sorcovă [At: I. GOLESCU, C. / V: ~cuvă, ~roc~ / Pl: ~ve / E: pvb sorcovi] 1 Rămurică împodobită cu flori artificiale de diferite culori cu care umblă copiii în dimineața zilei de Anul Nou, urând, în versuri speciale, mulți ani, sănătate și noroc rudelor și cunoscuților. 2-3 (Îljv) Ca o ~ (Care este) împopoțonat. 4 (Îe) A merge sau a umbla, a se duce cu ~ A merge la sorcovit (1). 5 (Gmț; îae) A umbla fără rost Si: a hoinări.

LA¹ prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum. ▭ În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim. ◊ Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas. ◊ Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. ◊ Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. ▭ Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca. ▭ Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.

CRUȚA (cruț) I. vb. tr. 1 A feri, a apăra, a păstra, a îngriji ca să nu se strice, să nu se vatăme, să nu se prăpădească, să nu se ostenească prea mult: ~ sănătatea, ~ caii ¶ 2 A scuti, a evita: eram încă prea tînăr de ani ... dar vîrsta nu mi-a cruțat nici o amărăciune (ODOB.) ¶ 3 A trata cu blîndețe, cu milă: ~ pe cei învinși; dacă văzu că nici surorile nu o cruță, își puse nădejdea în Dumnezeu (ISP.); ~ pe cineva, ~ viața cuiva, a-l lăsa cu viață, a nu-l omorî ¶ 4 A economisi, a pune bani la o parte, a strînge ban cu ban; (P): cine nu cruță paraua, nici de galben nu-i e milă. II. vb. refl. A-și păstra sănătatea, a se îngriji să nu se obosească prea mult, să nu-și prăpădească sănătatea ori viața.

VIVAT interj. (se folosește ca urare de sănătate și proslăvire, mai ales când se ciocnesc paharele cu băutură) trăiască! La mulți ani! /<lat., germ. vivat

CIOCNI, ciocnesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. (Despre obiecte) A se lovi, a se izbi unul de altul (producînd zgomot). Paloșele albe, ciocnindu-se-n loviri, Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zingheniri. ALECSANDRI, P. A. 146. ◊ Tranz. Pasămite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării și-l ciocni de bușteanul pe care tot apa îl dase la margine. ISPIRESCU, L. 354. ♦ (Despre două trenuri sau alte vehicule care vin din direcții opuse) A se lovi unul de altul (producîndu-se o coliziune puternică). În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive. CAMIL PETRESCU, U. N. 356. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») A lovi, a izbi în ceva tare (producînd zgomot). Gagearău se ținea de dînșii cît colea, ciocnind cu săcurea în cîte un copac din cînd în cînd. HOGAȘ, H. 105. ♦ Tranz. (Într-o tradiție legată de sărbătoarea paștilor) A lovi cu un ou roșu în oul roșu al altuia, spre a i-l sparge. Smărăndița a ciocnit, o mulțime de ouă roșii cu mine. CREANGĂ, A. 33. ♦ Tranz. (Despre puiul care iese din găoace; cu complementul «oul») A sparge coaja oului spre a ieși din el. 3. Tranz. A lovi ușor paharele cu băutură, în semn de urare. Se așază la masă... Mănîncă și ciocnesc paharele cu bere. PAS, L. I 253. Să ciocnim cîteva pahare. ALECSANDRI, T. I 328. ◊ Absol. Era cea din urmă zi de tîrg și mulți din cei care ciocneau, urîndu-și sănătate și întîlnire bună la tîrgul din anul viitor, n-aveau să ajungă pînă atunci! GALACTION, O. I 263. ◊ Refl. pas. Se ciocneau cupe din toate părțile. CAMIL PETRESCU, T. II 255. 4. Tranz. A lovi (din nebăgare de seamă) un obiect fragil, astfel încît obiectul rămîne crăpat sau plesnit; a crăpa, a plesni. Am ciocnit o farfurie. 5. Refl. reciproc. Fig. (Despre interese, păreri, idei) A fi sau a veni în contradicție, a se bate cap în cap. Este interesant a ne opri asupra unui personaj care reprezintă trecerea de la lumea veche la cea nouă și în care, deci, s-au întîlnit și ciocnit tot felul de curente contradictorii. IBRĂILEANU, SP. CR. 43. 6. Refl. reciproc. Fig. (Despre armate adverse sau, mai rar, despre oameni) A se încăiera. Armata s-a ciocnit într-un sat cu revoltații și au fost sute de morți de ambele părți. REBREANU, R. II 77.

RUINĂ, ruine, s. f. 1. Ceea ce a rămas dintr-o construcție sau o localitate dărîmată; dărîmătură. Se zărește pe piscu-i sălbatic, departe, ruina cetății Neamțului. SADOVEANU, O. VII 216. De-amar de ani adăpostește Ruina casei părintești Pe care azi o cînt. IOSIF, PATR. 8. Aici sînt ruinile celui mai mare și mai însemnat oraș din perioada tracică. VLAHUȚĂ, R. P. 14. Natura toată doarme, ființa-mi priveghează Dasupra pe ruine, mormîntul strămoșesc. HELIADE, O. I 179. ◊ Fig. De-acum vreau sufletul să-mi port Printre ruinele gîndirii. D. BOTEZ, P. O. 115. La razele de sară se deslușește-n gînd: Ruina unui farmec, iubirea mea dintîi. PĂUN-PINCIO, P. 80. Firește, nici nu-mi trece prin minte să vorbesc despre această ruină a unei inteligenți. IONESCU-RION, C. 118. ◊ Loc. adj. În ruină (sau ruine) = ruinat, dărăpănat, stricat. Trist razele prin cetini curg Și luminează în amurg Castelul în ruină. IOSIF, PATR. 59. Să fumege nainte-mi orașe-n ruine. EMINESCU, O. I 92. ♦ Fig. Rămășiță a trecutului. Adio, cîntece vechi, adio ruine! Pe linia dreaptă a razei solare În zare Nou drum s-a deschis pentru mine. BENIUC, V. 144. Nu este vina voastră, știm, bunule romîne, Știm cît vă bateți capul cu cetele stăpîne, Aceste vechi ruine ce strică chiar căzînd: Fărîmă ce e tînăr, ce-i fraged și născînd. BOLINTINEANU, O. 153. 2. Faptul de a se ruina. De la o vreme, căsuța se bolnăvi greu de ruină și oamenii o părăsiră. BASSARABESCU, V. 50. 2. Fig. Pierdere a averii, a sănătății etc.; distrugere, dezastru. Vedea el bine că de cîțiva ani se pierde-n datorii... Și mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul «ruină» decît de efectele lui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. – Pl. și: ruini.

telefagie s. f. ◊ „După șase ani de telefagie, viciu obligatoriu pentru cine se încumetă să țină o cronică TV, ajunsesem la saturație.” R.lit. 31 I 74 p. 30. ◊ „Telefagia dăunează sănătății. Cei ce obișnuiesc să consacre prea mult timp emisiunilor micului ecran riscă să facă o criză cardiacă.” Sc. 3 II 79 p. 5 (din tele-1 + gr. -fagie „mâncare”, „absorbție”, după tipul cronofagie; DEX-S)

MEDIC¹ s. m. Persoană care profesează medicina (1), specialist în medicină ; doctor. Slăvitul medicus Ipocrat. ȚICHINDEAL, A. M. 5/12. Medicul din London. id. ib. 102/13, cf. LB, VASICI, M. I, 85/19, NEGULICI, POLIZU. Acest iscusit medic izbuti a aduce ochii săi în mai bună stare și după doi ani. . . îl vindecă desâvîrșit. NEGRUZZI, S. II, 150. Nici preoți și nici medici nu cheamă spre-a le cere. . . o vană mîngîiere. MACEDONSKI, O. I, 265, cf. HAMANGIU, C. C. 482, N. A. BOGDAN, C. M. 26. Toată lumea din Sibiu îl cunoștea și-l iubea fiind un medic priceput și dezinteresat. REBREANU, I. 447. După cum spunea el, lumea trebuie să aleagă medic tînăr și avocat bătrîn. BART, E. 265. Administratorul plășii și judecătorul s-au arătat încîntați de venirea mea ca medic în satul lor. ULIERU, C. 1, cf. SADOVEANU, E. 195, 256. Mă găseam în primăvara anului, în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase. ARGHEZI, P. T. 93. Dacă n-ar fi dormit așa, îi spusese medicul, ar fi fost de mult într-o casă de sănătate. DEMETRIUS, A. 322. Antrenarea în munca științifică a medicilor practicieni este o problemă care se cere studiată cu multă grijă. CONTEMP. 1956, nr. 486, 4/6. Medic legist v. l e g i s t. Medic primar v. p r i m a r. Medic secundar v. s e c u n d a r. – Pl.: medici. – Și: (învechit) médicus s. m. – Din lat. medicus, -i.

ATÎT² adv. (Și în forma atîta) 1. (Uneori întărit prin «întru») În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de îndelungat, de scump etc.). Și de i-am fost vrodată dragă, N-avea el cap să mă-nțeleagă? Că rea doar într-atîta nu-s! COȘBUC, P. I 185. Nu mai dondăni atîta din gură! CREANGĂ, P. 59. Intrigile... mă cuprinseră într-atît, încit, neaflînd minută de răgaz, am fugit în țară. NEGRUZZI, S. I 60. Și atîta s-au spăriat, în loc să se bucure! DRĂGHICI, R. 156. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv sau al unui adverb, de care se leagă prin prep. «de») Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. Astăzi nu sînteni atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Începe ușor A zice cu dor Un chitic duios Atît de frumos, Munții că răsun, Șoimii se adun. ALECSANDRI, P. P. 66. ◊ (Corelativ) Atît... cît (sau, popular, cum)... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît (sau precît) și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Boieri, atît cei în slujbă cît și cei din afară... BĂLCESCU, O. II13. Lele, nu mai suspina... Că-i atîta vina mea Cît și, lele, vina ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. (întregit prin «tot») La vînătorie... eu mă pricep cam tot atîta precît se pricepe vestitul ageamiu carele, văzîndu-se luat în răspăr... se apără. ODOBESCU, S. III 9. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu seamă)... = în astfel de grad, în asemenea măsură. Nu atît faptul că ai greșit mă supără, cît mai ales faptul că nu cauți să te îndrepți. ◊ Expr. (în legătură cu o alternativă) Tot atît = același lucru, tot una, deopotrivă, egal; indiferent. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. Ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i. CREANGĂ, P. 212. Încă (sau mai) pe atîta = încă o dată (sau aproape încă o dată), aceeași măsură sau sumă, același preț etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... – Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? CREANGĂ, P. 151. Atîta mi-a fost (sau ți-a fost etc.) = pînă aici mi-a fost (sau ți-a fost etc.) viața, sănătatea etc., cu asta s-a sfîrșit, mai mult nu se mai poate. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta-i fu. Căzu la boală. ISPIRESCU, L. 311. Atîta (numai sau doar) că... = numai cît..., doar că... Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei... Numai atîta că moșneagul... a rămas pleșuv și spetit. CREANGĂ, P. 294. Atîta e de mine = m-am dus pe copcă, s-a Isprăvit cu mine. ◊ (Corelativ) Cu cît... Cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruța a zice... Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. Atîta... atîta... = în măsura în care... Atîta știu, atîta spun. 3. (Cu sens restrictiv) Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. S-a prăpădi [fata] prin cea săcretă de pădure, ori a nimeri chiar la curțile zmeului, apoi atîta o mai vedem! RETEGANUL, P. V 22. – Variantă: atîta adv.

ZGLOBIU, -IE, zglobii, adj. Vioi, sprinten, zburdalnic. Pe micul școlar zglobiu și pe acest om bizar Jap i-a stimat și i-a iubit. GALACTION, O. I 306. Ileana, frumușică și curățică, avea veșnic un rîs zglobiu care-i plăcea Nadinei. REBREANU, R. II 120. O libelulă sosi, zburînd zglobie, și, crezînd că deasupra apei e o floare, se lăsă, ușoară. GÎRLEANU, L. 21. De-un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, amețită, ca de un vin tare, de propria ei tinereță și sănătate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. Fig. Anii tinereții zburaseră zglobii, SADOVEANU, E. 172. ◊ (Substantivat) D-alei, Miule, Și zglobiule. TEODORESCU, P. P. 499. ◊ (Despre dansuri) Vioi, săltăreț, animat. Răsare superbul efeb Un joc zglobiu să danseze. MACEDONSKI, O. I 152. Iată-le-ntr-un joc zglobiu Cu desprinse bete – Mult e-n lume rîs și chiu, Dar atîta tot nu știu Ca-ntr-un joc de fete! COȘBUC, P. II 277.

ȘTIINȚĂ, științe, s. f. 1. Totalitatea cunoștințelor acumulate de omenire în decursul vremurilor; (prin restricție, de obicei la pl. și urmat de determinări arătînd domeniul) totalitatea cunoștințelor dintr-o anumită ramură; specialitate. Profesorul de științe, ciugulindu-și mustața rară și roșcată, încercă de cîteva ori să întrerupă. C. PETRESCU, Î. I 14. Știința nouă... a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. Prin științe și prin arte națiile înfrățite în gîndire și în pace drumul gloriei găsesc. ALEXANDRESCU, M. 16. Om de știință = savant, învățat. Poeți cu harpe coronate, Filozofi, oameni de știință. MACEDONSKI, O. I 37. 2. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. Bunul părinte... atribuind știința mea la vrednicia învățătorului, porunci să cumpere cinci coți postav vișiniu și un beniș, pre care îl trimise dascălului. NEGRUZZI, S. I 11. Tu, mîndru de-a tale daruri și umflat de-a ta știință, Crezi că mintea ta nu are nimică peste putință. CONACHI, P. 259. Știință de carte = cunoștințe elementare de scris și citit; p. ext. învățătură, cultură. Se apropiase, de acest țăran ciudat, cu deosebită știință de carte C. PETRESCU, A. 318. 3. (De obicei construit cu verbul «a avea»; astăzi rar) Cunoaștere, cunoștință (despre ceva); știre, veste, informație. În acești patruzeci și mai bine de ani nu s-au mai văzut. Și-au scris în vremea asta puține scrisori. Aveau știință numai, aceștia din balta Dunării, că la Bistrița se află cei mai mulți din neamul lor. SADOVEANU, P. M. 38. Să rărmnă la știința posterității cum că Nae Peruzescu a trecut odinioară pe acilea. GANE, N. III 189 Dorim să avem știință despre sănătatea voastră a tutulor. CARAGIALE, O. VII 19. Sînt însărcinat a vă cere științele următoare... GHICA, A. 654. ◊ Expr. (Cu) bună știință v. bun⁴ (VI 3). Cu (sau, învechit) întru știință = știind, fiind conștient. Se ruga pentru iertarea greșelilor mortului pentru cele «întru știință» și pentru cele «întru neștiință». MACEDONSKI, O. III 100. Noi nu știam la sufletul nostru nici o faptă neomenoasă să fi săvîrșit nici cu știință, nici cu neștiință. ISPIRESCU, L. 378 Spre știință = ca să se știe. Aceasta este treaba săvîrșită cu leul de la Nemeea. Una la mînă. Tăiați, copii la răboj, spre știință. ISPIRESCU, U. 33. Jos însemnații spre știință fac cunoscut că nu pot veni la chemări. GHICA, A. 666. (Regional) A avea la știință = a avea cunoștință despre ceva; a ști. De mîncat, ai mîncat boțul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela cînd a pus mămăliga acolo pe teșitură, ai tu la știință? CREANGĂ, P. 146. (Învechit) A avea știință = a se convinge, a fi sigur. Ca să ai mai mare știință că nu spui minciuni vei întreba. KOGĂLNICEANU, S. 49. Cu știința cuiva = cu învoirea, cu știrea cuiva. (Rar) A da știință = a da de veste, a vesti, a da de știre. Cînele, trecînd pe sus, a adulmecat mirosurile și i-a dat... știință. SADOVEANU, B. 228. 4. (Învechit și arhaizant) Conștiință. Tîlharul se cutremură și știința atîtor fapte rele și a prihanei lui învie, în el, întîia oară. GALACTION, O. I 250.- Pl. și: (învechit) științi (SBIERA, P. 120, ALECSANDRI, S. 19, RUSSO, S. 77).

ÎNGRIJI, îngrijesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A avea grijă de cineva sau de ceva, a purta de grijă cuiva. Iar pe mine să mă îngrijești cu... mîna ta. ISPIRESCU, L. 3. Îngrijește-mă, că ți-oi prinde și eu bine vreodată. CREANGĂ, P. 287. Fecior mă-sa că-și avea... Și cu drag mi-l îngrijea. TEODORESCU, P. P. 205. ◊ Intranz. I s-a întîmplat lui Gheorghe Dima să nu-și vadă casa cu săptămînile și cu anii, iar Nastasia a rămas să îngrijească singură de toate. GALAN, Z. R. 46. Sta mai mult în casă și-și îngrijea de cei patru copii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 44. Fata împăratului îngriji de cal tocmai precum îi zise el. ISPIRESCU, L. 16. ◊ Refl. Mă mieram eu să nu se îngrijească biata babă de mine. CREANGĂ, P. 133. ♦ A ține, a păstra ceva curat, în bună stare. Își îngrijește cărțile. ♦ Refl. A-și vedea de sănătate, a urma o cură, un tratament. Ești bolnav, îngrijește-te! 2. Refl. A se preocupa, a căuta, a vedea de ceva. Mă îngrijesc de cel mai neînsemnat amănunt al îmbrăcăminții mele. SAHIA, N. 20. Vezi cum mă îngrijesc de soarta ta?... De aceea și tu trebuie să faci ce te-oi sfătui eu. ALECSANDRI, T. I 37. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Miron [Costin] și alți hronicari au scris mai toți după tradiții, fără a îngriji datele. NEGRUZZI, S. I 202. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A-și procura (ceva) din vreme, a lua măsuri din timp pentru..., a face pregătirile necesare. Îngrijește-te de bani și pentru revistă, cum și pune-te pe lucru acolo. GHICA, A. 450. De cu vară, pentru iarnă, de cojoc să te-ngrijești. ◊ (Învechit, urmat de un infinitiv) Toderică se îngrijise... a mai avea un joc de cărți. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Rogu-te, îngrijește-mă de un bilet pentru 11 ianuarie. CARAGIALE, O. VII 156. II. Refl. A fi îngrijorat, a se îngrijora, a se teme de soarta cuiva; a-și face griji, gînduri. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie!... – Nu te îngriji, mămucă, de feli, că... ai să vezi cine sînt eu. CREANGĂ, P. 80. Despre apă bună nu vă îngrijiți; acuși avem să dăm peste o fîntînă. id. ib. 204. Eu unul mă îngrijesc foarte mult... Nu pentru mine, ci pentru obștie. ALECSANDRI, T. I 64. ♦ Tranz. (Rar, învechit) A îngrijora (pe cineva), a face (cuiva) griji. [Dacii] îngrijise tare pe împărații Romei. ODOBESCU, S. II 279.

manifest, -ă adj., s.n. I adj. 1 (despre acțiuni, stări, situații etc.) clar, evident, flagrant, incontestabil, indiscutabil, izbitor, învederat, limpede, neîndoielnic, neîndoios, netăgăduit, pregnant, reliefant, vădit, vizibil, <livr.> obvios, <rar> direct, ostensibil, <fig.> marcat², străveziu. Dă semne manifeste de oboseală. Starea proastă a sănătății lui era manifestă. 2 (în opoz. cu „ascuns”, „invizibil”; despre senzații, sentimente, stări sufletești, atitudini etc. ale oamenilor) clar, deslușit, evident, fățiș, limpede, vădit, vizibil, <rar> aparent, <înv.> lămurit, vegheat², <fig.> conturat. Supărarea lui este manifestă. Afișează o bucurie manifestă că afacerile îi merg bine. 3 (despre oameni, mai ales despre oponenți, opozanți) declarat, deschis, fățiș, mărturisit², recunoscut, vădit. Judecătorul este un dușman manifest al corupției. 4 (despre războaie, conflicte, certuri etc.) declarat, fățiș, <fig.> deschis. Conflictul manifest dintre ei durează de mulți ani. II s.n. 1 proclamație. A citit manifestul în fața mulțimii. 2 (jur.; arg.) v. Recurs.

DOVEDI, dovedesc, vb. IV. Tranz. 1. A arăta cu probe, argumente, mărturii sau dovezi existența sau inexistența unui fapt, a unei situații etc.; a demonstra, a proba, a atesta. Mi-a spus că are să-mi dovedească altă dată că n-am dreptate. IBRĂILEANU, A. 43. Cum poți dovedi zisele tale? ISPIRESCU, L. 172. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cît ești tu de milostiv. CREANGĂ, P. 300. ◊ Absol. Tăcea, încruntat. Trebuia să afle, să dovedească. Dar cum? DUMITRIU, N. 246. ◊ Refl. pas. A doua zi nu s-ar putea dovedi nimic. DUMITRIU, N. 134. Am socotit mai bine să mă bag cioban și să las... să se dovedească vinovatul. ISPIRESCU, L. 304. ◊ Expr. (Rar) Cum nu s-a dovedit = cum nu s-a (mai) pomenit, cum nu mai există. Moș Călifare, am auzit că ești un vraci cum nu s-a dovedit. GALACTION, O. I 47. ♦ A reprezenta, a constitui o dovadă despre..., a fi semnul din care se poate înțelege că... Că acești oameni, peste care veacurile așezate nici nu mai au număr, au iubit în vremea lor progresul, o dovedesc atît de multele opaițe care s-au găsit aici. BOGZA, C. O. 202. 2. A da dovadă (de ceva), a arăta, a vădi, a manifesta (ceva). Torentele de apă, pe care el [Oltul] singur le dezlănțuise, pentru a-și dovedi puterea. BOGZA, C. O. 127. Erau totuși în juru-i oameni care-i dovediseră credință în două domnii. SADOVEANU, Z. C. 88. Varsănufie dovedea mult bun simț. GALACTION, O. I 207. ◊ Refl. Îi venea să intre în pămînt la gîndul că s-ar putea dovedi slab. V. ROM. noiembrie 1953, 154. Elixirul din sticluța albastră se dovedise și el nefolositor. SADOVEANU, P. M. 301. ♦ A descoperi dovezi sigure asupra vinovăției cuiva. Hai și dumneata... Să-l ridicăm. Îl ducem la post... – L-ați dovedit? DUMITRIU, N. 253. 3. A învinge, a birui, a răpune. Oare are să mai ție mult războiul?... – Pînă ce-om dovedi pe turc. SADOVEANU, O. VI 68. O femeie se lupta cu trei vardiști țepeni ce abia puteau s-o dovedească. M. I. CARAGIALE, C. 25. ◊ Absol. Romînii își încercau puterile la trîntă... pînă ce unul dovedea. ODOBESCU, S. A. 138. Lupta ținu cîtva îndoită, căci cînd unii, cînd alții dovedeau și din nou se întorceau la luptă. BĂLCESCU, O. II 322. Nici unul nu dovedea, Gios nici unul nu cădea. ALECSANDRI, P. P. 25. ◊ Refl. reciproc. Doi zmei... se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. ♦ A întrece (pe cineva), a lăsa în urmă. M-au socotit prost și nepriceput... Am vrut să vă dovedesc pe toți, fiindcă eu simt și-nțeleg mai mult decît fiecare de-aici. DAVIDOGLU, M. 68. 4. (Mold.) A termina, a isprăvi, a mîntui. Eu aștept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte. SADOVEANU, F. J. 535. ♦ Intranz. A prididi, a răzbi. Crîșmărița cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toți cu sănătate, rîzîndu-i ochii, și după ce gustă puțin, se roagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterei și bărbatu-său nu poate dovedi singur. CREANGĂ, A. 97. 5. A afla, a găsi, a da de ceva. I-a venit în gînd să se suie într-un copaci, să se uite în toate părțile, doară o dovedi vreo lumină de foc undeva. POPESCU, B. IV 7.

TÎNJI, tînjesc, vb. IV. Intranz. 1. A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios; a lîncezi. Preoteasa tînjește cam de mult... Ia, ia la doftorii, bea și apă dăscîntată... Și degeaba sînt toate. DELAVRANCEA, O. II 303. Șopîrlele, gonite din culcușurile lor de năvala apei, tînjesc pe lîngă drum. VLAHUȚĂ, O. A. 155. Voinicul, văzînd că sănătatea mă-sei tînjește nu știa ce să-i mai facă spre a o mai înveseli. ISPIRESCU, L. 126. Tînjea de mic, fiindcă mamă-sa îl născuse înainte de vreme. CARAGIALE, O. III 93. ♦ (Despre plante, p. ext. despre locul unde cresc ele) A se usca, a se ofili, a se veșteji. Livezile, după anul de pustiire, tînjesc; dar renasc apoi. SADOVEANU, O. VI 402. Frunza tînjea, se îngălbenea. GÎRLEANU, L. 42. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ♦ Fig. A lîncezi, a stagna. Frumoasele clădiri ale portului s-au părăduit, toată mișcarea și viața orașului a început a tînji. VLAHUȚĂ, R. P. 45. Mă tem prin urmare să nu-ți fi pierit liniștea fără de care biata literatură tînjește. ALECSANDRI, S. 159. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A se ofili, a se topi, a suferi (sub apăsarea unor suferințe morale). Și-n aerul închis, fierbinte, Ce-l vezi cum tremură în soare, Tînjim de dorul altor locuri Ca niște pasări călătoare. VLAHUȚĂ, O. A. 79. Nu mai tînji atîta după dînșii; se vede că așa le-a fost scris, mititeii. CREANGĂ, A. 113. ◊ Fig. Spancioc: Boieri! a sa nălțime Ciubăr ne poruncește. La curte dar, căci tronul de dorul lui tînjește. ALECSANDRI, T. II 82.

MUSCAL¹ s. m. 1. (Învechit și popular) Locuitor din orașul Moscova sau din regiunea apropiată; p. g e n e r. rus; (la pl. art.) poporul rus. V. m o s c o v i t. Moscalii și alte neamuri creștinești nu sar o dată cu toții la război. M. COSTIN, O. 256. Luînd cetatea și băgînd moscali, cazaci de ai lor. IST. Ț. R. 84. Aceaste părți de lume unde trăiesc moscalii, rușii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în haine franțozești, ar peri de frig (a. 1713). GCR II, 3/13. Așijdere și un dascal a împăratului, moscal . . . , striga în gura mare să nu creadză pre păgîni. NECULCE, L. 247. Dimitrașco Vodă au trimes sol pre Luca visternicul la moscali, zicând că-l trimete iscoadă (a. 1743). GCR II, 34/12. Turcii în doi ani după olaltă s-au bătut cu muscanii la cetatea Cecrin din Ucraina. ȘINCAI, HR. III, 128/7, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Pînă și muscani au ieșit din Ț[ar]a-Rumânească, ajutoriu împăratului rumânilor și sașilor (a. 1849). IORGA, S. D. XIII, 164. Se și răciseră în acelea zile referințele dintre comitetu cu comanda generală și cu cîțiva patriciani sași, mai vîrtos din cauza chemării muscalilor. BARIȚIU, P. A. II, 425. Din vremea celor întîi moscali. RUSSO, S. 11. Un străin, un muscal, a avut milă de nenorociții săteni și n-a protejat pe hoți. I. IONESCU, M. 254. Muscal bătrîn care răspundea la numele de Ivan. CONTEMPORANUL, III, 618. Un moment, birjarul, un muscal, vorbește cu mușteriul, apoi desprinde burduful. CARAGIALE, O. II, 16. Ștefan, îngrijit totuși de stăruințele polonilor la muscali și tătari, trimite și el la principii lor ambasade mărețe. XENOPOL, I. R. IV, 107. Eu mă duc la muscali și cer sîneață. V. ROM. decembrie 1954, 62. Că Alexandru împărat Încă ne-a încunjurat Cu cazaci și cu muscani Vestiți acum de mulți ani. RETEGANUL, TR. 27. Bate-mi-se, bate Tătari cu muscani. ALEXICI, L. P. 56. Din deochetură . . . de grec, de turc, de muscan, de italian. ȘEZ. V, 144, cf. T. PAPAHAGI, M. 7, ZANNE, P. VI, 212. ◊ (Ca termen de comparație) Îi cît un muscal. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (F i g.) Un muscal di fișor. ib. ◊ (La sg. cu valoare de pl.) Ne-am bătut pînă-i lumea ! Chiar ca muscanu . . ., cu ipinezu. BĂNUȚ, T. P. 32. Trec voinicii la bătaie, La bătaia turcului In țara muscanului. JARBIK-BÎRSEANU, D. 299. Bosîioc de pe cetate Spune badei sănătate, Că cu ungurul se bate, Dar muscalu-i ține parte. HODOȘ, P. P. 224. ◊ E x p r. De cînd muscalii cu coadă = de demult. Cf. ZANNE, P. VI, 212. ◊ (Adjectival) Ne aducea ispravnicii pîlcuri, pîlcuri și ne da pe mîna ofițerilor muscali de ne mustruluia. GHICA, S. 15. Îi voi da rusului tău și o scrisoare către Rosetti, care are unele cunoștințe printre fugarii muscali din București. CAMIL PETRESCU, O. II, 551. 2. (Munt., ieșit din uz) Birjar (de origine rusă). La poartă ne aștepta un muscal cu brîu roșu. BRĂESCU, A. 254. A tras la scară trăsura muscalului. TEODOREANU, M. U. 236. ♦ P. e x t. Birjă. N-avea lescaie în buzunar, dar muscalul, muscal. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 88. S-aude trap împărătesc de muscal cu doi cai. TEODOREANU, M. U. 264. Ne-am strecurat cu dibăcie printre automobile și muscali. STANCU, R. A I, 164. ♦ (Argotic) Monedă de douăzeci de lei (reprezentînd altădată tariful unei curse cu trăsura). Cf. GR. S. VII, 120. – Pl.: muscali. - Și: moscal, (învechit și regional) musc'an s. m. – Din pol. moskal, ucr., rus. москаль.

AJUNGE (ajung, perf. ajunsei, part. ajuns) I. vb. tr. 1 A veni lîngă cineva, aproape de cineva (vorb. de cel rămas în urmă sau de cel ce a urmărit pe cineva): plecați înainte, că vă ajung eu; cîteodată, pentru mai multă preciziune, se întrebuințează expresiunea ~ din urmă sau de pe urmă: din urmă îl ajunge un alt călăreț (CAR.); îl ajunseră de pe urmă și-l și întrecură (ISP.); familiar: silitor și deștept cum era, îi ajunse curînd pe cei mai buni la învățătură; a-și ajunge scopul, a izbuti în ceva, a-și realiza scopul propus ¶ 2 A nimeri, a atinge: l-a ajuns cu piatra ¶ 3 A i se întîmpla (vorb. de o soartă bună sau rea): cine știe ce noroc te mai ajunge; de aci, a-i veni pe neașteptate, a-l apuca, a da peste cineva, a-l lovi, a-l năpădi: l-a ajuns dorul de casă; pe toți ne ajunsese foamea (DLVR.); cum de nu o ajung blestemele mele? (BAS.); mai adesea în blesteme: ajungă-i moartea! ¶ 4 A fi destul de mare, de înalt, spre a atinge ceva, spre a pune mîna pe ceva: tavanul e atît de jos, că-l ajungi cu mîna ¶ 5 A birui, a copleși, a doborî: doarme Dumnezeu știe unde-l ajunge oboseala (CAR.) ¶ 6 proverb: a (nu)-l ajunge capul, a (nu) se pricepe, a (nu) avea destulă minte. II. vb. intr. 1 A sosi la locul spre care s’a îndreptat cineva, a atinge ținta călătoriei proverb: Țiganul cînd a ajuns la mal, atunci s’a înnecat (PANN); proverb: încet, încet, departe ajungi; de aci Fig.: e foarte isteț, să vezi c’are să ajungă departe ¶ 2 A atinge scopul urmărit, a izbuti: abia am ajuns să ne înțelegem; doar va ~ să puie mîna pe un așa tîlhar vestit (ISP.) ¶ 3 A deveni după oare-care trecere de timp, a se face (urmat de să fie: ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului (ISP.); de aci, subînțelegîndu-se verbul a fi: a ajuns mare; stăpîn nu poți ajunge, dar slugă cînd îi vrea (PANN); vorb. de soarte: De-ar ști omul ce-ar ajunge, Mult ar mai ofta și-ar plînge (ZNN.); vorb. de vîrstă: ~ bătrîn; ~ la adînci bătrînețe; vorb. de o stare decăzută: ce-am ajuns noi în țara noastră! (ISP.); proverb: ~ la (sau în) sapă de lemn, a sărăci de tot ¶ 4 A ajunge vremea (sau o vreme) să..., a veni (timpul): a ajuns vremea să dăm două părți ciocoiului și una nouă (GR.-N.), de aci, elipt.: astfel a domnit el 7 ani și ajunsese să tremure boierii cei răi și ciocoii (I.-GH.) ¶ 5 Elipt, (în loc de ~ cu viață, ~ a trăi): Marți, de-om ajunge cu sănătate, am să ieu nepotul cu mine (CRG.); nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne (CRG.); de aci, în jurăminte și blesteme: să n’ajung ziua de mîine! n’ar mai ajunge Paștile! n’ar mai ajunge cu zile! Eu, Sandu Napoilă?... atunci s’ajungi tu, guleratule! (ALECS.) ¶ 6 A atinge cu vîrful, cu marginea, cu capătul: copaciul era măreț și parcă se lupta să ajungă la nori (ISP.); Fig.: supărarea lui ajunsese la culme ¶ 7 A fi destul de mare, de înalt, spre a atinge ceva, spre a pune mîna pe ceva; proverb: vulpea, dacă nu ajunge la struguri, zice că sînt acri (👉 PISICĂ); proverb: nu-i ajungi cu prăjina la nas, e prea înfumurat ¶ 8 A fi destul: ajunge! sau ajungă! destul) mai bine să ’ntreacă decît să nu ajungă (ZNN.) (👉 MĂCIUCĂ) ¶ 9 A-i ajunge, a fi destul de mare ca să cuprindă, ca să acopere tot corpul (vorb. de o învelitoare): s’au întins mai mult decît le ajunge țolul (JIP.); de aci, a-i fi destul, a avea de ajuns: nu-mi ajungeau banii de drum; ajungă-ți de șagă! destul ai glumit, încetează cu glumele; pr. ext. a se mulțumi: nu i ajunge că v’a lăsat pe drumuri. III. vb. refl. 1 A veni unul lîngă altul, a se întîlni (după o alergătură, o fugărire); proverb: roatele se gonesc una pe alta și nu se ajung niciodată ¶ 2 A se înțelege (în taină) cu cineva: zic unii să se fie agiuns Cantacuzineștii cu un doftor și să-l fie otrăvit (NEC.) ¶ 3 A se învoi, a cădea la învoială: se vede că nu s’au ajuns cu tîrgul (ALECS.); nu ne-am putut ~ din preț ¶ 4 A fi destul: nu se ajunge pînza ¶ 5 A avea destul, a se îndestula, a se mulțumi: nu se ajunge cu leafa ce are ¶ 6 A-i reveni ca parte (într’o împărțeală): așa erau de multe, cît abia la trei, patru se ajungea cîte un grăunț de grîu (RET.) [lat. adjungěre].

BINE² s. n. sg. (În opoziție cu rău) 1. Ceea ce aduce mulțumire, satisfacție, folos; ceea ce își dorește cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulțumire, fericire, bunăstare. Spunea: Într-o zi, Măriucă... are să odrăslească și pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Și mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreț decît acțiunea închinată binelui celor mulți. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine și în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău... după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 2l. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod, fericit. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule de urare sau de salut) Rămîneți cu bine și cu sănătate! SADOVEANU, N. F. 21. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Di-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Mă voi feti în calea mea De tine. EMINESCU, O. I 187. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, P. 673. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudențe, riscîndu-și situația. A da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună și a o pierde din vina lui. Să auzim de bine! v. auzi. (Exclamație intercalată în text) Și-apoi dă, doamne, bine! = și-apoi numai să te ții! După aceasta se începe nunta, și-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămășiță a concepțiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nu-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceți, măi?... zise Lăți-Lungilă. Parcă nu faceți a. bine, de nu, vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învățat oamenii întîi unii de la alții. GOLESCU, Î. 20. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aș fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putință. BOLINTINEANU, O. 301. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. ◊ Compus: om de bine = persoană care practică binele, care vrea binele... Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit Și... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare bine. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun (și...), te rog (să...), ai bunătatea (și...). Faceți bine și-mi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.. RETEGANUL, P. IV 39. (Amenințător) Fă bine și pleacă de aici, c-o pățești! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre-Gavrilă... fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F. M-am rugat de el și mi-a făcut bine c-un gologan. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta: nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adv. În bine = spre folosul, în avantajul cuiva. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a da ajutor, a ajuta. Ploaia a făcut mult bine semănăturilor. ▭ L-am trimis, că-i om cu-nvățătură Poate că va face bine țării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roș de zece ori cincisprezece picături și-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ți fie de bine! = (urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ți fie de folos! să-ți priască! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, așa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADOVEANU, P. S. 61. Se împrimăvărase de-a binele și oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc.. pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = și mai bine și mai rău, mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință, cumva. Pînă prin postul mare uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) binelea.

ȘI¹ adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr. Primi cu toată mulțumirea, ca imul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Pe înserate și vine la dînsa. CREANGĂ, P. 173. Așadar, curînd se și însură. NEGRUZZI, S. I 72. De aș ști că mă vei și omorî nu pot să tac. id. ib. 147. Dar de va și muri cineva. scapă de dișărtăciunile lumii. DRĂGHICI, R. 72. ♦ (De obicei în legătură cu «așa») întocmai, exact.Cum zicea el, așa se și făcea. ISPIRESCU, L. 183; Precum au zis, așa au și făcut. EMINESCU, N. 10. 2. Pe deasupra, în plus, încă. Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... după citire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. De-i și păți ceva, numai tu să știi. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ (Întărit prin «mai» sau «încă») Încheagă brînză... mănîncă toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Mircea este silit a primi încă și suzeranitatea Porții. BĂLCESCU, O. II 13. Ba încă și dai dreptate părerilor felurite. CONACHI, P. 281. 3. (Înaintea unui membru al propoziției care trebuie scos în relief) Chiar, încă, de asemenea. Parfumul trecutului, forța suvenirilor dau parcă un suflet și locurilor unde ai trăit. BART, E. 394. Că și eu nădăjduiesc să mă întorc. ISPIRESCU, L. 9. Bar și sărac așa ca în anul acesta... niciodată n-am fost. CREANGĂ, A. 71. Printre tomuri brăcuite așezat și el un brac. EMINESCU, O. I 134. Vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. Se găsesc ș-acum pe rîpe bucăți de armuri zdrobite. ALEXANDRESCU, M. 22. ♦ (Purtînd accentul în frază, pe lîngă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241. Se pregătesc ca într-o «școală», pentru alte lupte mai mari, ce îi așteaptă, cu o nație și mai barbară, și mai puternică. BĂLCESCU, O. I 12. ◊ Loc. adj. și adv. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic, mai mult. Din spătoși, vătafii au devenit și mai și... Crapă de sănătate. PAS, L. II 256. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Numai iată ce vede Harap-Alb altă bîzdîganie și mai și. CREANGĂ, P. 244. Și pe urmă gropile pentru lupi, pe care făgăduise să le arate, erau și mai și. CONTEMPORANUL, VII_II 98. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. ISPIRESCU, L. 8. Vor veni cu oști străine... și poate și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. I 139. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată că acțiunea verbului înaintea căruia se află se desfășoară sau s-a desfășurat în termenul cel mai scurt posibil față de o acțiune anterioară) Imediat, îndată, pe loc. O mătușă sihastră, Cum îl văzu, îi și zise. ISPIRESCU, L. 357. Să-mi dai bani de cheltuială... ca să și pornesc, fără zăbavă. CREANGĂ, P. 185. Cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să și dai de grădina ursului. id. ib. 215. Iată-n zori c-au și plecat pe-un cal alb ne-ncălecat. ALECSANDRI, P. I 28. 2. (Așezat înaintea unui verb arată că acțiunea lui s-a realizat mai repede decît era de așteptat) Deja. Masa se și punea în grădină sub o alee lungă de aluni. HOGAȘ, DR. II 104. Craiul, pe de altă parte, și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186.

colindă, colinde, (corindă), s.f. – 1. Cântec tradițional interpretat de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de iarnă: „Corinduța nu-i mai multă, / Să trăiască cine-ascultă” (Calendar, 1980). 2. Manifestări și cântece rituale perpetuate din epoca imperială romană până în zilele noastre și răspândite la mai multe popoare din Europa. 3. Dar care se dă colindătorilor. ♦ Varianta corindă se utilizează doar în Apuseni și Maramureș: „Termenul transilvănean dominant – care s-a adoptat și de către folcloristică – este cel de colindă; partea de nord-vest a Transilvaniei utilizează termenul corindă, care se mai întâlnește încorporat doar refrenului și în Zarand, Munții Apuseni, ba chiar și în jud. Sibiu. (…) Termenul colind cunoaște o mare răspândire în Muntenia și Dobrogea. Țara Loviștei folosește pe alocuri termenul colindec” (M. Brătulescu, 1981). – Termenul (mai vechi) corindă < lat. calendae „prima zi a lunii la romani” < rom. *cărinde, cărindar, contaminat cu colindă (< sl. kolenda) (DER). Calendae Ianuarii, care marca și începutul noului an administrativ, se sărbătorea de către romani cu un fast deosebit. Manifestarea avea un puternic caracter augural: se practicau urări de sănătate și belșug, se scruta viitorul prin divinații, se schimbau daruri (Brătulescu, 1981). „Și azi, după atâtea valuri de secule, imnurile și cânturile saturnale se mai aud în Dacia, în noaptea Crăciunului, sub numele de colinde, în care ideea de opulență, de viață patriarhală și religioasă apare amestecată cu ideile de felicitare, predominante în imnurile ce se cântau de junii romani la Calendele lui Ianuarie” (G. Dem. Teodorescu, 1874). Aceiași etimologie e susținută și de P. Caraman (1931), cu precizarea că anterior saturnaliilor, care cădeau iarna, într-o epocă timpurie Anul Nou era serbat primăvara, în cinstea zeului Mars, pe atunci ocrotitor al agriculturii. Așa se explică incantațiile refrenelor de tipul „Florile dalbe, flori de măr”, care „trimit direct la calendarul roman dinaintea reformei, când anul nou se serba primăvara” (Kernbach, 1989). ♦ Var. colindă < sl. kolenda „prima zi a anului”, der. tot din lat. calendae: „Slavul colenda, derivat și el din calende și a pătruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericești slavo-bizantine, a influențat forma moștenită de români direct din latină. Termenul astfel obținut, «colinda», a restrâns aria de circulație a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit” (Brătulescu, 1981: 15; la fel Miklosich, Cihac, DA, cf. DER; DEX, MDA).

ȚINEA, ȚINE (țin, țiu; perf. ținui; part. ținut) I. vb. tr. A. 1 A avea în mînă sau în mîini: ~ condeiul în mînă; ~ un copil în brațe; ședea Craiul la adunare cu Ștefan-Vodă... țiind amînă Ștefan-Vodă steagul țării, cu pecetea ei (GR.-UR.); nebunul ține lingura, iar înțeleptul mănîncă (ZNN.); țineam ceaslovul deschis, și, cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele (CRG.); cine ține doi pepeni într’o mînă rămîne fără nici unul (ZNN.); 👉 PALMĂ¹1 ¶ 2 F ~ în mîini, a avea în puterea, în stăpînirea sa ¶ 3 A avea mîna sau mîinile undeva, pe ceva, în ceva, a sta cu mîna sau cu mîinile în atingere cu ceva: ~ mîna în buzunar; ~ mîinile pe șolduri; a-și ~ capul în mîini; ținînd mîinile la spate și uitîndu-se la o cadră din perete (CAR.) ¶ 4 A avea strîns între dinți, a fi cu gura prinsă de ceva: ~ cu dinții ¶ 5 A sta într’o poziție oare-care: ~ capul plecat ¶ 6 F ~ pe cineva de scurt, ~ pe cineva în frîu, a nu-i lăsa destulă libertate; 👉 SCURT II., FRÎU8; ~ pe cineva de aproape, a-l supraveghia cu grijă ¶ 7 A duce, a purta, a susține: de-abia îl țineau picioarele de trudit ce era (CRG.); De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m’ar ținea (IK.-BRS.) ¶ 8 ~ piept cuiva 👉 PIEPT I. 1 ¶ 9 A poseda, a ocupa, a stăpîni: ~ o țară; află vreme Ștefan-Vodă ca să se mîntuească de frate-său Iliaș și să ție toată țara însuși (GR.-UR.) ¶ 10 F A reține, a domina, a stăpîni: a-și ~ firea 👉 FIRE5 ¶ 11 A avea sub dînsul (în calitate de stăpîn): ~ în slujbă pe cineva; ~ slugi ¶ 12 A avea în posesiunea sa: ~ vite, trăsură; dacă ții oi, să nu dai sare, căci pot să piară (VOR.) ¶ 13 A ocupa un anumit timp: ~ o casă, un apartament cu chirie; sfoară de moșie din Poienița pe care o ține taică-său în arendă (CAR.) ¶ 14 ~ casă cu cineva, a trăi în căsnicie, a duce un traiu comun, în calitate de soți: casă ce o să ție astă păreche are să fie fără seamă (ISP.); mă mir c’am avut răbdare să țin casă cu baba pîn’acum (CRG.) ¶ 15 ~ locul cuiva, a-l înlocui ¶ 16 A conține, a cuprinde, a încăpea, a avea ca întindere: moșia Săndulești care ținea mai bine de o jumătate de plaiu (BR.-VN.); a fost o țară făloasă care ținea o mie de mii de pași împrejur; n’o mai ținea pămîntul de bucurie (ISP.) ¶ 17 A ocupa un loc oare-care pentru a exercita un negoț sau o meserie: ~ prăvălie, un han, o școală, o pensiune ¶ 18 A ocupa un rang, o situațiune: ~ un rang onorabil ¶ 19 A îndeplini (o slujbă): ~ un rol la teatru ¶ 20 A păstra: ~ în bună stare; ~ vinul în pivniță; ~ banii la bancă; Ia cea de sărbătoare Și-o ține după cuptoriu (IK.-BRS.) ¶ 21 A conserva sănătos, în viață; a lăsa să trăească: s’a dus el și s’a dus, multă lungă împărăție, ca Dumnezeu să ne ție (MERA); pe părintele Trandafir să-l țină Dumnezeu! (SLV.); Doamne, ține pe’mpăratul ani mai mulți a viețui (PANN); cînd vor vedea tine Eghipténii... mine vor omorî, și tine vor ținea (PAL.) ¶ 22 A serba: s’au înțeles tinerii, cînd și cum să-și ție nunta (MERA) ¶ 23 A păzi cu sfințenie, a observa o lege, o datină, anumite orîndueli: Avraam au îngăduit glasului mieu și au ținut... tocmeala mea și légea mea (PAL.); aceasta iaste credința creștinilor, și cine o va ținea, va merge în viața de veci (VARL.); ~ rîndul, a păzi, a observa rîndul; ~ o sărbătoare, a nu lucra în acea zi: ziua de sf. Ilie o țin oamenii ca să fie scutiți de foc (GOR.); Foca e sărbătoare mare, căci doar o țin și păgînii; bătrînii spun c’o țineau și Turcii (RV.-CRG.); ~zile, a posti, a ajuna: Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 24 A îngriji, a administra: ~ bine, rău pe cineva ¶ 25 A întreține: de-aici înainte cu aceste alunele... și-a ținut ea zilele (SB.); N’am nici vin și nici rachiu Zilele să mi le țin (PAMF.); acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii (CRG.); băietul are să ajungă boier și el are să vă ție pe voi toți (VAS.). B. 1 A trata (bine, rău, într’un fel oare-care) pe cineva: la casa tătîni-nostru... așa au ținut noi ca nește striini (PAL.); boierilor le era ca un părinte și la mare cinste îi ținea (GR.-UR.); Dimitrașco-Vodă... s’au arătat cătră toți cu dragoste și cu blîndețe și pre toți boierii îi ținea la cinste (MUST.) ¶ 2 ~ de rău, a mustra, a blama: în loc să mă ții de rău că am făcut o faptă rea, tu găsești că am făcut bine (D.-ZAMF.); Pentru ori-ce rea purtare, nimeni nu-l ținea de rău (PANN) ¶ 3 A considera, a socoti: acel om carile-i acolo acelui pămînt domn... ne ținu așa ca cînd am vrut fi iscoade (PAL.); dacă stătu împărat Adrian, se arăta blînd, ca să-l ție de bun sfetnicii lui (N.-COST.); toți te țin de om drept și cu frica lui Dumnezeu (ISP.); se scîrbește rău bietul Alexandru, că-l țineau frații așa de prost (VAS.) ¶ 4 A avea de soție: Iliaș-Vodă au fost, țiind o soră a crăiesei Sofia (GR.-UR.); au ajuns în sfîrșit la curtea zmeului care ținea de nevastă pe sora lui cea mai mare (MERA) ¶ 5 ~ în gazdă, a găzdui ¶ 6 A face pe cineva să stea într’o poziție, într’o situațiune oare-care: ne-a ținut două ceasuri în picioare; ~ pe cineva cu mintea încordată ¶ 7 A costa: cît te ține casa? mă ține scump ¶ 8 A lua parte cu altul sau cu alții la o consfătuire: ~ ședință, consiliu; ținură sfat în ascuns... șoptind numai ca’n biserică de tare (RET.) ¶ 9 A vorbi: ~ o conferință, un discurs, o predică, a desvolta înaintea publicului subiectul unei conferințe, etc. ¶ 10 A reține, a opri: calul, ținîndu-și răsuflarea, zise: „stăpîne, strînge chinga cît poți de mult” (ISP.); Iar el își ținu suflarea, să nu simtă că e viu (PANN); ~ pe cineva cu vorba, a-l opri în loc, a-l amîna cu vorba, cu făgădueli ¶ 11 ~ calea, poteca cuiva, a-i aținea calea, a-i sta în cale, a-i pîndi trecerea, a-l opri în drum împiedicîndu-l de a trece înainte: au socotit Skindir-Pașa să le ție calea den frunte și au purces înainte (M.-COST.); lupul, flămînd, ieșise din pădure și ținea poteca (ISP.); Ce e drag fuge de mine Și urîtul calea-mi ține (PANN); tîlnindu-l în cale o femeie, îi ținu calea, rugîndu-l să meargă pre la casa ei să-i blagoslovească casa (DOS.) ¶ 12 ~ drumurile, a umbla pe drumuri; a sta în calea trecătorilor spre a-i jefui: carele va ținea drumurile și căile oamenilor de va fura... pre acesta să-l scoață și să-l gonească dentr’acel loc (PRV.-LP.) ¶ 13 A merge pe un drum, a urma un drum: țapul, fiind pitic, umbla nici pe drum, nici pe lîngă drum, căci țapul nu ținea drumul drept (ISP.); ține-o drept înainte! ¶ 14 F ~ partea cuiva, a urma vederile, părerile cuiva, a fi de partea cuiva; ~ hangul, isonul 👉 HANG1, 'ISON ¶ 15 A executa, a îndeplini o făgăduială, a fi credincios făgăduelii date: a-și ~ cuvîntul, promisiunea, făgăduiala; eu n’oiu șăgui, ci de bună samă am să te taiu, de nu ți-i ținea cuvîntul (SB.); ~ un tractat, o convenție ¶ 16 A urma fără întrerupere, a continua într’una: tot o fugă a ținut pînă ce-a ajuns la apă (VAS.); Gheorghe însă a ținut înainte că soarele răsare dinspre apus (R.-COD.); ceilalți zei țineau într’una, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul (ISP.); ~ una și bună, a stărui, a rămînea neclintit: o ține una și bună, chiar ca un palamar cu isonul la biserică (ALECS.); la toate propunerile Iui Vodă, răspundea ținînd-o una și bună cu vorba... (I.-GH.) ¶ 17 A nu lăsa, a nu da pace, a nu slăbi: cînd te-apucă, mult te ține? boala asta l-a ținut două săptămîni; tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult (DLVR.) ¶ 18 A nu pierde, a păstra: ~ mirosul, coloarea ¶ 19 ⚚ ~ casa, registrele, a fi însărcinat cu administrarea banilor, cu înscrierea în registre; ~ socotelile, socoteala, a face toate socotelile, a înscrie tot ce s’a cheltuit, etc.: de cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine (CRG.) ¶ 20 ~ socoteală, ~ cont, a avea în vedere 👉 SOCOTEALĂ9, CONT; ~ seamă 👉 SEAMĂ5; ~ minte 👉 MINTE5. II. vb. intr. 1 A fi prins, legat de ceva: ~ de un fir, de o ață ¶ 2 A fi înțepenit într’un loc, a fi greu de scos, de mișcat, a opune rezistență: ușa ține bine, nu se poate deschide; cuiul nu e bătut bine, n’are să ție ¶ 3 A fi atașat prin legături morale; a fi de partea cuiva: agiungîndu-se cu Leșii, ei îi chemau să vie mai curînd, că ei încă vor ținea cu dînșii asupra Turcilor (LET.); Pînă țineam cu codrul, Eram roșu ca focul, Dar de cînd țiu cu țara, Gălbenit-am ca ceara (IK.-BRS.) ¶ 4 A afecționa, a avea drag, a avea o patimă pentru cineva sau ceva: ~ la viață, la bani, la părerile sale; ~ la cineva ca la ochii din cap; dacă părinții voesc ca un copil născut să țină mai mult la tată, îl înfășoară, cînd se naște, într’o cămașă a tatălui său (GOR.) ¶ 5 A dori, a vrea: țin să te conving; am ținut să arăt că Humuleștenii nu-s trăiți ca’n bîrlogul ursului (CRG.); Vodă... ținea foarte mult să-și lumineze poporul (CAR.) ¶ 6 A depinde de: metohul acesta ținea de mănăstirea Neamțului ¶ 7 A persista, a se menține în aceeași stare, a se prelungi, a continua să fie; a dura: în vîrful muntelui zăpada ține, fără a se topi, pînă în iulie; pieptănătura nu ține; vremea frumoasă n’o să ție mult; trei ani și trei luni și trei zile ținu călătoria pînă să ajungă la satul părinților lui (ISP.); cît ține nunta, slugile sînt scutite de bătaie (ZNN.) ¶ 8 A încăpea, a cuprinde; a se întinde: toarnă din această băutură cît ține lingura; am apucat pe șosea, pînă unde ține ea (ISP.) ¶ 9 A prinde, a servi: haina împrumutată nu ține de cald (ZNN.); ~ de foame, de sete; ~ de urît, a face să-i treacă urîtul, plictiseala: îi ținea de urît spunîndu-i fel de fel de basme și snoave (ISP.) ¶ 10 A merge, a apuca pe un drum: Cotoșmanul... o apucă înainte și zise vizitiilor să ție pe urma lui (ISP.); ~ la dreapta, la stînga. III vb. refl. 1 A sta cu mîna prinsă, lipită de ceva: a se ~ de masă; Dănilă se ținea cu mîna de inimă (CRG.); 👉 MÎNĂ1 ¶ 2 A se ~ de mînă, a sta cu mîna lui prinsă de a altuia: la horă, jucătorii se țin de mînă; F a se ~ de mînă, a fi înțeleși unul cu altul ¶ 3 A fi dus, purtat în mînă: copiii cei mici se țin în brațe; PEPENE1 ¶ 4 A se ~ bine, a) a fi bine conservat ca sănătate, putere: Te afli sdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava Domnului, Măria-Ta, ne ținem și noi cum putem (ODOB.); Paisie era bătrîn, dar se ținea bine (VLAH.); b) a fi cu băgare de seamă, a nu se lăsa a fi doborît: acum ține-te bine și de aci înainte! (ODOB.); strînge chinga cît poți de mult și încălecînd să te ții bine și în scări și de coama mea (ISP.); 👉 PÎRLE(A), PÎNZĂ ¶ 5 A fi legat de ceva, a fi prins unul de altul: Cu antereu de canavață Ce se ținea numa’n ață (CRG.); 👉 'AȚĂ3 ¶ 6 A se sprijini: bourul nu s’a mai putut ținea acum pe picioare și a picat jos (SB.) ¶ 7 A sta: Polcovnicul Ioniță... le împărțea iarbă și alice... desemnînd fie-căruia locul unde să se ție (I.-GH.) ¶ 8 Se zice despre unele dispozițiuni morale, intelectuale; a sta: a se ~ în rezervă ¶ 9 A avea loc (vorb. de adunări, etc.): ședințele Academiei se țin Vinerea; bîlciul se ține la Ispas; examenele se țin la sfîrșitul lui Iunie ¶ 10 A se serba, a se prăznui: la hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată (CRG.) ¶ 11 A se reține, a se opri, a se împiedeca, a se stăpîni: nu mă pot ținea de rîs; tocmai fiindcă mă țineam să nu-l ascult, nu-mi puteam lua gîndul de la el (VLAH.) ¶ 12 A se crede, a se considera: fie-care se ținea mai înțeleaptă și mai iscusită (MERA); fie-care se ține mai cuminte decît altul (PANN); rămăsesem încremenit cu ochii holbați, cu gura căscată, căci nu înțelegeam nimic, eu care mă țineam că știu ceva (NEGR.); Bădiță cu părul creț Ce te ții așa măreț (IK.-BRS.); ține-te mare, cît ai mălaiul în căldare (ZNN.) ¶ 13 A fi convins, a socoti, a crede: mă țineam că cheia e la mine (CIAUȘ.) ¶ 14 A se păzi, a se observa cu stricteță, cu sfințenie: Stratenia se ține pentru vite să nu strechie (VOR.); Foca se ține pentru arsuri, focuri; se ține și de Turci (RV.-CRG.) ¶ 15 A se păstra, a se conserva: nerozia se ține cu cheltuială (ZNN.); 👉 CHELTUIALĂ2 ¶ 16 A continua în șir, a urma unul lîngă altul: belelele se țineau mereu de capul lui; din distanță în distanță linia grădinilor era întreruptă de un șir de magazii, care se țineau lanț una de alta (I.-GH.); ține-te, pețitori peste pețitori (CAR.) ¶ 17 A stărui, a plictisi cu stăruința, a nu-i da pace: ieșind boierii înaintea Vezirului, se ținea cela de cela să-i aleagă de domnie (NEC.); o urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea, pînă ce... leapădă cinstea ca să s’arunce în brațele voastre (NEGR.) ¶ 18 A se lua după cineva, a nu se deslipi de cineva sau de ceva, a-l urma de aproape: cojile de la ouă să le pui pe un băț, ca să se ție puii de cloșcă (GOR.); vezi tu, măi, ce e norocul cînd se ține de capul omului! (SLV.); mergea înainte... așa de iute, încît căruțele nu se puteau ținea de dînsul (ISP.); 👉 MÎNZ1 ¶ 19 A urma drept înainte, a nu se abate de undeva, de la ceva: ține-te pe calea dreaptă! vechii traducători ai textelor bisericești s’au ținut strict de versiunea slavonă ¶ 20 A se îndeletnici, a se ocupa numai de ceva: a se ~ de carte, de nebunii, de drăcii; se țineau de ștrengării și ajunseră a fi spaima mahalalelor (I.-GH.); ține-te numai de una, nu sări din una într’alta (ZNN.) ¶ 21 A păzi, a nu călca: a se ~ de vorbă, de cuvînt, de făgădueală, de tocmeală: poruncindu-i să se ție de tocmeala ce au făcut bărbatu-său în viața lui (N.-COST.) ¶ 22 A se întreține: vom munci împreună și ne vom ținea cum ne va rîndui Dumnezeu (RET.) ¶ 23 A trăi împreună, a avea raporturi extraconjugale cu cineva: Ce am auzit, mă Gheorghe, că stăpînul-tău se ține cu soră-sa? (FIL.); directorului îi mergea numele că se ține cu acea cucoană (DLVR.); și de tine zicea lumea că te ții cu Floarea lui Stîngă (D.-ZAMF.) [lat. tĕnēre].

BINE adv., s. n. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos! te simți rău?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta îți stă bine ◊ (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. ◊ Compuse: bine-crescut = care a primit o bună educație, cu maniere frumoase, cuviincios; bine-cunoscut = celebru; bine-venit = care vine la momentul potrivit, agreat, oportun; a cărui sosire face plăcere. II. S. n. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. – Lat. bene (sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

MESAJ (< fr. message, cf. lat. missus, trimis) 1 Comunicare oficială ce face parte din elocința scrisă. Ex. MESAJUL adresat de tovarășul Nicolae Ceaușescu cadrelor didactice și elevilor de la liceul „Yosef Haltrieh” din Sighișoara: Dragi tovarăși și prieteni, Îmi face o deosebită plăcere ca, la sărbătorirea împlinirii a 450 de ani de la înființarea liceului dumneavoastră, să vă adresez un călduros salut și cele mai cordiale felicitări. În îndelungata sa existență, liceul „Josef Haltrich” a desfășurat o activitate rodnică pe tărîmul instruirii și educării tinerelor generații, al ridicării nivelului de cultură al poporului, al cultivării nobilelor sentimente ale prietenei și frăției dintre toți oamenii muncii, fără deosebire de naționalitate. Dezvoltînd pe o treaptă superioară experiența și bogatele sale tradiții din trecut, liceul dumneavoastră a adus, în anii construcției socialismului, o contribuție însemnată la creșterea și pregătirea temeinică a cadrelor necesare diferitelor sectoare de activitate, la progresul și înflorirea culturii noastre socialiste. Aniversarea școlii dumneavoastră are loc în condițiile puternicului avînt cu care întregul nostru popor întâmpină marea sărbătoare a împlinirii unui sfert de veac de la proclamarea Republicii, ale muncii însuflețite pentru transpunerea cu succes în viață a vastului program de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate elaborat de Congresul al X-lea și de Conferința Națională a partidului. Îmi exprim convingerea că, alăturîndu-vă acestui avînt general, dumneavoastră, cadrele didactice ale liceului, veți face totul pentru a ridica nivelul de instruire la înălțimea marilor exigențe pe care societatea noastră le pune în fața învățămîntului, pentru a educa tineretul în spiritul muncii, al dragostei și atașamentului față de patrie, față de cauza apărării și dezvoltării cuceririlor revoluționare ale poporului. Vouă, dragi elevi, vă adresez îndemnul de a studia cu pasiune, de a vă însuși cu temeinicie minunatele comori ale științei și culturii, pregă- tindu-vă cît mai bine încă de pe băncile școlii, pentru a deveni constructori de nădejde ai socialismului și comunismului în patria noastră. Vă doresc tuturor noi succese și satisfacții în muncă și viață, multă sănătate și fericire. 2 Semnificația unei opere literare, artistice.

ROADE, rod, vb. III. 1. Tranz. A rupe cu dinții, puțin cîte puțin, mici fărîme dintr-un obiect tare (de obicei dintr-un aliment, pentru a mînca). Să rod pîinea uscată a străinului. DELAVRANCEA, O. II 258. În odaie prin unghere S-a țesut păinjeniș, Și prin cărțile în vravuri Îmblă șoarecii furiș. În această dulce pace Îmi ridic privirea-n pod Și ascult cum învelișul De la cărți ei mi le rod. EMINESCU, O. I 105. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor. NEGRUZZI, S. I 167. Căprioare, sorioare, sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. A roade (cuiva) urechile = a plictisi (pe cineva) repetîndu-i mereu același lucru, revenind mereu asupra aceluiași subiect; a-i împuia cuiva capul. Dară muierea tot nu înceta să-i roadă urechile ca să-i prăpădească [pe copii]. SBIERA, P. 169. Aista-i groful cel vestit despre care-mi rodea urechile cucoana Gahița? ALECSANDRI, T. 1036. ◊ Intranz. Cariu-n grindă s-aude-acum rozînd. COȘBUC, P. II 51. Ospătînd la masă... rodeam la un picioruț de rață. SBIERA, P. 80. Tremură popa să moară Cu prescura subsuoară; Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 468. 2. Tranz. Fig. (Despre gînduri, sentimente, stări sufletești) A preocupa fără încetare, a frămînta, producînd suferințe, chinuind, torturînd. Pe Titu Herdelea îl rodea de mult o întrebare. REBREANU, R. I 80. Își ascundea gelozia care începuse s-o roadă. BART, E. 319. Marcu bea și nu prea bea. Căci amar grija-l rodea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Impersonal) Îl rodea să întrebe ce s-a mai întîmplat, dar se sfia. REBREANU, I. 36. ◊ (În legătură cu «inimă», «rărunchi» etc.) Trist și mut, își ascundea chinul sufletesc care-i rodea ca un vierme inima rănită. BART, E. 59. Să ne-nfrățim, noroade! La ce al urii vierme în suflet ne-ar mai roade? NECULUȚĂ, Ț. D. 55. Săracă inimă-ntreagă, Cum o roade-o goangă neagră. HODOȘ, P. P. 70. ◊ Intranz. Ca să alunge gîndul care rodea în el, schimbă altăceva: ce voiam să te rog? C. PETRESCU, Î. II 60. ♦ A distruge în ascuns, a submina. Urîtul și întristarea îi rodeau sănătatea. SADOVEANU, O. I 309. 3. Tranz. A morfoli în gură fără a fărîmița sau a mînca. În cele din urmă el începu să-și roadă mustața cu dinții și să zîmbească în el. SLAVICI, O. I 170. Copilul... rodea o bucată de mănușă de piele. DRĂGHICI, R. 26. Din barbă-și rodea Și se necăjea. TEODORESCU, P. P. 494. 4. Tranz. A distruge (un material) pe încetul printr-o acțiune îndelungată de măcinare, de frecare; a toci, a uza printr-o întrebuințare îndelungată. (Fig.) Anii rod arginților zimții, Copiii cărunțesc și mor părinții. BENIUC, V. 83. ◊ Expr. A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. Mă îmbrac repede și pornesc să le rod pragul oamenilor. C. PETRESCU, O. P. I 267. ♦ A freca suprafața pielii de pe un deget, picior etc. (producînd răni, jupuiri). A început a scrîșni și a da dracului o cizmă care-l roade la piciorul stîng. SADOVEANU, O. VI 233. ◊ Refl. I se rosese degetele torcînd la lînă. BOLINTINEANU, O. 377. 5. Refl. Fig. A se șlefui, a se ciopli, a căpăta maniere, a se civiliza. Am hotărît să introduc în provinție obiceiurile din Eș, doar ne-om mai roade puțintel și noi. ALECSANDRI, T. 482. Se vede, a zis bătrînul, că... nu te-ai ros în lume, de nu știi ce grăiești. NEGRUZZI, S. II 235. Îl trimit (pe fiul meu) la domnia-ta, ca să se mai roadă. FILIMON, la TDRG. – Prez. ind. și: roz.

GÎNDI, gîndesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și forma o idee despre un lucru; a pătrunde cu gîndul un lucru pentru a-l înțelege; a cugeta. Așa gîndești, fiindcă așa gîndește toată lumea. C. PETRESCU, C. V. 108. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit, și din Apus, Din cît loc poți gîndind să bați, Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. De multe ori se întreba: «oare gîndesc și alți copii de vîrsta mea, așa ca mine?» VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. ♦ A concepe. Discursurile lor parcă sînt gîndite, scrise și zise de un singur om. DELAVRANCEA, H. T. 213. 2. Refl. și intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la») A reflecta, a medita. Du-te și-i spune să vie să cînte puțintel fetiței, căci stă supărată și se gîndește cu lacrimi la măicuța ei. SADOVEANU, O. V. 417. Gîndește-te bine toată noaptea și mîine să-mi dai răspunsul. CARAGIALE, O. III 104. Cum mergea el, gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. ȘEZ. V. 65. ◊ Tranz. Înțeleg tot ce gîndești dumneata, domnule Steriu... – Nimeni nu poate să înțeleagă ce gîndește alt om. C. PETRESCU, C. V. 146. ◊ Expr. A da (cuiva) de gîndit = a pune (pe cineva) pe gînduri. ♦ A avea ceva în minte, a fi sau a se întoarce cu gîndul (la ceva sau la cineva). Tu poate mai gîndești și-acum în căpșorul mic Cum ne-am plimbat într-o sară-amîndoi. D. BOTEZ, P. O. 77. Vai! tot mai gîndești la anii, cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. Cînd gîndesc, mîndră, la tine Nu mai am inimă-n mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», popular «de») A-i fi cuiva gîndul, grija la ceva, a se îngriji, a-i păsa (de ceva sau de cineva). Mîncați, beți și vă veseliți, dar de fata Împăratului-Roș nici nu gîndiți. CREANGĂ, P. 232. Hai, bade, să ne iubim, La luat să nu gîndim! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. Bea Codrean, se veselește, Cu Șanta se drăgostește, Și de plată nici gîndește. ALECSANDRI, P. P. 88. 3. Tranz. (Determinat printr-o propoziție completivă sau printr-un infinitiv) A-i da (cuiva) prin gînd, a-i trece prin minte. Gîndit-ai vrodată că ai să ajungi soarele cu picioarele...? CREANGĂ, P. 196. ◊ Refl. Nu se gîndise să vie pe aici nici azi. REBREANU, R. I 246. Somnul meu... a zburat în fuga mare și nici nu m-am mai gîndit a-l prinde. GHICA, S. A. 46. ◊ (Intranz., în expr.) Nici cu gîndul n-am gîndit, cînd cu gîndul n-ai gîndi v. gînd (4). 4. Refl. A chibzui; a judeca. Am să mă gîndesc și să vedem ce e de făcut. C. PETRESCU, C. V. 229. S-a gîndit cîtva și i-a mai spus. CARAGIALE, O. III 48. El răspunde: tu, leliță, Să-mi mai fii un an drăguță! Eu i-am spus că m-oi gîndi, Ș-apoi mă voi hotărî. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 5. Tranz. (Determinat printr-o propoziție completivă introdusă prin conj. «că») A lua în considerare, a ține seamă, a-și da seama că... Cînd gîndesc că ieri, nu mai departe... se jura pe sănătatea lui, pe viața lui, pe ochii lui că mă iubește. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ Refl. Aproape să amețesc cînd mă gîndesc că nu voi putea urca. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. 6. Tranz. (Determinat printr-o propoziție completivă, introdusă prin conj. «că» sau printr-un pronume) A crede, a socoti, a avea o părere. Aș fi curioasă să știu ce gîndește de mine. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. Ce gîndești? Și unii ca aceștia sînt trebuitori pe lume cîteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte. CREANGĂ, P. 220. A privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ Intranz. Trei luni de cînd nu ne-am văzut. E adevărat că timpul zboară cît nu gîndești. DAVIDOGLU, M. 9. Iată și domnul Franț, prietinul nostru. Unde nu gîndești, acolo-l găsești. ALECSANDRI, T. I 42. Precum gîndesc, Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț. NEGRUZZI, S. I 40. 7. Refl. (Determinat printr-o propoziție secundară introdusă prin «ca să» sau «să») A intenționa. El se gîndește să-i pedepsească cu mult mai aspru. CARAGIALE, O. III 256. ◊ Tranz. Gîndit-am, mîndră, gîndit Să mă las de-al tău iubit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 42. ♦ Tranz. A dori. Din gînd așa gîndești, Ca cu ea să tot trăiești. BIBICESCU, P. P. 177. Costandine... Nu ți-am gîndit rău. TEODORESCU, P. P. 46.

ALOCUȚIUNE (< fr. allocution < lat. allocutio, cuvîntare) 1 Cuvîntare rostită în diferite împrejurări și caracteristică prin scurtimea și concizia ei. 2 Scurtă cuvîntare adresată ostașilor într-o împrejurare deosebită de un comandant militar, conducător da stat. Ex. Stimați tovarăși, Aș dori ca în numele Comitetului Central al Partidului, al Consiliului de Stat și guvernului să vă felicit în modul cel mai călduros cu prilejul acordării și înmînării acestor înalte ordine ale Republicii Socialiste România. Totodată, doresc sa vă adresez felicitări călduroase și cu prilejul împlinirii vîrstei respective de către fiecare dintre dumneavoastră, să vă urez mulți ani, putere de muncă, pentru a crea noi opere în domeniul dumneavoastră de specialitate – în proză și critică literară, în poezie – pentru a îmbogăți cultura românească cu lucrări care să redea viața, preocupările poporului nostru consacrate edificării orînduirii noi. Fiecare dintre dumneavoastră ați scris mult. Și ați scris – după cîte cunosc – bine. Lucrările, operele dumneavoastră se află la loc de cinste în literatura românească. Multe dintre ele au fost traduse în alte limbi și au pătruns astfel și în literatura universală. Trebuie să vă spun că împreună cu conducerea noastră de partid și de stat apreciez această străduință a dumneavoastră de a scrie pentru popor, pentru înnobilarea culturii românești, a omului, pentru că, pînă la urmă, lucrările literare au valoare în măsura în care servesc poporului, slujesc omului, ajută să fie mal bine înțelese o serie de probleme ale dezvoltării societății, inclusiv ale eticii și echității, ale esteticii. Mai ales literatura, ca orice artă, trebuie să țină seama de toate aceste laturi, spre a putea fi o literatură cît mai bună, cît mai pe înțelesul oamenilor și pentru a contribui din plin și în mod multilateral la realizarea scopurilor sale. Fiecare dintre dumneavoastră ați făcut mult în această direcție. Sînteți la o vîrstă la care puteți încă să mai faceți mult. Aveți experiență, aveți capacitatea de a contribui și la realizarea pe plan mai larg a politicii de dezvoltare socialistă, de ridicare generală a întregului nostru popor pe noi culmi de civilizație și progres. Doresc să vă urez încă o dată, din toată inima, succese tot mai mari în activitatea dumneavoastră, multă sănătate și multă fericire. (Cuvîntul tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU, cu ocazia decorării unor personalități de seamă ale literaturii noastre)

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

FRECA, frec, vb. I. Tranz. 1. (Uneori complementul e urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul) A mișca forțat un corp pe suprafața altui corp cu care este în contact. Apucă un număr de spice, le frecă în palmă. CAMILAR, TEM. 207. Vitoria oftă și-și frecă domol ochii cu palmele, potrivindu-și broboada. SADOVEANU, B. 117. Găsește un buștihan putregăios, îl scobește cu ce poate și-i face urdiniș... îl freacă pe dinăuntru cu... buruiene mirositoare și prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Eu cămeșa i-am spălat, Cu sulcină o-am frecat, Și pe flori i-o am uscat. ALECSANDRI, P. P. 374. ◊ Expr. A-și freca mîinile = a-și trece mîinile de mai multe ori una peste cealaltă (pentru a se încălzi sau pentru a-și manifesta bucuria, satisfacția). Se duse la geam și privi afară, frecîndu-și încîntat mîinile. C. PETRESCU, C. V. 111. Deschideți iute, zise Ivan, tropăind și frecîndu-și mîinile. CREANGĂ, P. 309. ◊ Refl. Mieii să apropie... frecîndu-se cu lîna cea frumoasă și moale de hainele împăratului. RETEGANUL, P. II 32. Se frecau la ochi și se uitau în toate părțile. ISPIRESCU, L. 104. (Fig.) De 20 de ani, de cînd m-am tot frecat de păreții giudecătoriilor. ALECSANDRI, T. 257. (Expr.) Cît te-ai freca la ochi v. ochi. ♦ Refl. reciproc. Fig. A avea legături strînse, a veni în contact apropiat (unul cu altul). Romînii dintr-o parte și dintr-alta a Carpaților se frecară unii cu alții, își împărtășiră durerile. BĂLCESCU, O. II 212. 2. (Cu privire la unele alimente) A amesteca pentru a obține o masă omogenă și pufoasă. Freacă ouăle cu zahărul. ♦ (Cu privire la alte obiecte) A apăsa în toate direcțiile cu un corp (aspru sau moale) pentru a îndepărta murdăria sau pentru a face să strălucească; a șterge, a lustrui, a curăța. Se oferea... să-i frece parchetele. VLAHUȚĂ, O. AL. II 197. Bravul soldat... își perie uniforma, freacă bumbii. NEGRUZZI, S. I 7. 3. A fricționa, a face masaj. Au luat-o s-o frece cu oțet. CARAGIALE, O. III 46. Pune pe cineva să te frece zdravăn. ȘEZ. II 131. Fierbe lapte-ntr-o căldare De-mi gătește-o scăldătoare, Și mă freacă-ntr-un noroc Cu floare de busuioc. ALECSANDRI, P. P. 113. ♦ (Familiar) A bate. Unde nu mi-l înhață pe lupul de morari cu un par de pe cuptori și mi-l freacă așa de tare încît abia au scăpat. SBIERA, P. 243. Io-l întreb de sănătate, El mă freacă rău pe spate! HODOȘ, P. P. 194. ◊ Expr. (Familiar) A freca (cuiva) ridichea = a lua pe cineva la rost, a bate. Făt-Frumos privea și creștea carnea pe el de mulțumire, cînd vedea că freacă ridichea becisnicului de zăcaș. ISPIRESCU, L. 108. ♦ Fig. A fi prea exigent (și, de obicei, pe nedrept sau ca răzbunare) cu cineva, a-i pretinde prea mult, a-l obliga la sforțări prea mari. O să-l frec să mă țină minte. STANCU, D. 259. O să vă frec de-o să iasă untul din voi. SADOVEANU, M. C. 200.

viață s.f. 1 Formă superioară de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care reprezintă o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care au loc în organism; faptul de a fi viu; starea a ceea ce este viu. Mă face să fiu în stare a-mi jărtfi viața pentru tine (EMIN.). ◊ Loc.adj. Fără (pic de) viață = a) care este lipsit de vlagă și de voință, fară vigoare; slăbănog, neputincios; b) care este mort. Mama nu mai era frumoasă fără viață... arăta mai bătrînă cu zece ani (PRED.). De viață și (de) moarte = capital, crucial; absolut, total. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = (în chip) deznădăjduit, aprig; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgise de Stoica pe viață și pe moarte (GAL.). ◊ Loc.adv. Cu viață = a) în mod energic, hotărît; b) viu, teafar. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ expr. A fi în viață = a trăi. Mai erau în viață încă vreo zece (SADOV.). A da viață = a) a crea, a naște, a aduce pe lume. Acești oameni... mi-au dat viață și, odată cu ea, cîte o parte din temperamentul lor (CĂL.); b) a readuce la viață, a reînvia. Din inimă-i pămîntul la morți să deie viață (EMIN.); c) fig. a face să apară, să se producă, să se manifeste. Lună tu, stîpîna mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci (EMIN.); d) fig. a anima, a însufleți. Soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare (ALECS.). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A (se) trece din viață = a muri. A-și da viața = a se jertfi din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Și-ar da viața ca să apere femeia iubită (CA. PETR.). (A fi) între viață și moarte = (a fi) în pericol să moară, (a fi) în pragul morții. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) ori a-și risca viața = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se înființa, a se ivi; a se produce. A lăsa (ori a cruța) viața sau a dărui viața, a lăsa (pe cineva) în viață = a lăsa pe cineva în viață (după ce-i fusese hotărîtă moartea). Cruță-mi viața, Aleodor (ISP.). A scăpa cu viață = a se salva de la moarte. Încă mă mir cum am scăpat cu viață (CR.). A înceta (sau a se stinge, a se săvîrși, a conteni) din viață ori a-și sfîrși viața, a i se sfîrși viața (cuiva) = a muri. Descrise împrejurările în care poetul se săvîrșise din viață (STANCU). A se juca cu viața v. juca. A-i lua (cuiva) sau a-și lua viața v. lua. A-(și) pierde viața v. pierde. A plăti cu viața v. plăti. A prinde viață v. prinde. A reveni la viață v. reveni. A da semn (sau semne) de viață v. semn. A o sfîrși cu viața v. sfirși. A-și încheia socotelile cu viața v. socoteală. A-și vinde scump viața v. vinde. ♦ Epitet pentru o ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Viața mea era Alta (CA. PETR.). ♦ fig. Vietate, ființă; spec. om. Cîte vieți, cîte inimi, cîte suflete n-ar fi putut găsi mormîntul lor (HOG.). ♦ Putere, energie, vlagă. Băutura îl învinețise parcă, ai fi zis că vinul alunga viața din el în loc s-o biciuie (PRED.). ◊ expr. A-și stoarce viața v. stoarce. 2 Vivacitate, vioiciune; veselie, bună dispoziție, exuberanță. Privirea-i strălucea de viață (PRED.). ◊ Loc.adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Ea îl revedea, adolescent plin de viață (G. m. ZAMF.). De viață = (despre oameni) care este vesel, exuberant, sociabil; căruia îi place să petreacă. Era un om de viață, îi plăcea să se distreze cu prietenii. ◊ expr. A prinde viață sau a prinde la viață v. prinde. 3 (biol.) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere pînă la moarte. Apa e elementul în care s-a produs șocul primordial al nașterii vieții (PRED.). 4 Existență umană, petrecere a omului pe pămînt După ce descoperim că viața n-are nici un înțeles, nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i dăm un înțeles (BLA.). ◊ expr. Cînd ți-e viața mai dragă = cînd nici nu te aștepți, cînd nici nu te gîndești. A izbuti (sau a răzbi) în viață = a reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună. Voi munci, voi răzbi în viață, dar cu tine și pentru tine (CĂL.). A intra în viață = a) (despre oameni) a începe să se confrunte cu realitatea; b) a începe să activeze, să funcționeze. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața v. mînca. A i se urî cu viața v. urî. Valurile vieții v. val. ♦ Realitate, lume obiectivă. Arta cere în fizicul actorului tot atîta variație cîtă a creat viața (CA. PETR.). ◊ expr. A traduce în viață v. traduce. 5 (relig.; determ. prin „de apoi”, „de dincolo”, „cealaltă” etc.) Existență de dincolo de moarte, trăire în lumea de apoi. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aș da-o pentru toată nesfîrșita fericire din viața de apoi (VLAH.). ♦ (și viața veșnică, viața de veci) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. A trecut de la deșărticiune la viață veșnică, unde nu mai este nici întristare, nici suspinare (AGÂR.). ◊ (ca atribut al lui Iisus Hristos) Eu sînt Calea , Adevărul și Viața (BIBL.). 6 Mod în care trăiește cineva; condiții, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. De ce să-și amărască el viața de dragul ei? (SLAV.). ◊ expr. A-și îngropa viața (undeva) = a duce o existență lipsită de satisfacții, de împliniri. A-și reface viața = a se recăsători. A duce o viață bună v. bun. Viață de cîine v. cîine. A-și cîrpi viața v. cîrpi. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață v. drum. A (se) lupta cu viața v. lupta. ♦ Conviețuire, trai. Cinci ani de viață cu un om istovit... ; în urmă văduvă (CAR.). ◊ Tovarăș (sau tovarășă) de viață v. tovarăș. ◊ expr. A duce viață comună cu cineva v. comun. A(-și) lega viața de cineva sau de viața cuiva v. lega. 7 Mod de existență sau manieră de a trăi proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizează printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin activități ori preocupări specifice; totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. Viața monahală nu m-ar speria (D. ZAMF.). ◊ Viață contemplativă v. contemplativ. Viață publică v. public. 8 Faptul de a subzista; concr. ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva (hrană, îmbrăcăminte etc.); trai (zilnic). Trebuie să ne cîștigăm cu amar viața între ceilalți oameni (SADOV.). 9 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva; totalitatea evenimentelor petrecute în acest timp; durata vieții cuiva. Am avut parte în viața mea de odihna vîntului și de liniștea valurilor (SADOV.). ◊ Asigurare pe viață = mod de asigurare care garantează contractantului sau unei persoane desemnate de acesta o sumă de bani sau o rentă în cazul decesului asiguratului sau în cazul atingerii de către acesta a termenului stabilit prin contractul de asigurare. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cît trăiește cineva. Δ Închisoare pe viață v. închisoare. Din viață = (care este) din timpul cînd trăiește (cineva), cînd este încă viu. Oamenii eminenți sînt onorați, sărbătoriți în viață și după moarte (RALEA). ◊ Loc.adv. În viața mea (sau a ta, a lui etc.) = (în constr. neg.) niciodată. În viața mea n-am văzut ceva mai îngrozitor (VLAH.). De-o viață = (de) foarte mult timp. Apoi eu de-o viață trăiesc între munteni (SADOV.). ◊ expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată, mult timp. ♦ Timpul care rămîne de trăit cuiva (începînd dintr-un moment determinat) pînă la moarte. Nu gîndesc o fericire mai deplină... decît să te știu... apărată de mine pentru toată viața (CA. PETR.). ◊ Amurgul vieții v. amurg. ◊ expr. Pe viață (și) pe moarte = pentru totdeauna, pentru tot restul vieții, pînă la moarte. A-și încheia viața (undeva) v. încheia. 10 Totalitatea actelor, întîmplărilor, evenimente etc. trăite de cineva în timpul existenței sale. Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal (CAR.). ♦ Șir de acțiuni, fapte săvîrșite de cineva în timpul vieții sau al unei perioade din viață. Nu-i place să vorbească despre viața lui din tinerețe. ♦ spec. Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor etc. trăite sau a acțiunilor săvîrșite de cineva; biografie. Dosoftei a tradus „Viețile sfinților”. 11 (fiz.) Viață medie = media aritmetică a duratelor de existență a particulelor instabile de același fel. • pl. vieți. /lat. *vivitiam < vīvus, -a, -um.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

PACE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, între țări, situație în care nu există conflict armat sau război. Poporul nostru muncitor construiește socialismul și este hotărît să apere pacea, securitatea și independența națională. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 284. E pace, tată! Toată lumea se bucură de pace. SAHIA, N. 25. ◊ (Mai ales în construcții cu verbele «a cere», «a face», «a încheia», «a semna») Acordul părților beligerante asupra încetării războiului. [Tratatul asigură romînilor] dreptul de a face război sau pace. BĂLCESCU, O. 13 ◊ Sol de pace = trimis al uneia dintre părțile beligerante pentru a trata un astfel de acord. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. EMINESCU, O. I 146. 2. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de agitații, de vrajbă; bună înțelegere, armonie. Vicleanul pizmuia pacea fetelor și-și vîrî coada. ISPIRESCU, L. 49. Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gîlceavă! CREANGĂ, A. 119. ◊ A trăi în pace (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în armonie. Și iacă așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă, trăind în pace cu nevasta și cu copiii săi. CREANGĂ, P. 179. Și se făcu nuntă mîndră și frumoasă, cum n-a fost alta pe fața pămîntului. Și-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți. EMINESCU, N. 30. ◊ Expr. A face pace (cu cineva) = a restabili buna înțelegere, a se împăca (cu cineva). Ei, ești mînioasă. Vin de șezi colea lîngă mine, să facem pace. NEGRUZZI, S. III 28. A strica pacea (cu cineva) = a curma raporturile de bună înțelegere, a ajunge la conflict (cu cineva). Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip, sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. Bună pace = bună înțelegere.armonie. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: – Ce vrei tu – Noi? Bună pace. EMINESCU, O. I 146. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 3. Lipsă de zgomot; calm, liniște, tăcere. Nuci mari se ridicau din vii, și un grangur cînta în pacea satului, în lumina dimineții. SADOVEANU, O. VII 60. E-atîta pace-n casă, Doar în cămin jăratecul tresare Și mor cărbunii arși de-nfiorare. GOGA, C. P. 17. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. Liniște-n văzduh și pace Pe pămînt. COȘBUC, P. I 48. ◊ Expr. A da (cuiva) pace (sau bună pace) sau a lăsa (pe cineva) în pace (sau în pacea lui) = a nu deranja, a nu tulbura, a nu supăra (pe cineva), a lăsa (pe cineva) în voia lui. Jupîne! urla el gros. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească hodina! SADOVEANU, O. VII 29. Cocoșul... se duce în treaba lui și lasă pe boier în pace. CREANGĂ, P. 67. Ba, cucule, ba, Nu te-oi asculta, Dă-mi tu bună pace. ALECSANDRI, P. P. 7. (Familiar) Dă-i pace! = nu-ți bate capul, nu te deranja, lasă! (Neobișnuit) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Trebuie întîi să omor pe zmeu... căci pînă va fi acesta dasupra pămîntului pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. (Formule de urare) Mergi (sau umblă, du-te, rămîi etc.) în pace = mergi (umblă, du-te, rămîi etc.) cu bine, cu sănătate etc. Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte, dumnezeu știe cînd ne-om mai vedea. CREANGĂ, P. 199. O, gondolă iubită... Zbori vesel, zbori în pace purtîndu-ne pe mare. ALECSANDRI, P. I 165. Rămîneți cu toții-n pace, Eu mă duc, că n-am ce face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. 4. Lipsă de zbucium sau de frămîntare, liniște, împăcare, seninătate sufletească. Erau toți tăcuți și o pace lină stăpînea inimile. SADOVEANU, O. IV 83. Pe această pagină, am sprijinit, ani de zile... fragila mea pace sufletească. GALACTION, O. I 348. N-am un minut de pace. Și aflu totodată plăcere-n al meu dor. BOLINTINEANU, O. 200. 5. (În concepția religioasă) Tihnă veșnică a omului după moarte. Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. 1199. ◊ Expr. A nu (mai) avea pace = a fi îngrijorat, preocupat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, nu fi îngrijorat. Pace vouă! formulă bisericească de binecuvîntare. (În formule privitoare la morți) Odihnească în pace! (sau dormi în pace!) O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie. EMINESCU, O. I 69. O, dormi în pace pe-aceste maluri. ALECSANDRI, P. I 219. 6. (Familiar, adesea determinat prin «bună») Gata, s-a sfîrșit, s-a terminat; degeaba mai vorbim. Nu știu, nu știu și pace. SEBASTIAN, T. 82. În mintea ei se făcuse însă un gol, un întuneric chinuitor. Nu și-l aduse aminte și pace. BASSARABESCU, V. 12. Zi-i făptură sucită și pace bună. DELAVRANCEA, S. 31. De voie, de nevoie, nunta s-a făcut și pace bună! CREANGĂ, P. 8. 7. (Cu sens de negație categorică, uneori determinat prin «bună») Nimic, nicăieri, nici gînd. Tot îl întreb, tot îi vorbesc... el pace! numai ca urșii face și tot se uită urît la mine. SADOVEANU, O. III 320. Cînd dau să le-aprindă, pace! lemnușele erau jilave. RETEGANUL, P. IV 42. Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! Iezii nu-s nicăieri. CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. (E) pace de mine = s-a isprăvit cu mine, moartea mă așteaptă. Socoteam că m-oi îneca, că va fi pace de mine. SBIERA, P. 18.

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50^r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119^v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51^r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107^r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

MIJLOCÍ vb. IV. 1. Intranz. (De obicei cu determinări care arată scopul, introduse prin prep. „pe lîngă” sau „la”, învechit, „către” sau urmat de propoziții finale) A stărui pe lîngă cineva (spre a obține ceva, mai ales o favoare); a interveni. Cf. mijloc (II 1). Mijloceaște cea plină de dar. . . și ceare. . . mulțime de îndurări. mineiul (1776), 201^r1/34. Au mijlocit la domnul să-l trimeață în țara Ungurească (sfîrșitul sec. XVIII), ap. DDRF. Videți la ce hal am sosit. Mijlociți, nu mă lăsați, Și răsplătire să-i dați Celui ce m-au urgesît (cca 1800). GCR II, 182/30. Caimacamul. . . Cătră pașa mijlocește, cărțile a le porni. BELDIMAN, E. 103/3. Dumneata, arhon vistier, . . . mijlocește acum către măria sa vodă ca să mă priimească șî pă mine între miniștrii măriii sale. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 59. Și acest contract. . . iscălit de pre osfinția sa, numitul sărdariu au mijlocit a-l iscăli și de comitetul rînduit atuncea pentru pricinile streine (a. 1820). URICARIUL, I, 262. Este un an și jumătate de cînd mijlocește a i se înplini acești bani (a. 1829). DOC. EC. 429. Cînd să vor tipări întîmplările lui, voi mijloci a tipări și scrisorile voastre. DR[GHICI, R. 95/28. Majoritatea . . . mijlocește cu rugăminte cătră În[ălțimea] voastră și cere iertarea acestor mai sus arătați. . . boieri (a. 1836). URICARIUL, VIII, 164. Dacă spatariul Alecsandri are să vie cu adevărat în Franțiia, apoi mijlocește ca. . . să mă ia și pre mine la Paris. KOGĂLNICEANU, S. 65. Împăratul . . . va mijloci a i se da în căsătorie una din fetele arhiducelui. BĂLCESCU, ap. CADE. Dacă mitropolitul nu-ți dă voie să te desparți de soție, dacă nu-ți învoiește măritișul cu o rudenie. . . ești sigur că mijlocind la patriarhie ai să le capeți. NEGRUZZI, S. I, 242, cf. 51, LM, ALEXI, W. Tudoran, fost mare-vornic, boier cu mare trecere la Iași, mijlocise ca răzeșul Oarță să fie deodată dăruit cu hîrtii de boierie. SADOVEANU, P. 223. ♦ T r a nz. (Învechit, rar) A convinge, a îndupleca. Să mijlocească cu călduroasele lui rugăciuni pre . . . D-zeu ca să te păzească. . . întreg și sănătos. ANTIM, ap. TDRG. 2. I n t r a n z. (Învechit) A acționa în vederea rezolvării unei probleme; s p e c. a purta discuții. V. t r a t a. Grigorie Vodă au mijlocit cu priietini lui și iară i-au dovedit și i-au pus iară pre toți popreală. NECULCE, L. 52. Mitropolitul, boierii și consulii se unesc, La curte fac arătare, și cu toții mijlocesc. BELDIMAN, E. 5/32. Cnezii Dolgoruci avuseseră multă putere la curte sub Petru II. . . Ei mijlociră a se da corona Annei. NEGRUZZI, S. II, 145. Arhiepiscopul de Winchester, cel mai învierșunat vrăjmaș al Franciei, mijloci a se trămite împotriva acestei țări armate numeroase. ODOBESCU, S.I, 4. ♦ T r a n z. A pune la cale, a organiza; a aranja; a iniția. A triia dzi au stătut Antiohii Vodă de au mijlocit lucrul cu boierii carii fusese pribegi. NECULCE, L. 152. Au mezlocit întâlnirea lor. PONTBRIANT, D. La Pesta studenții conspirară ca în 15 martiu 1860 să mijlocească un requiem (parastas) la mormintele celor împușcați sau spmzurați. BARIȚIU, P. A. III, 17. Ilustra familie Hurmuzaki. . . mijlocise colecte de cîteva sute de galbini în aur. id. ib. 142. 3. T r a n z. (Astăzi rar) A înlesni, a ajuta; a contribui la . . ., a da posibilitatea să . . .; a provoca, a determina. Trei lucruri.. . mijlocesc stricăciunea omului. ANTIM, ap. GCR II, 6/22. Văzduhul curat dintr-ace zi. . . și liniștirea sufletului său . . . i-au mijlocit îndreptarea sănătății. DRĂGHICI, R. 139/27. Cînipa de vară se culege îndată după ce au înflorit, după ce au mijlocit rodirea cînipei de toamnă. I. IONESCU, C. 147/14. Împrejurarea a mijlocit să văz această lucrare inteligentă, zilele trecute. CARAGIALE, O. IV, 420, cf. VI, 229. Un asemenea vanitos, cu dibăcie folosit, multe și mari servicii le-ar putea mijloci. PETRESCU, A. R. 17. Știința marxistă mijlocește cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 701. ◊ I n t r a n z. (Neobișnuit) Încredințarea deplină c-o putere cerească mijlocise la îndeplinirea [fapte]lor. OLLĂNESCU, ap. TDRG. 4. I n t r a n z. (Învechit) A apărea, a se ivi (între . . .); a exista. V. s u r v e n i. La întoarcerea noastră în Franția nu va mai mijloci vreo îndoială despre acest în faptă punt. AR (1829), 164¹/6. Între doi tineri amorul cînd mijlocește, Din desfătările sale ca să guste îi silește. PANN, I, 119/7. Din ziua aia datează prietenia lui conu Mișu cu Nicușor; e ! dar negreșit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare și copilul unui odăiaș. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 13. ◊ T r a n z. f a c t. Măria sa Vodă știe că am cerut pe cocoana Marghiolița de soție și. . . bănuiește că poate să mijlocească vreo încurcătură de dragoste între mine și domnia ei. FILIMON, O. I, 174. 5. I n t r a n z. (Învechit) A se afla la mijloc (I 1); a se interpune. Ostile se întîlniră, mijlocind întră ele rîul. MAIOR, IST, 71/13. 6. I n t r a n z. (Învechit, despre unități de timp) A trece, a se scurge între două momente, între două evenimente etc. Cf. m i j l o c (I 6). Vremea ce a mijlocit de la încetarea aceștii gazete pînă acum a făcut să se simță. . . cît era de mîhnitoare precurmarea aceștii publicații. CR (1836), 1 1/2. între dărîmarea Troiei și între fundarea Romei mijlocește un lung spațiu de timp. LM. 7. T r a n z. (Într-un descîntec; cu sens neprecizat, probabil) A frînge, a rupe (la mijloc). Zi de trei ori la un scăiete. . . Rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. – Prez. ind.: mijlocesc. – Și: (învechit) mezlocí vb. IV. – V. mijloc.

ÎNCHINA, închin, vb. I. 1. Refl. A-și manifesta evlavia către divinitate prin practici religioase specifice fiecărui cult; (prin restricție în legătură cu biserica creștină) a-și face semnul crucii și, uneori, a se ruga. Unii ridicau tot încet mîna la frunte și se închinau. DUMITRIU, N. 156. Creștinii trebuiau să s-ascundă prin beciuri, ca să se poată-nchina în legea lor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 117. S-a închinat fiecare sub candela lui. CARAGIALE, O. III 97. Să-mi fac cruce, să mă-nchin. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (Cu compliniri la dativ sau introduse prin prep. «la» și arătînd obiectul închinării) Cînd am pornit la drum... Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. S-a închinat pe la icoane. NEGRUZZI, S. I 148. 2. Refl. (Complinit uneori prin «cu plecăciune»; astăzi complinirea este numai ironică) A-și pleca înaintea cuiva tot corpul (v. prosterna) sau numai partea de sus (v. înclina) sau numai capul (în semn de respect, de devotament, de afecțiune sau de simplu salut); formulă de salut obișnuită altădată în scrisori. Se închină spre oamenii coloniei și se depărtă. SADOVEANU, P. M. 30. Abu-Hasan... cu palma stîngă la piept s-a-nchinat prea plecat [către calif] și apoi a băut tot, pînă-n fund, dintr-o sorbitură. CARAGIALE, P. 130. Crîșmărița cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toți cu sănătate, rîzîndu-i ochii. CREANGĂ, A. 97. Mă duc să mă-nchin cu plecăciune la domnul ispravnic și la toată sindrofia. RUSSO, O. 145. ◊ (Glumeț) Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten. EMINESCU, O. I 87. ◊ Fig. Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare. ALECSANDRI, P. A. 125. 3. Refl. (Învechit și arhaizant) A recunoaște suzeranitatea cuiva, a accepta să devii vasal. Viteazul voievod ni s-a închinat, jurîndu-ne credință. CARAGIALE, O. III 92. Am venit să mi te-nchini, Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini. EMINESCU, O. I 146. Viu să-ți cer povață dacă nu-i mai bine Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine? BOLINTINEANU, O. 58. ♦ Tranz. A lăsa în voia unei dominații străine, a preda. Lui Tomșa, al meu dușman, să închinați cetatea? ALECSANDRI, T. II 188. Spune că închinăm cetatea, cu tocmeală să ne lesă slobozi. NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Expr. A închina armele (sau steagul) = a capitula. Oastea lui Ieremia închină armele lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 47. (Refl.) Luni trecut-au după luni, Și-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină. COȘBUC, P. I 99. ♦ A accepta punctul de vedere al altuia, a se lăsa convins, a se pleca, a ceda. Cum? tu, Spancioc, om tînăr, cu mintea luminată, Te-nchini la vorbe proaste din timpi de altădată? ALECSANDRI, T. II 74. 4. Tranz. (Învechit) A dărui cuiva ceva (în semn de evlavie, de supunere, de recunoștință). Au intrat la boieri și i-au închinat vînatul. SBIERA, P. 68. A închinat toată averea sa mănăstirii Neamțului. CREANGĂ, A. 21. ♦ Fig. A aduce ofrandă. Colo-nchină idolatrul nențelesul for de lemne. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. (În trecut) A închina o mănăstire = a subordona o mănăstire din țară, cu toată averea ei, jurisdicției unei mănăstiri din Orientul ortodox. 5. Tranz. A dedica. Scriitorul a devenit un reprezentant al norodului, își închină binelui obștesc talentul și opera; își îndeplinește armonios menirea sa pe Pămînt. SADOVEANU, E. 197. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane. EMINESCU, O. I 137. ♦ (În legătură cu activități politico-sociale) A consacra. Organizarea odihnei oamenilor muncii, a acelora care-și închină toate forțele luptei pentru construirea socialismului, este o sarcină de mare răspundere. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2682. 6. Intranz. A ridica un pahar plin cu vin etc. (ciocnindu-l cu paharul celorlalți comeseni) și a bea făcînd o urare. V. cinsti (3), toasta. Cu păharul plin în mîni... El a-nchinat Și-a zis: Cît mac e prin livezi, Atîția ani la miri urez! COȘBUC, P. I 59. Atît de mult a închinat, Încît pe loc a rămas lat. ALECSANDRI, T. 304. Boierii închinau și urau pre domn cu vivate zgomotoase. NEGRUZZI, S. I 151. Trei cupe de vin aș bea... La nime n-aș închina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 137; ◊ Tranz. Boieri! pentru Moldova paharul meu închin. ALECSANDRI, T. II 82. Voi beți și mîncați, Pahar închinați. TEODORESCU, P. P. 25. (Neobișnuit, cu privire la vin) Nohaii lucrează pămîntul... și închină vin ca și noi. SADOVEANU, N. P. 254.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

MERGE, merg, vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca (pășind sau fiind purtat de un vehicul) dintr-un loc într-altul; a păși, a se deplasa. V. umbla, circula. Caii mergeau acum mai greu pe drumul desfundat. SADOVEANU, O. VII 80. Eu mergeam pe strîmtă cale de sub marginea pădurii. COȘBUC, P. I 317. Și-a mers el multă lume și țară. RETEGANUL, P. III 27. Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A merge glonț (sau întins) la... v. glonț. A merge ață = a merge drept la țintă. A merge în bobote v. bobot. A merge (sau a umbla) pe două cărări v. cărare. ♦ (Subiectul este drumul, calea etc.) A se întinde; a duce. Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se răreau, trupul satului rămînea în urmă, în verdeața livezilor. SADOVEANU, O. I 35. Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului... pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, O. II 123. Cărărușa merge-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. A pleca. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. N-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. Mergînd, dragă, de la tine, Plînge inima în mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. ◊ (În formule de urare, la despărțire) Alergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. ♦ (Determinat de un adverb de loc sau de un substantiv introdus prin «(pînă) la», «(pînă) în»), «întru», «către», «spre») A se duce, a porni. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei; serile arareori. GÎRLEANU, L. 34. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. CREANGĂ, P. 162. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I 183. Se scobora... ca să meargă la tabăra de la Sas-Sabeș. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Expr. A-i merge (cuiva ceva) la inimă v. inimă. A merge pînă... = a ajunge pînă la... Știam pînă unde merge afecțiunea mamei. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II 323. Duhul de superstiție merse pînă a crede că și schimbarea portului ce ei făcuseră de vreo cîțiva ani fuse un semn rău. BĂLCESCU, O. II 258. A merge la pieire (sau, mai rar, la pieirea capului) = a ajunge în primejdie, a-și periclita existența. Să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. ♦ (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A intra. A mers la armată. Nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă, ca să-și cîștige și ea ceva. SBIERA, P. 208. 3. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A întovărăși, a însoți, a acompania. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască, după pustietăți? SP. POPESCU, M. G. 57. Dacă vei merge cu mine... habar să n-ai. ISPIRESCU, L. 16. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb și pace bună. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Determinat prin «pe urmă» sau «în urmă») A urmări pe cineva cu scopul de a-l prinde. În zadar mai merg în urma lor! RETEGANUL, P. I 37. ◊ Expr. A merge pe urma (sau pe urmele) cuiva v. urmă. (Popular, despre femei) A merge după cineva = a se mărita. Cum de-ai putut tu merge după un mire hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. II. 1. A se mișca în spațiu, a se duce, a străbate un drum pentru a ajunge într-un anumit loc. Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. Trenul mergea tot mai departe. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. ◊ (Despre lună, soare) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea și-i surîde dulce. BOLINTINEANU, O. 35. (Despre lucruri duse de om) Urciorul nu merge de multe ori la apă (= pînă la urmă ți se înfundă). ◊ Expr. (Despre mîncări) A merge pe gît = a aluneca pe gît. Mă răped în cramă ș-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. A bate (sau a freca, a croi, a flocăi pe cineva) de-i merg(sau să-i meargă) fulgii (sau peticele, colbul, untul) = a bate rău, a bate măr. Altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani, să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg peticile. id. ib. 38. Joacă de-i merg peticele (sau de-i merge colbul) = joacă cu multă pasiune, cu mult foc. Zîna... au început deodată să joace, și unde nu juca și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. Și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. 2. (În legătură cu noțiuni temporale) A se apropia de... Băiatul merge pe opt ani. ◊ (Impersonal) Eu babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. ◊ Expr. Pe zi ce merge sau de ce, pe cît merge = pe măsură ce trece vremea, pe zi ce trece; progresiv. Și în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Tîrgul Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I 192. Au început a.să ivi niște nourași, carii pe cît mergea acoperea ceriul. DRĂGHICI, R. 9. ♦ (Determinat prin «înainte») A continua. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. III. 1. (Familiar, despre bani) A fi în circulație, a circula, a avea curs. 2. (Despre veste, zvon, vorbă, faimă, nume) A se răspîndi, a ajunge să fie cunoscut de toată lumea, a se generaliza. Auzi! îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandrei noră! O, meargă-i numele! N-o vezi La horă? COȘBUC, P. I 126. Îi mersese vestea că face din cînepa cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10. IV. 1. (Despre un mecanism) A funcționa, a umbla. Ceasul merge bine. ▭ Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați care pun în mișcare valea. BOGZA, V. J. 82. ◊ Expr. A merge ca pe roate v. roată (1). 2. (În expr.) A-i merge (cuiva) gura v. gură. V. 1. (În legătură cu o activitate) A se prezenta într-un anumit fel, a o duce. Bietul Guraliuc făcea pozne; la instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. Umblam la școală, unde mergeam bine. Eram monitor, premiant. La TDRG. ♦ (Impersonal) A reuși, a avea succes. Cu mine nu-ți merge. ▭ Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ A evolua, a decurge, a se desfășura (într-un anumit fel). Se scuză că a lipsit atîta vreme și era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I 231. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare. CREANGĂ, A. 34. Treaba mergea strună. NEGRUZZI, S. I 343. ◊ (Impersonal) Cît mai ai de muncit ca să te plătești? – Eu știu, tovarășe dragă? După cum mi-o merge și mie. O lună...două luni... DUMITRIU, N. 268. A fost Cuminte om; dar nu știu cum Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. ♦ (În legătură cu sănătatea sau cu starea cuiva) A o duce, a fi. Cum merge soția d-tale? Tot bolnavă? La TDRG. 2. (înlocuind alte verbe) A se potrivi. Aceste culori nu merg bine împreună. ♦ (Despre un material întrebuințat spre a face ceva din el) A se consuma, a intra, a se întrebuința. Ca să nu meargă miere multă, după ce le-au scos din cuptor, le ung pe deasupra cu miere. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta. ♦ (Despre venituri) A reveni. Și dobînda de 50 la sută merge la... La capetele întregi! DELAVRANCEA, O. II 366. ♦ (Impersonal) A se putea. Merge și fără zahăr. ▭ Ți-arăt eu ție! Cu dinții te rup! Ha, ha! Parcă așa merge? DUMITRIU, P. F. 22. Cu mine nu merge așa! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ Expr. Așa mai merge = așa e bine, se potrivește. Treacă (și) meargă = fie! să zicem că se poate. Greu lucru mă întrebași, mamă, dară aide, treacă-meargă. ISPIRESCU, L. 114. Cît pentr-o piele, treacă și meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. ALEXANDRESCU, M. 301. – Forme gramaticale; perf. s. mersei, part. mers. – Variantă: (regional) mere (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 81) vb. III.