abac s. n. 1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele. 2. nomogramă. (< fr. abaque, lat. abacus)

ABJURA, abjur, vb. I. Tranz. A renega public o credință religioasă, o doctrină, o părere etc. – Din fr. abjurer, lat. abjurare.

ACORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz a) formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

ACUZAT, -Ă, acuzați, -te, s. m. și f. Persoană învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acțiune în justiție; inculpat, pârât. – V. acuza.

ADÂNC, -Ă, (I) adânci, adj., (II) adâncuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de suprafață; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) până la adânci bătrânețe = (a trăi) până la o vârstă înaintată. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se află sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontală). Rădăcină adâncă. ♦ Greu de străbătut; compact, des; întins, vast. Pădure adâncă. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare că vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzații, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecăciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Făcut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care ține de esența, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desăvârșit, deplin, total. O liniște adâncă. II. S. n. 1. Parte adâncă, adâncime (considerată vertical); loc situat departe (spre interior), străfund. ◊ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al ființei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prăpastie, abis. 2. (La pl.) Depărtare mare; spațiu întins; p. ext. loc ascuns, așezat departe. – Lat. aduncus.

ADOPTA, adopt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-și însuși felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o părere, o metodă etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.

ADRESĂ, adrese, s. f. 1. Indicație (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele și domiciliul destinatarului. ♦ Date care indică domiciliul unei persoane. ◊ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A greși adresa = a) a nimeri în alt loc sau la altă persoană decât cea indicată; b) (fam.) a avea o părere greșită despre cineva sau ceva, a se înșela asupra cuiva. 2. Comunicare oficială făcută în scris de o organizație, o instituție etc. 3. (Inform.) Expresie (numerică) pentru localizarea informației în memorie (3). – Din fr. adresse.

AFERAT, -Ă, aferați, -te, adj. Care este sau care pare că are multe treburi, că este foarte ocupat. – Din fr. affairé.

AMĂREALĂ, amăreli, s. f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amărăciune. ◊ Amăreala merelor și perelor = boală a fructelor de măr și păr, manifestată prin apariția pe aceasta a unor pete în dreptul cărora carnea fructului respectiv capătă un gust amar. 2. Mică plantă erbacee cu flori albastre, roșii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuințată, pentru proprietățile sale expectorante, contra afecțiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); șopârliță. – Amărî + suf. -eală.

ARAC, araci, s. m. Par lung care servește la susținerea viței de vie și a altor plante agățătoare. [Var.: harac, harag s. m.] – Din ngr. haráki.

AURI, auresc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur (1), a polei sau a sufla cu aur. ♦ Fig. A da o strălucire ca de aur (1), a face să pară de aur. 2. Refl. (În basme) A se preface în aur (1). [Pr.: a-u-] – Din aur.

AVIZ, avize, s. n. 1. Înștiințare scrisă cu caracter oficial. ◊ Expr. (Glumeț) Aviz amatorilor, se spune pentru a atrage atenția aceluia care pare să aibă un interes în problema în discuție. 2. Părere, apreciere competentă emisă de cineva (din afară) asupra unei probleme aflate în dezbatere; rezoluție a unei autorități competente. – Din fr. avis.

BAN¹, bani, s. m. 1. Unitate monetară și monedă egală cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. monedă măruntă, divizionară a leului. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă); monedă de metal sau hârtie recunoscută ca mijloc de schimb și de plată; argint (2). ◊ Expr. A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun = a fi foarte prețuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ◊ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânși) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o sumă de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau băiat) de bani gata = fiu de oameni avuți care face extravaganțe cu banii primiți sau moșteniți de la părinți. – Et. nec.

BANDULĂ, bandule, s. f. Pară de lemn îngreuiată cu plumb, fixată la capătul unei frânghii subțiri, care se aruncă pe țărm spre a se lega de ea și a se trage parâmele de acostare. – Et. nec.

BARBUTĂ, barbute, s. f. (Înv.) Monedă de la începutul secolului trecut, cu valoare de 2 lei (vechi) și 10 parale. – Et. nec.

BĂLIGAR, (I) băligare, s. n., (II) băligari, s. m. I. S. n. 1. Baligă. 2. Amestec de baligă și paie, folosit ca îngrășământ sau combustibil. II. S. m. Gândac negru care trăiește mai mult în baligă (Geotrupes stercorarius). [Var.: bălegar s. n., s. m.] – Baligă + suf. -ar.

BĂNAT, (3) bănaturi, s. n. (Reg.) 1. Stare de durere sufletească, de jale, de tristețe, de părere de rău. 2. Supărare, necaz, ciudă. ◊ Expr. A nu-i fi cuiva cu bănat= (ca formulă de politețe) a nu lua în nume de rău rugămintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, reproș, imputare. – Din magh. bánat.

BĂNCUȚĂ², băncuțe, s. f. Monedă mică de argint din trecut, în valoare de 50 de bani; firfiric. ♦ (Înv. și reg.) Monedă de mică valoare (10-20 de creițari). ♦ (La pl.) Bani, parale. – Din germ. Bankozettel.

BEC¹, becuri, s. n. 1. Sferă sau pară de sticlă în care se află filamentul unei lămpi electrice; p. ext. Lampă electrică. ◊ Expr. (Fam.) A fi (sau a cădea) pe bec = A fi sau a ajunge într-o situație fără ieșire; a i se înfunda, a o păți. 2. Sita unei lămpi de gaz. 3. Orificiu prin care țâșnește un lichid vaporizat, un jet de gaz sau un amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse. – Din fr. bec [de gaz].

BELDIE, beldii, s. f. (Reg.) 1. Prăjină lungă și subțire; par lung. 2. Cotor, tulpină la unele plante erbacee. – Et. nec.

BELDIȚĂ, beldițe, s. f. Pește mic, asemănător cu oblețul, cu spinarea albastră-verzuie, având pe părțile laterale câte două linii paralele întrerupte (Alburnoides bipunctatus) – Et. nec.

BEȘLIC, beșlici, s. m. Monedă turcească de cinci parale, care a circulat și în Țara Românească. – Din tc. beșlik.

BIGAM, -Ă, bigami, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care are două soții, respectiv doi soți; (persoană) culpabilă de a fi contractat două căsătorii paralele. – Din fr. bigame, lat. bigamus.

BORDEI, bordeie, s. n. 1. Încăpere săpată (pe jumătate) în pământ și acoperită cu pământ, paie sau stuf. 2. P. ext. Locuință mică, rudimentară, sărăcăcioasă. – Et. nec.

BRANDENBURG, brandenburguri, s. n. Șnur sau găitan care se coase în rânduri paralele, ca podoabă, pe pieptul unor haine (în dreptul butonierelor). – Din fr. brandenbourg.

BRETELĂ, bretele, s. f. Sistem de ramificație de cale ferată așezat între două linii paralele, constituit din două linii diagonale încrucișate, care permite trecerea trenului de pe o linie pe alta în ambele sensuri. – Din fr. bretelle.

BUSUIOC, -OACĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S. m. Plantă erbacee de grădină din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros plăcut (Ocimum basilicum). ◊ Compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu flori mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee cu tulpina păroasă și flori violete (Prunella vulgaris). 2. S. n. (Reg.) Numele unui dans popular asemănător cu hora; melodie după care se execută acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aromă de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere răspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui și roșu-aprins pe partea însorită. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de viță de vie; strugure produs de această viță. [Var.: bosuioc s. n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. A freca un cal cu un șomoiog de paie. – Et. nec.

BUZĂ, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoperă dinții. ◊ Buză de iepure = anomalie congenitală care constă în faptul că buza este ușor despicată (ca la iepure). ◊ Expr. (Fam.) A rămâne cu buzele umflate = a rămâne înșelat, dezamăgit în așteptările sale. A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a rămâne păgubaș; a fluiera a pagubă. A se șterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva. A-i crăpa (sau a-i plesni, a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de sau după ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-și linge buzele (după ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lăsa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copii) a fi gata să izbucnească în plâns. ♦ Margine a unei răni pricinuite de o tăietură adâncă. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza străchinii. ◊ Expr. (Rar) Plin (până în) buză = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui șanț, a unei păduri etc. 4. Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. 5. (În sintagma) Buză de bandaj = partea proeminentă a bandajului montat pe roțile autovehiculelor de cale ferată, care servește la menținerea și la conducerea vehiculului respectiv pe șină. – Cf. alb. buzë.

CANEVAS, canevasuri, s. n. 1. Schiță sau linii generale ale unui desen. 2. Rețea de meridiane și de paralele trasate în vederea alcătuirii unei hărți. 3. Ansamblul triunghiurilor, liniilor poligonale și punctelor care servesc ca bază măsurătorilor terestre. – Din fr. canevas.

CANOTIERĂ, canotiere, s. f. Pălărie tare de paie, cu fundul și borurile drepte. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. [chapeau] canotier.

CARFOLOGIE s. f. Agitație a degetelor unui bolnav care pare că vrea să pipăie obiecte mici. – Din fr. carphologie.

CĂI, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.

CĂINȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. – Căi + suf. -ință.

CEAMUR s. n. (Reg.) Material de construcție constituit din lut frământat cu paie tocate (și cu unele substanțe minerale), întrebuințat la tencuirea sau la construirea caselor țărănești, a cuptoarelor etc. – Din tc. çamur.

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjură un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și pentru a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni legați între ei prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice după fr. cercle).

CHERESTEA, (2) cherestele, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Material lemnos, cu cel puțin două fețe plane și paralele, rezultat din tăierea buștenilor la gater și întrebuințat de obicei în construcție. 2. Fig. (Fam.) Construcție fizică solidă a unei persoane, structură osoasă. ◊ Expr. N-are cherestea sau îi lipsește cheresteaua, se spune despre o persoană nesimțită, nepunctuală. – Din tc. kereste.

CHIOR, CHIOARĂ, chiori, chioare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care vede numai cu un ochi; căruia îi lipsește un ochi. 2. (Reg.; adesea substantivat) Orb. 3. (Adesea substantivat) Care nu vede bine. 4. (Adesea substantivat) Sașiu. 5. Fig. (Despre surse de lumină) Care dă o lumină slabă, insuficientă; (despre lumină) slab. ♦ (Despre ferestre) Prin care lumina străbate cu greu, care este prea mic sau (în parte) astupat. 6. (În expr.) Apă chioară = a) nume dat în ironie unor alimente lichide sau unor băuturi alcoolice prea diluate; b) vorbe lipsite de conținut. A nu avea para chioară sau (rar, substantivat) a nu avea chioară în pungă = a nu avea nici un ban. – Din tc. kör.

CHIRPICI s. n. Material de construcție în formă de cărămidă, făcut dintr-un amestec de lut, paie și băligar uscat la soare. – Din tc. kerpiç.

CILINDRU, (1, 2, 3, 4) cilindri, s. m. (5) cilindre, s. n. 1. S. m. Suprafață obținută prin deplasarea unei drepte paralele cu ea însăși, astfel încât să se sprijine mereu pe o curbă închisă și fixă. 2. S. m. Corp geometric mărginit de un cilindru (1) și de două plane paralele. 3. S. m. Piesă cilindrică componentă a unor mașini, care se poate roti în jurul propriei sale axe; organ de mașină tubular în interiorul caruia se deplasează un piston (la motoare cu ardere internă, la mașini cu abur, la compresoare etc.). 4. S. m. (În sintagma) Cilindru central = partea centrală a rădăcinilor și tulpinilor plantelor vasculare. 5. S. n. (Înv.) Joben. – Din fr. cylindre, lat. cylindrus.

CIUDĂ, s. f. Sentiment de părere de rău, de invidie amestecată cu supărare sau de invidie amestecată cu dușmănie. ◊ Loc. adv. și prep. În ciuda cuiva = cu intenția de a supăra pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ◊ Loc. conj. În ciuda faptului că... = cu toate că..., deși. ◊ Expr. A face (cuiva) în ciudă = a necăji intenționat (pe cineva). – Din sl. čudo „minune”.

CLEIONAJ s. n. Rețea de nuiele împletite între pari înfipți în pământ, cu care se consolidează o coastă de deal, o râpă, un taluz etc. [Pr.: cle-io-] – Din fr. clayonnage.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DALMATIC, -Ă, dalmatici, -ce, adj. Care aparține Dalmației, privitor la această regiune. ◊ Țărm dalmatic = țărm format din pătrunderea apelor mării printre culmile paralele cu linia litorală a unor regiuni muntoase; țărm de canale. – Din fr. dalmatique.

DARE, dări, s. f. Acțiunea de a da². ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Cu dare de mână = înstărit, bogat. ♦ Dare de seamă = raport, referat asupra unei activități, unei gestiuni etc. într-o anumită perioadă; prezentare critică a unei scrieri literare sau științifice, recenzie; relatare (în ziare) a unor fapte, întâmplări etc. Dare la semn = tragere la țintă. Dare în judecată = chemare a unei persoane în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. Dare la lumină = publicare, tipărire. Dare pe față (sau în vileag) = divulgare, demascare. ♦ (În evul mediu, la români) Nume generic pentru obligațiile în bani și în natură; impozit. – V. da².

DĂPĂRA, dapăr, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) 1. A-și smulge părul din cap (de jale, de desperare etc.). 2. (Fam.) a (se) părui. – Lat. depilare.

DUMNEZEU, (rar) dumnezei, s. m. 1. Ființă supranaturală, considerată în credințele religioase drept creatoare a lumii și cea care determină destinul oamenilor. ◊ Loc. adj. Bătut de Dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. ◊ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplării, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă; p. ext. prost, rău. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sănătos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o acțiune întreprinsă etc.) A nu avea (sau a fi fără) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fără) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lăsa (pe cineva) în plata (sau în știrea) lui Dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplării. A (se) ruga (ca) de toți Dumnezeii = a se ruga cu insistență; a implora. Parcă (sau i se pare că) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare și neașteptat noroc. (Punând accentul în frază) Dumnezeu știe! = nu se știe! Dumnezeule! exclamație de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație de implorare, deznădejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamație de necaz, de nemulțumire. Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (sau dorești etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.

ECLECTISM s. n. 1. Îmbinare mecanică, hibridă a unor puncte de vedere sau concepții eterogene sau opuse; lipsă de consecvență în convingeri, în teorii. 2. Sistem de gândire neunitar, care, fără a se întemeia pe idei originale, alege din diverse sisteme de gândire, stiluri artistice etc. ceea ce i se pare mai bun. – Din fr. éclectisme.

GABARDINĂ s. f. Stofă fină de lână cu legătura diagonală, care prezintă dungi paralele înclinate pe ambele părți. – Din fr. gabardine. Cf. sp. gabardina, germ. Gabardine.

GARDĂ, gărzi, s. f. 1. Pază, supraveghere efectuată într-o unitate militară, într-o instituție civilă etc.; (concr.) persoană sau grup de persoane care asigură această pază. ◊ Gardă de onoare = a) subunitate militară care prezintă onorurile unei persoane oficiale; b) pază simbolică instituită în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac această pază. Gardă personală = grup de persoane însărcinat cu paza vieții unui demnitar. (În trecut) Gardă civică (sau națională) = unitate compusă din voluntari, care asigura paza și liniștea într-un oraș. ◊ Loc. adj. De gardă = a) care este însărcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de gardă; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de funcționare obișnuite. Farmacie de gardă. ♦ Poziție a brațelor și a corpului luată de un boxer, de un luptător etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ◊ Expr. A se pune în gardă = a) (la scrimă) a lua poziția de apărare sau de atac; b) a-și lua toate măsurile de precauție spre a nu fi surprins de un lucru neplăcut. (La jocul de șah) Gardă sau (rar) gardă la regină = avertisment dat partenerului că regina este amenințată. Garda veche (sau vechea gardă) = cei care au participat în trecut la o acțiune socială, politică etc. 2. Apărătoare metalică montată între mânerul și lama unei săbii, unei spade etc. ◊ Garda trăgaciului = piesă de protecție a trăgaciului la armele de foc. – Din fr. garde.

GĂSI, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. A da de (sau peste) ceva sau cineva (din întâmplare sau căutând anume); a descoperi, a afla. ◊ Expr. (Fam.) A-și găsi beleaua = a se afla într-o situație neplăcută, a avea necazuri. (Intranz.) Ți-ai găsit! = aș! de unde! nici gând! A-și găsi (sau, refl., a se găsi) să... = a-i veni (pe neașteptate și într-un moment nepotrivit) să..., a se apuca să... (Reg.) A (-i) găsi (cuiva) dreptate = a (-i) face (cuiva) dreptate. ◊ (Loc. vb.) A-și găsi mormântul (sau moartea) = a muri. ♦ Tranz. și refl. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A-și găsi omul (sau nașul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poți înșela sau birui, care te obligă să te comporți cum se cuvine. Să te găsesc sănătos! formulă de salut la despărțire. ♦ A descoperi o nouă metodă, un nou preparat, un nou aparat etc. (în urma unor cercetări și studii prealabile). 2. Tranz. (Despre suferințe fizice sau despre moarte) A cuprinde, a surprinde (pe neașteptate) pe cineva. ◊ Expr. Ce te-a găsit (de...)? = (exprimă reproșul) ce ai? ce ți s-a întâmplat (de...)? ce te-a apucat? 3. Refl. A se afla undeva, a fi; a se afla într-o anumită situație, împrejurare etc.; a se prezenta într-un anumit fel. 4. Tranz. A fi de părere că...; a socoti, a crede că... – Cf. sl. gasiti „a stinge”.

GÂND, gânduri, s. n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap. ◊ Expr. A frământa (sau a apăsa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-și lua (sau a-și muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunța la orice speranță. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau căzut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediată. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a șovăi. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-și face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginație, fantezie; inspirație. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetării; minte; memorie. I-a ieșit din gând. ◊ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am așteptat la asta, n-am crezut că se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te aștepți. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intenție, plan. A venit cu gând bun. ◊ Expr. A-și pune în gând = a lua hotărârea să... A pune (cuiva) gând rău = a avea intenții rele față de cineva. A-l bate (sau a-l paște etc.) gândul = a intenționa, a plănui să... 5. Convingere, părere. 6. Voie, dorință, plac. Toate s-au făcut după gândul lui. – Din magh. gond.

GÂRNEȚ, gârneți, s. m. (Reg.) Par (mai gros) făcut de obicei din lemn de stejar. – Din gârniță.

GIREADĂ, girezi, s. f. (Reg.) Șiră, stog (de grâu, de paie etc.). – Et. nec.

GLOMERULĂ, glomerule, s. f. 1. Agregat de pământ de mici dimensiuni, format prin alipirea unor particule elementare ale solului. 2. Formație anatomică cu aspect de ghem, alcătuită din tuburi glandulare, vase de sânge, nervi etc. 3. Tip de fruct format prin creșterea laolaltă a mai multor fructe provenite din flori independente; tip de inflorescență în care florile par a fi prinse la același nivel de o axă. [Var.: glomerul s. n.] – Din fr. glomérule.

GOFRA, gofrez, vb. I. Tranz. A imprima rânduri de cute paralele (și ondulate) pe o țesătură, pe o tablă, pe o hârtie etc. ♦ A aplica pe o țesătură un desen imprimat în relief. – Din fr. gaufrer.

GOFRAJ, gofraje, s. n. Serie de cute paralele (și ondulate) aplicate pe o țesătură, pe o tablă, pe o hârtie etc. ♦ Efect de finisare a unor țesături, constând în aplicarea de desene imprimate în relief. – Din fr. gaufrage.

GOFRAT², -Ă, gofrați, -te, adj. (Despre o țesătură, o tablă, o hârtie) Pe care s-au imprimat cute paralele (și ondulate) ori desene în relief. – V. gofra.

GOFREU, gofreuri, s. n. (Arhit.) Ornament constituit din adâncituri cu conturul pătrat, alăturate și dispuse în șiruri paralele. – Din fr. gaufré.

GRABEN, grabene, s. n. Porțiune scufundată a scoarței terestre, de formă alungită și mărginită de falii paralele. – Din germ. Graben, fr. graben.

GRAȚIE, grații, s. f. 1. Drăgălășenie, finețe, gingășie demonstrate de o ființă în mișcări, atitudini etc.; atracție particulară pe care o provoacă cineva sau ceva prin aspect, mișcare etc.; farmec. ◊ (În mitologia romană) Cele trei grații sau grațiile = cele trei zeițe considerate ca personificări ale frumuseții și gingășiei feminine. ◊ Expr. (Peior.) A face grații = a) a căuta să pară fermecător prin gesturi și atitudini afectate; b) a-și manifesta în mod nejustificat nemulțumirea, a face nazuri. 2. Bunăvoință, preferință, favoare de care se bucură cineva. ◊ Expr. A intra în grațiile cuiva = a câștiga încrederea, bunăvoința cuiva. ♦ Ajutor, milă, îndurare (divină); iertare (de o pedeapsă). ◊ Anul de grație..., formulă emfatică ce precedă indicarea unui an calendaristic. 3. (Cu valoare de prepoziție) Datorită. – Din lat. gratia.

GRĂTAR, grătare, s. n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucișate sau placă de tablă găurită, alcătuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea pătrunderii aerului și înlăturarea cenușii în (sau din) instalațiile de ardere, pentru separarea de impurități a unor materii prime, pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice, pentru separarea bucăților mari de minereuri după mărime etc. 2. Obiect alcătuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, pește, ciuperci etc.; p. ext. friptură astfel preparată. ◊ Loc. adj. La grătar = (despre carne, pește, ciuperci etc.) fript pe grătar (2). 3. Obiect alcătuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept ștergătoare pentru talpa încălțămintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în formă de scară înclinată fixată de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grilă (1). – Probabil lat. *gratarium (< *gratis = cratis).

GREU, GREA, grei, grele, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu. ◊ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu. ◊ Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. atmosferă încărcată de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi străbătut cu greutate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu. ◊ Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă. ◊ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).

GRILĂ, grile, s. f. 1. Electrod în formă de sită, de spirală, de gard din sârmă, intercalat între anodul și catodul unui tub electronic sau între alți doi electrozi, prin deschiderile căruia poate trece un flux de electroni sau de ioni; grătar (5), sită. 2. Gărduleț fix sau mobil alcătuit dintr-o rețea de vergele paralele, care închide sau apără golul unei uși, al unei ferestre, al unei vitrine etc. 3. (Mil.) Obstacol făcut din bare de oțel, așezat în fața sau în spatele șanțului unei fortificații sau la deschiderile unei cazemate. 4. Prăjitură în formă de grilă (2), preparată din aluat și unsă cu sirop de zahăr sau miere. – Din fr. grille.

GROZAV, -Ă, grozavi, -e, adj. 1. Care produce groază (prin aspect, manifestări, consecințe); groaznic, îngrozitor. 2. Care este extrem de puternic, de violent, de intens, de mare. Vânt grozav. ♦ (Adverbial) Tare, mult; foarte, extrem de... 3. Care iese cu totul din comun prin calitățile sale; remarcabil; excepțional. ◊ Expr. A se crede grozav = a avea o părere exagerat de bună despre sine. ♦ Curajos. ◊ Expr. (Substantivat) A face pe grozavul = a se lăuda, a se mândri (în mod nejustificat) cu calitățile sale, a se grozăvi. – Din bg. grozav.

GUNOI¹, gunoaie, s. n. 1. (La sg. cu sens colectiv) Resturi murdare sau netrebuincioase care se aruncă. 2. Baligă amestecată cu paiele care au servit vitelor drept așternut, întrebuințată ca îngrășământ agricol organic. 3. Fir de pai, scamă, murdărie etc. care se depune pe haine, care cade în lichide etc. 4. Epitet dat unui om de nimic; lepădătură. – Din sl. gnoĭ.

HAIDE interj. 1. Exclamație care exprimă un îndemn (la o acțiune). ◊ (Cu ton de comandă, exprimând nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamație care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ◊ (Împrumutând desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidem la plimbare. ◊ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ◊ (Marchează începutul unei acțiuni) Luă toporul și haide la treabă. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamație prin care se respinge o părere sau se dezaprobă o comportare; aș! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustrăm cu indulgență pe cineva care nu ia în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: haida, haid, aida, aide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.

HARA-PARA s. f., adv. (Fam.; în expr.) A face (o) hara-para = a face, a provoca o învălmășeală, o vânzoleală; a face harcea-parcea. – Formație onomatopeică.

HARBUZESC, -EASCĂ, harbuzești, adj. (Reg.; în sintagmele) Pere harbuzești = pere zemoase, gălbui, foarte dulci. Păr harbuzesc = păr care face astfel de pere. – Harbuz + suf. -esc.

HAȘURĂ, hașuri, s. f. Fiecare dintre liniile (negre), paralele sau întretăiate, egale ca grosime și trasate la distanțe egale pe o porțiune de desen sau de gravură, pentru a marca semitonurile sau umbrele pe o hartă sau pe un desen tehnic, pentru a da anumite indicații etc. – Din fr. hachure.

HEI interj. 1. Exclamație care exprimă o chemare sau prin care se atrage cuiva atenția. 2. Exclamație care exprimă: voie bună, satisfacție, plăcere, admirație, nerăbdare, rezervă, contrarietate, surprindere, regret etc. ♦ (Adesea repetat) Exclamație care lasă să se înțeleagă că lucrurile sunt mult mai complicate decât par sau decât le crede cineva. [Var.: he, hehe interj.] – Onomatopee.

HOLOGRAMĂ, holograme, s. f. Placă fotografică pe care sunt înregistrate, sub forma unor dungi fine și paralele, atât amplitudinile undelor luminoase care vin de la un obiect, cât și fazele acestor unde. – Din fr. hologramme.

IDEE, idei, s. f. 1. Termen generic pentru diferite forme ale cunoașterii logice; noțiune, concept. 2. Principiu, teză cuprinzătoare, teză fundamentală, concepție, gândire, fel de a vedea. ♦ Opinie, părere, gând, convingere, judecată. ◊ Expr. A avea idee = a avea cunoștințe (sumare), a fi informat (despre ceva). Ce idee! = exclamație de dezaprobare. Dă-mi o idee = ajută-mă cu o sugestie sau să găsesc o soluție. ♦ Intenție, plan, proiect. 3. (În expr.) Idee fixă = imagine, gând delirant izolat, intens și durabil, lipsit de rațiune. ♦ Teamă, grijă cu privire la ceva, panică. ◊ Expr. (Fam.) A băga (pe cineva) sau a intra la (o) idee (sau la idei) = a face să se îngrijoreze, să se teamă sau a se îngrijora, a se teme. 4. (În expr.) O idee (de...) = o cantitate mică, redusă etc. O idee mai mare. – Din fr. idée, lat. idea.

IMORTELĂ, imortele, s. f. (Mai ales la pl.) Numele a două plante erbacee: a) siminoc; b) flori-de-paie. ◊ Imortelă galbenă = plantă erbacee ornamentală cu tulpina dreaptă și flori galbene (Helichrysum orientale). – Din fr. immortelle.

IMPARABIL, -Ă, imparabili, -e, adj. (Sport; despre lovituri, goluri etc.) Care nu poate fi parat. – Din fr. imparable.

IMPRESIE, impresii, s. f. Efect lăsat în conștiința omului de lucruri sau de întâmplări din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întipărite în amintire. ◊ Expr. A da (sau a face, a lăsa) impresia că... = a) a determina pe cineva să-și formeze o părere despre cineva sau ceva; b) a părea că... A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atenția (cuiva) asupra sa sau asupra actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub impresia... = (a fi) stăpânit de imaginile sau de amintirile unei întâmplări trăite. ♦ Senzație; părere. ◊ Expr. A avea impresia că... = a bănui, a crede, a presupune că... ♦ (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei întâmplări etc. ♦ (În forma impresiune) Urmă, amprentă a desenului papilar al degetelor, palmelor și tălpilor picioarelor. [Var.: (înv.) impresiune s. f.] – Din fr. impression, lat. impressio, -onis.

INCULPAT, -Ă, inculpați, -te, s. m. și f. Persoană acuzată de o culpă; pârât, acuzat, învinuit. – V. inculpa. Cf. fr. inculpé.

INFINIT, -Ă, (1, 3) infiniți, -te, adj., s. m., (2) infinituri, s. n. 1. Adj. Care nu are margini, limite; nesfârșit², nemărginit, nemăsurat; p. ext. foarte mare, considerabil. ◊ (Adverbial) Infinit mai valoros decât... 2. S. n. Categorie care exprimă natura absolută a materiei, proprietatea ei de a fi nelimitată în spațiu și în timp și inepuizabilă pentru cunoaștere; ceea ce nu are sau pare că nu are limită în spațiu sau în timp; nesfârșit¹. ◊ Loc. adv. La infinit = în chip nelimitat, fără încetare. 3. S. m. (Mat.) Mărime variabilă care poate lua valori mai mari decât orice mărime dată. – Din lat. infinitus, fr. infini.

INTERN, -Ă, interni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se află înăuntrul unui obiect, al unei ființe, al unui spațiu etc., care este în interior. ◊ Organe interne = organe situate în cavitățile abdominală și toracică. Boli interne = bolile organelor din interiorul corpului. Motor cu ardere internă = motor care folosește energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. Unghiuri interne = fiecare dintre cele două perechi de unghiuri situate în interiorul a două drepte paralele tăiate de o secantă și aflate de aceeași parte a secantei. ◊ Loc. adj. De (sau pentru) uz intern = a) (despre medicamente) care se ia oral; b) (despre cărți, documente, acte etc.) care poate fi consultat numai în condiții speciale în interiorul unei instituții. 2. S. m. și f., adj. (Elev sau ucenic) care locuiește într-un internat sau la locul unde învață meseria. 3. S. m. și f. Student în medicină admis pe bază de concurs să facă practică la un spital. – Din fr. interne, lat. internus.

INTERSECTA, intersectez, vb. I. Refl. (Despre linii, drumuri etc.) A face o intersecție; a se întretăia, a se încrucișa. ◊ Tranz. Dreaptă care intersectează două paralele. – Din fr. intersecter.

INTIMAT, -Ă, intimați, -te, s. m. și f. Parte într-un proces care se află în situația unui pârât în caz de recurs sau în altă cale de atac. – V. intima. Cf. fr. intimé.

INVIDIE, invidii, s. f. Sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia; pizmă. – Din it., lat. invidia.

IREAL, -Ă, ireali, -e, adj. 1. Care nu există în realitate; nereal, imaginar, fantastic. ♦ Care pare că nu este real (atât este de neobișnuit). 2. (Despre moduri verbale sau despre propoziții condiționale, concesive sau comparative) Care prezintă acțiunea ca ipoteză nerealizată sau nerealizabilă. [Pr.: -re-al] – Din fr. irréel.

IȚĂ, ițe, s. f. Dispozitiv la războiul de țesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. ◊ Expr. A (i se) încurca (cuiva) ițele = a (i se) strica planul (cuiva); a (se) complica situația. A (se) descurca ițele = a (se) lămuri o situație. – Lat. licia (pl. lui licium).

IUZLUC, iuzluci, s. m. Veche monedă turcească de argint, valorând o sută de parale. – Din tc. yüzlük.

ÎMBĂTRÂNI, îmbătrânesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni bătrân. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să devină bătrân (provocându-i supărări, griji etc.). ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să pară mai bătrân decât este în realitate, a-i da înfățișare bătrânicioasă. 2. (Despre materiale) A-și schimba în mod lent structura și proprietățile caracteristice (prin degradare); a se învechi. – În + bătrân.

ÎMPĂIA, împăiez, vb. I. Tranz. A umple cu paie pielea jupuită de pe un animal, spre a-i da acestuia înfățișarea naturală. [Pr.: -pă-ia] – În + paie (după fr. empailler).

ÎMPĂIAT, -Ă, împăiați, -te, adj. (Despre animale) A cărui piele jupuită a fost umplută cu paie pentru a-i da înfățișarea naturală. [Pr.: -pă-iat] – V. împăia.

ÎNĂLBI, înălbesc, vb. IV. Tranz. A face să devină alb. ♦ Intranz. și refl. (Rar) A deveni alb, a părea alb. [Var.: (reg.) nălbi vb. IV] – În + albi.

ÎNCHIPUI, închipui, vb. IV. Tranz. 1. (Cu pronumele în dativ) A-și face o părere sau o imagine despre cineva sau ceva; a-și imagina. ♦ Refl. A se imagina pe sine însuși într-o situație sau împrejurare. 2. A plăsmui cu mintea, cu fantezia; a imagina. 3. A reprezenta, a simboliza; a forma. 4. (Pop.) A face, a întocmi, a înjgheba. – În + chip + suf. -ui.

ÎNCHIPUIRE, (2) închipuiri, s. f. 1. Faptul, puterea, capacitatea de a(-și) închipui; imaginație, fantezie. 2. Produs al imaginației; plăsmuire, ficțiune; iluzie; halucinație. ♦ Idee, gând, părere, opinie, presupunere (subiectivă, lipsită de temei). ♦ (Rar) Chip, imagine. ◊ Expr. O închipuire de... = un fel de..., ceva asemănător cu... – V. închipui.

ÎNDOIELNIC, -Ă, îndoielnici, -ce, adj. Care provoacă îndoială, care nu poate fi primit ca sigur; dubios, echivoc, discutabil. ♦ Care pare puțin probabil; nesigur. ♦ Care nu inspiră încredere; suspect, necurat. ♦ Șovăitor, nehotărât. [Pr.: -do-iel-] – Îndoială + suf. -nic sau îndoi + suf. -elnic.

ÎNFUNDA, înfund, vb. I. 1. Tranz. A pune fund la un butoi, la o putină etc. ♦ A astupa complet un orificiu, o deschizătură. ◊ Expr. A-i înfunda (cuiva) gura = a obliga (pe cineva) să tacă. ♦ Fig. A înăbuși un sunet, un zgomot. ◊ Loc. adv. Pe înfundate = fără zgomot, înăbușit. 2. Refl. (Despre drumuri, suprafețe etc.) A se închide, a se sfârși. ◊ Expr. (Fam.) A i se înfunda (cuiva) = a ajunge într-o situație fără ieșire, a nu-i mai merge; a o păți. ♦ (Despre conducte, șanțuri etc.) A se astupa. ◊ Tranz. A înfunda un șanț. 3. Tranz. A vârî, a îndesa (undeva la fund, în adâncime). ♦ A umple bine. ◊ Expr. A înfunda ocna (sau temnița, pușcăria) = a fi condamnat la ani grei de închisoare. ♦ A îndesa pe cap pălăria sau căciula. ♦ Refl. A se duce, a intra, a se ascunde într-un loc unde nu poate fi ușor descoperit. ♦ Fig. A pune pe cineva într-o situație grea, fără ieșire. 4. Refl. și tranz. A (se) adânci, a (se) cufunda. ♦ Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire. – Lat. infundare sau în + fund.

ÎNFUNDĂTURĂ, înfundături, s. f. Drum, stradă fără ieșire; intrare, fundătură. ♦ Loc (adâncit) care pare închis din toate părțile. – Înfunda + suf. -ătură.

ÎNGÂMFAT, -Ă, îngâmfați, -te, adj. (Adesea substantivat) Care are o părere foarte bună despre sine; încrezut, fudul; vanitos, orgolios, infatuat. – V. îngâmfa.

ÎNȘELA, înșel, vb. I. I. Tranz. (Înv.) A pune șaua pe cal, a înșeua. II. 1. Tranz. A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva; a amăgi. ◊ Expr. A înșela așteptările = a dezamăgi. ♦ (Despre simțuri, facultăți psihice) A nu (mai) funcționa bine, a da o imagine eronată, neconformă realității. Mă înșală memoria. 2. Refl. A-și forma o părere eronată despre cineva sau ceva; a greși. 3. Tranz. A încălca fidelitatea conjugală; p. gener. a fi necredincios în dragoste. ♦ A ademeni, a seduce o fată, o femeie. – Lat. in-sellare.

ÎNTINERIRE s. f. Acțiunea de a întineri și rezultatul ei; stare a ceea ce este sau pare întinerit. ♦ Revitalizare a organismului – V. întineri.

ÎNTINERIT, -Ă, întineriți, -te, adj. Care a redevenit sau care pare (mai) tânăr. – V. întineri.

ÎNVINUIT, -Ă, învinuiți, -te, adj. Care este sau a fost învinuit. ♦ (Substantivat) Persoană aflată sub urmărire penală; acuzat, inculpat, pârât. – V. învinui.

JĂRATIC s. n. Jar¹. ◊ Loc. adj. De jeratic = care pare că arde; arzător. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) ca pe jăratic = a fi extrem de nerăbdător și de neliniștit sau a fi foarte grăbit. [Var.: jăratec, jeratic, jeratec s. n.] – Din sl. žaratŭkŭ.

JUDECARE, judecări, s. f. Acțiunea de a (se) judeca și rezultatul ei; părere sau judecată formată asupra cuiva sau a ceva. – V. judeca.

JUDECATĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊ Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3. Acțiunea de a judeca (4); dezbatere judiciară; proces, județ (I 3); soluție dată într-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊ Expr. A da în (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii) Judecata de apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).

KAKEMONO s. n. Pictură japoneză executată în culori de apă sau în tuș de China, pe rulouri lungi de formă dreptunghiulară, de mătase, de pai de orez sau de hârtie, care se atârnă în lung pe pereți. – Din fr. kakémono.

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o fundă) capetele de sfoară, de ață, de sârmă, de lanț etc. (astfel încât să formeze un tot). ◊ Expr. A lega (sau a strânge) băierile de la pungă (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gură un sac, o pungă, o boccea etc., adunând marginile și înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoară ale cărei capete se înnoadă; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, pungă etc.) și a o închide în felul arătat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un mănunchi, într-un tot (prinzându-le laolaltă). ◊ Expr. (Pop.) A (nu) lega două în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câștigul obținut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă sau să nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe; a broșa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agăța, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, a unui lanț etc. 2. Tranz. Fig. A înlănțui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legătură între două puncte (îndepărtate) în spațiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legătură între două elemente ale unei instalații sau între o instalație și o sursă de forță (care-i asigură funcționarea). 4. Tranz. și refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relații (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvnă de ceva, a simți un mare atașament pentru o anumită preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (căutând ceartă); a se agăța de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc.; a pune în lanțuri, în fiare; a înlănțui, a încătușa. ◊ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoană care se poartă ca un nebun. A lega pe cineva de mâini și de picioare = a împiedica pe cineva să acționeze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legături pentru a-l împiedica să fugă; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga să facă ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vrăji. V. Tranz. și refl. A(-și) înfășura sau a(-și) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ◊ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a înșela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leagă unde-l doare = fiecare își cunoaște greutățile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-și crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. și intranz. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) A se îngroșa, a se închega. – Lat. ligare.

MILĂ¹, mile, s. f. 1. Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. ◊ Loc. adv. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). ◊ Loc. conj. De milă să nu... = de teamă ca nu cumva să... ◊ Expr. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de milă = (a se afla) într-o situație jalnică, (a fi) demn de compătimit. A-i plânge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferințele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) milă = a provoca compătimirea, a fi vrednic de plâns. A avea milă de... = a se purta cu grijă, cu menajamente față de cineva sau de ceva. (Ți-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se află într-o stare demnă de compătimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fără milă de păcat = fără teama de a greși. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomană, milostenie. ◊ Expr. A cere milă = a) a cerși; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. ♦ Tristețe, melancolie, jale. 4. Bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere. ◊ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) milă (undeva sau la cineva) = a nu găsi bunăvoință (undeva sau la cineva). ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; grație divină, îndurare. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. (Formulă întrebuințată mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu să se îndure (de cineva). A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia sorții, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formulă de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.

REMF s. m. Plantă cu flori galbene, dispuse în fascicule la subsuoara frunzelor, cu fructul o capsulă în formă de pară (Aristolochia clematitis). – Din săs. rämp, remp.

ȚAGLĂ, țagle, s. f. 1. Semifabricat de oțel cu secțiunea dreptunghiulară sau circulară, din care se laminează bare, sârme etc. și din care se forjează sau se ștanțează diferite piese; biletă. 2. Partea ascuțită a unui par, care intră în pământ. ◊ Expr. A rămâne cu ochii țaglă = a rămâne cu ochii țintă, pironiți. – Din germ. Zaggel.

ȚARCĂ, țărci, s. f. 1. (Ornit.) Coțofană. ◊ Expr. A-i umbla (cuiva) gura ca la (o) țarcă = a fi limbut, a vorbi mult și fără rost. A sta ca țarca în par = a fi gata de plecare. 2. Fig. (Depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). 3. Epitet depreciativ dat unei femei care vorbește mult. – Din magh. szarka.

ȚĂRUȘ, țăruși, s. m. Par scurt, ascuțit la un capăt, care se înfige în pământ și care servește pentru a fixa sau a lega ceva de el sau pentru a stabili un hotar, o linie de demarcație etc. – Et. nec.

ȚEAPĂ, țepi, s. f. 1. Par lung și ascuțit la un capăt (folosit în trecut ca instrument de supliciu); p. restr. vârful unui astfel de par. 2. Prelungire ascuțită și țepoasă la spicele cerealelor; (la pl.) resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pământ după ce plantele au fost cosite. 3. Ghimpe, așchiuță, spin. 4. (La pl.) Păr aspru, ghimpos care acoperă corpul unor animale. – Cf. sl. čepati.

ȚEPUȘĂ, țepușe, s. f. 1. Par ascuțit, țeapă; p. restr. vârf ascuțit al unui par. 2. Așchiuță. ♦ Ghimpe, spin. – Țeapă + suf. -ușă.

UBICVIST, -Ă, ubicviști, -ste, adj. 1. (Despre plante) Care trăiește și se dezvoltă la fel de bine în condiții de mediu diferite. 2. (Fam.; despre oameni) Care pare a se afla în mai multe locuri deodată. – Din fr. ubiquiste.

UMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune din spațiu întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. ◊ Loc. adj. Fără umbră = corect, desăvârșit, pur. ◊ Loc. adv. Din umbră = fără a se arăta pe față; pe ascuns, pe furiș. ◊ Expr. A sta (sau a fi, a rămâne etc.) în (sau la) umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, deoparte. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos, a eclipsa (pe cineva). 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. 3. Nuanță închisă, pată întunecată. ♦ Spec. Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦ Fig. Stare de tristețe, de îngândurare etc. întipărită pe fața cuiva. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei ființe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafață (mai) luminată. ◊ Expr. Se teme și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos. Face umbră pământului (degeaba), se spune despre un om incapabil să producă, să realizeze ceva. ♦ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele în formă de solzi, cu florile galbene-verzui și cu fructele de forma unor boabe roșii (Asparagus collinus). ♦ Imagine neclară, nedeslușită; obiect care nu se vede bine (din cauza întunericului, a ceții etc. sau pentru că este privit printr-un corp puțin transparent). 2. (În concepțiile mistice și în basme) Duhul unui om mort sau ființă supranaturală, fantomatică; stafie, fantomă, nălucă. ♦ Fig. Ființă foarte slabă (și bolnavă). 3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. ♦ Fig. Părere, aparență, iluzie. – Lat. umbra.

UN, O, unii, unele, art. nehot. (Substantivul pe care îl determină denumește obiectul neindividualizat în discuție) Un prieten. ◊ (Accentuează noțiunea exprimată de substantiv) O bucurie se vestea în ochii ei. ◊ (Dă sens general substantivului) Un artist, fie și mai genial decât Paganini. ♦ (Înaintea unui nume propriu sugerează o comparație) Unul ca..., unul asemenea cu... Mi se părea că văd un Platon. ♦ (Dă valoare substantivală unor cuvinte pe care le precedă) Un murdar. [Gen.-dat. sg. unui, unei; gen.-dat. pl. unor] – Lat. unus, una.

UNANIM, -Ă, unanimi, -e, adj. Acceptat, împărtășit de toți, care exprimă un acord total; care cuprinde pe toți sau aparține tuturor; fără excepție, general. ♦ (La pl.) Care au aceeași părere, a căror părere coincide. – Din fr. unanime.

UNANIMITATE s. f. Acord total de idei, de opinii, de sufragii; totalitate de persoane. ◊ Loc. adv. În (sau cu) unanimitate = cu aprobarea tuturor, fără ca nimeni să aibă altă părere, altă atitudine. – Din fr. unanimité, lat. unanimitas, -atis.

URZEALĂ, urzeli, s. f. 1. Ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de țesut, printre care se petrece firul de bătătură pentru a se obține țesătura. 2. Fig. (Rar) Alcătuire, conformație, structură. 3. Fig. Intrigă, uneltire, complot. – Urzi + suf. -eală.

UȘOR², -OARĂ, (I, II) ușori, -oare, adj., (III) adv. I. Adj. 1. Care are greutate mică, care cântărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. ◊ Industrie ușoară = grup de ramuri industriale care produc bunuri de consum și articole tehnice necesare industriei, agriculturii, transporturilor etc. Categorie ușoară = categorie la box, lupte și haltere, care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 și 61 kg. ◊ Expr. Fie-i țărâna ușoară! = (formulă rostită la înmormântarea sau la pomenirea unui mort) să se odihnească în pace! ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică redusă. ♦ Care nu poartă sau nu conține greutăți. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) vesel, voios. (Adverbial) (A fi) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin, putându-se deplasa cu repeziciune. 2. (Despre alimente) Care se digeră cu ușurință, care nu cade greu la stomac. 3. Iute, sprinten, vioi. ♦ Suplu, gingaș, fin. ♦ (Despre pas; p. ext. despre mers) Care abia atinge pământul; p. ext. fără zgomot. 4. (Despre urme, linii etc.) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă sau de un corp cu greutate redusă. 5. Mic, puțin, redus (ca volum, amploare, consistență, intensitate). ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință la cea mai mică gălăgie; p. ext. liniștit, odihnitor. ♦ (Despre forme de relief) Domol, lin³, dulce. ♦ (Despre țesături; p. anal. despre aburi, ceață) Rar, subțire, fin. II. Adj. 1. Care este lesne de suportat, de îndurat; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale) care nu împovărează; mic. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; indulgent. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji; comod, bun. ◊ (Reg.; substantivat; în expr.) Mai cu ușorul = mai bine, mai fără griji. 2. Care nu prezintă dificultăți, care este lesne de înțeles sau de realizat; simplu. ◊ Muzică ușoară = gen muzical cult (vocal sau instrumental) larg accesibil publicului prin caracterul melodios, distractiv, prin tematica direct legată de preocupările, sentimentele, aspirațiile oamenilor. ◊ Loc. adv. (Pop.; substantivat) Cu ușorul = lesne, comod, fără pericol. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. 3. Lipsit de seriozitate, superficial; frivol. ◊ Moravuri ușoare = purtări, practici imorale. ♦ Fără importanță; neînsemnat. III. Adv. 1. Încet, domol, lin³; fără zgomot. 2. Cu ușurință, fără efort; lesne, comod. 3. Fără seriozitate; în mod superficial, ușuratic. ◊ Expr. A lua ușor sau a trece ușor peste un lucru = a nu acorda importanța cuvenită unui lucru. 4. Puțin. [Var.: (înv. și reg.) ușure adj., adv.] – Din [mai] iușor (înv. „ușor²” < lat. levis + suf. -ușor).

VĂLĂTUC, vălătuci, s. m. 1. Sul făcut dintr-un material (flexibil), înfășurat în sensul uneia dintre laturile sale; spec. val¹ (II 1). ◊ Loc. adv. De-a vălătucul = de-a rostogolul, de-a dura, peste cap. 2. Material de construcție făcut din lut amestecat cu paie sau cu rogoz, în formă de colaci sau de cărămizi, din care se clădesc pereții caselor țărănești (astupându-se o îngrăditură de pari). 3. Tăvălug. – Din tăvăluc.

VĂPAIE, văpăi, s. f. 1. Flacără mare; pară. ♦ Arșiță, dogoare. ♦ Fig. Lumină strălucitoare. 2. Văpaiță (2). – Cf. alb. vapë.

XILAN, xilani, s. m. Polizaharidă care se găsește în celulele lignificate ale lemnului, în paie etc. – Din fr. xylane, germ. Xylan, engl. xylan.

XILOZĂ s. f. (Chim.) Monozaharidă care se găsește în lemn, în paie etc. – Din fr. xylose.

ZAVISTIE, zavistii, s. f. (Înv.) Invidie, pizmă, gelozie; ură, dușmănie, zavistnicie. ◊ Intrigă, pâră. ◊ Discordie, gâlceavă, ceartă. – Din sl. zavistĩ.

ZDRAVĂN, -Ă, zdraveni, -e, adj. 1. Voinic, puternic, vânjos, viguros. ♦ (Adverbial) Cu putere, tare; voinicește. 2. Sănătos, teafăr, întreg, neatins, nevătămat (la trup sau la minte). 3. Mare, tare, solid. Un par zdravăn. ♦ (Adverbial) Din plin, mult. Mănâncă zdravăn. – Din sl. sŭdravĩnŭ.

ZEBRĂ, zebre, s. f. Nume generic dat speciilor de cai sălbatici africani cu blana vărgată cu benzi alternative, deschise și închise; animal care face parte din aceste specii. ♦ Marcaj de traversare a străzii pentru pietoni, constând din dungi paralele albe sau galbene. – Din fr. zèbre.

ZGÂRIECI, zgârieci, s. m. (Pop.) Instrument format dintr-o bucată prismatică de lemn, în care se fixează două tije metalice cu vârf ascuțit și cu ajutorul căruia se trasează linii paralele pe fața unei piese de lemn. [Pr.: -ri-eci] – Zgâria + suf. -eci.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu. ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria. ◊ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

ZIGZAG, zigzaguri, s. n. Linie frântă care pare formată din mai multe litere Z puse cap la cap. ◊ Loc. adv. În zigzag = în formă de linie frântă, șerpuit. [Var.: zigzac s. n.] – Din fr. zigzag, germ. Zickzack.

ZLOT, zloți, s. m. Unitate monetară a Poloniei. ♦ Monedă de aur care a circulat în Europa centrală și răsăriteană. ♦ Monedă de argint care, la începutul sec. XIX, valora 30 de parale. ◊ Expr. A nu plăti nici un zlot (rău) în ochii cuiva = a nu valora nimic pentru cineva, a nu da nici o considerație cuiva sau la ceva. ♦ Nume dat odinioară în Transilvania unei monede austriece; monedă de argint de două coroane. – Din pol. złoty.

ZONĂ, zone, s. f. 1. Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate în funcție de poli, de cercurile polare și de tropice și caracterizate printr-o climă specifică. Zonă temperată. Zonă ecuatorială. ♦ (Astron.) Fiecare dintre părțile cerului corespunzătoare celor cinci zone (1) ale Pământului. 2. Porțiune dintr-o întindere, dintr-un ansamblu, dintr-un tot, delimitată pe baza unor caracteristici distinctive, a unor împrejurări speciale, a unei destinații determinate etc. 3. (Geom.) Parte din suprafața unei sfere cuprinsă între două paralele. 4. (Fiz.) Bandă de frecvență în care oscilațiile au anumite caractere comune. – Din fr. zone.

ECHER, echere, s. n. 1. Instrument în formă de triunghi-dreptunghic, întrebuințat în desenul tehnic și în operațiile de trasare pentru desenarea și verificarea dreptelor paralele, a dreptelor perpendiculare cu o direcție dată; colțar. 2. Instrument topografic cu ajutorul căruia se orientează fixarea pe teren a aliniamentelor perpendiculare. – Din fr. équerre.

MALDĂR, maldăre, s. n. 1. Mulțime de obiecte de același fel, îngrămădite unele peste altele; p. ext. cantitate mare dintr-o anumită materie. 2. Grămadă de tulpini, de plante secerate, de nuiele, de crengi etc. (legate la un loc). ♦ Grămadă (nu prea mare) de fân, de paie, de iarbă cosită etc. [Var.: maldur s. n.] – Et. nec.

APĂREA, apar, vb. II. Intranz. 1. A se arăta în fața cuiva, a deveni vizibil cuiva, a se ivi; a lua naștere. ♦ A se arăta (cuiva) sub o anumită înfățișare, a lua (pentru cineva) un anumit aspect. 2. (Despre publicații) A ieși de sub tipar. [Var.: apare vb. III.] – Din lat. apparere (după părea).

APROBA, aprob, vb. I. Tranz. A încuviința o acțiune, o părere, o propunere etc. a cuiva, a fi de aceeași părere cu cineva; a rezolva în mod favorabil cererea, propunerea etc. cuiva. – Din lat. approbare.

MEGALOMAN, -Ă, megalomani, -e, adj., s. m. și f. 1. (Persoană) care are o părere exagerat de bună despre calitățile sale; grandoman. 2. (Persoană) care suferă de megalomanie (2). – Din fr. mégalomane.

MARTAC, martaci, s. m. (Pop.) Stâlp, bârnă, par de lemn, întrebuințat ca material de construcție. – Din tc. mertek.

MASCARA, mascarale, s. f. 1. (Înv.) Bufon, paiață, măscărici; p. ext. om neserios, pușlama. 2. (Pop.) Batjocură, ocară. ◊ Expr. A face (pe cineva) de mascara = a) a face (pe cineva) de râs, de rușine; b) a certa cu asprime, a mustra cu severitate, a face de două parale (pe cineva). – Din tc. maskara.

VRABIE, vrăbii, s. f. Pasăre mică cu penele de culoare brună împestrițate cu negru, cu pântecele cenușiu, cu ciocul scurt, conic și cu coada trunchiată; vrăbete (Passer domesticus). ◊ Expr. A avea minte de vrabie, se spune despre o persoană lipsită de judecată. Vrabia-i tot pui (și ea moare de bătrână), se spune despre o persoană care pare mai tânără decât este. – Din sl. vrabiĩ.

VUI, pers. 3 vuiește, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit, puternic sau înăbușit; a vâjâi, a mugi, a fremăta, a hui, a țiui, a bubui. ♦ Spec. (Despre tunet) A bubui. ♦ Spec. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A dudui; a țiui. ♦ Spec. (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A vibra puternic, a suna, a răsuna. Buciumul vuiește. ♦ Spec. (Despre obiecte lovite care vibrează) A trosni, a pârâi, a hurui. ♦ (Despre oameni) A face gălăgie, zarvă, a vocifera; a fremăta. 2. A se umple de sunete prelungi, puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. – Onomatopee.

MANGEALÎC, mangealîcuri, s. n. (Reg.) Par gros care servește la ridicarea greutăților. – Tc. mancinik.

DECRETA, decretez, vb. I. Tranz. A da un decret, a hotărî, a ordona prin decret. ♦ Fig. A declara ceva în mod sentențios; a emite o părere categorică. – Din fr. décréter.

MĂR¹, meri, s. m. 1. Pom din familia rozaceelor, cu frunze mari, ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii și fructe globuloase, comestibile, bogate în vitamine (Malus domestica). ◊ Măr pădureț = arbore din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase și fructe mici, astringente (Malus sylvestris). ◊ Expr. De florile mărului = fără rost, degeaba; fără un scop anumit. 2. Compus: mărul-lupului = plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene și fructe tari în formă de pară; remf (Aristolochia clematitis); măr-gutui = gutui. – Lat. melus.

COMPĂREA, compar, vb. II. Intranz. A apărea, a se prezenta sau a fi adus în fața unei instanțe judecătorești (ca inculpat sau ca martor). – Din fr. comparaître (după părea).

COMPĂTIMI, compătimesc, vb. IV. 1. Tranz. A avea sau a manifesta părere de rău față de suferințele cuiva. 2. Intranz. (Înv.) A suferi împreună cu altcineva; a lua parte la suferința cuiva. – Con¹- + pătimi (după fr. compatir).

EROARE, erori, s. f. 1. Cunoștință, idee, părere, opinie greșită; ceea ce e greșit; greșeală. ◊ Expr. A induce (pe cineva) în eroare = a înșela, a amăgi. 2. Falsă reprezentare asupra unei situații de fapt ori asupra existenței unui act normativ. ◊ Eroare juridică = greșită stabilire a faptelor dintr-un proces penal, care duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte. 3. Diferența dintre valoarea reală a unei mărimi și valoarea calculată a acestei mărimi. – Din fr. erreur, lat. error, -oris.

DIAGONAL, -Ă, diagonali, -e, s. f., adj. I. S. f. 1. Segment de dreaptă care unește două unghiuri (sau vârfuri) nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite. ◊ Loc. adv. În diagonală = pe direcția unei drepte înclinate față de un punct de referință; de-a curmezișul. ♦ Curea purtată de-a curmezișul pieptului la unele uniforme (militare). 2. Porțiune de linie de cale ferată sau de tramvai care taie oblic mai multe linii paralele dintr-o stație, pentru a permite trecerea vagoanelor de pe o linie pe alta. 3. Bară înclinată care leagă două noduri ale tălpilor opuse ale unei grinzi cu zăbrele. II. Adj. Care unește vârfurile a două unghiuri nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite; care este în formă de diagonală; curmeziș; cruciș. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diagonal.

MĂSEA, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar¹. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊ Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător; a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foarte puțin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). – Lat. maxilla „maxilar”.

MĂTURĂ, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăță o suprafață. ◊ Loc. vb. A da cu mătura = a mătura (1). 2. Numele a două plante erbacee întrebuințate la confecționarea măturilor (1): a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete; mei-tătăresc (Sorghum vulgare); b) plantă înaltă până la 2 metri, cu frunze late și cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccaratum). ♦ Lan de mături (2). 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, stufoasă, cu frunze mici, alungite, de un verde-deschis, cu flori verzi, folosită la confecționarea măturilor (1) (Kochia scoparia). 4. (În sintagma) Mături de vrăjitoare = simptom de boală la pomii fructiferi și la unii arbori, cauzat de unele ciuperci microscopice sau de bacterii și caracterizat prin apariția pe ramurile atacate a unor ramificații degenerescente subțiri și dese. – Et. nec.

OCNIȚĂ, ocnițe, s. f. (Pop.) 1. Diminutiv al lui ocnă (1). 2. Adâncitură într-o sobă de zid, în cuptorul sau în pereții caselor țărănești, în care se păstrează diferite obiecte; firidă, nișă. ♦ Firidă mică făcută ca element decorativ în partea exterioară a zidului unei clădiri. 3. Groapă adâncă; hrubă. 4. (Reg.) Schelet de pari în formă de prismă triunghiulară cu două laturi deschise, pe care se întind cerealele cosite sau secerate ca să se usuce; acoperiș de scânduri sprijinit pe țăruș, sub care se întind snopii de cereale în același scop. [Pl. și: ocniți] – Ocnă + suf. -iță.

ORGOLIU, orgolii, s. n. Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie. – Din it. orgoglio. Cf. fr. orgueil.

PARALELISM, (2) paralelisme, s. n. 1. Proprietate a două drepte sau a două planuri de a fi paralele (1); stare a două sau a mai multor lucruri paralele (2). 2. Comparare a două ființe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelă. – Din fr. parallélisme, it. parallelismo.

PARALELOGRAM, paralelograme, s. n. Patrulater care are laturile opuse paralele și egale. ◊ Paralelogramul forțelor = regulă și construcție grafică cu ajutorul cărora se determină rezultanta a două forțe concurente. – Din fr. parallélogramme, germ. Parallelogramm.

PARBRIZ, parbrize, s. n. Placă transparentă (din sticlă) așezată în partea din față a unui automobil sau a unui avion pentru a feri pe conducător de praf, de vânt etc. [Pl. și: parbrizuri] – Din fr. pare-brise.

PĂRERE, păreri, s. f. 1. Opinie, punct de vedere, concepție, idee, credință. ◊ Expr. A fi de părere = a crede, a socoti, a considera. A(-și) da cu părerea (ori câte o părere) = a opina; a crede, a considera, a aprecia. A fi de aceeași părere (cu cineva) = a fi de acord (cu cineva). A fi de altă părere = a crede altceva, a nu fi de acord. Părere de bine = bucurie, satisfacție, mulțumire. Părere de rău = mâhnire, căință, regret, invidie. 2. Iluzie, închipuire. ◊ Loc. adv. Într-o părere = într-o doară; la întâmplare. ♦ (Concr.) Arătare, nălucire, vedenie, fantomă. ◊ Expr. O părere de... = o cantitate infimă de... – V. părea.

PĂRUI¹, păruiesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. recipr. (Fam.) A (se) bate trăgând(u-se) de păr²; p. gener. a (se) bate. 2. Tranz. (În tăbăcărie) A îndepărta (prin procedee chimice) părul² de pe pieile crude; a depila. – Păr² + suf. -ui.

PĂRUI², păruiesc, vb. IV. Tranz. A bate pari¹ (pentru a împrejmui sau a delimita un teren). – Par¹ + suf. -ui.

PĂTUL¹, pătule, s. n. 1. Construcție cu pereții din șipci, din nuiele împletite etc., ridicată pe un postament la mică înălțime deasupra solului, care servește la păstrarea porumbului (în știuleți); p. gener. hambar pentru cereale. 2. (Pop.) Coteț (construit pe pari sau într-un copac) pentru păsările de curte; coteț pentru porumbei. 3. (Pop.) Culcuș improvizat din frunze, din paie, din fân etc., care servește pentru dormit; p. ext. pat rudimentar (și mic). 4. Un fel de podeț așezat pe pari la suprafața apei, de pe care se pescuiește. 5. Pătuiac. 6. Platformă înaltă construită pe stâlpi sau în copaci, care servește ca loc de observație (pentru paznici, pentru vânători etc.). – Cf. lat. *patubulum (= patibulum).

PÂRÂITOARE, pârâitori, s. f. 1. Aparat rudimentar de lemn prevăzut cu aripioare, care, mișcate de vânt, produc un zgomot strident și alungă păsările din semănături, livezi, vii etc.; zbârnâitoare. 2. Fâșie de hârtie care se leagă de cele două capete de sus ale spetezelor zmeului și care, la înălțarea acestuia, produce un pârâit puternic; zbârnâitoare. 3. Specie de lăcustă de culoare cafenie sau neagră, care, în timpul zborului, produce un fel de pârâituri (Psophus stridulus). [Pr.: -râ-i-. – Var.: pârăitoare s. f.] – Pârâi + suf. -toare.

PÂRÂIT s. n. Faptul de a pârâi; pârâire. – V. pârâi.

PONOS, ponoase, s. n. 1. (Pop.) Consecință neplăcută; necaz, neajuns; nemulțumire, supărare. A trage ponoasele. ◊ Expr. (Reg.) A-și face ponos cu cineva = a ajunge la neplăceri cu cineva, a-și pricinui supărare, necaz. A-i purta (cuiva) ponos = a avea necaz pe cineva, a-i purta ranchiună, a-l dușmăni. 2. (Pop.) Clevetire, defăimare; injurie, calomnie, insultă. ♦ Nume rău, poreclă (defăimătoare). 3. (Înv. și reg.) Acuzare, învinuire; pâră, protest; (concr.) plângere, reclamație, jalbă. 4. (Pop.) Cusur; vină. 5. (Reg.) Glumă, șotie; poznă. – Din sl. ponosŭ.

PRESUPUNE, presupun, vb. III. Tranz. 1. A admite în mod prealabil (și provizoriu) că ceva este posibil, real, adevărat; a fi de părere, a crede, a socoti; a bănui. 2. A avea ca premisă existența prealabilă a unui lucru, a fi condiționat de...; a implica. – Pre¹- + supune (după fr. présupposer).

PROBABIL, -Ă, probabili, -e, adj. Care se poate produce, întâmpla; care poate fi adevărat. ◊ Timpul probabil = condițiile meteorologice care se prevăd pentru zilele următoare. ♦ (Adverbial) După cât se pare, după toate probabilitățile; poate. – Din fr. probable, lat. probabilis.

RALIA, raliez, vb. I. Refl. A se aduna, a se strânge în jurul cuiva sau a ceva în vederea realizării unei acțiuni comune. ♦ A adera la o părere, la o propunere etc.; a se alătura unei persoane sau unei idei. [Pr.: -li-a] – Din fr. rallier.

REPUTAȚIE, reputații, s. f. Părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat. ♦ Renume, faimă. [Var.: (înv.) reputațiune s. f.] – Din fr. réputation, lat. reputatio, -onis.

SEMĂNA², semăn, vb. I. Intranz. 1. A avea trăsături, calități, defecte comune cu altcineva sau cu altceva; a se asemui, a se asemăna. ◊ Expr. A semăna cu cineva (sau cuiva) bucățică ruptă (sau tăiată) ori a semăna ca două picături (de apă) = a semăna perfect cu cineva, a fi leit cu altul. 2. A părea, a arăta, a face impresia de... – Lat. similare.

SENZAȚIE, senzații, s. f. 1. Reflectare nemijlocită a unor însușiri ale obiectelor din realitate ca urmare a acțiunii lor asupra organelor de simț. Senzație vizuală. Senzație auditivă. ◊ Expr. A avea senzația că... = a simți, a i se părea că... ♦ Percepție. ♦ Simțire; sentiment. 2. Ceea ce are un caracter senzațional, impresionează în mod puternic simțurile, imaginația; ceea ce constituie un prilej de emoții violente. ◊ Loc. adj. De senzație = senzațional. ◊ Expr. A face senzație = a produce o impresie foarte puternică, a trezi un interes deosebit, a face vâlvă. [Var.: senzațiune s. f.] – Din fr. sensation, lat. sensatio, -onis.

PARADOX, paradoxuri, s. n. 1. Enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; p. ext. ciudățenie; enormitate, absurditate. 2. (În sintagma) Paradox hidrostatic = faptul că presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma vasului respectiv. [Pl. și: paradoxe] – Din fr. paradoxe.

SOCOTEALĂ, socoteli, s. f. 1. Calculare, calcul numeric, evaluare numerică. ◊ Expr. A face (sau a da cuiva) socoteala = a plăti (cuiva) ceea ce i se cuvine, ceea ce are de primit. Pe socoteala mea (sau a ta etc.) = pe cheltuiala mea (sau a ta etc.). A-și greși socotelile = a se înșela în așteptări; a nu izbuti. A ieși la socoteală (cu ceva sau cu cineva) = a ajunge la o rezolvare convenabilă, favorabilă (în legătură cu ceva sau cu cineva). A pune (ceva) la socoteală = a lua în considerație (ceva). A pune (ceva) în socoteala cuiva = a obliga pe cineva să plătească (ceva); a imputa cuiva (ceva). ♦ Cont, situație (de venituri și cheltuieli). ♦ (Fam.) Fiecare dintre cele patru operații aritmetice fundamentale. ♦ Sumă de bani datorată (pentru o consumație, o cumpărătură etc.); notă de plată. ♦ Privire asupra unor fapte din trecut; bilanț. 2. Proiect, plan, gând, idee. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) la socoteală = a-i fi (cuiva) pe plac; a-i conveni. (Pop.) A-și da cu socoteala (că)... = a fi de părere că...; a crede că... 3. (În expr.) A da socoteală cuiva (de ceva) = a răspunde în fața cuiva (de ceva). A ține socoteală de... = a lua în considerare, a avea în vedere. Pe socoteala cuiva = în legătură cu cineva. 4. Rost, rațiune; măsură. ◊ Loc. adv. și adj. Cu (sau fără) socoteală = (ne)chibzuit, cu (sau fără) motiv. 5. (Fam.) Treabă, lucru. – Socoti + suf. -eală.

SOCOTINȚĂ, socotințe, s. f. (Înv. și pop.) 1. Punct de vedere, opinie, părere. ♦ Idee, gând. 2. Considerație, stimă, prețuire. 3. Judecată sănătoasă, chibzuială, cumpăt, măsură. 4. Minte, rațiune. 5. Hotărâre. Voință. – Socoti + suf. -ință.

SOMNOLENT, -Ă, somnolenți, -te, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Care este în stare de somnolență sau trădează somnolență; care dormitează (sau pare că dormitează); toropit, moleșit (de somn). – Din fr. somnolent, lat. somnolentus.

STRĂLUCI, strălucesc, vb. IV. Intranz. 1. A luci puternic, a răspândi, a emite, a reflecta o lumină vie. ♦ A scânteia, a sclipi. ♦ P. anal. A părea că răspândește lumină datorită albeții, curățeniei. 2. Fig. (Despre oameni) A se remarca, a se distinge în mod deosebit, a face o puternică impresie (prin calitățile sale). – Stră + luci.

OSTREȚ, ostrețe, s.n. Șipcă folosită la facerea gardurilor; îngrăditură de șipci, de zăbrele sau de pari; gard.

PITAC, pitaci, s.m. 1. Monedă austriacă de aramă care a circulat în trecut și la noi; (p. ext.) ban, gologan, para. 2. Monedă rusească de argint sau de aramă.

SUPRANATURAL, -Ă, supranaturali, -e, adj. Care pare mai presus de forțele și legile naturii sau în contradicție cu acestea; care pare în afara naturii, a lumii percepute prin simțuri; care este atribuit unor forțe miraculoase; miraculos, fantastic. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. ♦ Fără seamăn, extraordinar, excepțional. – Supra¹- + natural (după fr. surnaturel).

SURLĂ, surle, s. f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă, întrebuințat în trecut mai ales în armată. ◊ Loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal. 2. (Reg.) Râtul porcului; p. ext. porc. 3. Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. – Din scr. surla, bg. zurla.

ȘAGĂ, șăgi, s. f. (Pop.) Glumă. ◊ Loc. adv. În șagă = fără seriozitate, într-o doară. Fără șagă = în mod serios. ◊ Loc. vb. A face șagă = a șugui; a glumi. ◊ Expr. Nu-i vreme de șagă = nu-i momentul potrivit pentru glumit. A se întrece cu șaga = a întrece măsura, a exagera. A se trece de șagă = a începe să devină lucru serios. A lăsa șaga (la o parte) sau a-i ajunge (cuiva) șaga (sau de șagă) = a termina cu gluma, a deveni serios. (În construcții negative sau interogative); A fi (sau a-i părea cuiva) (de) șagă (sau lucru de șagă) = a fi (sau a i se părea cuiva că este) lucru neînsemnat, fără importanță. – Din bg. šega.

ȘIRĂ, șire, s. f. 1. Grămadă mare de paie, de snopi etc. clădită în formă de prismă și terminată la partea superioară cu o coamă (ascuțită); claie, stog. 2. (În sintagma) Șira spinării = coloana vertebrală. [Var.: șură s. f.] – Din lat. *sira.

ȘOMOIOG, șomoioage, s. n. Mănunchi de fân, de paie, de câlți cu care se spală, se freacă sau se șterge un obiect, cu care se aprinde focul etc., șomoltoc, fumuiag. ♦ Smoc (de păr sau de lână). – Cf. magh. csomó.

TROPIC¹, tropice, s. n. 1. Fiecare dintre cele două paralele situate la latitudinea de 23°27’ nord sau sud de ecuatorul terestru, unde, în timpul celor două solstiții, Soarele trece la zenitul locului. 2. (La pl.) Zonă, regiune aflată în jurul celor două tropice (1). ◊ Loc. adj. De tropice = din regiunea tropicală. – Din fr. tropique, lat. tropicus.

FLACĂRĂ, flăcări, s. f. 1. Masă liberă de gaze care iese dintr-un corp solid sau dintr-un lichid aprins și care arde cu dezvoltare de căldură și de lumină; parte luminoasă mobilă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins; pară¹, văpaie; flamă. ◊ Expr. A fi în flăcări = a arde puternic, a fi cuprins de flăcări. 2. Fig. Înflăcărare, pasiune; căldură; strălucire. [Pl. și: flacări, flacăre] – Lat. *flaccula (= facula).

FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire. – Lat. focus.

FOCAR, focare, s. n. 1. Punct în care se întâlnesc razele convergente reflectate sau refractate de un sistem optic (lentilă, oglindă, etc.) pe care au căzut raze paralele. ◊ Focar real = punctul în care se strânge un fascicul de lumină convergent, obținut prin reflexia pe o oglindă sau prin refracția printr-o lentilă a unui fascicul luminos paralel. Focar virtual = punctul din care par că izvorăsc razele unui fascicul de lumină divergent, obținut prin trecerea unui fascicul luminos paralel printr-o lentilă divergentă. 2. (Geom.) Fiecare dintre cele două puncte din planul unei curbe ale căror distanțe până la punctele curbei dau o sumă, o diferență sau un produs constant. ♦ Fiecare dintre cele două puncte ale căror distanțe până la punctele unei suprafețe dau o sumă, o diferență sau un produs constant. 3. Parte a cuptoarelor, a căldărilor de abur sau a instalațiilor de încălzit în care se produce arderea combustibilului. 4. (Geol.; în sintagmele) Focar magmatic = bazin magmatic. Focar seismic = hipocentru. 5. Fig. Izvor, sediu principal, punct de concentrare și de răspândire (a unor acțiuni, idei, sentimente etc.). 6. (Med.; în sintagma) Focar de infecție = centru al unui proces inflamator, loc în care se colectează puroiul; loc de unde se pot răspândi microbi provocatori de infecții; p. ext. loc murdar, neîngrijit. 7. (Înv. și pop.) Fochist. – Foc¹ + suf. -ar (după fr. foyer).

FOLIAȚIE, foliații, s. f. 1. Mod de așezare a frunzelor în mugure. 2. Proprietate a unor roci de a se desface ușor de pe anumite suprafețe paralele. [Pr.: -li-a-. – Var.: foliațiune s. f.] – Din fr. foliation.

FRÂNT, -Ă, frânți, -te, adj. 1. (Despre obiecte tari) Rupt² (în două) prin îndoire, lovire sau apăsare puternică. ♦ (Despre oase sau membre) Fracturat. ♦ Spart, zdrobit, stricat. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para frântă = a nu avea nici un ban. 2. (Despre linii sau lucruri asemănătoare cu o linie) Care prezintă unghiuri, îndoituri, întorsături. 3. (Despre oameni) Îndoit de mijloc. 4. Fig. Zdrobit de oboseală; sleit, extenuat. ◊ Expr. Beat frânt = foarte beat, beat mort. 5. Fig. Învins, înfrânt. – V. frânge.

FUNDAC, (I) fundaci, s. m., (II) fundacuri, s. n. I. S. m. (Ornit.) Cufundar. II. S. n. 1. Așternut de paie pe care se ridică stogurile. 2. Fundătură. – Fund + suf. -ac.

PAI, paie, s. n. Tip de tulpină simplă, în general fără ramificații și cu internodurile lipsite de măduvă, caracteristic pentru cereale (grâu, orz, orez etc.) și pentru alte plante din familia gramineelor; (la pl.) grămadă de asemenea tulpini rămase după treierat. ◊ Expr. Om de paie = om fără personalitate, de care se servește cineva pentru a-și atinge un scop personal. Foc de paie = entuziasm sau pasiune trecătoare. Arde focu-n paie ude, se zice despre un sentiment, o pornire care mocnește (fără a izbucni). A întemeia (ceva) pe paie = a clădi, a realiza (ceva) pe temelii șubrede. (Fam.) Văduvă (sau, rar) văduv de paie = soție sau soț care a rămas o perioadă scurtă de timp fără soț sau, respectiv, fără soție. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. A stinge focul cu paie sau a pune paie pe(ste) foc = a înrăutăți și mai mult situația (dintre doi adversari); a întărâta, a ațâța pe cei care se ceartă. A nu lua un pai de jos = a nu face absolut nimic. ♦ Bucată din această tulpină sau tub subțire din material plastic cu care se sorb unele băuturi. – Lat. palea.

PAION, paioane, s. n. (Rar) Împletitură de paie folosită pentru protejarea obiectelor confecționate din sticlă. [Pr.: pa-ion] – Din fr. paillon.

PALAFITĂ, palafite, s. f. Locuință lacustră (din epoca neolitică), construită pe piloți sau pe un podium susținut de pari. – Din fr. palafitte, it. palafitta.

PALĂ¹, pale, s. f. 1. Cantitate de fân, de paie etc. cât se taie dintr-o singură tragere cu coasa sau cât se poate lua o dată cu furca; p. ext. grămadă (mică) de fân, de paie etc. 2. P. ext. Strat, pătură din ceva; fâșie, șuviță. ♦ Undă, adiere, suflare. Pală de vânt. Pală de ceață. – Et. nec. Cf. alb. pale.

PALINODIE, palinodii, s. f. Operă literară sau discurs în care autorul retractează cele spuse anterior; p. ext. schimbare de părere, retractare. – Din fr. palinodie.

PALISADĂ, palisade, s. f. 1. Element de fortificație, folosit în amenajările defensive mai vechi, alcătuit din pari groși și lungi bătuți în pământ, legați între ei cu scânduri, frânghii etc. și având între spații împletituri de nuiele, mărăcini, sârmă ghimpată etc.; palancă. 2. (Bot.) Mod de așezare a unor celule alungite, cilindrice sau prismatice, care stau una lângă alta, perpendiculare pe suprafața organului; celule astfel așezate. – Din fr. palissade.

PANAMA¹, panamale, s. f. 1. Împletitură făcută din paie obținute din frunzele unui palmier care crește în Panama; p. ext. pălărie făcută dintr-o astfel de împletitură. 2. Țesătură ușoară de bumbac sau de in care imită panamaua¹ (1). – Din fr. panama.

PAR¹, pari, s. m. 1. Bucată de lemn lungă și (relativ) groasă, de obicei ascuțită, folosită mai ales ca element de susținere, de fixare etc. în diferite construcții sau ca pârghie, ca ciomag etc. ◊ Loc. adv. Cu parul = cu forța, silit. ◊ Expr. A-i da (cuiva) cu parul în cap = a bate foarte tare (pe cineva); p. ext. a împiedica (pe cineva) să promoveze, să acționeze etc. Parcă mi-a (sau ți-a, i-a etc.) dat cu parul în cap, se spune când cineva a primit pe neașteptate o veste neplăcută. A (i) se apropia funia de par = a) a fi bătrân, aproape de moarte; b) a se apropia un anumit termen (pentru îndeplinirea presantă a ceva); a se apropia deznodământul. 2. Cracă groasă de copac. ◊ Par de oale = prepeleac (pentru vase, oale). – Lat. palus.

PAR², -Ă, pari, -e, adj. (Despre numere întregi, puteri etc.) Divizibil cu numărul doi. – Din lat. par.

PARA¹- Element de compunere care înseamnă: a) „foarte”, „tare”, „puternic” și servește la formarea unor adjective și a unor substantive; b) (depr.) „mult”, „prea numeros” și servește la formarea unor substantive folosite la plural. – Din ngr. pará, fr. para-.

PARA²- Element de compunere care înseamnă „apără”, „contra” și servește la formarea unor substantive. – Din fr. para-.

PARA³, parale, s. f. 1. Monedă divizionară egală cu a suta parte dintr-un leu vechi; mică monedă turcească de argint care a circulat și în țările românești; (astăzi) ban de valoare mică. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para (chioară) = a nu avea (nici) un ban. Până într-o para sau până la (o) para = până la ultimul ban; exact (din punct de vedere bănesc). Nu face nici o para (chioară sau nici două parale) sau nu face parale = nu are (nici o) valoare, nu e bun (de nimic). A face (pe cineva) de două parale = a certa (aspru) (pe cineva). A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut. ♦ P. gener. Monedă (metalică). 2. (Fam.; la pl.) Bani; p. ext. avere. ◊ Expr. Parale bune = bani mulți. (Fam.) A face parale = a fi valoros, de preț. A ști câte parale face cineva = a fi bine lămurit în privința caracterului, a meritelor sau a capacității cuiva. – Din tc. para.

PARA⁴, parez, vb. I. Tranz. A evita printr-o contralovitură o lovitură a adversarului la duel, la scrimă etc. ♦ P. gener. A reuși să evite, să facă față. – Din fr. parer.

PARABAL, parabaluri, s. n. Panou de pe un poligon (2) în care se opresc gloanțele. – Din fr. pare-balles.

PARABIL, -Ă, parabili, -e, adj. (Sport; despre lovituri, goluri etc.) Care poate fi evitat sau apărat. – Para⁴ + suf. -bil.