Definiția cu ID-ul 438512:


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

ciobán (ciobáni), s. m. – Păstor. – Mr. cioban, istr. țoban. Tc. çoban (Roesler 608; Șeineanu, II, 128; Miklosich, Türk, Elem., I, 278; Miklosich, Fremdw., 82; Berneker 159; Lokotsch 1921; Ronzevalle, 77); cf. ngr. τσοπάνης, τσοπάνος, alb. čoban, bg., sb. čoban(in), rut. čaban, pol. czaban, rus. čaban, mag. csobán(y). Cuvînt rar în dialecte. După Weigand, Jb., XVI, 222, intrat în rom. prin intermediul bg., ceea ce nu pare sigur; pentru motivele extinderii sale rom., cf. Caracostea, Mitt. Wien., 98. Pentru formele dialectale din ngr., cf. Höeg 127. Din rom. provin mag. csobán(y) (Edelspacher 12), și posibil rut. și pol. Der. ciobancă, s. f. (păstoriță); ciobăneasă (var. ciobăniță), s. f. (păstoriță); ciobănesc, adj. (de cioban); ciobănește, adv. (ca ciobanii); ciobănos, adj. (rustic, necioplit); ciobăni, vb. (a fi cioban); ciobănime, s. f. (mulțime de ciobani); ciobănie, s. f. (ocupația ciobanului).