BERBECAR, berbecari, s. m. Păstor de berbeci (I 1). – Berbec + suf. -ar.

BOAR, boari, s. m. Păstor de boi. [Var.: bouar s. m.] – Lat. bo(v)arius.

BOITAR, boitari, s. m. (Reg.) Ajutor de păstor (de porci). – Din magh. bojtár.

BUCOLIC, -Ă, bucolici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. De păstor, păstoresc, pastoral; p. ext. de la țară, câmpenesc, rustic, idilic. 2. S. f. Mic poem pastoral; eglogă, idilă. – Din fr. bucolique, lat. bucolica.

CONSISTORIU, consistorii, s. n. 1. Adunare de cardinali convocată de papă. 2. Adunare de pastori sau de rabini. 3. Organ administrativ și disciplinar în conducerea unor biserici. – Din lat. consistorium, fr. consistoire.

PĂCURAR¹, păcurari, s. m. (Înv. și reg.) Păstor, cioban. – Lat. pecorarius.

PASTOR, pastori, s. m. Preot protestant. – Din germ. Pastor, lat. pastor.

PASTORAL, -Ă, pastorali, -e, adj., s. f. 1. Adj. De păstor, păstoresc; p. ext. de la țară. câmpenesc, rustic. 2. Adj. (Despre creații literare) Care zugrăvește în mod idilic viața păstorilor, viața de la țară; bucolic. 3. S. f. Operă literară cu conținut pastoral (2); bucolică. ♦ Compoziție muzicală în care sunt evocate crâmpeie din viața câmpenească, rurală. 4. adj. (Rar) Care aparține pastorilor sau preoților, privitor la pastori sau la preoți. Cârjă pastorală. 5. S. f. Scrisoare publică, cuprinzând îndemnuri și urări, prin care un arhiereu se adresează preoților și credincioșilor cu ocazia sărbătorilor religioase mari sau a altor evenimente importante. – Din fr. pastoral, lat. pastoralis, it. pastorale.

PAȘTE¹, pasc, vb. III. 1. Intranz. și tranz. (Despre vite; la pers. 3). A se hrăni rupând cu gura iarbă, plante etc. ♦ Tranz. Fig. A întreține, a cultiva, a dezvolta stări sufletești etc. 2. Tranz. (Despre oameni) A păzi animalele care pasc (1), a duce la pășune; a păstori, a pășuna. ◊ Expr. (Fam.) Ce paști aici? se spune ca mustrare celui care nu și-a făcut datoria, care nu a fost atent, nu a fost vigilent. A paște muștele (sau vântul, bobocii) = a pierde vremea fără rost. A-l paște (pe cineva) gândul = a fi preocupat de ceva. A paște pe cineva = a urmări pe cineva, pândind momentul potrivit pentru a-i face un rău. N-am păscut porcii (sau gâștele, bobocii etc.) împreună, se spune pentru a-i atrage cuiva atenția că-și permite prea multe. ◊ Compus: paște-vânt s. m. invar. = om fără căpătâi, pierde-vară. 3. Tranz. (Despre primejdii, moarte, noroc) A urmări cu perseverență, a amenința dintr-un moment în altul sau a favoriza pe neașteptate; a pândi. ◊ Expr. Să nu te pască păcatul să... = să nu cumva să..., nu care cumva să... A-l paște pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia) = a-l amenința pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia). – Lat. pascere.

PĂCURĂRI, păcurăresc, vb. IV. Intranz. și tranz. (Înv. și reg.) A ciobăni, a păstori. – Din păcurar¹.

PĂSTOR, păstori, s. m. 1. Cioban. ◊ Compus: (Astron.; pop.) Păstorul-cu-Oile = Cloșca-cu-Pui. 2. Fig. Preot; p. ext. conducător, îndrumător (spiritual). – Lat. pastor.

PĂSTORAȘ, păstorași, s. m. (Rar) Păstorel. – Păstor + suf. -aș.

PĂSTOREL, păstorei, s. m. Diminutiv al lui păstor (1); păstoraș. – Păstor + suf. -el.

PĂSTORESC, -EASCĂ, păstorești, adj. 1. Care aparține păstorilor (1), privitor la păstori sau la viața de păstor; pastoral. 2. Fig. Preoțesc. – Păstor + suf. -esc.

PĂSTORI, păstoresc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre oameni) A duce (animale erbivore, turmele etc.) la pășune, a duce să pască; a păzi în timp ce paște¹ (2), a pășuna. ♦ Intranz. A se ocupa cu păstoritul. 2. Fig. (Folosit și absol.) A conduce, a îndruma în spiritul dogmelor Bisericii. – Din păstor.

PĂSTORIE s. f. 1. Păstorit. 2. Fig. Conducere, îndrumare religioasă, bisericească; funcție, demnitate de conducător bisericesc; exercitarea acestei funcții. – Păstor + suf. -ie.

PĂSTORIRE, păstoriri, s. f. (Rar) 1. Acțiunea de a păstori și rezultatul ei; păstorit. 2. Fig. Conducere, ocârmuire (religioasă). – V. păstori.

PĂSTORIT s. n. Ocupația, profesiunea de păstor (1); creșterea vitelor; păstorie, păstorire. – V. păstori.

PĂSTORIȚĂ, păstorițe, s. f. Ciobăniță. – Păstor + suf. -iță.

PĂȘUNA, pășunez, vb. I. 1. Intranz. (Despre vite, oi etc.; la pers. 3) A paște¹ (1). 2. Tranz. (Despre oameni) A duce (animalele erbivore, turmele etc.) la pășune, a duce să pască, a păzi în timp ce paște; a paște¹ (2), a păstori. – Din pășune.

ARHIPĂSTOR, arhipăstori, s. m. Arhiereu. – Arhi- + păstor.

PREOȚI, preoțesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) face preot; a (se) popi, a (se) hirotonisi. 2. Intranz. (Înv.) A exercita funcția de preot; a păstori. [Pr.: pre-o-] – Din preot.

CIOBAN, ciobani, s. m. 1. Persoană care paște, păzește și îngrijește oile; păstor, păcurar. ♦ Proprietar de oi; baci. 2. Compus: Ciobanul-cu-Oile = numele unei constelații din emisfera boreală; lira. – Din tc. çoban.

OIER, oieri, s. m. 1. Crescător, proprietar sau negustor de oi; p. ext. păstor, cioban. 2. (Înv.) Slujbaș însărcinat cu încasarea oieritului¹. 3. (Astron.; art., rar) Lira¹. [Pr.: o-ier] – Oaie + suf. -ar.

TRANSHUMANȚĂ, transhumanțe, s. f. Migrație periodică a păstorilor și a turmelor (de oi), primăvara de la șes la munte sau de la sud spre nord și toamna de la munte la șes sau de la nord spre sud, în vederea asigurării hranei pentru animale. – Din fr. transhumance.

LUPERCALII s. f. pl. Sărbătoare religioasă romană, care avea loc la 15 februarie în cinstea lui Pan, zeul păstorilor și al țarinilor. – Din lat. Lupercalia.

CLOȘCĂ, cloști, s. f. 1. Găină (sau, p. gener., pasăre) care clocește sau care a scos pui de curând. ◊ Cloșcă artificială = incubator. ◊ Expr. Fură cloșca de pe ouă sau fură ouăle de sub cloșcă, se zice despre un hoț foarte abil. (Adverbial) A ședea (sau a sta) cloșcă = a sta nemișcat sau inactiv. 2. Compus: Cloșca-cu-Pui = numele unei constelații din emisfera boreală; Pleiadele, Găinușa, Păstorul-cu-Oile. – Din bg. kločka.

REVEREND, reverenzi, s. m. Titlu dat preoților sau călugărilor; cuvios. ♦ Spec. Titlu dat pastorilor anglicani; persoană care poartă acest titlu. – Din fr. révérend, lat. reverendus.

CIOBAN s. oier, păstor, (înv. și reg.) păcurar, (Maram. și nordul Transilv.) oieș. (Un ~ cu o turmă de oi.)

CIOBĂNI vb. a păstori, (înv. și reg.) a păcurări. (~ de mai mulți ani.)

DUHOVNICESC adj. (BIS.) 1. bisericesc, religios, spiritual, sufletesc. (Păstor ~.) 2. preoțesc, (pop.) popesc. (Cinul ~.)

OIEȘ s. v. cioban, oier, păstor.

PAȘTE vb. 1. a pășuna. (Vitele ~ pe izlaz.) 2. a păstori, a pășuna, (înv. și reg.) a păcurări. (Gheorghe ~ vitele.)

PĂCURAR s. v. cioban, ciocârlie moțată, oier, păstor.

PĂCURĂRI vb. v. ciobăni, paște, păstori, pășuna.

PĂSTOR s. v. cioban.

PĂSTOR s. v. părinte, popă, preot.

PĂSTORI vb. 1. v. ciobăni. 2. v. paște. 3. (BIS.) (înv.) a popi, a popora, a preoți. (~ peste credincioși.)

PĂSTORUL-CU-OILE s. art. v. pleiadele.

PĂȘUNA vb. 1. v. paște. 2. a paște, a păstori, (înv. și reg.) a păcurări. (Gheorghe ~ vitele.)

PLEIADELE s. pl. art. (ASTRON.) (pop.) găina (art.), găinușa (art.), cloșca-cu-pui (art.), păstorul-cu-oile (art.), (reg.) cloța (art.).

POPI vb. v. păstori.

POPORA vb. v. păstori, popula.

PREOT s. (BIS.) părinte, popă, (livr.) păstor, sacerdot. (~ ortodox.)

PREOȚI vb. v. păstori.

SCĂIUȘ s. (BOT.; Dipsacus pilosus) varga-ciobanului, (reg.) scaiul-voinicului, varga-păstorului.

SPIRITUAL adj. 1. (FILOZ.) ideal, imaterial. (Elemente materiale și elemente ~.) 2. imaterial, nematerial, sufletesc. (Aspectul ~ al...) 3. moral, sufletesc, (înv.) moralic, moralicesc. (Ceva despre viața ~ a unui popor.) 4. psihic, psihologic, sufletesc. (Starea ~ a cuiva.) 5. intelectual. (Cultură ~.) 6. cerebral, intelectual, mintal, rațional. (Activitate ~.) 7. (BIS.) bisericesc, ecleziastic, religios, (înv.) religionar. (Dogmă ~.) 8. (BIS.) bisericesc, duhovnicesc, religios, sufletesc. (Păstor ~.) 9. adoptiv, sufletesc. (Ei sunt părinții mei ~.) 10. deștept, inteligent, (înv.) spirituos. (O conversație ~.) 11. hazliu. (Glumă ~.)

VARGA-PĂSTORULUI s. v. scăiuș, varga-ciobanului.

VARGĂ s. 1. v. nuia. 2. v. băț. 3. v. joardă. 4. băț, coadă, nuia, prăjină, (reg.) beldie, paliță, prăștină, rudă, sticiu. (~ undiței.) 5. arbiu, vergea. (~ pentru curățat pușca.) 6. v. dungă. 7. (BOT.) varga-ciobanului = a) (Dipsacus silvester) (reg.) scaiete, voinicel, iarbă-voinicească, scai-de-ochi, scaiul-voinicului, scai-voinicesc, varga-păstorului; b) (Dipsacus pilosus) v. scăiuș.

căprar (păstor, caporal) s. m. (sil. -prar), pl. căprari

pastor s. m., pl. pastori

păstor s. m., pl. păstori

păstori vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. păstoresc, imperf. 3 sg. păstorea; conj. prez. 3 sg. și pl. păstorească

păstorie s. f., art. păstoria, g.-d. păstorii, art. păstoriei

Păstorul-cu-Oile (astron.) s. pr. m.

BERBECAR ~i m. rar Păstor de berbeci. /berbec + suf. ~ar

BUCOLICĂ ~ce f. Creație artistică de proporții reduse, în care sunt idealizate frumusețile vieții rurale (în special, a păstorilor); eglogă; idilă; pastorală. /<fr. bucolique

CIOBAN ~i m. Persoană care are în grijă oile; păstor; oier; ovicultor. ◊ Steaua ~ului a) luceafărul de seară; b) steaua polară. ~ul-cu-Oile denumire populară a constelației Lira; Oierul. [Sil. cio-ban] /<turc. çoban

OIER ~i m. 1) fam. Persoană care are în grijă oile; păstor; cioban; ovicultor. 2) înv. Stăpân (sau îngrijitor) al unei târle; târlaș. 3) înv. Slujbaș însărcinat cu încasarea oieritului. 4) pop. Una dintre cele douăsprezece constelații zodiacale; constelația Lira; Ciobanul-cu-Oile. [Sil. o-ier] /oaie + suf. ~ar

PASTOR ~i m. Preot protestant. /<germ. Pastor, lat. pastor

PASTORAL ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru păstori; păstoresc; ciobănesc. Obiceiuri ~e. Griji ~e. 2) Care ține de viața de la țară; caracteristic vieții de la țară; câmpenesc; rustic; bucolic; idilic. Ocupații ~e. 3) (despre creații literare sau muzicale) Care are caracter de idilă; idilic; câmpenesc; bucolic; păstoresc. /<fr. pastoral, lat. pastoralis, it. pastorale

A PAȘTE pasc 1. tranz. 1) (iarbă sau alte plante) A mânca rupând cu gura direct de unde crește. 2) (vitele) A supraveghea în timpul păscutului; a pășuna; a păstori. ◊ ~ pe cineva a urmări pe cineva, pentru a-i face un rău. 3) (despre nenorociri, primejdii) A amenința ca o fatalitate. ◊ A-l ~ norocul (pe cineva) a-l urmări norocul (pe cineva). 2. intranz. (despre animale erbivore) A mânca iarbă (sau alte plante), rupând cu gura direct de pe teren; a pășuna. /<lat. pascere

PĂCURAR¹ ~i m. reg. Persoană care are în grijă oile; cioban; păstor. /<lat. pecorarius

PĂSTOR ~i m. 1) Persoană care are în grijă oile; cioban. ◊ ~ul-cu-Oile constelație din emisfera boreală. 2) rel. Slujitor al cultelor (la protestanți). /<lat. Pastor

PĂSTORESC ~ească (~ești) 1) Care este caracteristic pentru păstori; de păstor; ciobănesc; pastoral. Doină ~ească. 2) Care este caracteristic pentru preoți; de preot; preoțesc; popesc. 3) fig. (despre creații literare sau muzicale) Care are caracter de idilă; idilic; bucolic; câmpenesc; pastoral. /păstor + suf. ~esc

A PĂSTORI ~esc 1. tranz. 1) (vite) A supraveghea în timpul păscutului; a paște; a pășuna. 2) fig. A îndruma în spiritul unor dogme (mai ales religioase). 2. intranz. 1) A exercita funcția de păstor; a fi preot; a preoți. 2) A se ocupa de creșterea vitelor; a fi păstor. /Din păstor

PĂSTORIE f. 1) v. PĂSTORIT. 2) bis. Funcție de păstor; conducere religioasă. 3) Durată de exercitare a acestei funcții. /păstor + suf. ~ie

PĂSTORIT n. 1) Creștere a vitelor (în special a oilor) prin întreținere la pășune. 2) Ocupație de păstor. /v. a păstori

PĂSTORIȚĂ ~e f. Femeie care are în grijă oile; ciobăniță. /păstor + suf. ~iță

A PĂȘUNA ~ez 1. intranz. (despre animale erbivore) A mânca iarbă (sau alte plante), rupând cu gura direct de pe teren; a paște. 2. tranz. (vitele) A supraveghea în timpul păscutului; a paște; a păstori. /Din pășune

A PREOȚI ~esc 1. tranz. A face să se preoțească; a popi; a hirotonisi. 2. intranz. A exercita funcția de preot; a fi preot; a păstori. [Sil. pre-o-] /Din preot

TRANSHUMANT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre populații de păstori) Care practică transhumanța. 2) (despre animale) Care este mutat vara la munte și iarna la șes. [Sil. trans-hu-] /<fr. transhumant

TRANSHUMANȚĂ ~e f. Migrație periodică a păstorilor cu turmele de oi, vara la munte și iarna la șes, în vederea asigurării pășunatului. [G.-D. transhumanței] /<fr. transhumance

PANESC, -Ă adj. Referitor la Pan; teluric. [Cf. Pan – zeu al turmelor și al păstorilor la greci].

VOLAPUK s.n. Limbă artificială formată din elemente de vocabular din limbile germanice, mai ales din limba engleză, și cu flexiune gramaticală foarte arbitrară, creată în 1879 de pastorul german Johann Schleyer. [< fr. volapük, germ. Volapük, cf. engl. world – univers, speak – a vorbi].

câșlar, câșlari, s.m. (reg.) stăpânul stânei (târlei); păstor, cioban.

câșlă s.f. 1. (înv.) cartier de iarnă (tătăresc). 2. (înv.) așezământ provizoriu (tătăresc). 3. așezământ provizoriu de păstori; stână, târlă.

muntar, muntari, s.m. (reg.) păstor, cel care merge zilnic la munte să mulgă vitele și să prepare brânza, untul.

păcurar¹, păcurari, s.m. 1. (înv. și reg.) cioban, păstor. 2. (reg.) văcar, bouar, porcar. 3. (reg.) ciocârlan. 4. (reg.; art.) numele unui dans popular; melodia după care se execută acest dans.

boar (boari), s. m. – Păstor de boi. Lat. boārius sau bovārius (REW 1180; Candrea-Dens., 171; DAR); cf. it. boaro, prov., v fr., cat. boyer, sp. boyero, port. boieiro.

LUPERCALII s.f.pl. Serbări anuale care se celebrau la Roma la 15 februarie în cinstea zeului Pan, zeul păstorilor și al țarinilor. [< lat. lupercalia < Lupercus – nume al zeului Pan].

căprar (căprari), s. m. – Păstor de capre. – Mr., megl. căprar. Lat. caprārius (Pușcariu 280; Candrea-Dens., 240; REW 1648); cf. it. capraio, prov., cat. cabrier, fr. chevrier, sp. cabrero, port. cabreiro. Nu trebuie să se confunde cu omonimul său căprar „caporal”. cf. caporal. Der. căprăreasă, s. f. (păstoriță de capre); căprăreață, s. f. (stînă de capre), pe care Candrea-Dens., 249, îl derivă de la un lat. *capraricia, cf. sp. cabreriza, dar care poate fi și un der. intern, cu suf. -eață (cf. strungăreață, porcăreață); căprărie, s. f. (stînă de capre); căprărit, s. n. (stînă de capre).

PASTORALĂ s.f. 1. Operă literară cu subiect din viața păstorilor, din mediul rustic. 2. Piesă instrumentală de factură simplă, care caută să imite atmosfera cîmpenească sau păstorească. 3. Mesaj al unui episcop adresat preoților și credincioșilor în anumite ocazii. [< fr., it. pastorale].

PASTOR s.m. Preot protestant. [Cf. lat. pastor, germ. Pastor].

PASTORAL, -Ă adj. 1. De păstor; (p. ext.) cîmpenesc, rustic. 2. (Lit.) Care înfățișează idilic viața păstorilor, a țăranilor; bucolic. [Cf. fr. pastoral, lat. pastoralis].

REVEREND s.m. Titlu dat membrilor clerului catolic sau ai unor confesiuni reformate; cuvios, cucernic. ♦ Titlu dat pastorilor anglicani. [Cf. fr. révérend, lat. reverendus].

cioban (ciobani), s. m. – Păstor. – Mr. cioban, istr. țoban. Tc. çoban (Roesler 608; Șeineanu, II, 128; Miklosich, Türk, Elem., I, 278; Miklosich, Fremdw., 82; Berneker 159; Lokotsch 1921; Ronzevalle, 77); cf. ngr. τσοπάνης, τσοπάνος, alb. čoban, bg., sb. čoban(in), rut. čaban, pol. czaban, rus. čaban, mag. csobán(y). Cuvînt rar în dialecte. După Weigand, Jb., XVI, 222, intrat în rom. prin intermediul bg., ceea ce nu pare sigur; pentru motivele extinderii sale rom., cf. Caracostea, Mitt. Wien., 98. Pentru formele dialectale din ngr., cf. Höeg 127. Din rom. provin mag. csobán(y) (Edelspacher 12), și posibil rut. și pol. Der. ciobancă, s. f. (păstoriță); ciobăneasă (var. ciobăniță), s. f. (păstoriță); ciobănesc, adj. (de cioban); ciobănește, adv. (ca ciobanii); ciobănos, adj. (rustic, necioplit); ciobăni, vb. (a fi cioban); ciobănime, s. f. (mulțime de ciobani); ciobănie, s. f. (ocupația ciobanului).

cioran (-ni), s. m. – (Arg.) Hoț, borfaș. Țig. čor „hoț”, cu suf. -an. – Der. ciorănie, s. f. (hoție); ciordi, vb. (a fura, a șterpeli), din țig. čor-, aorist čordom „a fura” (Graur, Rom., LII, 565; Graur 186; Juilland 162), cf. țig., sp. chorar „a fura”, choruy „a fura” (Besses 64); ciordeală, s. f. (furtișag); ciorditor, s. m. (hoț); cioreca, vb. (Trans. de Nord, a fura); ciorti, vb. (a fura); ciordăni, vb. (a fura cu pretextul de a veni cu colindul), compunere umoristică de la ciordi cu iordăni, pe care DAR o interpretează numai în sensul ultimului cuvînt. Toți termenii aparțin argoului. Ciorîng, s. m. (păstor) reprezintă gen. de la același cuvînt țig. čorango „de hoț” (Tiktin; Drăganu, Dacor., VII, 132); der. ciorînglav, s. m. (poreclă dată țiganilor; plantă nedeterminată), cu o terminație greșit identificată, probabil țig. (Tiktin; DAR; Graur 138); sensul de „plantă” este o confuzie cu ciornoglav, din bg. černoglava „cu capul negru”.

cîrlan (cîrlani), s. m. – 1. Mînz de doi ani. – 2. Berbec de un an. Origine necunoscută. Ar putea fi dim. călan, cu r infix (după Lambrior 107; Crețu 327 și Candrea, Elemente, 405, din lat. *caballanus); dar al doilea sens este dificil de explicat. Abundă ipoteze incerte: din mag. kerlany (Cihac, II, 488), care fără îndoială provine din rom.; din lat. carnalis (Philippide, Principii, 150; Giuglea, Dacor., I, 245-7; Giuglea, LL, I, 171; cf. DAR); cf. sp. carnero, însă der. este dificilă; din sl. *krdlanŭ, de la krŭdo › cîrd (Weigand, Jb, XVI, 222); din fondul preromanic (Rusu, Dacor., XI, 148; Lahovary 321). – Der. cîrlănar, s. m. (păstor, cioban). Din rom. este mag. kirlán, kerlany (Edelspacher 16).

TRANSHUMANT, -Ă adj. (Despre o populație de păstori) Care practică transhumanța. ♦ (Despre animale) Care este mutat dintr-un loc în altul, după anotimpuri. [< fr. transhumant].

TRANSHUMANȚĂ s.f. Trecere periodică a păstorilor și a turmelor de oi, vara de la șes la munte și iarna de la munte la șes. [< fr. transhumance, cf. lat. trans – peste, humus – pămînt].

HOTENTOT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparține unor triburi de păstori nomazi din sud-vestul Africii. ◊ (s. f.) limbă africană vorbită de hotentoți. (< fr. hottentot)

MINISTRU s. m. 1. membru al unui guvern care conduce un minister. 2. (bis.) preot. ♦ ~ general = superior general al ordinului călugărilor minoriți. 3. pastor al cultului protestant. (< fr. ministre, lat. minister)

PALILII s. f. pl. serbări pastorale în Roma antică la 21 aprilie, ziua aniversării întemeierii cetății, cu care prilej păstorii dansau și săreau, cu turmele lor, deasupra unor focuri de paie. (< lat. Palilia)

PASTOR s. m. preot protestant. (< lat. pastor, germ. Pastor)

PASTORAL, -Ă I. adj. 1. de păstor; (p. ext.) câmpenesc, rustic. ♦ gen ~ = gen literar sau muzical de inspirație campestră, care își propune să redea scene simple și vădit naive din natură. 2. care aparține pastorilor, preoților. II. s. f. 1. scenă idilică, câmpenească în creația trubadurilor și truverilor. 2. operă dramatică, lirică sau muzicală aparținând genului pastoral. 3. mesaj al unui episcop adresat preoților și credincioșilor în anumite ocazii. (< fr. pastoral, lat. pastoralis, it. pastorale)

PASTURELĂ s. f. 1. gen lirico-epic medieval cu personaje păstorițe, păstori (sau cavaleri îndrăgostiți de păstorițe) care narează, într-un limbaj cu aluzii licențioase, o scenă de dragoste. 2. (muz.) scenă bucolică. (< fr. pastourelle)

PREZBITERIANISM s. n. 1. sistem ecleziastic preconizat de Calvin, care conferea conducerea bisericii unui corp mixt de pastori și laici. 2. confesiune protestantă, desprinsă din anglicanism, care nu recunoaște autoritatea episcopilor. (< fr. presbytérianisme)

REVEREND s. m. titlu dat membrilor clerului catolic sau al unor confesiuni reformate. ◊ titlu dat pastorilor anglicani. (< fr. révérend, lat. reverendus)

TRANSHUMANȚĂ s. f. deplasare sezonieră a păstorilor și a turmelor (de oi) primăvara, vara de la șes la munte și toamna de la munte la șes. (< fr. transhumance)

gîde (gîzi), s. m. – 1. Călău. – 2. Tiran. – 3. (Arg.) Judecător. Sl. (bg.) gidija „nebun, extravagant, temerar”, poate de origine orientală. Sec. XVII. Semantismul nu este foarte clar. După Cihac, II, 111, din ceh., pol. kat „călău”, ceea ce nu pare posibil. – Der. ghidan, s. m. (nume propriu de cîine), pentru a cărui variație vocalică cf. gîză-ghiză; ghidănac, s. n. (ciocan; ciomag); ghidălan, s. m. (vlăjgan); ghiduș, s. m. (caraghios, bufon), cu suf. -uș; ghidușesc, adj. (caraghios); ghidușie, s. f. (caraghioslîc). Ghiduș este considerat de Philippide, Principii, 64 și DAR ca der., de la ghidi; de Lacea, Dacor., III, 750 și la Scriban din mag. büdös „puturos”, de unde provine și săs. bidusch; și de Drăganu, Dacor., VI, 276-80, din mag. gidós „păstor de capre”, aluzie la un obicei popular de Crăciun. Nici una din aceste explicații nu ni se pare convingătoare.

AREȚAR, arețari, s. m. (Reg.) Păstor care păzește areții. – Din areți (pl. lui arete) + suf. -ar.

lăcustă (lăcuste), s. f. – 1. Cosaș (Pachytylus migratorius). – 2. Mîncău. – 3. Muc de țigară, chiștoc. – 4. (Arg.) Concubină. – Mr. lăcustă. Lat. *lacusta, în loc de locusta (Pușcariu 934; Densusianu, Hlr., 94; Candrea-Dens., 941; REW 5098; DAR; Rosetti, I, 50; Giuglea, LL, I, 164); cf. it. locusta, sp. langosta, port. lagosta, v. fr. laouste, cat. llangosta. Sensul 3 se explică prin forma mucului de țigară, cf. sp. cigarro; sensul 4, poate prin presupusa lăcomie a concubinelor. – Der. lăcustar, s. m. (pasăre, Pastor roseus).

miel (miei), s. m. – Puiul (mascul) al oii. – Mr. ńel, megl. (m)ńiel, istr. ml’e. Lat. agnellus (Pușcariu 1070; Candrea-Dens., 1100; REW 284), cf. it. agnello, prov. agnel, fr. agneau, cat. anyell, v. sp. añel (gal. año). Fonetismul prezintă dificultăți, cf. Pușcariu, Dacor., I, 424-5 și Rosetti, I, 85. Explicație oferită de Candrea-Dens., și admisă de Tiktin, care se bazează pe o formă intermediară *(a)mnel, cu disimilarea grupului mn › m, a fost considerată inacceptabilă de Meyer-Lübke, Dacor., II, 2, pe motive discutabile. Ipoteza lui Rosetti, BL, V, 33 (și Rosetti, Mélanges, 171), cu privire la un rezultat rom. *ñel trecut la miel prin fonetism analogic, pentru a evita pronunțarea ñ, care în rom. s-ar considera „patoise”, e destul de puțin probabilă, fiindcă propune pentru dacorom. un rezultat gn › ñ, care nu apare în alte exemple. Mr. ńel (cf. milia › mr. ńil’e, melem › mr. ńere etc.) și, pe de altă parte, rezultatul similar mia, miță și mior și probabil miață, indică destul de clar pentru rom., trecerea lui gn inițial › mn › n. Der. mielar, s. m. (păstor de miei); mielărea, s. f. (lemnul-lui-Avram, Vitex agnus castus); mielușel, s. m. (mieluț; gogoașă); mielușea, s. f. (mioară); mielăriță, s. f. (păduche parazit al oii). – Vasmer, II, 122 socotește că rus. merlucha „piele de miel” se explică prin rom. mielușa; mai curînd e vorba de un der. în rusă care pornește de la rus. mech „piele”, cu rezultatul *mechlucha disimilat.

paște (pasc, păscut), vb. – 1. A pășuna. – 2. A păzi vitele la păscut. – 3. (Rar) A hrăni, a alimenta. – 4. A păstori o turmă de credincioși. – 5. A amenința, a pîndi, a urmări. – Mr. pascu, păscut, paștire, megl. pascu, păscut. Lat. pascĕre (Pușcariu 1282; Candrea-Dens., 1353; REW 6263), cf. vegl. puoskro, it. pascere, logud. paskere, prov. paiser, cat. paixer, sp. pacer, port. pascer. După Șeineanu, Semasiol., 69, ultimul sens s-ar datora unei influențe ebraice, ipoteză inutilă, dat fiind că, din punct de vedere al păstorului, a paște animalele nu înseamnă altceva decît „a aștepta supraveghind”. Der. păscare, s. f. (păscut; pășune; loc în care se așteaptă și se prinde mingea, în anumite jocuri), după păscut, ca nascare din născut (Tiktin); păscut, s. n. (pășunat); păscătoare, s. f. (Bucov., pășune); păscui, vb. (a presimți, a bănui), din vb. paște 5. – Cf. păstor, pășune.

păstor (păstori), s. m. – 1. Cioban. – 2. Pastor, prelat. – Megl. păstir, istr. pastor. Lat. pastor (Pușcariu 1284; Candrea-Dens., 1355; REW 6279), cf. prov. pastre, cat., sp., port. pastor. Rezultatul normal ar fi păstore, dar a fost redus la tipul de decl. II, ca în cazul lui păun, tăun etc. (după Pușcariu, trebuie să se pornească de la un lat. *pastorius; după Tiktin, ar fi fost influențat de substantivele în -or). E dubletul lui pastor, s. m. (pastor protestant), din germ. Pastor. Der. păstorel, s. m. (ciobănaș; codobatură galbenă, Motacilla flava); păstori, vb. (a paște vitele, a ciobăni; a păstori o turmă de credincioși); păstorie, s. f. (ocupație de păstor); păstoresc, adj. (de păstor, pastoral); păstorește, adv. (ca un păstor); păstorit, s. n. (creșterea vitelor); păstoriță, s. f. (ciobăniță); păstoricesc, adj. (rar, pastoral, de păstor spiritual); arhipăstor, s. m. (prelat). – Din rom. provine mag. pásztor (Candrea, Elemente, 400).

pășune (pășuni), s. f. – Loc unde pasc vitele. – Mr. pășune, istr. pășure. Lat. pastiōnem (Pușcariu 1285; Candrea-Dens., 1354; REW 6278), cf. și paște, păstor. – Der. pășuna, vb. (a paște); pășuneală, s. f. (păscut); pășunat, s. n. (păscut).

romîn (romîni), s. m. – 1. Locuitor al Romîniei; valah. – 2. Persoană, creștin. – 3. Țăran. – 4. (Înv.) Iobag, vecin. – Var. înv. și pop. rumîn. Mr. ar(u)mîn, istr. rumăr. Lat. romanus (Pușcariu 1474; Șeineanu, Semasiol., 231; REW 7371; Th. Gartner, Ueber den Volksnamen der Rumänen, Cernăuți 1893). Este dubletul lui roman, s. m., neol.; al lui roman, s. n. (nuvelă), din fr. roman; al lui roman, s. m. (mușețel-prost, Anthemis cotula; crizantemă, Crysanthemum leucanthemum), prin filieră sl., cf. sb. raman, rus. roman (Tiktin), cf. romaniță; și al lui rom, s. m. (țigan), probabil mgr. ’Pωμιός „grec”, cf. fr. romanichel „țigan”. Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrșitul sec. XVI. Cf. și Cancel, Despre Rumîn și unele probleme lexicale slavo-romîne, București 1921. Rumîn „iobag” (cu acest sens nu se folosește forma romîn) s-a spus numai în vechea organizare socială din Munt. (în Mold. vecin, în Trans. iobag); obligațiile lui erau legarea de pămînt, dijma și slujba la proprietar, cf. Giurescu, Despre rumîni, București 1916. Nuanța de inferioritate socială legată de noțiunea de romanus apare încă din legile francilor, cf. Julien Havet, R. hist., II, 120-36. În limba modernă s-a șovăit mult în scrierea lui romîn cu î, și s-a preferat sistematic romîn, chiar și de către acei autori care au adoptat suprimarea lui î. Der. romîncă, s. f.; romînesc, adj. (romîn); romînește, adv. (în romînă; clar, creștinește); romînică, s. f. (romîn), cuvînt care se pune numai în gura țiganilor; romînime, s. f. (neam romînesc); romînism, s. n. (ceea ce este tipic romînesc); romîniza, vb. (a deveni romîn); romîni (var. rumîni), vb. (a se boteza); străromîn, adj. (preromîn), format după germ. ur-; rumînie, s. f. (iobăgie). Din rom. provin alb. rëmër „păstor”, țig. sp. rumano „argou” (Besses 145) și natural numele etnic al romînilor în toate limbile. Der. neol. (din fr.) romanic, adj.; romanesc, adj.; romancier, s. m.; romanist, s. m.; romanitate, s. f.; romaniza, vb.; romantic, adj.; romantism, s. n.; romanț, s. n. (nuvelă), înv., din it. romanzo; romanță, s. f.; romanțios, adj.

stînă (-ne), s. f. – Așezare păstorească de vară. – Mr. stînă, stane. Sl. stana, „oprire”, de la stati, staną „a sta”, cf. sb., cr. stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rus. stan „stație” (Lambrior 103; Cihac, II, 361; Densusianu, Hlr., 282; Tiktin; Weigand, Jb., XVI, 228; Rosetti, GS, V, 158; Conev 60; Sandfeld 95). Cuvintele sl., perfect explicabile prin procedeele sl., nu pot proveni din rom.; și este greu de crezut că întîlnirea lor cu rom. este întîmplătoare. Totuși, s-a accentuat dificultatea trecerii lui an › în, care se petrece numai în elementele moștenite din lat. și care nu apare la elementele sl., în afară de jupîn, stăpîn, smîntînă și stîncă, toate cuvinte considerate de origine incertă (cf. Pușcariu, Dacor., III, 278-94 și numerele noastre 4653 și 8133). S-a încercat depășirea dificultății, presupunînd împrumutul din sl. la o dată mai veche (Lambrior; Densusianu), sau o asimilare care pare ciudată, cu -în, din romîn, bătrîn și alte elemente lat. (Skok, Arvih za Arbanašku Starinu, II, 339; ar fi trebuit să existe și în țăran). În realitate ideea că în < an există numai în elemente lat. este falsă, cf. tc. kantar › cîntar, mgr. φράγγος › frînc; astfel că evoluția arătată nu este pur și simplu o imposibilitate, ci o circumstanță a cărei explicație ne scapă. Alte explicații sînt mai ipotetice: din dacicul *stana (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; cf. Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Pușcariu, Lr., 176); din indoeurop. *sthana, prin intermediul persanului stana „ședere” (Densusianu, GS, I, 238; Pușcariu, Dacor., III, 382; Cancel, Despre Romîn, 77-9), deși un astfel de împrumut nu pare posibil istoricește; dintr-un lat. *saeptana (Giuglea, Dacor., II, 360; cf. REW 7497). Der. stînaș, s. m. (păstor care are o stînă). Din rom. pare să provină mag. esztena și săs. stinê; în schimb, ngr. στάνη și alb. stan, care au fost prezentate uneori drept împrumuturi din rom., trebuie să vină din sl.

tuli (-lesc, -it), vb. – 1. A coborî, a veni la vale din munți, a veni în jos. – 2. A se duce, a merge. – 3. A fugi, a o șterge. Origine îndoielnică. Pare să provină din sl. tulŭ „fluier; țeavă; sul”, cf. tulnic, sau din sb. tuliti „a urla”, care poate au aceeași origine, dar explicația semantică este dificilă. Este evident că există o legătură între ideea de „a coborî” și cea de „a face zgomot”, căci aceeași dualitate apare în „a tuna, a țipa” și „a urla”; dar punctul de plecare al acestei asocieri nu s-a explicat suficient. După Pușcariu, Dacor., V, 420-5, ar trebui pornit de la ideea de zgomot făcut de pietrele trase de un curent. Pușcariu, Lr., 163, sugerează ideea coborîrii păstorilor sunînd din bucium. Această indicație din urmă pare mai sigură. Ciobanii sau văcarii își petrec ziua în munți și coboară în sat pe înserat, anunțîndu-se în prealabil printr-un semnal de tulnic sau de bucium care indică că vor sosi în curînd. Este posibil să se fi ajuns astfel la o echivalență între ideea de „a suna din bucium” și cea de „a coborî”, datorită confuziei dintre acțiunea reală și simbolul său; dar este însă ciudat, în acest caz, că „a buciuma” nu are și sensul acesta. Tulai, interj. (se folosește pentru a cere ajutor; exprimă ideea de fugă grăbită), cuvînt care se folosește numai în Trans. și Banat, pare să provină din aceeași sursă, deși der. nu este clară; legătura cu mag. tolvaj „bandit” (Candrea) nici atît.

ARP, Hans (Jean) (1887-1966), sculptor, pictor și poet francez. Unul dintre inițiatorii mișcării dada și al artei abstracte („Păstorul și norii”). A participat la decorarea Palatului UNESCO de la Paris.

ASTAFIEV, Viktor Petrovici (1924-2001), scriitor rus. Romane și nuvele consacrate perioadei războiului și lumii satului siberian („Furtul”, „Păstorul și păstorița”, „Visul crestelor albe”), precum și universul copilăriei („Ultima plecăciune”). Scenarii de film.

BAPTÍSM (< fr.; {s} baptisma „botez”) s. n. 1. Mișcare fundată de pastorul John Smith la începutul sec. 17, în Anglia, ca protest împotriva bisericii anglicane oficiale; de aici, s-a răspîndit în Olanda. În sec. 18, mulți baptiști au emigrat în America de Nord. La începutul sec. 19 emisari din America au venit în Europa întemeind comunități baptiste în Germania, Elveția, Rusia, Ungaria și alte țări, între care și România. Din creștinism, refuză tradiția, admițînd numai Scriptura. 2. Doctrină protestantă care pune un accent deosebit pe actul botezului oficiat la majoratul religios (16 ani), comportînd imersiunea.

BELL-LANCASTER, [bel-læŋcəstə], metodă de învățămînt mutual întemeiată în Anglia de pastorul scoțian Andrew Bell (1753-1832) și de profesorul Joseph Lancaster (1778-1838) pentru școli elementare cu elevi mulți și profesori puțini. Se mai numește sistem lancasterian sau monitorial, deoarece elevii erau împărțiți în grupe conduse de un monitor. În Țările Române a fost aplicat sub denumirea de „împrumutată învățătură” sau „metod alilodidactic”.

BOTSWANA, Republica ~, stat în S Africii (fără ieșire la mare); 581,7 mii km²; 1,26 mil. loc. (1989), mai ales negri bantu (c. 94%). Limba de stat: engleza și tswana. Cap.: Gaborone. Țara corespunde în cea mai mare parte regiunii aride Kalahari, reg. cu un relief puțin variat (platou cu alt. în jurul a 1.000 m). Climat subtropical cu precipitații reduse (c. 450 mm/an în medie, pe alocuri în SV, sub 100 mm/an). Expl. de huilă (612 mii t, 1988), mangan, nichel, cupru (24,4 mii t, 1988), aur, diamante (15,2 mil. carate, 1988, locul doi pe glob), sare, azbest. Creșterea extensivă (pășunile ocupă 75,6% din terit. B.), a bovinelor (2,35 mil. capete, 1988), ovinelor, caprinelor (1,1 mil. capete, 1988). Se cultivă, pe 2,3% din supr. țării, mei, sorg (40 mii t, 1988), porumb, citrice, bumbac ș.a. C. f.: 716 km. Căi rutiere: 8 mii km. Moneda: 1 pyla = 100 thebe. Uniune vamală cu Africa de Sud, Namibia, Lesotho și Swaziland. Exportă diamante, concentrate de nichel-cupru, carne, textile și importă produse alim., combustibili, mașini și utilaje ind., produse chim. ș.a. – Istoric. Triburile de păstori beciuani (din marea familie bantu), imigrate în sec. 16 pe terit. B., împing spre zonele aride populația boșimană aborigenă. În 1885, partea nordică a ținuturilor locuite de beciuani devine, sub numele de Bechuanaland, protectorat britanic. Acesta, obține la 1 mart. 1965 dreptul la autoguvernare internă și se proclamă, la 30 sept. 1966, sub numele de B., stat independent în cadrul Commonwealth-ului. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Adunarea Națională, iar cea executivă de un cabinet condus de președinte.

ARHIPĂSTOR, arhipăstori, s. m. Arhiereu. – Din arhi- + păstor (după arhiepiscop).

balet (< fr. ballet, it. balletto, de la ballo, dans), reprezentație teatral-muzicală bazată pe dans* și (uneori) pantomimă, cu argument literar (libret*), sprijinită cel mai adesea pe muzică (uneori se folosesc și texte diverse) special compusă sau pe colaje din compoziții destinate inițial execuției în concert (1) sau din efecte sonore diverse (b. contemporane). Ca și opera*, b. a râvnit la începuturile sale să reînvie marea tradiție a spectacolului total, sincretic*, din antichitatea elină [v. tragedie (1)]. B. a luat naștere în Franța, ca b. de curte (practicat, prin îngemănarea muzicii vocale sau instr. – mai târziu cu precădere – cu dansul, în cadrul ritualurilor și serbărilor regale), evoluând către spectacolul organizat după modelul italienizat (Ballet comique de la reine, 1581, socotit ca prima lucrare în gen). Treptat, b. a asimilat diverse forme și maniere de dans, cunoscând o epocă de înflorire în timpul lui Lully (care a utilizat subiecte din Molière), autor de „comedii-balete” și „opere-balete” (Triomphe de l’Amour, 1681), în care apar pentru prima oară dansatori profesioniști, formați la Academia regală de dans, creată în 1661. Apar creatorii de coregrafii*, proveniți dintre dansatori, unii fiind preocupați de sisteme de notație sau de aspectele teoretice ale dansului și b. (Jean Georges Noverre, 1727-1810, autor al celebrelor Scrisori despre dans și balete, trad. rom.). Alți dansatori și autori de coregrafii de mare răsunet au fost Taglioni Filippo T., 1777-1871, Maria T., 1804-1884, Paolo T., 1808-1884, Vestris Gaetano V., 1729-1808, Auguste V., 1760-1842). B. romantic, ilustrat de Giselle (1841), muzica de Adolphe Adam, Silfida (1832) și multe altele, va culmina prin activitatea lui Marius Petipa (1818-1910), colaborator al lui Ceaikovski. Tradiția academică, fondată de Carlo Blasis (1795-1878) și Auguste Bournonville (1805-1879), împreună cu b. romantic vor cunoaște un impas din a cărui ieșire se impun creațiile moderne, îndeosebi ale coregrafilor „Baletelor ruse*” (1909-1929) ale lui Serghei Diaghilev (1872-1929), George Balanchine (1904-1983), Mihail Fokine (1880-1942, reformator cu puternică personalitate – Moartea lebedei, Chopiniana, Pasărea de foc, Petrușca, Daphnis și Chloé ș.a.), Serge Lifar (1905, numeroase coregrafii îndeosebi la Opera din Paris, 11 cărți despre arta dansului), Leonid Massine (1896-1950), Anna Pavlova (1882-1931) ș.a. Printre autorii de b. contemporane, după cel de-al doilea război mondial, cei mai importanți sunt Frederik Ashton, englez (1906-1988), Maurice Béjart, francez (1927-2007), Rudolf von Laban (1879-1958) austriac, autorul unui sistem de notație larg răspândit (Principii ale notării dansului și mișcării, Londra, 1956), Roland Petit, francez (n. 1924), Jerome Robbins, american (1918-1998), Anthony Tudor, englez (1909-1987). Alte personalități ale b. modern sunt: Martha Graham (1894-1991), Nikolais Alwin (1912-1993), Alvin Ailey (1931-1989). ♦ Preocuparea pentru spectacolul coregrafic se situează în cultura națională românească în aceeași perioadă cu primele începuturi ale teatrului liric (vodevil*, operă, operetă*). Abstracție fâcând de unele momente dansante din vodeviluri, sunt de reținut, printre primele lucrări cu profil coregrafic, câteva partituri situate în jurul anului 1840 – Țara dansurilor și Dans de l’auro de I.A. Wachmann, Melodrama după Baletul flăcăilor cu al priculicilor (autor necunoscut). În a doua jumătate a sec. 19 s-au evidențiat trei tipuri principale de lucrări coregrafice: b. romantic, bazat pe numere* autonome (Doamna de aur sau Demonul dansului încins, „Mare balet cu muzică națională” de Ludovic Wiest, scenariu de P. Grădișteanu, Ielele de Fr. Spetrino, libret de Ed. Aslan, Cupidon de Th. Fuchs, libret de Miron Paltin), b. de tip folcloric, axat pe datini populare (Sărbătoarea în sat, „mare b. într-un act”, montat de G. Moceanu pentru Expoziția din Chicago în 1893) și așa-numitul „b. mixtură”, spectacol cu dansuri, cântece și coruri (Patru săbii de C. Dumitrescu). Se adaugă și momente coregrafice cu o anumită autonomie în spectacolele de operă (Petru Rareș de E. Caudella, scena de b. din actul III). Reținem și numele unor coregrafi ai epocii, cum sunt balerina Auguste Maywood și, mai ales, specializat în dansurile românești, George Moceanu. Primele două decenii ale sec. 20 cunosc în general o orientare spre spectacolul coregrafic de tip folcloric (T. Brediceanu, poemul etnografic Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântec, 1905; C. Dumitrescu, tabloul coregrafic, Cântecul păstorului, 1903). Evoluția de la primele manifestări coregrafice, cu dansuri răzlețe prezente în suite* și vodeviluri, la spectacolul propriu-zis, demonstrează că b. românesc contemporan are puternice rădăcini în arta națională a sec. 19, aegumentând apariția unor creatori de prestigiu în momentul afirmării școlii componistice în contextul epocii de după primul război mondial. În ordine cronologică, primul b. apărut în acești ani este Ileana Cosânzeana de I.N. Otescu (scris pentru Opera Mare din Paris în 1918, manuscris pierdut). Creația modernă de b. este legată însă de numele lui M. Jora, care enunță și principiile definitorii ale stilului coregrafic românesc: „O artă [...] făurită de dansatori români, pe muzică scrisă de compozitori români, pe subiecte din viața românească, pe mișcări și ritmuri scoase din jocurile caracteristice populare românești” (Timpul, iunie 1937). Într-o perioadă de patru decenii, compozitorul va da publicului o serie de lucrări ce definesc drumul spectacolului de b. românesc de la tabloul coregrafiei (La piața, 1928, premiera la Opera Română din București, 1932), la b. cu acțiune (Demoazela Măriuța, 1940; Curtea veche, 1948), suita coregrafică în stil pop. (Când strugurii se coc, 1953), până la drama coregrafică (Întoarcerea din adâncuri, 1959) și comedia coregrafică (Hanul Dulcineea, 1967). În afara unor partituri de factură romantică, semnate de Nonna Otescu, C. Nottara, M. Andricu, în perioada interbelică se situează încă două importante creații de inspirație folclorică, aparținând lui Z. Vancea (b. pantomimă, Priculiciul, 1933) și P. Constantinescu (poemul etnografic Nunta în Carpați, 1939). Fără îndoială, avântul creației de gen este puternic sprijinit de activitatea unor dansatori și maeștri de b. care se afirmă începând din această perioadă, ca Floria Capsali, Mitiță Dumitrescu și Anton Romanowski, în majoritatea cazurilor semnatari ai coregrafiei și, uneori, ai libretelor respective. În deceniile 6-8, avântul creației coregrafice impune noi autori, precum și o evidentă diversificare a tematicii, stilurilor și concepțiilor dramaturgice. Se remarcă astfel b. inspirate din istorie (drama eroică populară Haiducii de Hilda Jerea, 1956; balada coregrafică Iancu Jianu de M. Chiriac, 1964), din viața poporului (Nunta de D. Popovici, 1975), din basmele naționale (Harap Alb de Alfred Mendelsohn, 1950) sau din literatura și poezia românească (Călin de A. Mendelsohn, 1956; Nastasia de C. Trăilescu, 1965). Ca și în perioada precedentă, un sprijin deosebit vine din partea interpreților (Irinel Liciu, Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Petre Ciortea, Francisc Valkay) și maeștrilor coregrafi, ca personalități de prestigiu în acest domeniu afirmându-se Oleg Danovschi, Mercedes Pavelici, Trixi Checais, Gelu Matei, Tilde Urseanu, Vasile Marcu și, din generația tânără, Mihaela Atanasiu, Amatto Checiulescu. De remarcat că, în limbajul coregrafic contemporan, aceștia au avut un aport deosebit prin crearea de versiuni coregrafice unor lucrări simf. de mici proporții, aparținând lui A. Stroe, T. Olah, D. Capoianu, C.D. Georgescu ș.a. obținând rezultate semnificative în direcția modernizării dansului romantic atât din punct de vedere expresiv cât și estetic.

BURUNDI, Republica Burundi, stat în Africa central-estică (fără ieșire la mare); 27,8 mii km²; 5,3 mil. loc. (1989). Limbi de stat: kirundi și franceza. Cap.: Bujumbura. Relief de platouri înalte (1.000-2.000 m) și cîmpii în parte mlăștinoase în jurul lacurilor din NE și din SV (unde se află lacul Tanganiyka). Climă tropicală moderată de alt. Resurse de subsol: aur, staniu, nichel, azbest, puțin valorificate. Culturi de cafea (33 mii t, 1988), tutun, bumbac, cereale, manioc, ceai, bananieri. Mici întreprinderi alim. (bere, ulei de palmier, produse lactate) și textile. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 5,2 mii km. Moneda: 1 franc = 100 centimes. Exportă cafea (cca. 2/3), ceai, bumbac ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (cca. 2/5), combustibili, produse alim., bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Terit. B., populat de triburi de agricultori bantu, este cucerit în sec. 15-16 de păstori tutsi imigranți din N, care devin pătura politică hegemonă și întemeiază un stat feudal care cunoaște o înflorire deosebită în sec. 18-19. Anexat de Germania (1899-1903), terit. B. este inclus în colonia Africa Germană de Est. În 1916 este ocupat de Belgia și unit (în 1922) cu Rwanda, formînd terit. Rwanda-Urundi sub tutela Societății Națiunilor (din 1946, a O.N.U.) și sub mandat de administrare belgian. La 1 iul. 1962, B. se proclamă stat independent avînd în frunte pe regele Mwambutsa IV. La 28 nov. 1966 monarhia este abolită, iar B. se proclamă republică. În 1972-1973 au avut loc violente conflicte între grupările etnice hutu și tutsi. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte împreună cu Comitetul de Salvare Națională.

bucium, instrument aerofon natural specific folclorului românesc. Plaiurile munților noștri răsună încă de sunetul pătrunzător al acestui străvechi instrument păstoresc. Pe povârnișurile de miazăzi și de răsărit ale Carpaților, în munții din N țării și în Munții Apuseni se pot întâlni cinci tipuri de b., deosebite prin forma țevii, lungă între un metru și jumătate și peste trei metri, dreaptă ori încovoiată, conică pe toată lungimea sau cilindrică, cu capătul inferior ușor conic. Păcurarii îl mai numesc bucin, bucen, trâmbiță, trâmbită, tulnic etc. și îl fac din doage lungi de lemn de brad, frasin, tei sau alun. Doagele le dobândesc despicând în lung lemnul bine uscat și scobind miezul. Cele două jumătăți sunt pe urmă lipite și strâns înfășurate cu curmei de tei, coajă de mesteacăn sau coajă de cireș. În partea de miazănoapte a țării, b. sunt adesea din tablă, făcute de meșteșugari din sate sau târguri, uneori cu țeava de două ori încolăcită (cam ca un trombon*). „Tulnicu” Țării Moților, din care cântă mai ales fetele și nevestele, este întotdeauna din doage de brad, legate din loc în loc cu inele de răchită. B. este un instrument de suflat natural. Sunetele pe care le scoate (seria de armonice* ale sunetului fundamental, între armonicele 3 și 16), diferă după lungimea și forma tubului sonor, după îndemânarea instrumentistului, dar și pe potriva melodiilor specifice, obișnuite în partea locului. Întrebuințat altădată și pentru semnalizări militare – bătrânele cronici pomenesc adesea de glasul b., care dădea semn de război – actualmente este folosit aproape numai de păstori. Din el intonează felurite semnale (2), strâns legate de munca lor de toate zilele: A oilor, Cînd vin oile la muls, La făcutul cașului, Când coboară oile de la munte ș.a., dar și diferite „zicăli” în scop de divertisment. În ținuturile din partea de miazănoapte a țării, din b. se cântă și la înmormântare. V. Alphorn.

BUZDUGAN, Ion (1889-1967, n. Brînzenii Vechi, Basarabia), poet și folclorist român. Culegeri de folclor basarabean („Cîntece din Basarabia”), transcris cu fidelitate. Poezii („Miresme din stepă”, „Țara mea”, „Păstori și timpuri”), publicistică.

cântec (în folclorul românesc) I. 1. C. propriu-zis. Genul (1, 3) cel mai bogat în tipuri melodice și teme poetice, preponderent liric, al folclorului românesc. Gen neocazional (în afară de c. de joc), c. se execută de oricine (tineri și bătrâni, femei și bărbați), solistic sau în grup. Uneori este însoțit, heterofonic*, de instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*). A luat naștere, în mod inegal, pe plan regional, pe baza elementelor de expresie ale unui fond străvechi, însumând și unele trăsături ale altor genuri, ocazionale (colindă*, de ex. c. de nuntă) sau neocazionale (doină*); în extremitatea nordică transilvăneană, singurul gen la care se adaptau texte poetice ocazionale sau neocazionale, epice sau lirice, era doina, până aproape de al doilea război mondial, deci c. a fost creat sau adoptat aici mai târziu, fenomen observat și în Câmpia Dunării. Influențele succesive, suprapunerile ulterioare genezei genului, transformările permanente ale interpreților („aici interpretarea se confundă aproape cu creația” [Brăiloiu]) au îmbogățit nucleul originar, dând naștere unui mare număr de tipuri melodice, variate ca structură: stilurile istorice (vechi și nou) și cele regionale. Terminologia pop. a c. este variată: hore, cântică, zicală, iar verbul a cânta (forma reflexivă a se cânta este utilizată numai în c. ceremoniale funebre), a zice, a hori. Tematica poetică reflectă intima legătură între c. și viața omului, complexitatea vieții lui sufletești și dinamica trăirilor umane, atitudinea față de natură, de muncă, de societate, funcția genului de-a lungul vremii (de „stâmpărare”, de delectare, de comunicare etc.), în imagini de o deosebită profunzime și de o negrăită frumusețe („Eu nu cânt că știu să cânta / Ci-mi mai stâmpăr inima”; „Cine-a făcut horile / Aibă ochi ca zorile / Și fața ca florile” etc.); „C-a izvorât direct din inima poporului; deci firea și inima lui o găsim în c.” (D.G. Kiriac); „este vorba de simțiri comune tututor, rostite într-un chip cunoscut oricui, din copilărie” (Brăiloiu). Constantele c. propriu-zis, numit astfel de Brăiloiu pentru a-l deosebi de c. ocazionale, sunt: formă strofică, fixă, alcătuită din 3-4 rânduri melodice*, ritm parlando rubato sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], bogăție tonal-modală, cu preponderența sistemului (II, 4) pentatonic* anhemitonic, profil descendent, melodică melismatică* sau silabică, raporturi variate între sunetele de cadență (1) ale rândului melodic și ale cadenței finale (de secundă*, terță*, cvartă*), concordanță între dimensiunea și structura versului și a rândului melodic, structurare a melodiei în părți egale (2+2) sau inegale (1+2 sau 1+2), forme variate ale sistemelor sonore (paralelism de terță major*-minor* sau de secundă*), „metabola* pentatonică”, combinații de 2 microstructuri etc., sunete netemperate (v. temperare) sau mobile (bogăție coloristică), cadențe finale descendente (prin subton* VII, secundă mare, coborâre a treptei a două – frigică – prin salt de terță, cvartă sau cvintă*); melodia se desfășoară pe sintagme octosilabice, rar hexasilabice; emisiuni vocale [v. voce (1)] variate (de piept, nazală, cristalină etc.). Asocierea aceleiași melodii cu texte diferite este caracteristică c. cu condiția concordanței conținutului emoțional și a structurii (de ex.: o melodie croită pe un metru de 8 silabe nu poate fi adaptată decât la un vers de aceeași dimensiune). Același tipar arhitectonic poate conține tipuri melodice diferite după: conținutul rândului melodic, locul cezurii (4) principale, structura modală (v. mod) și sistemul cadențial. Condiții diferite de viață și nivel inegal de dezvoltare, trăsături psihice proprii unei colectivități, influențe etc., au determinat nașterea stilurilor regionale, formând adevărate „graiuri muzicale regionale”, care, păstrând caracteristicile specifice genului, se deosebesc prin elemente secundare. Bartók, pasionat cercetător și admirator al creației folc. românești, cunoscând parțial creația pop. românească și dintr-o deficiență de metodă (compararea a două genuri diferite ca structură și geneză), considera aceste graiuri muzicale foarte depărtate, numindu-le „dialecte”. În adevăr, se pot considera „dialecte muzicale” numai c. diferitelor ramuri ale poporului român (aparținând dialectelor aromân sau macedo-român, megleno-român, istro-român), alături de cel daco-român (de pe teritoriul țării noastre), ramură principală ca număr, unitate socială și și importanță. Graiul melodic regional acoperă, în linii mari, provinciile istorice. Dar, în interiorul acestora, se observă mai multe subgraiuri, ale căror caracteristici sunt mai pregnante în „centrul de intensitate” (Cocișiu), satele mărginașe ale zonei respective fiind mai puțin reprezentative din cauza unor influențe și împrumuturi interregionale. Cel mai valoros, din punct de vedere artistic, și mai diversificat în sitluri locale (ale „țărilor”, zone etnografice cu caracteristici pregnante locale) este graiul transilvănean. Concluziile lui Brăiloiu rămân o bază de pornire pentru cercetători, cu unele amendamente (rezultat al investigațiilor ulterioare ale folcloriștilor români), cu privire la rolul și ponderea unor influențe externe asupra repertoriului din Maramureș și „Câmpia” Transilvaniei. Extremitatea nordică a Transilvaniei (Maramureș, Oaș) se individualizează prin următoarele trăsături: strofă de 4-5 rânduri melodice, cu cezura după rândul 2 sau 3, preferință pentru structuri modale majore, melodii pentatonice (hemitonice sau anhemitonice) sau heptatonice* cu substrat pentatonic, metabolă metatonică, cadențele interioare pe treptele 1, 3, 5; cadența finală evoluează prin secundă-terță, recitativ* pe treapta 1 prin coborâre la cvarta inferioară plagală; înlocuirea ultimului rând melodic (sau ultimelor 2 rânduri finale) cu text de refren specific („Ș-apoi daina și daina / Și iară daina, daina” sau cu silabe variate); portamente* și glissando*-uri frecvente, formule (II) ritmice proprii sistemului giusto silabic, cu alternarea, regulată sau liberă*, a troheului* cu spondeul* sau lărgirea pătrimilor*; tendință spre ritm și mișcare regulată. Graiul năsăudean se particularizează prin: amploarea strofei melodice (4-6 rânduri) și labilitatea ei (în interpretare se pot eluda sau adăuga rânduri melodice), înrudirea cu doina prin sistemul de melismare, unele desene melodice și preferința pentru modul doric (cu treapta a 4-a cromatizată*); locul variabil al cezurii principale, forma cadențelor interioare descendente pe același sunet sau pe sunetele apropiate. Înrudit ca melodică, ornamentarea* și amploarea formei este subgraiul sălăjean; caracter profund dramatic și emisiune puternică de piept. Melodiile provenite din N, denumite „moroșenești”, circulă aici în formele originare sau asimilate în stilul local. Subgrupa zonei numită de Bartók, „Câmpia” este înrudită cu graiul sud-vestic; câteva particularități locale: mobilitatea strofei melodice și a ornamentării, în aceeași piesă (unele strofe melodice pot fi bogat melismatice, altele silabice), circulație slabă a melodiilor cu mai puțin de 4 rânduri, cezură după rândul al doilea (răspândită în tot S-V Transilvaniei), existența unor melodii construite pe un metru* endecasilabic, preluat din folc. maghiarilor conlocuitori. Melodia astfel îmbogățită este asociată tot cu versul tradițional românesc de 8 silabe, la care se adaugă trei silabe (trai lai lai sau ș-ai lai lai) sau se repetă ultimele trei silabe ale versului („Cine-a făcut dragostile” + „dragostil’”). Sudul Transilvaniei are câteva trăsături comune. Strofă de 3 rânduri, cezură după rândul 2, sistem cadențial în care raporturile de secundă sunt frecvente, fie pe treptele VII, VII, fie pe 1, 1, 2; melodie bogată, cadență finală prin secunda superioară sau prin subton*, sistem pentatonic (sau moduri heptatonice cu 2 centri modali) și unele diferențieri locale, mai pregnante în Ținutul Pădurenilor (V. jud. Hunedoara până în jud. Alba), particularizat prin puternic substrat pentatonic, moduri cu cvartă lidică, între subton și treapta a 3-a, instabilă chiar de la o strofă la alta, varietatea conținutului rândului melodic (alături de AAAc, AAB, ABB, ABBAc, ABAB, ABAC, ABBC etc.), melismatică bogată, cadențe finale variate, dintre care se impun cadența frigică, dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic, după cezură, foarte melismatic, chiar când restul melodiei este silabic, (desen care, prin dezvoltare până la metrul de 8 sau 6 timpi [I, 2], amplifică strofa) și înlocuirea, uneori, a versului în ultima parte a melodiei cu silabe speciale („lai, lai...”; „le, le, lea”, „Hai, hai” și „nu, dorule, nu” etc.); timbru* specific datorat unei emisiuni puternice de piept, terminarea sunetelor lungi cu lovitură de glotă și oprire bruscă, susținerea sunetelor lungite în aceeași intensitate (2), ceea ce conferă melodiei un caracter dramatic, sobru. Bine caracterizat prin câteva trăsături este și subgrupul bihorean: melodică de factură arhaică, utilizarea unui număr redus de sunete (4-5), lipsa cadenței finale frigice (Bartók) și preferința pentru cadența finală prin salt descendent (de terță, cvartă sau cvintă), frecvența structurilor modale lidiene, treapta a 3-a cromatizată (stabilă sau nu), forme reduse de 3 rânduri, adesea cu același conținut muzical (A A Ac și cezura după rândul al 2-lea), dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic interior, executat pe silabe speciale („oi, hoi,” „ei, hei” etc.), intervale mari neumplute, pseudo-refrene (nu au loc fix melodic). Pilonii melodiei formează un „acord” în răsturnarea a 2-a, de tip major, iar în ultimul rând, un „acord” minor* (re-sol si; mi-sol si), ca și la Pădureni. Subgrupul bănățean se particularizează prin: strofe mai dezvoltate (cel puțin 4), la care se adaugă, adesea, refrene* regulate de 8 silabe sau refrene versificate (al căror text se modifică uneori după sensul versurilor); ultimul sau ultimele două refrene pot fi cântate pe silabe de refrene („Au, Doamne, că greu îi doru” etc.); scurte refrene interioare („Dodă, dodă”, „Ș-ai, Lino, dodă” etc.); cadențe finale variate și în plus cadențe pe tr. 2 sau prin secundă mărită; material sonor care depășește octava, pilonii primelor rânduri formează un acord major, iar în rândul final, acord minor al treptei a 2-a. În S-E Transilvaniei se disting mai multe subgrupuri (Țara Bârsei; Țara Oltului; Țara Târnavelor; Mărginimea) având ca trăsături comune: formă de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1; rândul al 2-lea este unit cu rândul 3 printr-o broderie sau notă de pasaj, frecvența cadenței finale frigice și a cadenței interioare pe treapta a 3-a (3-3-1 sau 3-6-1; 3-1-1 etc.), în afară de cadența de subton și secundă mare descendentă; melodică puțin melismatică, formule melodice speciale. Deosebirile diferitelor subgrupe se rezumă la preferința pentru anumite formule, pentru unele raporturi cadențiale, tipul strofei, prezența și locul (sau absența) refrenului, sistemul de ornamentare. Graiul Munteniei și al Olteniei de N, înrudit cu graiul din S-E Transilvaniei, are ca trăsături proprii: tipul formulelor intonaționale, varietatea structurilor modale și ritmice (uneori combinații ale sistemului giusto silabic cu parlando rubato), varietate de raporturi cadențiale (combinații variate ale cadențelor pe treptele VII, 3, 1, 4 sau 5); precizarea funcției pienilor* și frecvența lor în melodie au generat scări variate cu caracter pendulatoriu (hexacordice, heptatonice, adesea cromatizate*). În zona sudică, prezența doinei se face simțită prin numărul mare de rânduri melodice în melodica cu formă maleabilă, melismatică bogată sau stil silabic în giusto silabic, mobilitatea treptelor (ceea ce a determinat circulația unor melodii cromatice). Un subgrup original, înrudit de aproape cu al bănățenilor din zona de S-E (înrudirea a fost cauzată de schimburile de populație) se păstrează până astăzi în N Jud. Mehedinți, caracterizat prin: forma dezvoltată, adesea maleabilă, a strofei, melisme apropiate de cele ale doinei, intercalarea unor desene interioare (refrene reduse, interjecții melodice, expresii tipice), uniformitatea cadenței interioare, utilizarea modului mixolidic sau doric, fragmentare sau complete (confirmă nașterea c. propriu-zise prin filiație directă din doină). Graiul moldovenesc N este bine conservat și are ca elemente proprii: forma de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1 (trăsătură specifică și subgrupului S-E transilvănean), cadență frigică, alături de cadențele celelalte, coloratură modală locrică, în eolic (prin coborârea instabilă a treptelor 2 și 5), formule apropiate de doină (recitative recto-tono pe hemistih, rotirea în jurul unor trepte principale, mobilitatea formei). Graiul moldovenesc central și S, slab individualizate prezintă elemente comune cu zonele vecine, transilvănene sau muntenești. Cercetările sitematice au început și aici târziu, de aceea este dificil a defini cu precizie particularitățile, în trecut probabil mult mai evidente, ale unor graiuri regionale. Graiul dobrogean este eterogen, ca și structura populației. La fondul local străvechi se alătură stiluri variate, aduse de păstorii veniți din toate provinciile, unii stabiliți aici definitiv. Se pare că stilul local se apropie de cel din S Munteniei și al Moldovei, forma liberă fiind aici predominantă (ca și în extremitatea nordică a Transilvaniei). În ultimele două secole, a luat naștere, tot în cadrul graiurilor regionale și pe baza fondului național, un nou stil, numit „modern” (Brăiloiu), ca urmare a schimbărilor importante în viața oamenilor materiale, sociale și culturale (dezagregarea treptată a economiei închise țărănești și a vieții patriarhale, mari mutații de populații, fie în căutare de lucru, fie pentru a scăpa de exploatare, pendularea intensă sat-oraș sau sezonieră, serviciul militar, importanța accentuată a lăutarilor* în viața satelor și repertoriul eterogen al acestora etc.). Noul stil se impune prin marea sa accesibilitate, circulație largă, rapidă, dezvoltarea inegală pe plan regional (se pare că primele c. de stil nou au apărut în zona subcarpatică), caracterul exuberant, dinamic, realizat prin mișcare rapidă și ritm regulat (apropiat de de ritmul măsurat), simplificarea melodiei prin renunțarea la bogăția melismatică, contur melodic variat. Alte trăsături: dezvoltarea strofei melodice prin adăugarea unor noi rânduri melodice sau repetare, ca și a arcului melodic al rândului melodic, prin adăugarea, la tiparul metric tradițional, a unor interjecții, scurte desene melodice cântate pe silabe de refren, la începutul sau sfârșitul rândului melodic, amplificarea materialului sonor și a ambitusului (1), diversitatea cadenței interioare în afară de cadența pe treptele VII, 1, 3, 5, cadențe în registrul superior al modului (pe tr. 6, 7, 8); o mai mare plasticitate ritmică, noi raporturi între cadența finală și cadențele interioare, apariția tonalității (1) major-minore, structură tonală, sensibile*, formule de cadențe ascendente, preferința pentru melodii cu un singur centru funcțional, prezența refrenului în final sau în interiorul discursului muzical. Încadrarea melodiei în ritm de horă (1) sau de sârbă*, trăsătură proprie inițial Olteniei, s-a generalizat, ca și adaptarea textelor lirice la melodii de joc, ceea ce are unele consecințe negative: pierderea caracterului liric al genului, simplificarea structurilor modale și înlocuirea lor treptată cu tonalitatea major-minoră, apariția unor forme hibride, în care nu se mai conservă trăsăturile inițiale ale genului și ale specificului național. Cel mai puternic este afectat metrul, prin crearea urro versuri care depășesc dimensiunea octosilabicului; utilizarea heterometriei, din necesitatea asocierii textului poetic cu melodii de joc* ale căror trăsături stilistice și struturale diferă de cele ale c. propriu-zis și a unor tipuri de strofe și formule ritmice nespecifice genului. 2. C. de leagăn. Deși în unele zone păstrează melodii cu trăsături proprii (ritm iambic*, melodie silabică, formă redusă, pentatonică sau hexatonică), în cele mai multe regiuni, textul poetic, mai bine conservat, este asociat cu melodii de c. propriu-zis sau de doină. 3. C. epic. În unele zone (Transilvania, parțial Moldova) textele epice se intonează pe melodii de c. propriu-zis („c. baladă”), fenomenul fiind frecvent pentru baladele nuvelistice și în ultimele secole, și pentru alte categorii epice [v. baladă (IV)]. 4. Cântece ceremoniale și rituale, c. integrate unui obicei sau unui rit, care se cântă de obicei în grup sau, mai rar, individual, și sunt însoțitte de o recuzită specială (bastoane, brad, steag etc.). Numite și ocazionale, acestea au un caracter agrar (caloian*, paparudă*, c. cununii*) sau sunt legate de evenimentele importante din viața omului (c. de nuntă: al miresei, al mirelui, al soacrei, al zorilor etc.; de înmormântare: c. bradului*; zorile*; de priveghi etc.; c. de șezătoare, c. de stea, cu trăsături literare și muzicale proprii). O parte din acestea au împrumutat melodii de c. propriu-zis („ritualizare” – Brăiloiu) ori au pătruns în repertoriul neocazional („dezafectare” – Brăiloiu), uneori după schimbarea melodiei inițiale. 5. C. orășenesc, c. cu caracter eterogen în ce privește originea, influențele (orient. sau occid.), structura și stilul; unele pătrunse din mediul rural, altele create de către orășeni, de către lăutari sau compozitori. Sunt interpretate de locuitorii suburbiilor sau de lăutari. Se cunosc mai multe specii de c. orășenești, între care și c. de lume*, melodii populare cu text erotic, de influență greco-orientală (creații semi-culte sau ale unor autori ca Anton Pann, Ucenescu ș.a.); c. „în stil popular”, sunt uneori cuplete (II) de revistă*; c. „de ascultat”, multe izvodite de lăutari. 6. C. muncitoresc-revoluționar, ca gen folcloric, a luat naștere în ultimele decenii ale sec. 20, în strânsă legătură cu c. țărănesc, cristalizându-și lent caracteristici de conținut și formă proprii. Inițial, textele literare, reflectare veridică a vieții și năzuințelor clasei muncitoare, au fost adaptate la c. de stil vechi, din diferite zone (parțial transformate pentru a corespunde conținutului nou de viață) sau la melodii compuse de personalități cunoscute, adesea cu pregătire muzicală (v. cântec de masă). II. Prezența c. pentru voce și acompaniament* în muzica culturală românească corespunde formei pe care a căpătat-o la noi genul de largă circulație în romantism* al liedului* (germ.) sau melodiei (fr.) Specificul românesc al genului este precizat încă din creația precursorilor, fie în domeniul muzicii vocale de cameră* (G. Stephănescu, C. fluierașului) sau corală (G. Stephănescu, C. satului natal), marcând diferențierea față de practicarea unui stil mai apropiat de tipul europ. menționat anterior. Dar, și în condițiile unei relații de interinfluență stilistică cu romantismul epocii, faptul că G. Dima, G. Stephănescu creează muzică pe versurile unor poeți români contemporani lor (V. Alecsandri, M. Eminescu, Tr. Demetrescu) sau pe versuri pop. dovedește orientarea pe un făgaș autohton a c. pentru voce și pian. Evoluția genului continuă în sec. 20, atât pe linia de confluență cu stilul general ap epocii (G. Enescu, Șapte c. pe versuri de Clément Marot, op. 15 și Melodii pe versuri de F. Gregh, J. Lemaître, S. Prudhommeș; A. Alessandrescu, Melodii pe versuri de Tr. Klingsor, Hélène Vacaresco, A. Musset; F. Lazăr, Melodii pe versuri de H. Heine; D. Lipatti, c. pe versuri de A. Rimbaud, P. Eluard, P. Valéry), cât și pe cea a creării unui stil românesc de c. prin armonizări*, aranjamente* și prelucrări* de melodii populare (D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi, G. Breazul, C. Brăiloiu). Sinteza c. românesc pentru voce și pian atinge, prin întreaga creație a lui Mihail Jora, nivelul superior al relației genului cu sursele muzicii naționale de sorginte populară, prin maxima potențare a versurilor originale inspiratoare (atitudine demonstrată exemplar în C. din fluier pe versurile lui T. Arghezi, și dezvoltată cu consecvență în ciclurile de cântece pe versuri de L. Blaga, T. Arghezi, O. Goga, Z. Stancu, Mariana Dumitrescu, pe parcursul a mai bine de cinci decenii). Creația contemporană cunoaște o afirmare complexă a acestui gen în lucrările unor compozitori care i-au oferit o excepțional de diversă configurație în muzica de cameră, de la miniatura vocală (D. Gheciu, Zeno Vancea, T. Ciortea, P. Bentoiu, Felicia Donceanu, N. Coman) la ciclul de cântece (P. Constantinescu, Șapte cântece din ulița noastră; H. Jerea, Patru cântece antirăzboinice). Se adaugă și formule noi, de îmbogățire a aparatului instr. de acompaniament, tinzând spre complexitatea formelor moderne de exprimare sonoră (L. Feldman, Cinci poeme pentru recitator și cvintet, pe versuri de Mariana Dumitrescu). C. vocal este prezent și în repertoriul muzical destinat copiilor, în culegeri de prelucrări și antologii (G. Breazul, Carte de c. pentru copii pentru cl. I-a primară, 1932), în creația unor compozitori, uneori sub forma melodiilor corale, având un specific intonațional și ritmic apropiat de universul vârstei și de repertoriul popular specific (H. Brauner, Ploaia, Pârâuș, apă vioară, Ce de flori). În unele lucrări vocal-simf. sau de operă* c. înlocuiește aria (1) ca moment solistic, atunci când se dorește o subliniere a sursei de inspirație pop. (P. Constantinescu, C. lui Ilie din actul III al operei Pană Lesnea Rusalim; Gh. Dumitrescu, C. Mamei lui Tudor, din oratoriul Tudor Vladimirescu). C. coral apare sub diverse forme, de la c. liric la cel patriotic. Acesta din urmă are o îndelungată tradiție, începând cu compozitorii precursori (Al. Flechtenmacher, C. Porumbescu, G. Musicescu, D.G. Kiriac) și devenind în contemporaneitate un gen major de exprimare a atitudinii patriotice, prezent în creația majorității compozitorilor. O formă mai nouă este cea a c. de tineret, c. ostășesc, c. de muncă, intens promovat în numeroase festivaluri și concursuri tematice. C. de muzică ușoară, bazat pe tradiția romanței și a c. liric reprezintă actualmente o variantă națională a șlagărului* contemporan, cu trăsături stilistice datorate inspirației din folc. C. este prezent și în muzica instr. sugerând apropierea de melodica vocală (M. Jora, Șase c. și o rumbă; Th. Grigoriu, C. din fluier din Suita Pe Argeș în sus).

colind (colindă) (< lat. calendae – corindă, înlocuit sub influența termenului sl. Koleda*, cu colindă [Rosetti]), gen ritual străvechi cu caracter agrar, cu funcție de urare, de felicitare, care se execută în cadrul unui ceremonial complex, variat, regional, în timpul sărbătorilor de iarnă (între 24 dec. – 6 ianuarie). C. își are originea în cultura geto-dacilor, peste care s-au suprapus elemente ale culturii romane și creștine. Datina colindatului, sărbătorea „reînvierea nebiruitului soare”, începerea unui nou ciclu agrar, prin petreceri zgomotoase, mese îmbelșugate, daruri reciproce, urări de belșug și fericire, înscenări de nunți, cântece* și jocuri*, cu sau fără măști. C. se cântă în grup, fie de tineri, fie de oameni căsătoriți, de fete (rar), de copii, fie în grup mixt (femei și bărbați), în ajunul și ziua de Crăciun, în ajunul și ziua de Anul Nou și în alte zile ale ciclului mergând din casă în casă, după un protocol tradițional. În ciuda strădaniilor continue ale bis. de a le înlătura (fiind socotite „păgâne”, „diavolești”, conform atestărilor; Conciliul Trulan, 693; Cronicile lui Nestor, 1067; Heltai, 1550; A. Mathesius, 1647; ordinul vicomitelui de Deva, 1783 etc.), c. s-au transmis din generație în generație, pe cale orală, până astăzi, în forme variate. Tematic și ca mod de execuție, se cunosc: c. de copii, c. propriu-zise de adulți și c. cu măști. Textele poetice, profane în majoritatea lor, au unele elemente religioase, care prin influența cărților specifice, au fost adaptate, după mentalitatea poporului, la preocupările și munca sa zilnică. C. de copii sunt urări directe de bunăstare și sănătate, continuate cu cererea darurilor și se cântă pe melodii simple sau se scandează într-o ritmică specială. Colindătorii sunt numiți pițărăi*, pizari sau bobârnaci și poartă mici bastoane, încrustate și împodobite frumos, numite colinde sau colindețe. Unele melodii păstrează ecoul unei vechi muzici creștine, comună orientului și occidentului (Brăiloiu). C. adulților se remarcă prin marea varietate tematică literară și muzicală, prin valoarea artistică superioară. Textele, epice sau epico-lirice de mari dimensiuni, versificate, relatează, într-o manieră fabuloasă, de legendă, aspecte ale vieții de familie și ale muncii, în formă concentrată, utilizând procedee de compoziție și stil comune baladei (IV), basmului și cântecelor ceremoniale din ciclul familial. În c., accentul cade pe urările finale (esența genului fiind tocmai urarea) ce au rolul de a susține încrederea celui colindat într-o viață mai bună și îmbelșugată. Arhitectura literară a c. este fixă: a) sosirea colindătorilor, rugămintea de a fi primiți în casă sau plasarea fabulației de obicei într-un loc înalt (Colo sus pe lângă cer; Colo susu, mai în susu; Sub razele soarelui etc.); b) nararea hiperbolizată a unei acțiuni într-o atmosferă de basm, cu caracter indirect de urare și de laudă a calităților celui căruia i se adresează și c) formulă finală de urare pentru belșug, sănătate, căsătorie etc. urmată, uneori, de cererea darului. Elementele mitologice sunt integrate în universul familiei, în mediul țărănesc hiperbolizat (Ex. tema metamorfozei vânătorilor în cerbi, în c. de vânător, temă ce stă și la baza lucrării Cantata profana de Bartók). Textele c. sunt individualizate, diferă după vârstă, sex, stare socială, profesiune (c. de copil, de tânăr, de bătrân, de fată, de băiat, de logodiți, de tineri căsătoriți, cu sau fără copii, de văduv, păstor, vânător, pescar, primar, preot etc.). Bogăția și marea varietate a temelor poetice s-au cristalizat în melodii cu caracter dinamic, optimist, uneori solemn, care se deosebesc total de melodiile religioase de Crăciun ale Europei centrale și occidentale [v. cântec (I, 4)]. Prin tematică, maniera de interpretare și ambianța în care se desfășoară, c. lasă o impresie mai curând „sălbatic-războinică” (Bartók). Tezaur artistic de valoare și originalitate deosebite, c. se impun prin diversitatea și ingeniozitatea structurilor ritmico-melodice, a procedeelor de alcătuire a discursului muzical, cu ajutorul unui număr redus de mijloace de expresie. Trăsăturile specifice stilului vechi de c. sunt: melodie silabică bazată pe 2-6 sunete diferite, cu un contur pregnant, profil descendent, mixt, crenelat sau apropiat de recitativ* (uneori cu salt inițial de terță*, cvartă* sau cvintă*), utilizarea în măsură aproape egală, a celor două tipare metrice: hexa- și octosilabic (v. vers), organizare motivică a rândului melodic*, fracționat variat (în 4+4, 2+6, 6+2, 2+2+2, 4+2, 2+4, rar 3+3), formă fixă, strofică, în care refrenul* (regulat, neregulat sau versificat) are un rol important, stilistic și compozițional, ocupând locuri variate: la începutul, mijlocul sau la sfârșitul melodiei; adesea există două refrene, orânduite simetric sau asimetric. Frecvența refrenului, raportul lui melodic și ritmic cu ceilalți membri ai melodiei, conferă c. configurație specială: rf.; A; A rf.; A rf. A; B rf.; A B rf. etc. Sunt frecvente sisteme sonore arhaice (premodale, prepentatonice și pentatonice) (v. pentatonică) mai puțin heptacordiile diatonice (v. diatonic) cu caracter modal, formate prin îmbinarea a două microstructuri identice sau eterogene (cromatismele sunt rare) (v. cromatism). Spre deosebire de alte genuri, cadențele (1) finale se fac pe trepte diferite: 1, 2, 4, 5, sau V. Sunt semnificative cazurile de metabolă*, persistența cadenței prin subton*, lărgirea scării prin coborârea la cvarta inferioară, bogăția structurilor modale (Bartók distinge 36 de scări). Elementul expresiv preponderent al genului, ritmul, de o deosebită complexitate, aparține sistemului giusto silabic, nu mai puțin sistemului aksak, parlando-rubato și distributiv [v. sistem (II, 6)]. Melodiile sunt izoritmice [au la bază o singură formulă (II) elementară, o dipodie* sau un grup metric complex], sau heteroritmice. Execuția, în mișcare vie, cunoaște uneori o ușoară accelerare spre final. C. sunt acompaniate, în forma clasică, de instr. aerofone tradiționale sau mai nou și de percuție (v. dubă). Sunt executate uneori în 2-3 grupe, grupul următor intră după terminarea melodiei sau mai înainte, de unde rezultă o antifonie* specifică. C. cu măști sunt însoțite de instr. și se folosesc fie melodii de c. fie melodii diferite, de multe ori în aksak, la care se adaugă jocul măștii (v. capră), și versuri scandate, adesea cu conținut satiric. Repertoriul de c. trebuie văzut ca o formă amplă, de suită, în care se succed, în funcție de un program determinat, de legătura cu ceremonialul, piese vocale și instr.: „zicale” (melodie instr. în ritm de dans, acompaniată de dobă și strigăturile feciorilor), c. între case (în cazuri rare), cu acomp. de dobă, c. la fereastră sau la ușă, c. în casă (pentru fiecare membru al familiei), urări de mulțumire pentru daruri, c. de plecare, dans (cu tinerii din casă). C. cu măști cuprind alt ciclu: c. de joc în stradă, c. în fața porții și jocul măștii în casă. În unele zone, semn al evoluției genului, s-au produs contaminări: c. cu călușar*, c. cu turcă, c. cu turcă și călușar etc. Repertoriul cu caracter agrar inițial și funcție magică, de influențare a forțelor naturii, s-a îmbogățit treptat cu teme realiste din repertoriul ceremonialului de nuntă, din cântecele lirice și epice (Miorița, Soacra rea, Șarpele, Pintea Viteazul, Meșterul Manole ș.a.). Sin.: corindă; a dobii; cântec de dobă; cântec de fereastră.

BOITAR, boitari, s. m. (Reg.) Ajutor de păstor. [Pr.: boi-] – Comp. magh. bojtár.

a pune lupul paznic / păstor la oi expr. (pop.) a lăsa ceva sau pe cineva în grija celui ce-i poate face rău.

pastorală (< it. pastorale „păstoresc, câmpenesc”), spectacol muzical apărut în sec. 16 în Italia, al cărui subiect se baza pe o idilă păstorească, descriind încântarea în fața naturii; liniștea, puritatea sufletească a oamenilor simpli, trăind în această atmosferă de pace rustică. Termenul it. indică tocmai această atmosferă în care se petrece acțiunea spectacolului. P. a furnizat adesea subiecte operei* și baletului* (Daphne de J. Peri și G. Caccini, Il re pastore de Chr. W. Gluck, Bastien și Bastienne de W.A. Mozart etc.). Ca atmosferă, p. a pătruns și în lucrări muzicale (madrigale*, lieduri*) sau instr. și simf. (La Pastorella de A. Vivaldi, Sonata pastorală de D. Scarlatti, Messa pastorală de A. Diabeli, Simfonia nr. 6 „Pastorala” de L. van Beethoven, Pastorala de vară de Honegger etc.). În muzica românească, atmosfera pastoral-epică se asociază cu caracterul pop.: M. Jora (Priveliști moldovenești), M. Negrea (Povești din Grui), Gh. Dumitrescu (Suita câmpenească), Al. Pașcanu (Pastorala pentru pian) etc. V. pastourelle.

CÎȘLĂ, cîșle, s. f. 1. (Înv.) Așezămînt provizoriu (turcesc sau tătăresc). 2. Așezare de păstori unde se mulg oile sau vacile; stînă. – Tc. kișla.

axios subst. invar. (Grecism) Aclamație liturgică a credincioșilor în timpul hirotonisirii clericilor, care are atât semnificația acceptării de către comunitate a noului ei păstor, cât și sensul de rugăciune pentru cel hirotonisit. – Din gr. axios „vrednic”.

Colose, oraș în Frigia, pe râul Licus, distrus aproape în întregime de un cutremur în timpul lui Nero (probabil în anul 68 d. Hr.). Aici se află o puternică comunitate creștină întemeiată de Pavel, care a predicat trei ani în Efes, convertind pe Epafras, originar din Colose, pe care l-a rânduit păstorul acestei biserici.

diaconeasă, diaconese s. f. 1. Soție de diacon; diaconiță. 2. Femeie în vârstă având o anumită slujire bisericească în creștinismul primar, deosebită de soția diaconului, care își închina Domnului viața sa și ajuta pe apostoli și pe misionari în anumite funcții liturgice și în scopuri umanitare, existând până în sec. 11; diaconiță. 3. (la pl.; în Bis. luterană) Femei care se consacră activităților de caritate și care au adoptat costume și practici care le fac să semene călugărițelor catolice, dar nu fac niciun legământ și își păstrează deplina libertate; se ocupă mai ales de bolnavi și de educația copiilor. Au fost organizate de pastorul Enrico Wickern în 1833. – Din diacon + suf. -easă.

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

tonic-sol-fa, metodă elementară de notație (I) și instrucție muzicală inventată în Anglia la începutul sec. 19 de către muziciana și profesoara Sarah A. Glover (perfecționată apoi de pastorul J. Curwen), pentru simplificarea studiului și executării cântului coral. Era bazată pe silabele doh, ray, me, fah, soh, lah, te (pronunțate conform limbii engleze) și constă în a atribui silabei doh valoarea de tonică* mobilă, aplicată în locul tonicii oricărei game* majore* (la fel tonica mobilă lah pentru gamele minore*), amintind metoda solmizării*. Eliminând portativul*, folosind anumite semne convenționale pentru indicarea duratei* notelor, sistemul t. oferea începătorilor posibilitatea de a intona în scurt timp o piesă muzicală. A cunoscut un mare succes, iar în 1862 a fost introdus în toate școlile pop. engl., extinzându-se și în alte țări, în primul rând în fostele colonii.

luteranism s. n. Doctrina protestantismului german, fundată de Luther și sintetizată în Confesiunea de la Augsburg (1530). Proclamă ca esențiale pentru mântuire numai credința, fără a fi nevoie de fapte bune, și autoritatea exclusivă a Bisericii. Respinge Tradiția, ierarhia bisericească, cultul sfinților, al icoanelor și al morților, postul, monahismul, celibatul preoților ș.a. Dintre sfintele taine recunoaște numai botezul și euharistia, iar cultul este redus la predică, precedată și urmată de rugăciuni rostite de pastori. Luteranismul a pătruns și în Transilvania în sec. 16, unde a fost însușit de germani și șvabi. Se numește și Biserica evanghelică. – Din fr. luthéranisme.

Pan, (în mitologia greacă) zeu al turmelor și păstorilor, imaginat cu coarne și picioare de țap, socotit inventator al naiului („flautul lui Pan”). Mai târziu este socotit și ocrotitorul vânătorilor și al apicultorilor. La romani era identificat cu Faunus și cu Lupercus.

primat¹, primați adj. (În trecut) Cel mai înalt grad din vechea ierarhie a Bis. ortodoxe și catolice. ◊ Mitropolit primat = titlu dat primului mitropolit al unei țări; patriarh. ◊ Primat papal = dogmă de credință a Bis. catolice, formulată la conciliul Vatican I (18 iulie 1870), potrivit căreia episcopul de Roma deține funcția de păstor suprem și de garant al unității Bis. universale ca „vicar” al lui Hristos pe pământ. Această dogmă a fost respinsă de Bis. ortodoxă. – Din fr. primat, lat. primatus.

protestantism s. n. Nume dat în general doctrinelor religioase creștine care s-au desprins de catolicism în sec. 16 prin Reformă. Principalele ramuri ale protestantismului sunt: luteranismul, calvinismul și anglicanismul, din care au apărut și s-au dezvoltat alte secte, cu împărțirile și subîmpărțirile lor. Se deosebesc de ortodoxie și de catolicism prin următoarele: cred numai în autoritatea Sf. Scripturi, pe care fiecare poate s-o înțeleagă și s-o interpreteze cu ajutorul Sf. Duh, mântuirea se poate obține numai prin credință, nefiind nevoie de fapte bune; admit numai două taine: botezul și cuminecătura; resping cultul Maicii Domnului, al sfinților, al sfintelor moaște și al morților; resping postul, monahismul, celibatul preoților și ierarhia bisericească; cultul este simplu și se desfășoară în casele de rugăciune, unde oficiază pastorii, prezbiterii sau predicatorii desemnați de comunitate. ♦ Totalitatea bisericilor protestante. – Din fr. protestantisme.

Spiridon (sec. 4 d. Hr.), sfânt, ierarh, la origine păstor din Cipru, ales episcop al Trimutundei pentru sfințenia sa. A suferit persecuții pe timpul împăratului Maximilian și a participat la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), unde s-a remarcat prin cunoștințele sale. Moaștele lui au fost mutate în sec. 15 în Corfu, din insula cu același nume, unde se păstrează și azi. Este sărbătorit la 12 decembrie.

AB IOVE PRINCIPIUM (lat.) să începem cu Iupiter – Vergiliu „Bucolica”, III, 60: Ab iove principium, Musae; Iovis omnia plena: /Ille colit terras; Illi mea carmina curae („Muze, să începem cu Iupiter; toate sunt pline de Iupiter: /El veghează câmpiile; în grija lui las cântecele mele”). Cu aceste cuvinte își începe păstorul Dameta întrecerea în versuri cu păstorul Menalca. A începe cu ce este mai important.

ARCADES AMBO (lat.) amândoi arcadienii – Vergiliu, „Bucolica”, VII, 4. Poetul invocă originea arcadiană a păstorilor Thyrsis și Corydon pentru a dovedi egala lor măiestrie muzicală. Astăzi indică trăsături, afinități comune a două persoane.

mancurt s. m. (cuv. rus.) ♦ 1. ◊ „Cel care supraviețuia își pierdea complet memoria și devenea mankurt. Mankurtul era un rob perfect: nu cerea decât mâncare și ceva haine, executa orbește poruncile stăpânului, nu stătea cu nimeni altcineva de vorbă, și mai ales nu se gândea să fugă sau să se revolte.” R.lit. 9 II 84 p. 20. ◊ „Nu știu ce gândește în aceste momente marele scriitor kirghiz Cinghiz Aitmatov, dar probabil simte că poporul său se află, din nefericire, sub apăsarea cumplitei parabole a mancurtizării, pe care el a creat-o într-un capitol din «O zi mai lungă decât veacul». Se știe cine erau mancurții, niște păstori-robi de cămile care nu mai aveau memorie datorită unui tratament criminal aplicat de stăpânii lor.” Tin.lib. 19 III 91 p. 4; v. și ◊ Rev. 22 47/95 p. 11; v. și mancurtizare. ♦ 2. (Prin extensie) Orice persoană înrobită total și îndobitocită ◊ „Oricum, mancurții se află printre noi și triumful lor va fi o rană pentru istorie.” R.l. 16 II 91 p. 1 [scris și mankurt] (D. Urițescu CV 9394)

*arhipăstór m. (arhi- și păstor, după fr. archiprêtre). Arhiereŭ, episcop prelat.

berbecár m. (d. berbece, ca și fr. berger, păstor, lat. vervecarius, mlat. berbicarius). Cioban de berbecĭ (despărțițĭ de oĭ după Sfînta Maria). Epitetu unuia din cei trei Filipĭ de toamnă, pe care-l sărbează țăranii la 26 Septembre.

MASÁI (MASSAI) (< fr.) subst. Populație negridă din Africa Orientală (Kenya și Tanzania), aparținând familiei de limbi nilote; sunt în principal păstori nomazi.

bîzîitoáre, f. pl. orĭ. Lucru care bîzîĭe, ca aparatu care produce sunetu la oboĭ, la cimpoĭ, la flautu păstorilor italieni saŭ ca pana de gîscă saŭ ca cotoru frunzei de bostan, pe care copiiĭ îl spintecă și-l fac să bîzîĭe suflînd în el. (V. ance, carabă, pițigoaĭe, îmbucătură). Cîrîitoare (o jucărie copilărească).

DAFNIS (DAPHNIS) (În mitologia greacă), păstor sicilian de o neobișnuită frumusețe. Fiu al lui Hermes. Creator al poeziei bucolice. A jurat credință veșnică unei nimfe, dar, călcându-și jurământul, aceasta i-a luat vederea.

RAABE [rá:bə], Wilhelm (pseudonimul lui Jakob Corvinus) (1831-1910), scriitor german. Romane inspirate din viața clasei de mijloc și a păturilor sărace. în care pesimismul se împletește cu umorul („Cronica uliței vrăbiilor”, trilogia „Pastorul foamei”, „Abu Telfan”, „Cotiuga ciumaților”, „Paragină”). Nuvele satirice („Gâștele din Bützow”, „Noblețe germană”, „Oameni agitați”). Proză autobiografică („Actele suburbiei Vogelsang”).

cĭobán m. (turc. čoban, d. pers. čuban, šüban, d. šub, berbece, și ban, conductor; ngr. tsobánis, alb. bg. sîrb. rut. čobán, pol. czoban. D. rom. vine ung. csobán). Păstor, păscător de oĭ. – Dim. -ănáș, -ănúș, -ănuț și -ănel, pl. eĭ.

Acca La(u)rentia, nevasta păstorului Faustulus și doica lui Romulus și Remus, pe care i-a crescut alături de ceilalți doisprezece copii ai ei. Romanii o cinsteau ca pe o divinitate.

Acis, tînăr păstor din Sicilia, fiul lui Faunus și al nimfei Symaethis. Iubit de Galatea, Acis trezește gelozia ciclopului Polyphemus, care-l ucide, strivindu-l sub o stîncă. Nefericitul tînăr e metamorfozat de Galatea într-un rîu ce-i poartă numele și care izvorăște din muntele Aetna.

REID [ri:d], Thomas (1710-1796), filozof scoțian. Pastor presbiterian. A succedat lui Adam Smith la catedra de filozofie morală a Univ. din Glasgow. Fondatorul școlii scoțiene de filozofie. Adversar al lui Berkeley și Hume. A criticat empirismul, afirmând existența unor principii înnăscute ale „bunului simț” („Cercetare asupra intelectului uman prin prisma bunului-simț”, „Eseu asupra facultăților intelectuale”).

Amphion, fiul lui Zeus și al Antiopei. Avea un frate geamăn, pe Zethus. Părăsiți imediat după naștere pe muntele Cithaeron, de către unchiul lor Lycus (v. și Lycus), care voia să-i piardă, cei doi frați au fost găsiți și crescuți de niște păstori. Ajunși mari, ei au izbutit să-și regăsească mama, pe Antiope, ținută mult timp prizonieră și persecutată de Lycus și de soția acestuia Dirce (v. și Dirce). Ca să-i răzbune suferințele îndurate, Amphion și Zethus au distrus cetatea Thebae, unde domnea Lycus. După ce l-au ucis împreună cu Dirce, au pornit să reclădească zidurile cetății. Zethus căra pietrele în spate. Amphion avea o liră fermecată, dăruită de Hermes (sau de Apollo), la acordurile căreia pietrele, vrăjite, se rînduiau singure la locul lor. Mai tîrziu, Amphion s-a căsătorit cu Niobe, fiica lui Tantalus, cu care a avut mai mulți copii. Și-a pus singur capăt zilelor – după o legendă – îndurerat de moartea copiilor săi uciși de Apollo. După o altă versiune, a fost el însuși săgetat de zeu.

Amulius, al cincisprezecelea rege al Albei. Era fiul lui Procas și frate cu Numitor. După moartea tatălui său, Amulius reușește să-și gonească fratele, pe Numitor, care moștenise de drept coroana, și să se înscăuneze el rege. Temîndu-se de urmașii regelui detronat, el îl ucide pe fiul acestuia, Lausus, iar pe fiica lui Numitor, pe nume Rea Silvia, o face vestală pentru a o împiedica să aibă copii. Iubită în taină de zeul Mars, Rea Silvia naște însă doi gemeni: pe Romulus și pe Remus. Aflînd de existența lor, Amulius o aruncă în închisoare și poruncește ca cei doi copii să fie înecați în fluviul Tiber. Scăpați ca prin minune de la moarte de niște păstori (după o altă variantă, de o lupoaică), Romulus și Remus cresc în sălbăticie. În cele din urmă ei îl detronează pe Amulius, înscăunînd în locul lui din nou pe bunicul lor Numitor (v. și Romulus).

Aristaeus, fiul lui Apollo și al nimfei Cyrene. Căsătorit fiind cu Autonoë, fiica lui Cadmus, cu care a avut la rîndul lui un fiu, pe Actaeon, Aristaeus s-a îndrăgostit de Eurydice, soția lui Orpheus. În timp ce o urmărea fugărind-o de-a lungul unui rîu, Eurydice a fost mușcată de un șarpe. Moartea ei a atras asupra lui Aristaeus mînia zeilor. Ispășindu-și vina, el a fost în cele din urmă iertat și primit în rîndul semizeilor. Aristaeus era considerat ca protector al păstorilor și se spunea că i-ar fi învățat pe oameni cum să planteze vița de vie și cum să crească albinele.

Attis (sau Atys) 1. Tînăr și frumos păstor din Phrygia, de care s-a îndrăgostit zeița Cybele. După ce i-a făgăduit să-i fie pururea credincios, Attis și-a călcat jurămîntul, îndrăgostindu-se la rîndu-i de o nimfă. Mîniată, zeița i-a luat mințile și, într-un acces de nebunie, Attis s-a automutilat. El a fost metamorfozat de Cybele în pin. 2. Unul dintre troienii care l-au însoțit pe Aeneas în Italia.

*bucólic, -ă adj. (vgr. bukolikós, d. bukolos, păstor de boĭ). Păstoresc: vĭața bucolică. S.f. Poezie pastorală. V. eglogă.

Cyclopes, ființe fabuloase, reprezentate ca niște uriași cu un singur ochi în frunte. Ciclopii erau de mai multe categorii: existau ciclopi uranieni (Arges, Brontes și Steropes) – născuți din Uranus și Gaea, – ciclopi păstori (v. Polyphemus) care populau coastele Siciliei și, la sfîrșit, ciclopii făurari, ajutoarele lui Hephaestus. Aceștia din urmă lucrau în muntele Aetna, alături de zeul făurar, arme pentru oameni și pentru zei. Au fost uciși de Apollo (v. și Apollo), drept răzbunare pentru faptul că au lucrat trăsnetul cu care Zeus l-a ucis pe Asclepius.

Daphnis, tînăr păstor din Sicilia, fiul lui Hermes și al unei nimfe și, datorită acestui fapt, el însuși semizeu. Vestit pentru frumusețea lui, Daphnis s-a îndrăgostit de o nimfă care-i împărtășea dragostea și căreia îi jurase credință veșnică. Pentru că o dată și-a călcat însă jurămîntul, nimfa s-a răzbunat, lipsindu-l de vedere. Deznădăjduit, Daphnis s-a aruncat atunci din înaltul unei stînci. După moarte, Hermes l-a luat cu sine în ceruri. În vechime Daphnis era considerat inventatorul poeziei bucolice.

Endymion, păstor de o rară frumusețe care l-a rugat pe Zeus să-l lase să doarmă veșnic, ca să rămînă pururea tînăr. Zeus i-a împlinit voia. Văzîndu-l dormind, Artemis (Luna) s-a îndrăgostit de frumosul păstor pe care a început să-l viziteze, noapte de noapte, coborînd din înaltul cerurilor. Din iubirea lor s-au născut cincizeci de fete.

Faunus, una dintre cele mai vechi divinități italice. Era considerat drept protectorul muncilor agricole, al turmelor și al păstorilor, la fel cu zeul Pan din mitologia greacă (v. și Pan). Mai tîrziu, Faunus și-a pierdut din caracterul său divin și a ajuns să fie considerat drept unul dintre primii regi ai Latiumului, urmașul regelui Picus și tatăl lui Latinus. Natura divină a lui Faunus a persistat totuși: figura sa a fost multiplicată, cu timpul, sub forma a numeroși fauni (v. și Fauni).

Faustulus, păstor care, găsindu-i pe Romulus și pe Remus abandonați, i-a luat cu sine și, ducîndu-i la el acasă, i-a dat în grija nevestei sale, Acca Laurentia, să-i crească.

Harpalyce, fiica regelui trac Harpalycus. Crescută de mică prin tabere, ducînd o viață de războinic, Harpalyce lupta cot la cot cu tatăl ei, pe care o dată, într-o încăierare, l-a salvat chiar de la moarte. Obișnuia să organizeze și să conducă dese incursiuni de jaf, dar a fost prinsă și ucisă în cele din urmă de niște păstori.

Hermes, fiul lui Zeus și al pleiadei Maia, s-a născut într-o peșteră pe muntele Cyllene, din Arcadia. Încă de timpuriu, Hermes și-a vădit aptitudinile și talentele. Abia născut, copilul a ieșit din scutece și a fugit pînă în Thessalia, de unde a furat cirezile pe care le păștea acolo fratele său, Apollo. Nimeni nu l-a văzut în afară de un cioban, pe nume Battus (v. și Battus 1.). După ce a ascuns animalele, Hermes s-a întors înapoi în peștera în care s-a născut. Acolo, la intrare, a găsit o broască țestoasă și, cu ingeniozitatea-i caracteristică, a întocmit din carapacea ei o liră. Între timp Apollo a luat urma hoțului și, ajuns la peștera cu pricina, l-a silit pe Hermes să-i înapoieze vitele. Auzind însă sunetul minunat al lirei, zeul s-a învoit să i le lase în schimbul noului instrument. Mai tîrziu, tot de la Apollo a primit Hermes și faimosul caduceu, care a devenit – alături de pălăria cu boruri largi și de sandalele de aur înaripate – unul dintre atributele zeului. Mîndru de istețimea fiului său, Zeus l-a făcut pe Hermes mesagerul zeilor. În această calitate, în majoritatea legendelor Hermes joacă un rol secundar. El participă, de pildă, la gigantomahie, le însoțește pe cele trei zeițe olimpiene pe muntele Ida, conducîndu-le în fața judecății lui Paris, îl ajută pe Odysseus să învingă vrăjile Circei, mijlocește tîrgul dintre Heracles și Omphale, la porunca lui Zeus îl însoțește prin lume pe micul Dionysus urmărit de mînia Herei etc. Hermes era zeul comerțului și al călătorilor – și, pentru acest atribut, i se ridicau statui la toate răspîntiile – dar și al hoților și al borfașilor. El era protectorul păstorilor și călăuza umbrelor celor morți către meleagurile Infernului. În general, era considerat drept patronul muzicii, al oricărei invenții, al meșteșugurilor etc. În mitologia romană zeul mesager purta numele de Mercurius.

OBERLIN [ó:bərlin], Johann Friedrich (1740-1826), cleric și filantrop german. Pastor luteran la Waldersbach în Alsacia (din 1767), apoi la Steintal (1782). Admirator al lui J.-J. Rousseau. A introdus îmbunătățiri în agricultură (rotația culturilor), industrie și educație (s-a inspirat din metodele lui Pestalozzi).

Laius, fiul și urmașul lui Labdacus la tronul cetății Thebae, căsătorit cu Iocasta, sora regelui Creon. Un oracol îi prezisese lui Laius că avea să moară ucis de propriul său fiu. Datorită acestui fapt, cînd Iocasta l-a născut pe Oedipus, Laius a poruncit ca el să fie abandonat pe muntele Cithaeron, pradă fiarelor sălbatice. Copilul a fost găsit însă de niște păstori, care l-au luat cu ei și l-au dus la curtea regelui Polybus (v. și Oedipus). După trecerea anilor, Laius își întîlnește pe drum fiul, care se dusese să consulte oracolul de la Delphi. Între cei doi are loc un incident și, fără să știe că se află în fața propriului său părinte, Oedipus îl ucide pe Laius. În felul acesta oracolul se împlinește.

ÓINĂ s. f. Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, pentru a avea timp să treacă printre adversari până în fundul terenului și a reveni la linia de plecare fără a fi atins cu mingea de adversari. Tehnica jocului constă în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. O. are o vechime de sute de ani și a apărut, probabil, în lumea păstorilor. Prima menționare documentară datează din 1763, iar primul regulament al acestui joc s-a publicat în „Monitorul Oficial” în 1899, când s-a organizat oficial și primul campionat național. Ministrul Învățământului, Spiru Haret, a decis, în perioada 1897-1899, introducerea o. în școli. Federația Română de Oină s-a înființat în 1932, reactivată la începutul anilor ’50 ai sec. 20. Principalele competiții sunt Campionatul Național și Cupa României.

Linus 1. Fiul lui Apollo și al Psamathei, fiica lui Crotopus, regele Argosului. Abandonat imediat după naștere de către mama sa, Linus e crescut de niște păstori. Aflînd însă de existența copilului, regele Crotopus își ucide fiica și asmute totodată niște cîini, care-l devorează pe Linus. În felul acesta mama și fiul își găsesc moartea în același timp. În amintirea acestei triste întîmplări s-a instituit o sărbătoare, în care se sacrificau cîini și se cîntau melodii triste. După o altă versiune, Linus ar fi fost un cîntăreț vestit, care l-ar fi provocat la întrecere pe însuși Apollo. Se spunea că ar fi fost ucis, din gelozie, de către zeu. 2. Dascălul lui Heracles, care l-a învățat în copilărie arta muzicii. A fost ucis de către discipolul său cu o piatră.

Nomius, denumire purtată de zeii Apollo, Hermes și Pan, în calitatea lor de divinități protectoare ale păstorilor.

Oedipus, fiul lui Laius, regele cetății Thebae, și al Iocastei. Un oracol îi prezisese lui Laius că va pieri ucis de mîna fiului său, așa încît, atunci cînd regina Iocasta l-a născut pe Oedipus, Laius s-a grăbit să îndepărteze copilul. El l-a încredințat unui slujitor, cu porunca să-l abandoneze undeva, cît mai departe. Oedipus e găsit însă de niște păstori corintieni, care-l duc la curtea regelui Polybus. Polybus îi va fi tată adoptiv pînă cînd copilul va atinge vîrsta bărbăției. Atunci Oedipus părăsește casa lui Polybus și merge la Delphi să consulte oracolul. Pe drum are loc un incident. Într-un loc strîmt și povîrnit, niște călători care vin din partea opusă îi poruncesc să se dea la o parte și să le lase drumul liber să treacă. Oedipus se împotrivește. Are loc o încăierare, în cursul căreia el omoară doi oameni: unul dintre aceștia este Laius, propriul său tată, pe care însă Oedipus nu-l cunoaște. În felul acesta oracolul s-a împlinit. Luînd calea cetății Thebae, unde după moartea lui Laius fusese ales rege Creon, Oedipus se măsoară cu Sfinxul (v. și Creon). Cu mintea sa ageră el izbutește să descifreze enigma pusă de Sfinx și obține răsplata făgăduită: tronul cetății Thebae și mîna reginei Iocasta, despre care nimeni – și cu atît mai puțin el – nu știe că e propria sa mamă. Din căsătoria lui Oedipus cu Iocasta se nasc patru copii: Eteocles, Polynices, Antigone și Ismene. Dar cetatea Thebae e bîntuită de o molimă cumplită, căreia nimeni nu-i știe leacul. Supușii săi mor secerați și regele Oedipus, îndurerat, îl trimite pe Creon să consulte oracolul pentru a afla care e motivul mîniei zeilor. Oracolul răspunde că trebuie răzbunată moartea lui Laius și Oedipus pornește pe dată cercetările pentru a-l descoperi pe vinovat. Se dovedește însă a fi el însuși ucigașul și, îngrozit de propria-i faptă precum și de căsătoria incestuoasă cu Iocasta, Oedipus se pedepsește singur: el își scoate ochii și, lipsit de vedere, pornește într-o tristă pribegie, în straie de cerșetor, călăuzit de fiica sa Antigone, spre alte meleaguri. Găsește ospitalitate în Attica și moare, bătrîn și îndurerat, la Colonus.

Pan, fiul lui Hermes și al Dryopei, socotit drept protector al turmelor și al păstorilor. Își avea reședința în Arcadia și era considerat drept inventatorul unui instrument de suflat numit syrinx (naiul). Pan avea o înfățișare ciudată, jumătate de om și jumătate de animal; avea coarne, barbă și copite de țap, iar trupul îi era acoperit de păr. Trăia în desișul codrilor, în umbra cărora pîndea nimfele, și adeseori îl întovărășea pe zeul Dionysus, din cortegiul căruia făcea parte. În mitologia romană, Pan era identificat cu Faunus și cu Lupercus.

Paris, cel mai mic dintre fiii lui Priamus și ai Hecubei. Înainte de nașterea sa, Hecuba visase că viitorul ei copil va atrage pieirea Troiei. Cînd Paris vine pe lume, Priamus dă poruncă să fie ucis dar, într-ascuns, Hecuba, făcîndu-i-se milă de el, îi cruță viața și-l abandonează pe muntele Ida. Crescut în sălbăticie de niște păstori, Paris, care între timp atinsese vîrsta bărbăției, revine în cele din urmă în cetatea Troiei, unde este recunoscut, cu multă bucurie, de către părinții săi. Un episod celebru este cel al judecății lui Paris, fapt care avea să ducă la izbucnirea războiului troian. La nunta lui Thetis cu Peleus au fost poftiți toți zeii Olympului, cu excepția unei singure zeițe, Eris – zeița vrajbei. Ca să se răzbune, cînd petrecerea era în toi, ea a aruncat în mijlocul nuntașilor un măr pe care stătea scris „celei mai frumoase”. Aceste cuvinte aveau să constituie un motiv de vrajbă între trei zeițe: Pallas Athena, Hera și Aphrodite. Cel sortit să le facă dreptate este Paris. El este muritorul ales de zei să hotărască. Zeițele se grăbesc fiecare în parte să-i făgăduiască un dar în schimbul mărului dorit, pe care Paris, în cele din urmă, îl dăruiește însă Aphroditei (v. și Aphrodite). Zeița la rîndul ei înțelege să-și țină făgăduiala făcută, anume să i-o dea de soție lui Paris pe cea mai frumoasă dintre femei. Or, cea care le întrecea în frumusețe pe toate celelalte muritoare este Helena, fiica lui Tyndareus și soția lui Menelaus, regele Spartei. Cu ajutorul Aphroditei, Paris reușește s-o răpească pe Helena în lipsa soțului ei și s-o ducă cu el la Troia. Răpirea Helenei de către Paris a constituit motivul izbucnirii războiului troian. În ajutorul soțului abandonat sar toate căpeteniile grecilor. Comanda tuturor o preia Agamemnon care, în fruntea unei flote puternice, se îndreaptă spre Troia. Războiul durează zece ani, în care timp sorții izbînzii sînt îndoielnici. În cursul luptelor Paris se bate la început singur cu Menelaus, dar e înfrînt și scapă numai datorită Aphroditei, care-i vine într-ajutor. Mai tîrziu el revine, la chemarea lui Hector, în primele rînduri și-i rănește pe rînd pe Diomedes, pe Machaon și pe Eurypylus. În sfîrșit, îl ucide pe Achilles, ochindu-l cu o săgeată în călcîi, singurul loc unde eroul era vulnerabil. În cele din urmă, Paris cade lovit însă și el de o săgeată înveninată a lui Philoctetes. Înainte de a muri, el o imploră pe fosta sa soție, nimfa Oenone (v. și Oenone), pe care o părăsise de dragul Helenei, să-i vindece rana. La început aceasta șovăie și cînd se hotărăște s-o facă, ajutorul ei vine prea tîrziu, căci Paris se stinge răpus de veninul ucigător.

Romulus, în mitologia romană, urmașul lui Aeneas și întemeietorul cetății Romei. Era fiul vestalei Rea Silvia și al zeului Mars și frate geamăn cu Remus. (Pentru împrejurările nașterii lor, v. Amulius). Cruțați de la moarte de către slujitorii unchiului lor, care primiseră porunca să-i ucidă, cei doi copii sînt abandonați într-un coș pe apa rîului Tiber. Purtați de valuri, ei sînt aruncați pe un mal, unde-i găsește o lupoaică. Ea îi hrănește cu laptele ei în sălbăticie, pînă în ziua cînd trece prin partea locului un păstor, pe nume Faustulus. Acesta, minunîndu-se de ciudata întîmplare, ia cu sine copiii și-i duce la el acasă, unde soția sa îi crește pînă se fac mari, alături de copiii ei (v. și Acca La(u)rentia). Cînd ajung la vîrsta bărbăției, Romulus și Remus în fruntea cetelor lor atacă și pradă împrejurimile. O dată, în timp ce prădau turmele regelui Amulius, Remus este prins și dus la palatul acestuia. Bătrînul Faustulus îi dezvăluie atunci lui Romulus taina nașterii lor minunate și-l trimite pe urmele fratelui său. Romulus atacă cetatea, îl eliberează pe Remus și, ucigîndu-l pe Amulius, îl întronează din nou pe bunicul său, Numitor. Cei doi frați hotărăsc după aceea să întemeieze o nouă cetate. Pentru a vedea cui îi este soarta mai favorabilă, ei se urcă pe două coline apropiate – Remus pe Aventinus și Romulus pe Palatinus – și de acolo scrutează zarea: lui Remus i se înfățișează șase vulturi, iar lui Romulus doisprezece, fapt care arată că lui au hotărît zeii să-i încredințeze soarta noii cetăți. În timp ce acesta din urmă trage cu plugul brazda care avea să delimiteze așezarea viitoarei Rome, Remus îl ia în derîdere. Acest fapt îi atrage moartea (v. și Remus). Rămas singur, Romulus domnește asupra noii cetăți. Un episod legat de domnia sa este răpirea sabinelor – dintr-un neam vecin Romei – cu care romanii se căsătoresc, sporindu-și neamul. Romulus a cîrmuit îndelung cetatea Romei – peste treizeci de ani – și a dispărut, se spunea, în mod misterios, în urma unei furtuni. Dispariția aceasta, precum și amintirea frumoasă lăsată de el supușilor săi i-a făcut pe aceștia să-l divinizeze după moarte, dîndu-i numele de Quirinus.

Semiramis, celebră regină a Babylonului și întemeietoarea mitică a imperiului Assyriei. Semiramis era fiica zeiței Derceto și a unui muritor de rînd. Abandonată de mama ei de mică, ea a fost găsită și crescută de păstori pînă în ziua în care, luată de nișe slujitori împărătești, a fost dusă la curte. Acolo, datorită frumuseții ei fără seamăn și agerimii minții, cîștigă dragostea regelui Ninus, care o ia în căsătorie. Curînd Ninus moare și Semiramis preia conducerea. Sub cîrmuirea ei pricepută, Assyria a cunoscut o înflorire extraordinară. În afara faptului că și-a extins hotarele mult spre răsăritul lumii, pînă în India, a fost împodobită de către regină cu numeroase construcții mărețe, printre care se numărau și faimoasele „grădini suspendate”. Se spunea că după moarte Semiramis ar fi fost metamorfozată într-o pasăre. Ea era identificată adesea cu zeița syriană Astarte.

Sinon, fiul lui Aesimus și văr cu Odysseus, pe care l-a însoțit în războiul troian. Cînd, descurajați de a fi luptat timp de zece ani în fața zidurilor Troiei fără s-o poată cuceri, grecii au recurs la un șiretlic născocind calul troian ca să pătrundă cu ajutorul lui în cetate, ei l-au lăsat pe Sinon pe țărm și s-au prefăcut că pornesc în larg. Acesta a fost găsit de niște păstori și dus înaintea regelui Priamus. Pus anume de către greci să-i iscodească și să-i atragă în cursă pe troieni, Sinon s-a prefăcut a fi un fugar, învrăjbit cu grecii. Folosind cuvinte ticluite, el i-a îndemnat să dărîme zidurile ca să introducă în cetate calul, care – după spusele lui – era o ofrandă adusă de greci zeiței Athena. Apoi, în timpul nopții, cînd troienii dormeau beți de fericirea victoriei, Sinon a deschis pe ascuns ușa tainică din pîntecele calului și le-a dat drumul soldaților greci ascunși înăuntru. În același timp, el le-a făcut semne celor de pe mare cu o torță aprinsă, dînd semnalul începerii atacului. Figura lui Sinon a rămas ca prototip al iscoadei prefăcute.

Telephus, fiul lui Heracles și al lui Auge. Abandonat imediat după naștere de către mama sa pe muntele Parthenius, Telephus a fost găsit și crescut de niște păstori. Gonită între timp de acasă de regele Aleus, care descoperise dragostea vinovată a fiicei lui pentru Heracles, Auge află adăpost la curtea lui Teuthras, regele Mysiei. Acolo o regăsește Telephus, îndrumat de un oracol, după trecerea anilor. Mai tîrziu el se căsătorește cu una dintre fiicele regelui Priamus. E rănit o dată de către Achilles, dar eroul îl vindecă apoi el însuși, deoarece oracolul prezisese că Troia nu va putea fi cucerită, dacă, printre altele, nu se va recurge la ajutorul lui Telephus. Într-adevăr, o dată vindecat, Telephus a fost cel care le-a servit drept călăuză grecilor, arătîndu-le drumul și conducîndu-i de la Aulis spre Troia.

Tyrrh(e)us, unul dintre păstorii regelui Latinus. După moartea lui Aeneas i-a dat adăpost Laviniei cînd aceasta aștepta să-l nască pe Silvius.

LIPPI 1. Fra Filippo L. (c. 1406-1469), pictor italian. Călugăr carmelit. Fresce de valoare prin finețea șio precizia desenului și prin prospețimea și luminozitatea coloritului („Încoronarea Fecioarei”, „Fecioara cu Pruncul”, „Viața Sf. Ștefan și a Sf. Ioan Botezătorul”, toate la domul din Prato, „Viața Fecioarei”, la domul din Spoleto). 2. Filippino L. (c. 1457-1504), pictor italian. Fiul lui L. (1); elev al tatălui său și admirator al lui Botticelli. Lucrări de șevalet („Adorația Păstorilor”) și decorații murale (frescele „Viața Sf. Toma d’Aquino”, de la biserica Santa Maria Sopra Minerva din Roma, „Viețile Sf. Filip și ale Sf. Ioan”, de la biserica Santa Maria Novella din Florența) de o delicată armonie coloristică și dinamism expresiv.

SMITH [smiθ] (SMYTH), John (?-1612), pastor englez. A părăsit Biserica Angliei (1606) și a devenit întemeietorul Bisericii baptiste în Olanda (1609). S. se opunea botezului copiilor deoarece ei nu sunt capabili să facă o mărturisire conștientă a credinței.

MALAN, Daniel François (1874-1959), pastor și om politic sud-african. Împreună cu J.B. Hertzog, a fondat Partidul Naționalist (1914). Ca prim-min. (1948-1956), a promovat politica de apartheid.

ENDYMION (în mitologia greacă), păstor de o rară frumusețe, care, îngrozit de perspectiva bătrâneții, a cufundat de tatăl său Zeus, la rugămintea sa, într-un somn veșnic, pentru a-i conserva tinerețea. Mitul a circulat în literatură (J. Lyly, J. Keats), pictură (van Dyck, Rubens) etc.

EPIFANÍE (în gr. „apariție”, „arătare”, cf. it. epifania) s. f. 1. Apariția sau manifestarea divinității, a lui Dumnezeu. ♦ În creștinism, manifestarea lui Dumnezeu prin întruparea Fiului și prin arătarea Sfintei Treimi cu ocazia botezului lui Iisus, în râul Iordan. 2. Sărbătoare creștină celebrând nașterea după trup a lui Iisus, închinarea magilor și păstorilor, botezul în Iordan și prima minune săvârșită de Iisus la nunta din Cana Galileii. În sec. 4, Biserica Romei a fixat sărbătoarea Nașterii Domnului la 25 dec., păstrându-se pentru e., vechea dată (6 ian.). 3. Manifestarea sau irumperea sacrului în sfera profanului; fenomen specific tuturor religiilor. 4. P. ext. Manifestare sau percepere neașteptată a esenței sau semnificația unui lucru.

GALATÉEA (GALATEIA, GALÀTHEA) (în mitologia greacă), nereidă, fiica lui Nereu și a lui Doris, protectoare a turmelor. Iubită de ciclopul Polifem și de păstorul sicilian Acis, care, ucis din gelozie de ciclop, este transformat de G. într-un râu ce-i poartă numele. Legenda ei a inspirat compozitori (Haendel, Haydn) și pictori (Carracci, Poussin, Watteau).

GOES [hu:s], Hugo van der (c. 1440-1482), pictor flamand. A continuat tradiția realistă a lui J. Van Eyck. Autor al Altarului Portinari (Florența), remarcabil prin expresivitatea figurilor („Adorația păstorilor”).

GOLIAT (în „Vechiul Testament”), războinic filistean uriaș care a provocat la luptă individuală pe cei mai viteji evrei. Păstorul David, devenit rege al evreilor, singurul care a primit provocarea, l-a ucis cu o piatră aruncată din praștie.

GOTTHELF, Jeremias (pseud. lui Albert Bitzius) (1797-1854), scriitor elvețian de expresie germană. Pastor de țară. Observator plin de umor, fantezie și realism al vieții de la țară („Oglinda țăranilor sau istoria vieții lui G.J. povestită de el însuși”, „Uli Valetul”).

GRECO, El ~ (Domenikos Theotokúpulos, zis ~) (1541-1614), pictor spaniol de origine greacă. A studiat în Italia. Influențat mai ales de Tintoretto. În 1577 s-a stabilit în Spania, la Toledo. Sub înrâurirea artei bizantine și a misticismului Contrareformei, se depărtează de de realismul Renașterii și se apropie de preocupările formale și de spiritul manierismului. Caracteristica operelor sale este transfigurarea realului prin coloritul rece, intens și strălucitor, ritmul ascensional și expresivitatea dramatică a personajelor alungite, simțul ascuțit al observației, darul de a scruta și caracteriza în adâncime o fizionomie („Înmormântarea contelui de Orgaz”, „Sf. Mauriciu sau Martiriul celor 10.000 de tebani”, „Apostolii Petru și Pavel”, „Laocoon”, „Adorația păstorilor”, „Logodna fecioarei” – ultimele două aflate în Muzeul Național de Artă al României).

EDWARDS [éduədz], Jonathan (1703-1758), teolog și filozof american. Pastor congregaționist, misionar. Lucrările lui, inspirate din doctrina calvină despre suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, stau la baza renașterii cunoscute sub numele de „Marea reînviere” („Scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea”, „Doctrina creștină despre păcatul originar”, „Natura virtuții adevărate”).

LEOPARDI, Giacomo (1798-1837), poet italian. Unul dintre cei mai mari poeți ai Italiei; romantic prin structură, bazându-se pe o vastă erudiție, este autorul unei lirici de o muzicalitate particulară, de o densitate și o ținută clasică, precisă și clară. Poezia sa, scrisă sub influența raționalismului francez și a mișcării de eliberare națională, cuprinde poeme patriotice („Italiei”, „La mormântul lui Dante”, „Lui Angelo Mai”, „Cânturi”) și de revoltă împotriva forțelor oarbe ale naturii („Ginestra”), lirică de meditație pesimistă și melancolică („Către Silvia”, „Cântecul nocturn”, „al unui păstor nomad din Asia”). Eseuri, memorii, corespondență. Autorul unei „Istorii a astronomiei de la origini până la 1811” și a unor „Studii filologice”. Traduceri din literatura Antichității.

METEȘ, Ștefan (1886/1887-1977, n. sat Geomal, jud. Alba), istoric român. M. coresp. al Acad. (1919). Director al Arhivelor Statului din Cluj (1922-1947), instituție pe care a organizat-o, contribuind la achiziționarea a numeroase documente. Studii de istorie socială și în domeniul istoriei bisericii („Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungaria”, „Păstorii ardeleni în Principatele Române”, „Emigrări românești din Transilvania în sec. XIII-XIX”, „Din istoria artei religioase la români”). Arestat de autoritățile comuniste și deținut în închisoarea de la Sighet (1950-1955).

oĭér m. (d. oaĭe). Păstor (saŭ și nepăstor) proprietar de oĭ, tîrlaș.

MONTEORU, cultură din Epoca bronzului (milen. 2 î. Hr.), numită astfel după satul Sărata-Monteoru, com. Merei, jud. Buzău unde s-a descoperit o așezare specifică. Răspândită în NE Munteniei, SE Transilvaniei și în Moldova, Aparține unei populații sedentare formată din cultivatori și păstori. Bine individualizată din punct de vedere cultural, populația purtătoare a culturii M. este rezultatul sintezei petrecute între vechii locuitori ai Neoliticului târziu cu triburi indo-europene.

pasc, păscút, a páște v. tr. (lat. páscere, pastum, a paște: it. páscere, pv. paiser, f. paître, sp. pacer, pg. pascer. – Pasc, paștĭ, paște, paștem, paștețĭ, pasc; pășteam; păscuĭ; păscusem; să pasc, să paștĭ, să pască. V. păstor, pășune). Mănînc ĭarba care crește, vorbind de vite și gîște: calu paște ĭarbă pe cîmp, a păscut toată ĭarba. Păzesc la pășune: a paște boiĭ, bobociĭ. Fig. Pîndesc, aștept ca să prind orĭ să lovesc: de mult îl pasc eŭ pe hoțu ăsta, de mult îl păștea păcatu orĭ moartea. Perd timpu: nu știŭ ce paște el acolo. A paște bobociĭ saŭ vîntu, a pĭerde timpu.

*pástor m. (lat. pastor, păstor). Preut protestant.

*pastorál, -ă adj. (lat. pastoralis). Pastoresc, cĭobănesc, de păstor: vĭața pastorală, cîntec pastoral. Bucolic, care descrie vĭața pastorală saŭ rurală: poezie pastorală. Fig. Propriŭ conducătorilor sufleteștĭ și maĭ ales episcopilor: călătorie, cruce pastorală. S. f. Pĭesă teatrală cu subĭecte din viața păstorilor. Poezie pastorală. Adv. Ca păstoriĭ: a trăi pastoral.

2) păcurár m. (lat. pecorarĭus, d. pecus, pécoris, vită; mrom. picurar, it. pecorajo, pecoraro, sic. pikuraru, pg. pegureiro. D. rom vine ung. pakulár. V. pecuniar). Vechĭ. Azĭ Olt. Cĭoban, păstor.

NAFŪD, an ~ sau NEFUD, deșert cu nisip roșcat, situat în partea de NNE a Pen. Arabia, în NNE Arabiei Saudite, la 700-1.200 m alt., extins pe 600 km lungime și 225 km lățime max. Climă tropicală. Mari suprafețe cu dune. Slab populat de păstori nomazi.

păstór m. (lat. pástor, -óris, d. páscere, pastum, a paște. V. pastor). Vechĭ. Cĭoban, păscător de oĭ. Azĭ. Fig. Conducător sufletesc, preut, episcop. V. păcurar.

1) păstorésc, -eáscă adj. (d. păstor). Cĭobănesc, pastoral.

2) păstorésc v. intr. (d. păstor). Funcționez ca păstor: mulțĭ anĭ a păstorit. V. tr. Conduc ca păstor sufletesc: episcopu păstorește biserica.

păstoríe f. (d. păstor). Ocupațiunea de păstor: a trăi din păstorie.