de munte sau de baltă. ◊ Găinușă de baltă = pasăre migratoare acvatică, cu penaj negru, cu o pată roșie de piele golașă în frunte și cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Cloșca-cu-Pui. 4. Cărăbuș, corlă. 5. (La pl.) Plantă veninoasă cu tulpina lungă și subțire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Plantă din familia rozaceelor cu tulpina scurtă și cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: gă-i- Pl. și: găinuși] – Găină + suf. -ușă.

GHEPARD, gheparzi, s. m. Mamifer carnivor sălbatic cu capul mic și rotund, coada lungă, picioare înalte, cu blana de culoare gălbuie cu pete mici, întunecate, specific stepelor din Africa și din sudul Asiei (Acinonyx jubatus). – Din fr. guépard.

GIRAFĂ, girafe, s. f. 1. Gen de mamifere rumegătoare cu gâtul și picioarele de dinainte lungi, cu capul mic, cu blana albicioasă cu pete brune, care trăiesc în Africa (Giraffa); animal care face parte din acest gen. 2. Suport care permite deplasarea unui microfon (în scenele în care actorii, cântăreții etc. se mișcă în scenă). – Din fr. girafe.

GRAS, -Ă, grași, -se, adj., s. f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grăsime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras. ◊ Țesut gras = țesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câștiguri bănești, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care conține multă grăsime; cu multă grăsime; gătit cu multă grăsime. Carne grasă. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combină cu glicerina, formând grăsimi. 4. (Despre fructe) Plin, cărnos; (despre iarbă) cu firul gros și plin de sevă. 5. (Despre pământ) Fertil, roditor. II. S. f. (În sintagma) Grasă de Cotnari = specie de viță de vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s. f. (Caracter sau literă tipografică) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III 1). – Lat. grassus (= crassus).

GRAUR, grauri, s. m. Pasăre migratoare cu ciocul ascuțit de culoare gălbuie și cu pene negre-verzui cu pete albe (Sturnus vulgaris). ♦ (Adjectival^[1]; despre cai) Care are culoarea cenușie (împestrițată cu pete albe). [Var.: (pop.) graure s. m.] – Lat. graulus.

GRĂSIME, grăsimi, s. f. 1. Substanță unsuroasă răspândită în țesuturile animale și în plante, formând, la om și la unele animale, primul strat de sub piele, care acoperă mușchii. 2. Pată de grăsime (1). 3. Starea, însușirea unei ființe grase (I 1). – Gras + suf. -ime.

GRINDEL, grindei, s. m. Pește mic, asemănător cu țiparul, de culoare verde-gălbuie, cu pete mari, negre; molan (Nemachilus barbatulus). – Din săs. grendel (= germ. Grundel).

HELIOTROP, (1, 2) heliotrope, s. n., (3) heliotropi, s. m. 1. S. n. Materie colorantă folosită la vopsitul bumbacului. 2. S. n. Varietate de calcedonie, de culoare verde-închis sau roșie cu pete galbene strălucitoare, folosită ca piatră semiprețioasă din care se fac obiecte ornamentale. 3. S. m. Numele unei plante aromatice, cu frunze ovale, cu flori de culoare albă sau albastru-deschis, întrebuințate în industria parfumului (Heliotropium europaeum). ♦ Ulei eteric extras din planta de mai sus. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotrope.

HELMINTOSPORIOZĂ, helmintosporioze, s. f. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci parazite, manifestată prin apariția pe frunze a unor pete brune, în dreptul cărora țesuturile se rup. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. helminthosporiose.

HEMANGIOM, hemangioame, s. n. Anomalie vasculară (congenitală) care constă dintr-o aglomerare de vase capilare nou formate și care se prezintă ca o pată roșie-violacee de dimensiuni variate, localizată pe mâini, pe față, pe buze etc. [Pr.: -gi-om] – Din fr. hémangiome.

HEMINĂ, hemine, s. f. Substanță organică produsă prin încălzirea hemoglobinei cu clorură de sodiu și acid acetic, folosită în medicina judiciară pentru identificarea petelor de sânge. – Din fr. hémine.

HULUB, hulubi, s. m., adj. m. 1. S. m. (Ornit.; reg.) Porumbel. ◊ Hulub de stepă = pasăre din ordinul columbiformelor, de mărimea unui porumbel, de culoare galbenă-brună, cu pete sure pe spate (Syrrhaptes paradoxus). 2. Adj. (Despre animale) Cu părul sau cu penele cenușii, asemănătoare cu ale porumbelului sălbatic. – Din ucr. holub.

ILEANĂ, ilene, s. f. Insectă coleopteră mare, de culoare verde și arămie cu pete albe, care se hrănește cu sucul florilor (Cetonia aurata). – Cf. n. pr. Ileana.

IMACULAT, -Ă, imaculați, -te, adj. (Adesea fig.) Care este fără pată; foarte curat; neatins. – Din fr. immaculé, lat. immaculatus.

IONATAN, (1) ionatani, s. m., (2) ionatane, s. n. 1. S. m. (Adesea adjectival) Specie de măr originar din S.U.A., cu coroana deasă și voluminoasă, cu frunze cenușii-argintii și cu fructul foarte gustos. 2. S. n. Fructul ionatanului (1), de mărime mijlocie, cu suprafața netedă, de culoare roșie-sângerie cu pete albicioase și dungi carmin, zemos, dulce-acrișor și plăcut aromat. – Din engl. jonathan.

ÎMBĂLĂTURĂ, îmbălături, s. f. Faptul de a fi ud de bale sau de salivă; urmă, pată de salivă. ♦ Fig. Ocară, înjurătură, vulgaritate. – Îmbăla + suf. -ătură.

ÎMPROȘCĂTURĂ, împroșcături, s. f. 1. Împroșcare. 2. (Concr.) Urmă lăsată prin împroșcare; stropitură, pată. – Împroșca + suf. -ătură.

ÎNCRUNTĂTURĂ, încruntături, s. f. 1. Faptul de a (se) încrunta; înfățișare încruntată (1); cută pe frunte, între sprâncene. 2. (Înv.) Urmă, pată de sânge. – Încrunta + suf. -ătură.

ÎNGRĂȘĂTOR, -OARE, îngrășători, -oare, adj., s. f. (Reg.) 1. Adj. Care îngrașă. 2. S. f. Numele a două plante erbacee cu frunze cărnoase, dintre care una are flori albastre-violete, iar cealaltă flori albe cu pete galbene (Pinguicula vulgaris și alpina). 3. S. f. Plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și cu flori albe, grupate în formă de cârlig (Sagina procumbens). – Îngrășa + suf. -ător.

ÎNNEGRI, înnegresc, vb. IV. 1. Tranz. A vopsi, a da cu negru; a negri; p. ext. a face să devină de culoare închisă, a întuneca. ◊ Expr. (Fam.) A înnegri hârtia = a scrie. ♦ Intranz. și refl. A deveni negru; p. ext. a căpăta o culoare închisă, a se întuneca. ♦ Refl. (Despre oameni) A se bronza. ♦ A murdări, a păta. 2. Intranz. A apărea, a se detașa ca o pată întunecată pe un fond de culoare deschisă. 3. Tranz. Fig. A prezenta în culori sumbre, defăimătoare; a ponegri. – În + negru.

JAGUAR, jaguari, s. m. Animal carnivor feroce din familia felidelor, cu blana galbenă roșcată și cu pete negre circulare, care trăiește în America Centrală și în America de Sud (Felis onca). [Pr.: -gu-ar] – Din fr. jaguar.

MAC², maci, s. m. 1. Numele mai multor plante din familia papaveraceelor, cu flori de obicei roșii și cu semințe mărunte, uleioase, închise într-o capsulă (Papaver); din fructele uneia dintre specii se extrage opiul, iar semințele ei se folosesc în alimentație. ♦ P. restr. Sămânța macului (1), folosită în alimentație. 2. Compuse: mac-cornut = plantă erbacee păroasă cu flori roșii, având la baza fiecărei petale o pată neagră (Glaucium corniculatum); (reg.) macul-ciorii = zămoșiță. – Din bg. mak, scr. mak.

MACULAT, -Ă, maculați, -te, adj. (Livr.) Cu pete, pătat, murdar. – V. macula.

PANDA s. m. invar. Mamifer carnivor asemănător cu un ursuleț, care are blana albă cu pete negre și trăiește în Himalaia (Ailurus fulgens). – Din engl., fr. panda.^[1]

PÂRȘ, pârși, s. m. Nume dat mai multor specii de mamifere din familia rozătoarelor, cu aspect intermediar între veveriță și șoarece, lungi de circa 20 de centimetri, cu coadă lungă și stufoasă, cu blană moale și bogată, cu ochi mari și cu bot ascuțit, care trăiesc mai ales prin păduri, cățărate în copaci (unde își au de obicei culcușul și unde hibernează) (Glis glis, Muscardinus avellanarius. Dryomus netedula). ◊ Pârș de stejar = mamifer rozător asemănător cu pârșul, cu câte o pată neagră pe obraji (Eliomys quercinus). [Var.: pâș s. m.] – Din sl. plŭchŭ.

ȘPIS, șpisuri, s. n. Pată neagră care apare uneori la tipar între cuvinte. – Din germ. Spiess.

ȚIGÂI, țigâi, s. m. Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec.

ȚINTAT, -Ă, țintați, -te, adj. 1. Împodobit cu ținte (I 1); țintuit, țintelat. 2. Fig. (Reg.; despre animale) Care are o pată albă în frunte. – Țintă + suf. -at.

ȚINTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui scurt de metal cu floarea de forme și mărimi diferite, folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc. 2. (Despre porumb; în loc. adj.) În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mâncat; aproape copt. 3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță. II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată; p. ext. ochire, țintire. ♦ Ceea ce este sau devine obiectul atenției sau privirii cuiva. E ținta tuturor privirilor. ◊ Expr. A privi (sau a se uita) fără (de) țintă = a privi în gol. (Adverbial) A privi (sau a se uita, a căuta) țintă sau a ține (ori a sta cu) ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva). 2. Locul către care tinde să ajungă cineva. ◊ Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive. 3. Scop final, țel, obiectiv. ♦ Spațiul de deasupra porții la jocul de rugbi; but³. ◊ Teren de țintă = spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările. – Din sl. centa „ban, monedă”.

UMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune din spațiu întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. ◊ Loc. adj. Fără umbră = corect, desăvârșit, pur. ◊ Loc. adv. Din umbră = fără a se arăta pe față; pe ascuns, pe furiș. ◊ Expr. A sta (sau a fi, a rămâne etc.) în (sau la) umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, deoparte. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos, a eclipsa (pe cineva). 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. 3. Nuanță închisă, pată întunecată. ♦ Spec. Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦ Fig. Stare de tristețe, de îngândurare etc. întipărită pe fața cuiva. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei ființe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafață (mai) luminată. ◊ Expr. Se teme și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos. Face umbră pământului (degeaba), se spune despre un om incapabil să producă, să realizeze ceva. ♦ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele în formă de solzi, cu florile galbene-verzui și cu fructele de forma unor boabe roșii (Asparagus collinus). ♦ Imagine neclară, nedeslușită; obiect care nu se vede bine (din cauza întunericului, a ceții etc. sau pentru că este privit printr-un corp puțin transparent). 2. (În concepțiile mistice și în basme) Duhul unui om mort sau ființă supranaturală, fantomatică; stafie, fantomă, nălucă. ♦ Fig. Ființă foarte slabă (și bolnavă). 3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. ♦ Fig. Părere, aparență, iluzie. – Lat. umbra.

VĂRSAT¹ s. n. 1. Faptul de a (se) vărsa. 2. (Med.; pop.) Variolă. ◊ Vărsat negru = formă gravă de variolă, în care pustulele de pe corp sunt foarte numeroase și pline cu sânge, apărând ca niște pete negre. Vărsat de vânt = varicelă. (Pop.) Vărsat mare = scarlatină. (Pop.) Vărsat mic = pojar. – V. vărsa.

VÂNĂTAIE, vânătăi, s. f. Pată vânătă care apare pe corp în urma unei lovituri; echimoză, vinețeală. – Vânăt + suf. -aie.

ECHIMOZĂ, echimoze, s. f. Pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieșirea sângelui la suprafață în urma unei lovituri; vânătaie, vinețeală. – Din fr. ecchymose.

ERITEM, eriteme, s. n. Roșeață în formă de pete, care apare pe pielea corpului în diferite boli. – Din fr. érythème.

MĂTĂSAR, -Ă, mătăsari, -e, s. m., adj. 1. S. m. (Înv.) Persoană care lucra sau vindea mătase (1). 2. S. m. Pasăre din nordul Europei (care petrece iarna la noi), de culoare sură-roșietică, cu aripile și gâtul negre cu pete roșii și cu un moț de pene în creștetul capului (Bombycilla garrulus). 3. Adj. (Reg.) Care produce mătase (1). – Mătase + suf. -ar.

LIPITOR, -OARE, lipitori, -oare, subst. 1. S. f. Specie de vierme anelid din apele dulci, cu corpul alungit, prevăzut la cele două capete cu câte o ventuză, care se hrănește cu sângele animalelor de al căror corp se lipește (Hirudo medicinalis). ♦ Fig. Exploatator; parazit. 2. S. f. Pasăre călătoare arboricolă, nocturnă, de culoare brună-cenușie, cu pete brune sau roșietice, care se hrănește cu insecte; mulge-capre (Caprimulgus europaeus). 3. S. m. și f. Persoană care are meseria de a lipi. – Lipi + suf. -tor.

OCHI², ochesc, vb. IV. 1. Intranz. A potrivi o armă la ochi pentru ca proiectilul să nimerească ținta; a fixa linia de ochire a unei arme; a lua ținta, a ținti. ♦ Tranz. A ținti pe cineva sau ceva cu o armă; p. ext. a lovi ținta cu un proiectil. 2. Tranz. A urmări, a fixa cu privirea, a descoperi pe cineva (printre mai multe persoane) cu o anumită intenție; a(-și) pune ochii pe cineva. ♦ A remarca, a observa (dintr-un grup mai mare) un obiect necesar (pentru a și-l însuși sau a se folosi de el); a-și fixa privirea asupra unui obiect. ♦ A privi cu insistență, cu atenție, cu interes; a cerceta. ♦ A distinge cu privirea, a zări, a observa. ♦ A cerceta cu privirea, a scruta. 3. Refl. unipers. (Reg.; despre întinderi acoperite de zăpadă) A face din loc în loc pete, ochiuri (negre sau de verdeață) prin topirea zăpezii. – Din ochi¹.

PATĂ, pete, s. f. 1. Urmă lăsată pe suprafața unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie etc., suprafață pe care se întinde o astfel de urmă; substanță care a lăsat această urmă. ♦ Porțiune diferit colorată pe un fond de o culoare mai mult sau mai puțin omogenă. 2. Porțiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul sau penele sunt de altă culoare față de rest. ♦ Părticică a pielii corpului omenesc sau a animalelor diferit colorate față de rest. 3. Porțiune de nuanță diferită (mai închisă) care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe discul Soarelui, al Lunii sau al altui corp ceresc. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în Soare = a căuta cu orice preț defecte acolo unde nu sunt, a fi cusurgiu. 4. Fig. Faptă, atitudine, situație etc. reprobabilă, care știrbește onoarea sau reputația cuiva; rușine, stigmat. ◊ Loc. adj., adv. Fără (de) pată = curat, nevinovat; neprihănit, cast. – Et. nec.

PĂTA, pătez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) face o pată, a (se) umple de pete; a (se) murdări. ♦ Tranz. A realiza, a face să constituie o porțiune de altă culoare pe un fond omogen colorat; a împestrița. 2. Tranz. Fig. A pângări, a profana; a dezonora. – Din pată.

PĂTAT, -Ă, pătați, -te, adj. 1. Cu pete, cu murdărie; murdar, murdărit, mânjit. ♦ (Despre oameni) Cu pielea pigmentată diferit pe unele porțiuni; (despre pielea oamenilor) care este pigmentată diferit pe unele porțiuni. ♦ (Despre animale și plante) Care are porțiuni de altă culoare pe un fond omogen colorat; bălțat, pestriț. 2. Fig. Pângărit, profanat; compromis, dezonorat. – V. păta.

PĂTUL², pătuli, -e, adj. (În sintagmele) Măr pătul (și substantivat, m.) = specie de măr cu fructe galbene-verzui (cu pete roșii). Măr pătul (și substantivat, n.) = fructul mărului mai sus definit. – Din germ. Batullen[apfel], Batullen[baum].

SITAR¹, sitari, s. m. Pasăre călătoare de mărimea unui porumbel, cu ciocul lung, drept și subțire și cu pete cafenii, căutată de vânători pentru carnea ei gustoasă (Scolopax rusticola). – Et. nec.

STEMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș, al unei dinastii etc.; emblemă, blazon. 2. Coroană, diademă. ◊ Expr. A fi cu stemă-n frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai deosebit, mai grozav decât alții. 3. (Înv.) Piatră prețioasă. 4. Semn caracteristic, pată sau smoc de păr (de altă culoare) pe fruntea unor animale. – Din ngr. stémma.

ȘARPE, șerpi, s. m. (La pl.) Ordin de reptile (veninoase și neveninoase) lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la târâre prin mișcări ondulatorii; (și la sg.) reptilă din acest ordin. ◊ Șarpe de casă = specie de șarpe neveninos, lung de circa 1, 60 m, cu două pete galbene pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, pe lângă casă (Natrix natrix). Șarpe de alun = șarpe neveninos, lung de circa 1 m, cu o bandă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (Coronella austriaca). Șarpe cu clopoței = specie de șarpe veninos din America de Nord, lung până la 2 metri, a cărui coadă este prevăzută cu solzi cornoși care produc un zgomot caracteristic (Crotalus horridus). Șarpe cu ochelari = cobră. ◊ Expr. (A țipa sau a striga, a urla) ca din (sau în) gură de șarpe = (a țipa, a striga, a urla) foarte tare. În gaură de șarpe = într-un loc ascuns, care poate fi aflat cu mare greutate. A sări ca mușcat de șarpe = a se înfuria, a-și ieși din fire. A încălzi (sau a crește) șarpele la (sau în) sân = a arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător. A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune când cineva se simte ispitit să facă (sau să spună) ceea ce n-ar trebui. A-l mușca (pe cineva) șarpele invidiei (ori al vanității) = a fi cuprins de invidie, de vanitate. A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra pe un om rău, iute la mânie. ♦ Fig. Persoană rea, vicleană, perfidă. [Var.: șerpe s. m.] – Lat. pop. serpes, -is (= serpens, -ntis).

FOAIE, foi, s. f. 1. Frunză. ♦ Compus: foaie-grasă = numele a două plante erbacee cu frunze cărnoase, cu flori albastre-violete ori albe cu pete galbene (Pinguicula vulgaris și alpina). ♦ Sepală sau petală. 2. Bucată dintr-un material cu una dintre dimensiuni foarte mică în raport cu celelalte două. 3. Bucată dreptunghiulară de hârtie (de scris): filă a unei cărți, a unui registru sau a unui caiet. ◊ Foaie volantă = a) tipăritură pe o singură față care se difuzează cu un prilej deosebit; b) filă de hârtie izolată. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba purtarea sau atitudinea față de cineva, devenind mai aspru. ♦ (Urmat de determinări) Adeverință, dovadă oficială care atestă un drept, o obligație, etc. ◊ Foaie de drum = bilet (individual sau colectiv) plătit de autoritatea care-l eliberează și pe baza căruia se poate face o călătorie cu trenul. (Ieșit din uz) Foaie de zestre (sau dotală) = act care consemnează zestrea unei fete sau a unei femei căsătorite. 4. (Înv.) Ziar, revistă. ♦ Foaie de titlu = pagina de la începutul unei publicații pe care este imprimat titlul (și subtitlul) complet al unei cărți, numele autorului, locul și data apariției, editorul sau editura care publică lucrarea. 5. Lățimea unei pânze: bucată de pânză întrebuințată în toată lățimea ei la confecționarea unei haine. ◊ Foaie de cort = material gros impermeabil, din care se confecționează corturi sau alte obiecte de protecție. ♦ (La pl.) Fustă. 6. Strat de aluat, subțiat cu vergeaua, din care se fac plăcinte, tăiței, etc. [Pr.: foa-ie] – Lat. folia (pl., devenit sg., al lui folium), (4) după fr. feuille.

FOVISM s. n. Curent apărut în pictura franceză, la începutul sec. XX, ca reacție împotriva disocierii impresioniste a tonurilor, folosind culoarea pură, distribuită în pete mari, uneori violente. – Din fr. fauvisme.

PAG², -Ă, pagi, -ge, adj., s. m. și f. (Cal sau, rar, alt animal) negru sau roșcat cu pete albe. – Din sl. *pĕgŭ.

PANTERĂ, pantere, s. f. Mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu și musculos, cu blana gălbuie-roșcată cu pete închise, care trăiește în Asia și Africa; leopard, pardos (Felis pardus). – Din fr. panthère.

PARHELIE, parhelii, s. f. Fenomen optic care constă în apariția unor pete luminoase rotunde, adesea colorate, în jurul Soarelui. [Acc. și: parhelie] – Din lat. parelion, fr. parhélie.

PĂLĂRIE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul fiorii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. Compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria): pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.

PĂTARE s. f. Acțiunea de a (se) păta și rezultatul ei. ♦ Boală a plantelor provocată de bacterii, ciuperci și virusuri, manifestată prin apariția unor pete pe porțiunile atacate. – V. păta.

PECINGINE, pecingini, s. f. 1. Nume popular dat mai multor boli de piele contagioase, caracterizate prin erupții cu bășicuțe, care, uscându-se, lasă niște pete scorțoase ce produc mâncărimi; p. gener. eczemă. ◊ Expr. A se întinde (sau, rar, a se răspândi, a cuprinde etc.) ca pecinginea (ori, rar, ca o pecingine) = a se propaga foarte mult, nestăvilit, pretutindeni; a se lăți. ♦ Fig. Rău care se extinde repede și nestăvilit. 2. Fig. Porțiune de teren (într-o semănătură) de pe care vegetația a dispărut din cauza unor plante parazite sau a unei boli. 3. Fig. Pată de mucegai, de murdărie, de igrasie pe un zid, pe o clădire etc. – Lat. petigo, -ginis.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

ANTRACNOZĂ, antracnoze, s. f. Boală a unor plante provocată de ciuperci parazite și care se manifestă prin apariția unor pete brune-roșietice sau galbene-portocalii pe frunze, tulpini și fructe. – Din fr. anthracnose.

PESTRIȚ, -Ă, pestriți, -e, adj. 1. Care are pete mici sau picături, stropi de culori diferite (de obicei alb cu negru); p. ext. cu culori diferite; pestrițat. ◊ Fontă pestriță = amestec de fontă cenușie cu fontă albă. ♦ (Pop.) Dungat, vărgat. 2. P. ext. Care este (format din elemente) de tot felul, care este amestecat, variat, felurit (și adesea eterogen); pestrițat. Lume pestriță. 3. Fig. (Pop. și fam.) Prefăcut, ipocrit, viclean, fals; răutăcios. ◊ Expr. (Pop. și fam.) A fi pestriț la mațe (sau cu mațe pestrițe) = a fi rău la suflet; a fi foarte zgârcit – Din sl. pĩstrĩ.

PEȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nici o vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi desperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ Compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-ferăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-lup = avat; pește-păun = pește mic, frumos colorat, cu jumătatea superioară a corpului albastră-verzuie cu reflexe aurii, iar cu cea inferioară argintie (Coris julio); pește-porcesc = porcușor; pește-de-piatră = a) fusar; b) pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta este cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. 3. (La pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ◊ Zodia peștelui sau (eliptic) peștii = una din cele douăsprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc după fr. poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

PETEȘIE, peteșii, s. f. (Med.; mai ales la pl.) Pată de culoare roșie-vișinie, de dimensiuni reduse, care apare pe piele datorită unei rupturi capilare, de obicei în diferite boli infectocontagioase, în purpură etc. – Din fr. pétéchie.

PICĂTURICĂ, picăturele, s. f. Diminutiv al lui picătură. ♦ Pată mică. – Picătură + suf. -ică.

PINTENOG, -OAGĂ, pintenogi, -oage, adj., s. f. I. Adj. 1. (Despre animale) Cu pete de altă culoare (de obicei albe) în partea inferioară a picioarelor. 2. (Despre păsări) Pintenat (2). II. S. f. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu florile galbene ca lămâia (Carthamus lanatus). – Din sl. pontonogŭ.

PISTRUI, -UIE, pistrui, -uie, s. m., adj. 1. S. m. Pată mică, brună sau gălbuie, care se formează pe pielea unor oameni (mai ales sub acțiunea soarelui). 2. Adj. (Rar) Pistruiat. – Pistru (reg. „pătat” < sl.) + suf. -ui.

PIC³ s. n. Produs chimic folosit pentru scoaterea petelor de cerneală (albastră). – Din picătură (derivat regresiv).

PLOȘNIȚĂ, ploșnițe, s. f. Insectă parazită, de culoare roșie, cu corpul turtit și cu miros urât caracteristic, care trăiește prin crăpăturile pereților sau ale mobilelor și se hrănește cu sângele omului; păduche-de-lemn, stelniță, polușcă (Cimex lectularius). ◊ Compuse: ploșniță-de-pom = numele a două insecte de culoare măslinie pe spate, cu antenele în dungi negre și galbene, care trăiesc pe fragi, pe zmeură, pe căpșuni etc. (Pentatoma baccarum și Dolycoris baccarum); ploșniță-de-grădină = insectă de culoare albăstruie, cu miros usturător, foarte dăunătoare legumelor (Sirachia oleracea); ploșniță-sură = insectă de culoarea bronzului, cu aripi înguste și cu capul în formă de cub, care împrăștie un miros aromatic (Syromastes marginatus); ploșniță-de-apă = a) insectă care înoată pe spate la suprafața apei și care are un ac otrăvitor (Notonecta glanea); b) răcușor; c) cornățar; ploșniță-de-câmp = insectă parazită verzuie pe spate, castanie pe aripi și roșiatică pe burtă, care trăiește pe fructe și pe legume (Palomena prasina); ploșnița-verzei = insectă dăunătoare, de circa 8 mm lungime, roșie cu pete negre, care atacă varza și conopida (Euryderma ornata). – Cf. ceh. ploščica.

PLUMPOX s. n. Boală a prunilor și a altor pomi fructiferi, provocată de un virus, manifestată prin apariția unor pete galbene pe frunze și a unor gropițe pe fructe. – Din engl. plum-pox.

POANTILISM s. n. Procedeu folosit în pictură, care constă în descompunerea petei de culoare în puncte și liniuțe de culori pure, ca un mozaic, din al căror amestec optic rezultă tonul dorit; școală de pictură modernă care folosește acest procedeu. [Scris și: (după fr.) pointilism] – Din fr. pointillisme.

POJAR, (2) pojaruri, s. n. 1. Boală contagioasă (la copii), caracterizată prin apariția unor pete roșii pe piele; rujeolă. 2. (Înv. și reg.) Foc mare; incendiu. ♦ Fig. Lumină purpurie a zorilor sau a amurgului. 3. Căldură mare, arșiță. ♦ Înflăcărare, ardoare, patos; pasiune, patimă. – Din sl. požarŭ.

VINEȚEALĂ, vinețeli, s. f. 1. Vânătaie. 2. (Pop.) Scrobeală albastră, albăstreală (pentru rufe). 3. Boală a viței de vie produsă de o ciupercă parazită, care se manifestă prin apariția unor pete brune-roșietice pe fața superioară a frunzelor. – Vânăt + suf. -eală.

PONCE adj. invar. (În sintagma) Piatră ponce = rocă vulcanică de culoare cenușie sau albă, poroasă și ușoară; spumă de mare; bucată din această rocă, întrebuințată ca material abraziv la curățatul petelor de pe mâini, la înlăturarea pielii îngroșate etc. [Pr. și: pons] – Din fr. [pierre] ponce.

PORCUȘOR, porcușori, s. m. 1. Diminutiv al lui porc; porculeț. 2. Specie de pește mărunt cu corpul în formă de fus, de culoare deschisă, cu un șir de pete negricioase pe laturi și cu două mustăți în colțul gurii, care trăiește în apele din regiunile de dealuri sau de șes (Gobio gobio). – Porc + suf. -ușor.

VIPERĂ, vipere, s. f. 1. Șarpe mic, foarte veninos, având pe cap o pată de culoare închisă în formă de V și pe spate o dungă lată, neagră, în zigzag; năpârcă (Vipera berus). ◊ Expr. Pui de viperă = om rău, femeie rea. ◊ Compus: Viperă-cu-corn = specie de viperă mai mare și mai veninoasă decât vipera comună, care are deasupra gurii un fel de corn format din solzi (Vipera ammodytes). 2. Fig. Persoană rea, perfidă. – Lat. vipera.

PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze între propoziții sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor „i”, „j” etc. ◊ Două puncte = semn de punctuație constând din două puncte (I 1) așezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constând dintr-un punct (I 1) așezat deasupra unei virgule, folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ◊ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esențial într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! 2. Semn convențional în formă de punct (I 1), care indică pe o hartă așezările omenești, care marchează zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale spre a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematică, indicând efectuarea unei înmulțiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croșeta; model de cusătură, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de măsură pentru lungime, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. ♦ Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. II. 1. Figură geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. ◊ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, șantiere etc. 2. Valoare a unei mărimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinată în cadrul unei acțiuni, al unei discuții, al unei probleme etc. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajează prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleacă cineva; b) începutul unei lucrări, al unei acțiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregătit să... Punct de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amănunțit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face să funcționeze în condițiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nici un amănunt; a restabili adevărul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu, a da cuiva o lecție de bună-cuviință. 2. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. ◊ Loc. adv. Până la un (sau la acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. ◊ Expr. Până la ce punct = în ce măsură, până unde... Punct mort = situație fără ieșire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de măsură pentru indicarea situației participanților la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat; b) fig. fără a avea pregătirea corespunzătoare funcției pe care o ocupă. – Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point).

PRIAN, -Ă, priani, -e, adj. (Pop.; despre vite) Care are părul cu dungi sau cu pete de altă culoare (de obicei albe). [Pr.: pri-an] – Et. nec.

LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente și care impresionează ochiul omenesc; efectul acestei radiații. ◊ Lumină albă = lumină mijlocie a zilei, care conține toate radiațiile spectrului vizibil. Lumină rece = lumină care conține un număr foarte mic de radiații infraroșii și care are un efect termic redus. Lumină monocromatică = lumină formată din radiații de o singură culoare spectrală. Lumină compusă = lumină care conține radiații de mai multe lungimi de undă. Lumină naturală = lumină complet nepolarizată, caracterizată prin diversitatea direcțiilor de oscilație ale radiațiilor electromagnetice care o compun, distribuite uniform în jurul direcției de propagare. Lumină polarizată = lumină alcătuită din radiații electromagnetice ale căror direcții de oscilație nu sunt uniform distribuite în jurul direcției de propagare. (Astron.) Lumină antisolară = pată foarte slab luminoasă care se vede noaptea pe cer în locul opus soarelui. Lumină zodiacală = pată luminoasă care, la latitudinea noastră, se vede toamna spre est, înainte de răsăritul soarelui, și primăvara spre vest, după apusul soarelui. (Fiziol.) Lumină animală = lumină produsă de unele organisme animale pe baza energiei chimice a unor substanțe. ◊ Loc. adv. La lumina mare = fățiș, în văzul tuturor. Pe lumină = în timpul zilei, de la răsăritul până la apusul soarelui, până nu se înserează. ◊ Loc. prep. În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu ajutorul... ◊ Loc. vb. A da lumină = a lumina. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului; b) a se naște. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere, a se arăta. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși dintr-o situație grea; b) a ieși la iveală, a deveni evident, a se dezvălui. A scoate (pe cineva) la lumină = a) a scoate (pe cineva) dintr-o încurcătură; b) a ajuta (pe cineva) să dobândească o situație, a emancipa (pe cineva). A pune (ceva) în lumină = a scoate (ceva) în evidență; a sublinia. A pune într-o lumină bună (sau rea, urâtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. A prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-o lumină oarecare = a prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-un anumit fel sau dintr-un anumit punct de vedere ori prin prisma unei anumite concepții. A vedea lumina tiparului sau (înv.) a ieși la lumină = a fi publicat, tipărit. (Limpede) ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire; înseninare. 2. Izvor, sursă de lumină (I 1). ◊ Lumină electrică = iluminare pe bază de energie electrică. Lumină de control = indicație luminoasă care servește la controlul stării și al modului de funcționare a unei instalații de telecomandă, a macazurilor, a semnalelor de cale ferată etc. ♦ Spec. Sursă luminoasă (de obicei colorată) situată pe o navă, aeronavă etc., folosită la indicarea poziției sau la semnalizare. ♦ Flacără, flăcăruie. ♦ (Pop.) Lumânare. ♦ Unitate de măsură pentru fluxul luminos. 3. (Și în sintagma lumina ochiului) Pupilă; p. ext. ochi, privire. ♦ (Ca termen de comparație) Ființă, lucru, obiect etc. mai drag, mai de preț, mai scump. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a-i fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri cu cea mai mare atenție. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească; învățătură, cultură, educație. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a clarifica (o problemă). A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a pricepe, a înțelege. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Înv.; urmat de determinări) Suprafață. 3. Stăvilarul morii. [Pl. și: (înv.) lumine] – Probabil din lume (înv.) „lumină”.

PUCHI, puchi, s. m. (Reg.) Urdoare. ◊ Pată mare. – Et. nec.

PUR², -Ă, puri, pure, adj. 1. Care nu conține elemente străine; curat, neamestecat. 2. Nealterat, neviciat, nestricat. ♦ Fără pete; imaculat; limpede. ♦ Fig. Nepătat din punct de vedere moral; curat, neprihănit. 3. Veritabil, autentic, adevărat. E adevărul pur. ◊ Loc. adv. Pur și simplu = nimic altceva decât...; numai și numai; nici mai mult, nici mai puțin decât... 4. (Despre voce, sunete etc.) Limpede, clar, cristalin. – Din lat. purus, fr. pur.

OACĂR, -Ă, oacări, -e, adj. (Înv. și reg.; despre oi) Cu pete (negre) pe bot. – Et. nec.

OACHEȘ, -Ă, oacheși, -e, adj. 1. Cu pielea feței de culoare închisă și cu ochii, părul și sprâncenele negre; brunet, brun; p. ext. (despre pielea, tenul, capul omului) de culoare închisă, care bate în negru. ♦ (Rar; despre lucruri) De culoare închisă, care bate în negru. 2. (Despre oi) Cu pete negre în jurul ochilor. – Probabil ochi¹ + suf. -eș.

OIDIUM s. n. 1. Nume dat unui stadiu al ciupercilor parazite, care formează pete cenușii-fumurii pe suprafața organelor plantelor atacate. 2. Boală a viței de vie și a altor plante de cultură provocată de aceste ciuperci; făinare. [Pr.: -di-um] – Din fr. oïdium.

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pe semne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ♦ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (Înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau, în trecut, de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. ◊ Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) întrebuințate pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiunilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

ODAGACI s. m. 1. Plantă erbacee cu flori trandafirii, mai rar albe, ale cărei rădăcini se utilizează la scoaterea petelor de pe stofe; ciuin, săpunariță (Saponaria officinalis). 2. Numele a doi arbuști exotici, cu ramuri brune și păroase, cu frunze ovale, a căror scoarță aromatică se întrebuințează în medicină (Croton). ♦ Scoarța acestor arbuști, care răspândește (prin ardere) un miros plăcut; p. ext. substanță aromatică, parfum extrase din această scoarță. [Var.: odogaci s. m.] – Din tc. ödağacı.

OXALIC adj. (În sintagma) Acid oxalic = substanță solidă, albă, cristalizată, toxică, solubilă în apă, întrebuințată ca mordant în vopsitorie, la fabricarea cernelii, la scoaterea petelor de rugină, de cerneală etc. – Din fr. oxalique.

FLOCUL, floculi, s. m. Nor alcătuit din vapori de calciu sau de hidrogen, situat în cromosferă, în apropiere de petele solare. – Din fr. flocculi.

FLOREAN, -Ă, floreni, -e, s. m., adj. 1. S. m. (Ornit.) Florinte. 2. Adj. (Rar; despre vite) Bălțat; cu pete. – Floare + suf. -ean.

FLORIU, -IE, florii, adj. 1. (Rar) Plin de flori; înflorit. 2. (Pop.; despre animale) Cu pete albe. – Floare + suf. -iu.

FLUIERAR, fluierari, s. m. 1. Persoană care cântă din fluier (1); fluieraș (2). 2. (Reg.) Meșter care face fluiere (1). 3. Nume dat mai multor păsări care emit sunete ca ale fluierului (1), dintre care cea mai cunoscută are capul și spatele negru cu pete galbene-aurii, ciocul lung și subțire și picioarele lungi (Charadrius pluvialis). [Pr.: flu-ie-] – Fluier + suf. -ar.

XANTELASMĂ s. f. Pată gălbuie, cu margini regulate, pe pleoape. (din fr. xanthélasma)

ERUPȚIE, erupții, s. f. 1. Ieșire bruscă și violentă din pământ a unui gaz, a țițeiului, a lavei etc.; p. gener. țâșnire, izbucnire. 2. Apariția unor pete, a unor bășicuțe, plăci, pustule etc. pe piele sau pe mucoase, constituind simptomul unor boli (contagioase); (concr.) totalitatea acestor pete, plăci, pustule etc. apărute. [Var.: erupțiune s. f.] – Din fr. éruption, lat. eruptio, -onis.

RUGINĂ, rugini, s. f. I. 1. Substanță brun-roșcată, poroasă, sfărâmicioasă, care se formează prin oxidare pe obiectele de fier. ♦ Pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor de fier din ele. 2. Obiect (de fier) vechi, prost întreținut; ruginitură, rablă. 3. Fig. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. ♦ Om cu idei sau cu mentalitate învechită; retrograd. II. 1. Boală infecțioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice, patogene (Puccinia), care se manifestă prin apariția unor pete brune-ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescențe, împiedicând dezvoltarea normală a plantelor. 2. Plantă erbacee cu tulpina netedă, cu frunze lungi, țepoase, având la vârf o inflorescență cu flori mici, brune; pipirig (Juncus effusus). – Cf. lat. *aerugina.

LENTIGO s. n. (Med.) Pată pigmentară a pielii cu aspect de nev. ♦ Pistrui. – Din fr., lat. lentigo.

LEOPARD, leoparzi, s. m. Animal carnivor din familia felidelor, cu blana de culoare gălbuie cu pete roșcate sau negre, care trăiește în Asia și în Africa; panteră (Felis pardus). ♦ Blana acestui animal. ◊ Leopardul zăpezilor = irbis. [Pr.: le-o-] – Din fr. léopard, lat. leopardus.

LEUCOM, leucoame, s. n. Boală de ochi constând în formarea unei pete albe pe cornee și care poate duce la orbire; albeață. [Pr.: le-u-] – Din fr. leucome.

LUMINIȘ, luminișuri, s. n. 1. Suprafață fără arbori în cuprinsul unei păduri; poiană, colnic. 2. Porțiune de cer senin. ♦ Pată de lumină. 3. (Rar) Lumină (I 1). – Lumină + suf. -iș.

ERUPE, pers. 3 erupe, vb. III. Intranz. 1. (Despre lavă, magmă, petrol) A face erupție, a ieși afară, a se revărsa cu putere; a țâșni; a izbucni. ♦ (Despre vulcani) A azvârli cu putere afară lava; (despre sonde) a azvârli cu putere afară țițeiul. 2. (Despre pete, bășicuțe etc. caracteristice unor boli) A apărea, a se forma. – Din lat. erumpere (după rupe).

LIȘIȚĂ, lișițe, s. f. Pasăre călătoare de baltă, cu pene negre și cu o pată albă între ochi, având carnea comestibilă (Fulica atra). [Var.: (reg.) lișeță s. f.] – Cf. bg. liska, ucr. lysucha.

MURDAR, -Ă, murdari, -e, adj. 1. Plin de pete, acoperit de praf, de murdării, îmbâcsit de necurățenie; nespălat, întinat. ♦ (Despre ființe) Care nu se spală, care nu respectă curățenia. ♦ (Despre apă, lumină etc.) Lipsit de claritate; tulbure. 2. Fig. Josnic, mârșav, ticălos, degradant. ♦ (Despre cuvinte) Necuviincios, obscen, trivial. – Din tc. murdar.

MÂNJITURĂ, mânjituri, s. f. (Rar) Murdărie, pată. – Mânji + suf. -tură.

MESTEACĂN, mesteceni, s. m. Arbore cu scoarța albă, cu lemnul alb, gălbui sau roșiatic, cu ramuri flexibile, cu frunze verzi-cenușii și cu flori grupate în amenți (Betula verrucosa); p. restr. lemnul acestui arbore. ◊ Mesteacăn mic = specie de mesteacăn, arbust înalt până la un metru, care crește în regiunile alpine (Betula humilis). Mesteacăn pitic = specie de mesteacăn, arbust până la jumătate de metru (Betula nana). Mesteacăn pufos = specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarța albă sau brună-cenușie cu pete albe; mestecănaș (Betula pubescens). – Lat. mastichinus.

MUSCAR, muscari, s. m. 1. Pescar care prinde peștele cu undița, întrebuințând ca nadă muște. 2. Numele mai multor păsări migratoare insectivore (Muscicapa). 3. Gândăcel insectivor de formă lunguiață, cu gâtul de culoare roșie, cu o pată neagră pe partea ventrală și cu aripile negre (Catharis fusca). – Muscă + suf. -ar.

MUSCARDINĂ, muscardine, s. f. Boală a viermilor de mătase, provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția unor pete de culoare închisă. – Din fr. muscardine.

MIRONOSIȚĂ, mironosițe, s. f. 1. (Bis.) Fiecare dintre femeile care au dus balsamuri la mormântul lui Isus pentru a-i unge trupul; p. gener. femeie cucernică, smerită. ◊ Expr. A face pe mironosița = a-și lua aere de nevinovăție, a simula pietate și modestie. ♦ Epitet dat unei femei prefăcute, care simulează nevinovăția, modestia. 2. Specie de fluture cu aripile din față albe cu pete cafenii și cu cele din spate cenușii-albăstrii (Lymantria monacha). – Din sl. mironosica.

MOZAIC¹, mozaicuri, s. n. 1. Lucrare de tehnică decorativă, care constă în asamblarea artistică a unor bucăți mici de marmură, de ceramică, de sticlă, de smalț etc. de diferite culori, lipite între ele cu mortar sau cu mastic. 2. Fig. Amestec de elemente eterogene. 3. Viroză a plantelor, manifestată prin apariția unor pete decolorate pe frunze, care alternează cu porțiuni colorate normal, având aspectul de mozaic (1). – Din fr. mosaïque, it. mosaico.

CLOASMĂ s. f. (Med.) Apariția pe fața a unor pete galbene-maronii, în cazuri de sarcină, în hepatită etc. [Pr.: clo-as-] – Din fr. chloasme.

COBRĂ, cobre, s. f. Șarpe veninos care trăiește în Africa și în sudul Asiei, caracterizat printr-un gât foarte lățit, cu pete negre mărginite cu alb, semănând cu niște ochelari; șarpe-cu-ochelari (Naja naja). – Din fr. cobra.

NĂSUT, -Ă, năsuți, -te, adj. (Reg.) 1. Năsos. ♦ Fig. Curios; obraznic. 2. (Despre oi) De culoare neagră cu o pată albă pe bot sau de culoare albă cu o pată neagră pe bot. – Lat. nasutus, -a.

NEGREAȚĂ, negreți, s. f. Însușirea de a fi negru; culoare neagră; pată neagră. – Lat. nigritia sau negru + suf. -eață.

NIPRALĂ, niprale, s. f. Plantă erbacee cu flori galbene, având fructele alcătuite din păstăi cu semințe puțin turtite, pestrițe, cu pete purpurii-negricioase (Lupinus luteus). – Et. nec.

NOIȚĂ, noițe, s. f. Pată mică albă care apare uneori pe unghiile degetelor de la mână. [Pr.: no-i-] – Nou + suf. -iță.

NEUROFIBROMATOZĂ, neurofibromatoze, s. f. Boală caracterizată prin apariția pe piele a unor pete pigmentare sau a unor tumori care își au originea în țesutul fibros al tecilor nervilor. [Pr.: ne-u-] – Din fr. neurofibromatose.

ECTIMĂ, ectime, s. f. Boală infecțioasă de piele provocată de streptococi sau de stafilococi, manifestată prin pete mari roșii, pustule și ulcerații care se acoperă cu cruste și lasă cicatrice. – Din fr. ecthyma.

EFLORESCENȚĂ, eflorescențe, s. f. 1. Începutul înfloririi unei plante; fig. înflorire, dezvoltare sub aspecte bogate. 2. Transformare în pulbere a unor săruri cristalizate, prin pierderea apei de cristalizare; (concr.) sare cu aspect de pulbere rezultată în acest fel. ♦ Depozit de săruri care apare la suprafața unor roci. ♦ Pată sau depozit cristalin de săruri alcalino-pământoase care apare pe suprafața exterioară a construcțiilor de beton sau de zidărie. 3. (Med.) Erupție ușoară pe piele; (pop.) spuzeală. – Din fr. efflorescence.

COCOR, cocori, s. m. Pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și picioarele lungi, cu penele cenușii, cu o pată roșie pe cap (Grus grus). [Var.: cucor s. m., cocoară, cucoară s. f.] – Et. nec.

COCOȘ, (I, III, IV) cocoși, s. m., (II) cocoașe, s. n. I. S. m. Masculul găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). ◊ Expr. Cântă cocoșul (într-o casă), se spune pentru a arăta că într-o familie dată bărbatul are cuvântul hotărâtor. Basm (sau poveste) cu cocoșul roșu = povestire, întâmplare fără sfârșit sau neadevărată. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor păsări. ◊ Compuse: cocoș-de-munte sau cocoș-sălbatic = pasăre sălbatică de mărimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albăstrui, cu ciocul puternic și puțin încovoiat (Tetrao urogallus); cocoș-de-mesteacăn = pasăre sălbatică având coada în formă de liră, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). II. S. n. 1. Ciocănel percutor la armele de vânătoare. 2. Pârghie de comandă a supapei la ciocanele acționate cu aer comprimat sau cu aburi. III. S. m. 1. (Pop.) Partea centrală a miezului pepenelui verde, mai dulce și lipsită de sâmburi. 2. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). IV. S. m. Categorie în care sunt încadrați boxerii între 51 și 54 kg și luptătorii între 52 și 57 kg; boxer sau luptător care face parte din această categorie. [Var.: (reg.) cucoș s. m. și n.] – Din sl. kokoši „găină”.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steauă s. f.] – Lat. stella.

TAȘIST, -Ă, tașiști, -ste, adj. (Despre picturi) Care este realizat în pete de culoare. – Din fr. tachiste.

TĂMÂIOARĂ, tămâioare, s. f. Numele a două plante erbacee din familia violaceelor: a) plantă mică cu flori mari ale căror petale sunt împestrițate cu pete purpurii (Viola jooi); b) toporaș. – Tămâie + suf. -ioară.

TĂRCAT, -Ă, tărcați, -te, adj. (Reg.) Cu pete de diferite culori (nearmonizate), pestriț, bălțat; dungat, vărgat. – Cf. magh. tarka.

TĂUN, tăuni, s. m. Nume generic dat unor insecte diptere asemănătoare cu muștele, de culoare brună, cu pete gălbui pe pântece, ale căror femele înțeapă vitele și omul pentru a se hrăni cu sângele lor, transmițând totodată boli virotice și bacteriene. ♦ Expr. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. [Var.: tăune s. m.] – Lat. *tabo, -onis (= tabanus).

TURTUREA, turturele, s. f. Pasăre călătoare asemănătoare cu porumbelul, brună-roșcată pe spate și cu pete negre mărginite cu alb pe laturile gâtului; turturică (Streptopelia turtur). – Lat. turburella.

RÂS², râși, s. m. Specie de mamifer sălbatic, carnivor, din familia felinelor, mai mare decât pisica sălbatică, cu blana galbenă-roșcată (cu pete negre) și cu smocuri de păr pe urechi; linx (Lynx lynx). – Din sl. rysĭ.

RUJET s. n. Boală infecțioasă a porcilor, care se manifestă prin febră și prin apariția unor pete roșii pe piele și care se poate transmite la om prin carnea de porc infectată; brâncă. [Var.: ruget s. n.] – Din fr. rouget.

STURZ, sturzi, s. m. Nume dat mai multor specii de păsări de pădure de talie mică, cu cioc conic și puternic, cu pene brune pe spate și albe-gălbui (cu pete brune) pe piept, care se hrănesc cu insecte, viermi, fructe etc. (Turdus). – Refăcut din pl. turdi (< lat. turdus, influențat probabil de lat. sturnus).

DESEN, desene, s. n. 1. Reprezentare grafică a unui obiect, a unei figuri, a unui peisaj pe o suprafață plană sau curbă, prin linii, puncte, pete, simboluri etc. 2. Arta sau tehnica de a desena. ♦ Desen tehnic (sau liniar) = reprezentare a obiectelor tehnice (piese, organe de mașini etc.) prin desen (1), în scopul fabricării lor. 3. Planul unei construcții. 4. Ornamentația unei cusături. [Pl. și: desenuri. – Var.: desemn s. n.] – Din fr. dessin.

ROTAT, -Ă, rotați, -te, adj. 1. Care are formă de roată, rotund; înfoiat; întins în formă de roată. 2. (Despre părul calului; p. ext. despre cai) Cu pete de altă culoare decât restul părului. – Roată + suf. -at.

ROZEOLĂ, rozeole, s. f. Mică pată roșiatică apărută pe piele în erupțiile provocate de anumite boli infecțioase (rubeolă, rujeolă, febra tifoidă etc.) și în intoxicații. ◊ Rozeolă sifilitică (sau de sifilitic) = erupție cutanată, de culoare roz, caracteristică sifilisului secundar. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. roséole. corectat(ă)

DEGRESA, degresez, vb. I. Tranz. 1. A îndepărta petele de grăsime de pe suprafața unor obiecte (metalice) prin diverse procedee chimice. 2. A extrage grăsimea dintr-un aliment în scopuri dietetice sau tehnologice. – Din fr. dégraisser.

SAMUR, (1) samuri, s. m., (2) samururi, s. n. 1. S. m. Mamifer carnivor cu blana prețioasă, de culoare sură cu o pată albă pe piept; zibelină (Martes zibellina). 2. S. n. Blană de samur (1) prelucrată. – Din tc. samur.

SFRÂNCIOC, sfrâncioci, s. m. (Ornit.; la pl.) Gen de păsări răpitoare, călătoare, insectivore, din ordinul paseriformelor, mai mari decât vrăbiile, cu cioc încovoiat și cu gheare puternice (Lanius); (și la sg.) pasăre care face parte din acest gen. ◊ Sfrâncioc mare = pasăre cenușie pe spate, alburie pe pântece, cu pete negre pe coadă, pe aripi și în dreptul ochilor; lupul-vrăbiilor (Lanius excubitor). [Var.: sfrancioc s. m.] – Din scr. svračak.

SILUR, siluri, s. m. Numele a două plante erbacee cu tulpina verticală, dintre care una cu florile de culoare albastru-deschis cu linii violete și cu o pată galbenă la mijloc (Euphrasia stricta), iar cealaltă cu flori albe, cu linii violete și cu o pată galbenă la mijloc (Euphrasia rostkoviana). – Din germ. Silur.

SORETE, soreți, s. m. Pește răpitor verde-albăstrui, cu pete portocalii (Lepomis gibbosus). – Soare + suf. -ete.

STELUȚĂ, steluțe, s. f. I. Diminutiv al lui stea (I 1); stelișoară. ♦ Fig. Scânteie. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. în formă de stea (mică). ♦ Asterisc. 2. (La pl.) Pastă făinoasă tăiată în formă de stea (care se pune în supă). 3. Cusătură în formă de stea. 4. Pată de păr alb pe fruntea unor animale. 5. Fulg de zăpadă. 6. Stea (II 2) (mică). III. 1. Plantă erbacee cu frunze ovale și cu flori albe (Stellaria nemorum). 2. Compus: steluțe-de-munte = floare-de-colț. – Stea + suf. -uță.

STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; spec. urmă rușinoasă, semn dezonorant. ♦ Spec. (Înv.) Marcă, ștampilă, semn care se aplica (cu ajutorul unui fier roșu) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. ♦ (Rar) Pată de murdărie. 2. (Bot.) Partea superioară a pistilului, pe care se prinde și încolțește polenul. 3. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheilor, așezate pe părțile laterale ale corpului unor insecte, miriapode etc. – Din fr. stigmate, lat. stigma, -atis.

STIGMĂ, stigme, s. f. (Biol.) Organit fotosensibil al flagelatelor, în formă de pată roșie lângă corpusculul bazal, care servește la orientarea animalului spre lumina cea mai potrivită. – Din lat., fr. stigma.

SOARBĂ, soarbe, s. f. Fructul sorbului¹, de mărimea unei cireșe, cărnos și de culoare brună-gălbuie cu pete albe, cu gust acrișor. – Din sorb¹.

SOIOS, -OASĂ, soioși, -oase, adj. Mânjit, murdar (cu pete de grăsime); slinos. – Soi¹ + suf. -os.

STRIGĂ, strigi, s. f. 1. (În superstiții) Ființă imaginară închipuită ca o femeie care chinuiește copiii mici, ia mana de la vaci etc. 2. Pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roșcată, cu pete brun-închis, care se hrănește mai ales cu șoareci (Tyto alba guttata). 3. Fluture mare cu pete albe pe aripi, asemănătoare cu un cap de mort, care zboară numai în amurg și care, când este prins, scoate un zgomot ascuțit ca un strigăt; cap-de-mort (Acherontia atropos). – Lat. striga.

STROPI, stropesc, vb. IV. Tranz., intranz., refl. și refl. recipr. A (se) uda (ușor, superficial) prin împroșcare, a (se) umezi ușor, a (se) acoperi cu stropi (de apă sau de alt lichid). ◊ Expr. (Tranz.) A stropi (ceva) cu sudoare = a munci din greu. ♦ Refl. Fig. A se acoperi cu pete mici; a se păta. – Cf. sl. kropiti.

STROPIT², -Ă, stropiți, -te, adj. Acoperit, presărat, împroșcat cu stropi (1). ♦ Fig. (Despre pielea oamenilor, blana animalelor, penele păsărilor) Cu puncte sau cu pete mici de altă culoare. ♦ Împestrițat, înflorat. – V. stropi.

CUC, cuci, s. m. 1. Pasăre călătoare cu pene cenușii, cu coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorus). ◊ Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care întâi imită cântecul cucului. (1); fig. lucru extravagant. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fără rost. ♦ (Ir.) Cuc-armenesc = pupăză. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. ◊ Expr. Singur cuc = absolut singur. 2. Intră în compunerea unor nume de plante: ciuboțica-cucului, limba-cucului etc. 3. (La unele jocuri de copii) Lovitură cu mingea în înălțime. – Lat. cucus.

CRIN, crini, s. m. 1. Plantă erbacee ornamentală din familia liliaceelor, cu flori albe strălucitoare, în formă de pâlnie și cu miros foarte puternic (Lilium candidum). ◊ Compuse: crin-de-pădure = plantă din familia liliaceelor, cu florile aplecate în jos, de culoare roșie-violetă cu pete purpurii (Lilium martagon); crin-de-toamnă = gen de plante decorative originare din Japonia, cu flori albe, liliachii sau albastre, care atârnă în mănunchi la vârful tulpinii (Hosta); crin-galben = a) plantă erbacee decorativă cu flori galbene deschis (Hemerocallis flava); b) plantă erbacee cu flori mari de culoare roșie-gălbuie, cultivată ca plantă ornamentală (Hemerocallis fulva). 2. Compus: crin-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme cu aspect de floare, care trăiesc fixate în zone abisale; crinoide; (și la sg.) animal din această clasă. – Din sl. krinŭ.

CURAT, -Ă, curați, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Lipsit de murdărie, de praf, de pete etc. ◊ Expr. (Substantivat) A trece (sau a scrie etc.) pe curat = a transcrie ceva, fără greșeală sau corectură, pe altă foaie sau pe alt caiet. ♦ (Despre aer) Lipsit de impurități; proaspăt. ♦ (Despre o încăpere, o casă) Bine întreținut; îngrijit. ♦ (Despre vase) Din care se poate mânca sau bea. ♦ (Despre ființe) Care iubește curățenia. 2. Fig. Fără vină, decent, ireproșabil (ca ținută, comportare). 3. Fig. Cinstit, sincer, leal. ♦ Pur, nevinovat, cast. 4. (Despre cer, văzduh) Fără nori; senin, clar. ♦ (Despre apă, lacrimi, pietre prețioase etc.) Transparent, cristalin, limpede. 5. Pur, neamestecat. Grâu curat. 6. Fig. (Despre voce, glas etc.) Sonor, clar, cristalin. 7. Fig. Lămurit, deslușit, clar, deschis. ◊ Expr. (Fam.) Vorbă curată = vorbă spusă fără înconjur, în mod categoric. 8. Veritabil, autentic, adevărat. 9. (În superstiții) Asupra căruia nu apasă un blestem sau o vrajă; care nu este sub influența diavolului. ◊ Expr. Nu-i lucru curat = este ceva la mijloc, a intervenit ceva anormal, nefiresc. II. Adv. Chiar, precis, întocmai, exact. – V. cura².

MACULA LUTEA s. (ANAT.) pată galbenă.

MACULATURĂ s. v. pată.

MACULĂ s. v. pată.

PATĂ s. 1. stropitură, (reg.) pătătură, picătură. (O ~ de sânge, de noroi.) 2. (înv.) maculatură, maculă. (~ mare de cerneală pe hârtie.) 3. (prin Ban. și Transilv.) șargă. (Calul are o ~ neagră pe grumaz.) 4. (ANAT.) pată galbenă v. macula lutea.

PĂTĂTURĂ s. v. pată, stropitură.

PICĂTURĂ s. v. pată, punct, stropitură.

SCOATE vb. 1. v. extrage. 2. v. exciza. 3. v. smulge. 4. a extrage, a lua. (A scoate apă din fântână.) 5. v. dezgropa. 6. a desface, a desprinde. (A scoate o scândură de la gard.) 7. a arăta. (Scoate limba!) 8. v. dezbrăca. 9. a descălța, a trage, (reg.) a desculța. (A scoate pantofii din picioare.) 10. a lua. (Își scoate pălăria de pe cap.) 11. v. ridica. 12. a încasa. (A scoate banii din bancă.) 13. a retrage, (pop.) a trage. (A scoate o sumă de bani de la CEC.) 14. v. elimina. 15. v. anula. 16. a depărta, a elimina, a îndepărta, a înlătura. (A scoate petele de grăsime de pe haine.) 17. v. suprima. 18. v. exclude. 19. v. concedia. 20. v. desărcina. 21. v. destitui. 22. v. emite. 23. a articula, a grăi, a pronunța, a rosti, a spune, a vorbi, a zice, (prin Mold.) a blești. (N-a scos nici un cuvânt.) 24. a da, a emite, (pop.) a slobozi. (A scoate un chiot, un țipăt.) 25. v. produce. 26. v. emana. 27. v. publica. 28. a emite. (A scoate noi monede.) 29. v. desface. 30. v. elibera. 31. a salva, a scăpa, (pop.) a mântui, (înv.) a mistui. (L-a scos dintr-un mare necaz.) 32. v. obține. 33. a căpăta, a obține, a primi, a vedea. (Nu mai scoate un ban de la el.) 34. v. recupera.

STROPITURĂ s. 1. v. împroșcare. 2. v. picătură. 3. v. pată.

ȘARGĂ s. v. dungă, linie, pată, vargă.

pată s. f., g.-d. art. petei; pl. pete

petiță (capsă, pată mică) s. f., g.-d. art. petiței; pl. petițe

CĂPȘUNĂ, căpșuni [din DER, la art. cap (1396)]: cap (-pete), s. n. [...] < Lat. *capum, forma vulgară de la caput [...]. De aceeași proveniență trebuie să fie și căpușe, s. f. [...]. Der. căpuși (var. încăpușa), vb. (a înmuguri); căpușnic, s. m. (frăguță, Cirsium oleraceum); căpșună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (cf. alb. și mr. căpușă „căpușă” și „fragă”); pentru suf. Pușcariu, Dacor., I, 593, propune -ună, care nu este curent în rom. (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la *căpușun, cu suf. -un, cf. gărgăun, și cu sing. refăcut pe baza pl. Der. căpșunică, s. f. (frăguță; specie de plantă); căpșuniu, adj. (culoarea căpșunii). [...]

ALBEAȚĂ f. 1) Culoare albă. ~a zăpezii. 2) Stare patologică constând în apariția pe cornela ochiului a unor pete albe; leucom. [G.-D. albeții; Sil. -bea-] /alb + suf. ~eață

ANTRACNOZĂ f. Boală a plantelor provocată de ciuperci parazite, care se manifestă prin apariția de pete brune pe frunze și pe fructe. /<fr. anthracnose

BĂLȚAT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre părul sau penajul animalelor) Care are pete sau dungi de altă culoare; tărcat. 2) (despre animale) Care are asemenea păr; tărcat. 3) fam. (despre haine, stofe, țesături etc.) Care este colorat fără gust, în prea multe culori țipătoare. Basma ~tă. ◊ A umbla după boi ~ți a umbla fără rost. /<lat. balteatus

BĂLȚĂTURĂ ~i f. 1) Pată sau dungă de altă culoare (de obicei mai deschisă) pe care o au unele animale pe corp. 2) Obiect bălțat. /bălțat + suf. ~ură

BENGHI ~uri n. pop. Pată mică de culoare neagră pe obraz sau pe corp. /<turc. benek

BERNARDIN¹ ~i m. 1) Specie de câini de talie mare, de culoare albă cu pete roșcate, dresat pentru a descoperi drumeții rătăciți (iarna) în munți. 2) Câine din această specie. /<germ. Bernhardiner

BOU ~i m. 1) Taur castrat, folosit ca animal de tracțiune și, mai ales, pentru carne. * A lucra ca un ~ a lucra mult și din greu. A scoate (pe cineva) din ~ii lui a scoate (pe cineva) din fire; a enerva. ~ii ară, caii mănâncă se spune în cazul când unii muncesc, iar alții trag foloase. A-și băga (sau a-și pune) ~ii în jug (sau în plug) cu cineva a colabora cu cineva. 2) fig. depr. Bărbat prost. 3): ~-de-baltă (sau -de-apă) a) specie de broaște cu pete roșii sau galbene pe pântece; b) specie de bâtlan cu gâtul alb și cu penajul galben-verzui pe spate și negru pe cap. ~-de-mare pește marin, de talie mică, de culoare cafenie sau cenușie-închisă. ~-de-noapte bufniță. ~ul-domnului a) rădașcă; b) buburuză. [Monosilabic] /<lat. bovus

BRÂNCĂ¹ f. 1) Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin apariția unor pete vinete, umflarea gâtului și lipsa poftei de mâncare. 2) pop. Boală înfecțioasă, manifestată prin inflamarea și înroșirea pielii, prin dureri și stare febrilă; erizipel; orbalț. 3) Plantă erbacee fără frunze, având flori albe-verzui, dispuse în spic. * ~a-porcului plantă erbacee meliferă, având tulpina și frunzele acoperite cu peri moi. /Probabil cuv. autoht.

BREAZ ~ă (breji, breze) 1) (despre animale, mai ales despre cai) Care are o pată albă sau o dungă albă pe bot. * A cunoaște pe cineva ca pe un cal ~ a cunoaște pe cineva foarte bine. 2) fam. Care se impune prin agerimea minții; isteț. * A (nu) fi mai ~ decât alții a nu se deosebi de alții; a (nu) fi mai presus decât alții. [Monosilabic] /<bulg. breaz

BREZĂTURĂ ~i f. rar 1) Pată albă pe care unele animale (vaci, cai) o au pe frunte. 2) Pată de pe pereții unei case, formată din lutul cu care se astupă crăpăturile înainte de a vărui; cârpitură. /a breza + suf. ~tură

CERNEALĂ ~eli f. 1) Lichid de diferite culori, întrebuințat la scris sau la tipărit. ~ roșie. 2) înv. Vopsea neagră; negreală. Pată de ~. [G.-D. cernelii; Sil. -nea-lă] /<sl. țrunilo

CHENAF ~i m. Plantă anuală cu tulpina înaltă, acoperită cu țepi, frunze palmat-compuse, flori mari, galbene cu pete roșietice la bază, din care se extrag fibre textile. /Orig. nec.

COCOR ~i m. Pasăre migratoare, cu gâtul și picioarele lungi, de culoare cenușie, cu o pată roșie pe cap și cu penele în formă de seceră la vârful aripilor. /Orig. nec.

CONDOR ~i m. Specie de vultur, de talie mare, cu penaj negru, cu pete albe pe aripi, cu capul și gâtul golaș, mut, care trăiește în munții din America de Sud. [Acc. și condor] /<fr. condor

CORI m. pop. Boală de copii contagioasă care se manifestă prin apariția de pete roșii pe piele; rujeolă; pojar. /<rus. kori

CUC cuci m. Pasăre migratoare cu penele cenușii, având coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburile altor păsări, cunoscută după strigătul său caracteristic. ◊ De flori de ~ în zadar; degeaba. I-a cântat ~ul din față se spune despre cineva care prosperă. Așa are să-i cânte ~ul se spune despre cineva care nu se va întoarce niciodată. /< lat. cucus

CURAT³ ~tă (~ți, ~te) 1) Care nu este murdar; care nu are pete. ◊ A scăpa cu obrazul ~ a ieși nepătat dintr-o situație dubioasă. 2) Care iubește curățenia. 3) fig. Căruia nu i se poate reproșa nimic; fără prihană; cinstit. 4) (despre cer) Care este senin. 5) (despre apă, pietre prețioase) Care este fără impurități; limpede; străveziu. 6) (despre aer) Care nu este viciat; proaspăt. 7) (despre glas) Care este sonor; cristalin. 8) Care nu este amestecat cu nimic; pur. Aur ~. ◊ Nu-i lucru ~ este ceva la mijloc; ceva nu este în ordine. /cf. lat. curare

DALMAȚIAN ~eni m. 1) Specie de câini cu părul scurt, de culoare albă cu pete mici negre sau maro. 2)Câine din această specie. /<fr. dalmatien

A DEGRESA ~ez tranz. 1) (haine) A curăța de petele de grăsime. 2) (alimente grase) A separa de grăsime (în scopuri dietetice). 3) tehn. (piese metalice) A curăța de grăsimi în vederea prelucrării ulterioare. /<fr. dégraisser

ECHIMOZĂ ~e f. Pată roșie-vineție care apare pe piele în urma unei lovituri; vânătaie. /<fr. ecchymose

ECTIMĂ ~e f. Boală infecțioasă de piele, constând în apariția unor pete mari roșii, purulente și ulceroase, care lasă cicatrice. /<fr. ectyma

ERITEM ~e n. Stare patologică manifestată prin apariția petelor roșii pe piele. /<fr. érytheme

A ERUPE pers. 3 erupe intranz. 1) (despre lavă, magmă, petrol, gaze) A ieși cu putere printr-o deschizătură îngustă; a țâșni, a răbufni; a izbucni. 2) (despre vulcani) A produce erupție. 3) (despre sonde) A azvârli cu putere țițeiul afară. 4) (despre pete, bășicuțe etc.) A se forma în număr mare pe piele. /<lat. erumpere

ERUPȚIE ~i f. 1) Izbucnire bruscă și violentă din pământ (a lavei vulcanilor, gazelor, țițeiului etc.). ~ vulcanică. ◊ ~ solară creștere bruscă a strălucirii unei regiuni a cromosferei. 2) Apariție pe piele a unor pete roșii sau a unor bășicuțe, constituind simptomul unei boli. [G.-D. erupției; Sil. -ți-e] /<fr. éruption, lat. eruptio, ~onis

FĂINARE f. Boală a plantelor, cauzată de ciuperci parazite, care se manifestă prin depuneri făinoase sub formă de pete brune-cenușii pe lăstarii și frunzele atacate. [Sil. fă-i-] /făină + suf. ~are

FLOREAN ~ă (~i, ~e) (despre boi și vaci) Care are pete de altă culoare. /floare + suf. ~ean

FLORIU ~e (~i) 1) înv. Care are flori. 2) fam. (despre animale) Care are pete albe. [Sil. flo-riu] /floare + suf. ~iu

GÂNDAC ~ci m. pop. Insectă din ordinul coleopterelor. * ~ de casă (sau de bucătărie) insectă nocturnă brun-roșcată care se hrănește cu produse alimentare; șvab; libarcă. ~ de mai insectă brun-castanie, care apare la începutul lunii mai și distruge culturile agricole; cărăbuș. ~ de Colorado insectă gălbui-portocalie, cu dungi negre longitudinale pe aripi, care distruge cartofii. ~ de frasin insectă verde-surie cu miros specific; cantaridă. ~ de trandafiri insectă coleopteră de talia unui cărăbuș, de culoare verde-arămie, cu pete albe pe elitre, care se hrănește cu sucul florilor; ileană. /<sb. gundelj